Postarea asta am început-o weekendul trecut şi mi-e ruşine că nu a văzut încă lumina fontului de wordpress. Atât că după ce am muncit două ore la ea ca apoi să îi dau “move to trash” fără să fiu în stare să recuperez ceva din ea, mi s-a cam tăiat elanul. Încerc să o reîncropesc.

Am mai spus şi cu alte ocazii că eu nu ştiu să “povestesc vacanţe” – sunt mult prea multe impresii şi senzaţii care nu au nici un farmec dacă sunt pur şi simplu relatate iar o platitudine de genul “a fost foarte mişto” nu ajută pe nimeni. Poate pozele mai salvează situaţia, aşa că mai jos aveţi o selecţie din “pradă”. Vă recomand Valencia cu toată căldura celor 30+ grade cu care ne-a întâmpinat. Deşi fiind la mare, parcă nu era aşa de zăpuşeală ca la noi. Faptul că aveam linie directă de autobuz de pe lângă hotel şi până la întinsele plaje ale oraşului a ajutat cu siguranţă.

Un card de 3 zile valabil pentru toate călătoriile atât cu autobuzul cât şi cu metroul (două dintre liniile de metrou duc direct la aeroport) costă 20 euro şi nu mai ai nici o grijă. Ca un sfat, cereţi la centrele de informare pentru turişti harta cu liniile de autobuze – sunt câteva zeci care acoperă întregul oraş: liniile normale, câteva linii de noapte care duc din centru spre variile zone şi câteva linii estivale care dublează traseele “normale” şi se prelungesc de-a lungul promenadei pe malul mării. Dacă nu aveţi card puteţi plăti direct în autobuz la şofer, respectiv puteţi cumpăra bilete de metrou de varii tipuri. Biletele sunt de altfel foarte simpatice, beneficiind de imaginea unor lilieci care se pare că sunt simbolul oraşului. Apar şi pe soclul stâlpilor de iluminat, pe sigla FC Valencia şi bineînţeles pe tricouri (am unul). Mie mi se pare foarte mişto alegerea – ce atâta urşi, vulturi, lei, inorogi şi alte alea. Liliecii ftw!

Oraşul este încins cu o centură verde acolo unde altădată curgea râul Turia. La sfârşitul anilor ’50, după o inundaţie urâtă, oamenii au decis că le-a ajuns şi au mutat cursul râului în sudul oraşului. În locul lui, de la vest la est, oraşul este străbătut de un imens parc care oferă umbră, un pic de răcoare, aer curat, loc de picnic, de plimbat copii, căţei şi iubiţi şi de întors spatele citadinului în chiar inima sa. Terenuri de sport, mini parcuri de distracţie, locuri de joacă pentru copii şi alte asemenea locuri de agrement punctează din loc în loc fâşia verde.

Pe malul Turiei se înălţase vechiul oraş, partea dinspre râu fiind apărată de întărituri ca la carte, din care s-au păstrat turnuri de apărare foarte bine conservate. Vechiul oraş este geografic şi social vorbind inima Valenciei şi are flerul tipic al oraşelor mediteraneene: străduţe înguste şi pitoreşti, clădiri care respiră un aer de vechime fără să îşi fi pierdut din demnitate şi edificii impunătoare, în majoritate religioase, din marmură neprelucrată care mie cel puţin mi-a creat o impresie de frumuseţe brută, mult mai plăcută ochiului decât cea bogat dichisită. La asta se adaugă o sumedenie de scuaruri cu băncuţe, câţiva palmieri sau copaci înfloriţi şi câte o fântână sau măcar o ţâşnitoare frumos împodobită – locuri primitoare pentru trecătorii osteniţi care vor să se bucure de umbră şi de o gură de apă.

Marmura este de altfel foarte prezentă în oraş. Astfel, următorul cerc concentric care îmbrăţişează centrul vechi are parte de pavaj cu plăci de marmură în loc de asfalt. Aici se găseşte sediul Primăriei şi sediul Poştei, două clădiri superbe faţă în faţă în Placa de Ajuntament. După spusele recepţionerului nostru, este locul unde locuitorii Valenciei se adună şi pentru a sărbători victoriile sportive – am trecut şi noi pe acolo după victoriile Spaniei pe care le-am prins pe durata şederii. Piaţa este de altfel foarte centrală şi ca atare capăt de linie pentru majoritatea autobuzelor. Fântânile şi vegetaţia sunt prezente şi aici, iar din piaţă pornesc artere mărginite de clădiri modernista în culori deschise – sedii de hoteluri, bănci şi alte instituţii – care mie mi se părea că arată a imense torturi de frişcă supraetajate. Puţin mai la sud se află un alt nod de transport – clădirea superbă a Gării de nord, cu o sală de aşteptare plină cu mozaicuri, de e mai mare plăcerea să aştepţi vreun tren acolo şi cu arena pentru coride. Am intrat şi la locul de măcel, şi am privit arena “din interior” deşi nu m-am simţit taman bine. M-a ajutat să depăşesc momentul toată aura de ireal şi un flashback din Dune (prietenii ştiu de ce).

