Când eram mică și părul meu aveau nevoie de o tunsoare, bunica mă ducea la Frizeria pentru copii Prichindel. Cuibărită într-un colț de stradă undeva între Unirii și Libertății, avea pe pereți tot soiul de personaje din desene animate iar „scaunele” erau și ele pe măsura mușterilor: mașinuțe, locomotive și tot soiul de personaje pe care te cocoțai. Sau așa țin minte. Peste toate astea se suprapune zgomotul foarfecilor (mie nu îmi plăceau alea dințate), al aparatelor de tuns și plânsul copiilor cărora le venea rândul.

Eu nu plângeam niciodată la tuns, stăteam cuminte să îmi facă tanti ce mi-o face. Și aveam o părere foarte proastă despre cei care plângeau – așa scandal, în public! Asta trebuia făcut acasă. În plus, după colț era o langoșerie și dacă eram cuminte, primeam langoș cu brânză. Așa că la mine, plânsul începea abia acasă, când eram informată că am fost tunsă „castron” și că îmi stă părul de parcă „m-ar fi lins o vacă în cap” .

Când am crescut, nu mai ştiu cu ce ocazie am ajuns la o altă frizerie. Aveam 15 ani, părul lung, îmi stătea groaznic şi vroiam să mă tund ca Shirleen Spiteri de la Texas în clipul de la Say What You Want. Tanti care mă tundea mi-a spus că nu se poate cum vreau eu, că am vârtej(uri). Nu m-am lămurit eu pe loc ce e aia, cert e că era de rău şi oricum nu m-a tuns cum vroiam eu.

Aşa că vizitele mele la diverse tanti care chiar ştiu să taie părul s-au rărit şi am tot umblat cu coama ciopârţită home-made. Înainte de a pleca vroiam eu însă musai să mă tund „cum trebuie”. Adică, de exemplu, egal în stânga şi în dreapta. Cum nu am avut chef să intru în prima frizerie (nu îmi vine să îi zic coafură, că nu mi se potriveşte de loc) şi să văd ce iese, am urmat şi eu prima recomandare bloggeristică la viaţa mea, care nu a avut de-a face cu filme, muzici sau cărţi (încă îmi amintesc cu plăcere de Zei americani pe care am citit-o după recenzia lui Richie).

Mi-am amintit de postarea Tomatei legată de La femme şi le-am făcut fetelor de acolo o vizită. De la Prichindel am ajuns aşadar la Doamnă iar după tuns, m-am aventurat într-un impuls nebunesc şi la un pensat, să fie meniul complet iar din punctul meu de vedere, experimentul a fost un succes. Şi dacă tot a fost de bine, am zis că e frumos să le pomenesc şi eu .

Vineri seară locul de desfășurare a fost Teatrul German de Stat din Timișoara, a cărui scenă s-a transformat pe rând în mănăstire și în vila familiei von Trapp pentru The Sound of Music. A fost puțin ciudat, având în vedere că știam doar filmul, nu și versiunea originală a musicalului și evident niște scene sunt un pic schimbate. De asemenea, mie îmi sunau în cap textul cântecelor în engleză - la urma urmei, Julie Andrews e Julie Andrews – iar în piesă ele sunt evident în germană.

Totuși, nu a fost rău deloc. Cristian Rudic, invitat de la Opera Națională din Timișoara în rolul căpitanului Georg von Trapp (pe lângă faptul că mie mi se părea că seamănă cu Florin Piersic senior) vorbea germană cu accent austriac, ceea ce nu putea fi decât de bine iar vocea Danei Borteanu a făcut-o pe Maica Stareță chiar impresionantă pentru Climb Ev’ry Mountain.

Puncte bonus din oficiu pentru scena Teatrului German, care nu este despărțită de public (remarcasem plăcut ultima dată lucrul acesta la spectacolul Șefele) și încă niște puncte bonus pentru aducerea pe scenă a personajului principal, Muzica – sau cel puțin a orchestrei. Publicul a devenit personajul colectiv „Publicul” la scena festivalului de la Salzburg la care participă familia von Trapp, oferind aplauze la cererea moderatorului Max Dettweiler și încordându-se instinctiv când printre rânduri a patrulat un ofițer al armatei naziste.

All in all o seară reușită de vineri mai altfel.

Sâmbătă seara, scena spre care s-au ațintit ochii a fost chiar cea a Teatrului Național pentru spectacolul Requiem. Nu știi nimic despre mine, creat de Motoko Hirayama și Răzvan Mazilu. Detalii tehnice despre reprezentație, concepută ca un spectacol de strângere de fonduri pentru Japonia puteți citi pe site-ul danceforjapan.ro.

În solo-urile celor doi artiști, puteți descifra demonii cu care se luptă fiecare dintre ei, încercarea de a se defini sau de a se regăsi, de a-și da un sens existenței, fiecare în lumea sa, înainte de a se găsi unul pe altul în final și a se înălța împreună. De regăsit, se pot regăsi și spectatorii cu micile lor drame personale – îmbătrânirea, găsirea menirii, dificultarea conformării la canoane sau prețul plătit pentru a le sparge nefiind doar o dramă rezervată artiștilor.

Ceea ce m-a frapat la ambele spectacole a fost numărul mare de francezi din sală – în cazul Sound of Music chiar francezi care vorbeau germană. De asemenea, mulți părinți cu copii la The Sound of Music, ceea ce nu poate fi decât un lucru îmbucurător. La Requiem. Nu știi nimic despre mine, probabil fiind un eveniment mai monden, publicul mergea mai degrabă în direcța tineri corporatiști și atârnache, cel puțin în zona în care am șezut. Nu am înțeles de ce chat-ul de facebook pe smartphone ar fi fost mai interesant decât spectacolul – care chiar a fost de excepție. La fel cum nu înțeleg de ce auzeam declicul unor aparate foto cand fotografierea și înregistrarea erau interzise, ba am văzut încă și un flash supărător când sala era cufundată în întuneric și scena în penumbră. Mi-aș dori niște spectacole la care să nu am nimic de comentat la adresa publicului. Dar, vorba unui coleg, iar devin obraznică.