Condiţii ceva mai umane pentru animale se regăsesc în recent deschisul Bioparc, amplasat undeva spre vestul liniei verzi a Turiei, în apropierea unui alt parc minunat pentru a face picnicuri, ieşiri cu prietenii sau o plimbare cu o hidrobicicletă în formă de lebedă. Bioparcul este tot o specie de grădină zoologică, încercând însă să reducă pe cât posibil gardurile vizibile, barele, plasele şi zăbrelele. Tot limitate în mişcare sunt animalele, s-a încercat însă folosirea de obstacole naturale. Pe alocuri, aceste obstacole lipsesc cu desăvârşire, precum în zona Madagascar, unde te plimbi pe poteci cu lemuri ţopăind prin copaci pe deasupra capului. Eşti doar frumos rugat să ai grijă cum închizi uşile. Am mai menţionat că sunt fan lemuri? Sunt fan lemuri, aşadar.

În capătul celălalt al grădinilor Turiei se află un ansamblu cultural-educaţional de clădiri denumite sugestiv Ciutat  de les Arts i les Ciències – oraşul artelor şi ştiinţelor. Doi arhitecţi şugubeţi au dat frâu liber imaginaţiei iar ce a rezultat pare desprins dintr-un film science fiction. Clădirile cu forme rotunde sau zvelte, amintind de scheleţi de peşti adăpostesc palatul artelor, un muzeu de ştiinţă, Hemisfericul, care este un cinematograf / planetariu care oglindit în apă are forma unui ochi, o promenadă umbrită de palmieri şi alte specii indigene care serveşte şi ca loc de expoziţie de sculptură în aer liber, precum şi oceanograful care, la fel ca şi celălalte pe care le-am vizitat, se laudă că este cel mai mare din Europa din vreun punct de vedere. Toate aceste clădiri sunt oglindite în bazine largi şi puţin adânci de apă, creând o impresie de ireal şi mai accentuată. Totodată spaţiul este foarte aerisit.

De altfel, ultimul bazin nu este taman bazin, ci pur şi simplu o adâncitură umplută cu apă. Am văzut joggeri sau biciclişti osteniţi care s-au descălţat şi au intrat în apă pentru a se răcori, fără ca vreun jandarm băţos să le facă vreo observaţie. Aşa cum nu se strâmbau dacă te întindeai pe vreo bancă cum mi s-a atras atenţia la un moment dat în Unirii că sunt indecentă Oamenii sunt incredibil de relaxaţi. Sunt prietenoşi, intră în vorbă (fie pentru a-ţi arăta nuş’ce ofertă în supermarket sau a a-ţi arăta drumul pe care să o iei, sporovăind într-o veselie chit că nu prea dai semne că îi înţelegi), râd şi iubesc. Am văzut cupluri la 50-60 ani plimbându-se pe stradă ţinându-se de mână, am văzut o droaie de copii mici şi de căţei de varii dimensiuni. Am văzut oameni în scaune cu rotile urcând fără probleme în autobuzele dotate cu rampe şi oameni oferindu-se imediat să le valideze biletul. I-am văzut mergând la plajă la locuri de îmbăiere special amenajate pentru ei, fără ca nimeni să întoarcă capul sau să se uite ciudat, cum nu se uitau ciudat nici la moşii şi băbuţele cu păr cărunt care se plimbau în costume de baie.

Mie mi-a plăcut foarte mult oraşul. Are multe de oferit şi de descoperit pentru toate gusturile. Am fost întrebată dacă mi-a plăcut mai mult Valencia sau Barcelona şi este o întrebare la care nu am răspuns pentru mi se par foarte diferite ca personalitate. Mai mult de atât nu am cum răspunde. Cum spuneam, nu îmi place şi nu mă pricep să “povestesc vacanţe” pentru că după mine nu ai cum reda decât o palidă descriere a unei multitudini de senzaţii şi impresii. Dacă vă pasionează călătoriile, aruncaţi un ochi la Traveling Hawk. Cum îi spune numele, este o pasăre mai călătoare decât mine, deşi este vorba de o trăsătură de familie

Să curgă aşadar cele 12 ploi. Plus una bonus, care rezumă toată povestea ploii într-o piesă instrumentală.

creedence clearwater revival – have you ever seen the rain?
eurythmics – here comes the rain again
madonna – rain
nicu alifantis – ploaie in luna lui marte
counting crows – raining in baltimore
travis – why does it always rain on me?
a-ha – crying in the rain
billy myers – kiss the rain
garbage – only happy when it rains
gene kelly – singin’ in the rain
lake of tears – so fell autumn rain
jane siberry – it can’t rain all the time

Din nou, e la liber la preluat. Şi cu toată dragostea mea de ploaie, vă anunţ că azi decolez spre o zonă însorită, aşa că voi lipsi o săptămână

Iar senzatia de a sta pe o insula cvasi-pustie este de nedescris . Insula in cauza fiind Lastovo, la 5 ore cu ferry-ul de Split. Daca mai adaug faptul ca am avut cazare nici mai mult nici mai putin decat la un far, atunci va dati seama de ce nu m-am intors cu foarte mult chef de munca.

Despre Croatia, numai de bine. Oamenii aia au de toate in tara – munte, mare, insule, rauri pentru rafting, lacuri, cascade, parcuri nationale, cladiri istorice, ruine, tot ce vrei. Ah, da si autostrazi. Pe insuala aia cu 800 locuitori, unde te-ai astepta sa gasesti poteci pentru magarusi, este sosea asfaltata, marcata, semnalizata, ingrijita si ce vreti voi cum n-avem noi drumuri nationale

Am lenevit, am citit, m-am jucat, am facut poze, am ‘soparlit’ la soare (zic gurile rele ca m-am si colorat) si mi-am rupt picioarele prin jumatate din Croatie – asta a fost partea faina a aventurii. Restul nu conteaza. Pentru curiosi, poze se gasesc pe Picassa.

Szeged
1 – pod peste Tisa, 2,3 – primăria (la fix, clopotele au cântat Odă Bucuriei)
4 – repere turistice, 5 – Piaţa Kalvin cu fântâna cu apă potabilă, 6 – biserica reformată
7 – palatul Grof, 8,9 – Piaţa Sf. Ştefan cu turnul de apă (cea mai veche construcţie de beton din Ungaria)
10,11,12 – palatul Reök (s-a mutat cumva Gaudi în Szeged?)
13,14,15 – Piaţa Klauzál
16 – burlan , 17 – clubbing anyone?
18,19,20 – piaţa de vechituri şi detalii în Piaţa Dugonics
21-32 Domul, piaţa Domului şi detalii Dom şi muzeu:
22 – una bucată mireasă
26 – statuia lui Petőfi Sándor
27 – intrare laterală în dom cu figuri mitologice
28 – intrarea principală, baza unei coloane

Makó – un orăşel de nici 26000 locuitori. Dar, spre deosebire de Timişoare are brand. Şi l-a făcut din ce se cultivă în zonă şi anume ceapa. Ceapa de Macău. Statui ale cepei, ornamente pe cladiri, magneţi cu ceapă, candele ornamentale… chestii pe care le poţi cumpăra ca suvenir. Adică exact ceea ce în Timişoara nu găseşti ca lumea. Ah, şi un festival al cepei. Îşi depune cineva candidatura la Consiliul Local? Că aş avea nişte idei…

Un pic trist că până şi doar scoţând nasul la 20 km peste dunga aia de demarcaţi de pe hartă, trebuie să remarci curăţenia. Adică na, asta nu ar trebui să o remarci, ar trebui să fie ceva default, să o bagi în seamă doar când nu mai e. I long for the day când primul gând într-un oraş străin de oriunde ar fi el să nu mai fie “ce curat/îngrijit e”. As in curat pe stradă, spaţii verzi îngrijite (şi alea publice şi alea de după gardul omului), multe flori şi mulţi oameni mergând pe biciclete, indiferent de vârstă şi destinaţie. Piste de biciclişti all over the place. Deci se poate. Nu spuneţi că se poate că e mic, că se poate şi la mai mare. Next stop, Szeged.

Szeged – oraş înfrăţit cu Timişoara, de vreo 170.000 suflete, locul de baştină al gulaşului şi papricăi . Am mai spus că mie îmi plac oraşele pe râuri/fluvii? Parcă da. Iar o zi de toamnă caldă şi însorită este perfectă pentru plimbat prin ele. Iar aici ar trebui să urmeze galeria de poze de prin zona centrală cu principalele “repere turistice”. So, dacă e cineva care are o zi în care nu ştie ce să facă, îi recomand un drum de două ore cu maşina prin vecini şi o plimbare prin centrul vechi al Szegedului.

PS: nu ştiu dacă e în fiecare sâmbătă da’ noi am prins şi un fleamarket mişto. Io am pescuit de acolo o carte. Mi-au picat ochii pe titlul în germană – “Mann und Weib”. Adică bărbat şi femeie sau într-o traducere mai adecvată – omul şi muierea lui , o reeditare a unei cărţi de studii sociale din 1890. Gender studies cum ar veni. Groasă, veche, scrisă cu litere gotice (mai puţni nişte adăugiri recente de copyright pe unele poze), cu poze şi ilustraţii alb negru cu valoare de documentar foarte mişto.

Şi mă întorc săptămâna viitoare. Teoretic, îmi iau laptopul şi modemul cu mine. Practic, eu nu mă bazez pe modemul de la Orange, pentru că el este în grevă când vrea muşchiu’ lui (adică mai mereu). Deşi având în vedere că m-am procopsit cu un cârcăiac pe laptop (btw, nu vă duceţi cu stick-uri pe la Gall Print în mall) poate îl pălesc cu un format C: în creier de munte şi îşi revine.

But anyway, priorităţile pentru săptămâna viitoare sunt somn şi poze, în ordinea asta.