Click here to view the embedded video.

La C.E.C. îmi plăcea în general, pentru că mă fascinau fișele de retragere, depunere și transfer, cu dungile lor trasate care mă așteptau să măzăgălesc cu tocurile alea infecte cu cerneală. O adevărată plăcere, deși de obicei ajungea mai multă cerneală pe mâinile mele decât pe foi. Agenția C.E.C. din spatele complexului Bega, adică CEC-ul Mare, mă fascina însă (pe lângă aspectul mult mai impunător decât al celorlalte agenții) din cauza fântânii din incintă. Pentru cine nu cunoaște sau nu mai ține minte, un bloc mare de piatră, pe care se prelingea apa; era absolut fascinant cum se despica firul apei, când puneam eu degetul undeva.

Poșta Mare, adică Oficiul Poștal 1 era și mai impunător ca aspect, dar pe mine mă interesa mai cu seamă ceva ce întrecea chiar și piatra aia cu apă. Pentru că piatra la urma urmei nu se urnea din loc, însă ușile turnante de la intrarea în poștă, da! Acolo am văzut eu pentru prima dată minunățiile alea și nu mă lăsam până nu făceam măcar un tur complet înainte de a intra sau a ieși. Și funcționa în ambele sensuri!

O altă „fascinație inginerească” erau scările rulante. În Timișoara, eu nu știam să existe în altă parte, decât tot la Bega. Atât că eu nu țin minte să le fi văzut vreodată în mișcare. Mi se explicase însă la ce foloseau și era absolut uimitor să existe așa ceva: te pui pe trepte și în loc să urci tu, te urcă ele, singure! Prima dată când am văzut scări rulante în acțiune a fost la Viena, la stațiile de metrou. Recunosc că m-au speriat un pic. Dacă puneam un picior și nu apucam să îl pun și pe al doilea la timp? M-am descurcat cu brio însă și am ajuns să regret și mai mult că distracția asta, deși posibilă, nu avea niciodată loc acasă.

Acuma, stau și mă gândesc dacă ăsta o fi tot un semn din ăla afurisit că „m-am făcut mare” (deși eu nu mă simt deloc așa). Dar nu numai că nu le mai privesc cu bucuria aia de copil care vede ceva și uită tot în jur, dar ușile turnante și scările rulante au ajuns să mă enerveze. Având în vedere că stau peste drum de huiduma asta hidoasă de mall, acolo îmi fac cel mai des aprovizionarea, acolo plătesc facturi, acolo mă duc la poștă și așa mai departe. Și mă exasperează nenorocitele de uși turnante care aaaa-aaabiaa-aaa se mișcă, ca să pot eu admira în toată splendoarea lor reclamele de la Orange. Mă enervează piuitul „numărătoarei” care mă înregistrează ca pe o vită la intrarea în staul. Mă enervează că ușa „normală” este închisă, că cică e frig. Deci musai prin numărătoare sau ocolit pe la altă intrare. Și scările rulante mă enervează. Că mereu își schimbă sensul și niciodată nu știi care din ele urcă și care coboară. Ba, câteodată sunt șugubeți cei de la mall și trebuie să ocolești jumătate de etaj dacă vrei mai sus, să ai timp să caști gura pe la magazine. Că de continuat drumul pe scări unde te-au lăsat precedentele, nici vorbă.

Vreau înapoi la uși turnante din lemn, care arată frumos, care nu îmi piuie că m-au înregistrat, care nu îmi interzic să le ating și se mișcă atât de repede cât le împing eu. Cu scările, mă mai gândesc cum putem rezolva, că trebuie să fie și acolo vreo chichiță, să ne salvăm relația.

M-am înființat foarte punctuală la halele TimCo, deși la ora 18:30 când am plecat eu încă nu începuse partea simandicoasă cu bufet și speech-uri. Perfect, din punctul meu de vedere, pentru că aia este partea care variază între a mă plictisi/irita la asemenea eventuri artistice. Am fost să mai văd niște lume pe care nu am văzut-o demult și să mai rămân un pic perplexă în fața celor expuse. Sunt prima care recunoaște că nu prea „le am” cu arta , dar tactica cu care abordez lucrările este una de rebusist. Nu pe principiul „ce a vrut autorul să ne spună?”, că aia e treaba lui. Treaba mea e să îmi dau seama dacă eu aud/văd ceva și îmi reușește mai des decât la rebusuri.

Mai jos sunt niște imagini de astăzi, pentru că vineri nu aveam la mine aparatul. Dacă sunteți curioși, până vineri puteți face o vizită. Probabil veți găsi ușa încuiată, ca mine, dar nenii care stau de pază la Arsenal au cheile și vă dau drumul înăuntru. O parte din lucrările expuse sunt proiecții și e niscaiva aparatură pe acolo, de aia partea cu încuiatul.

Dacă fie nu știați de expoziție (or mai fi extratereștri ca mine prin oraș), fie nu ați avut ocazia până acum, eu vă recomand cu căldură să vă rezervați o jumătate de oră pe care să o petreceți în fața imaginilor și a textelor explicative ce le însoțesc. Planșele originale au alături traducerea în limba română a textului nemțesc, așa că necunoașterea limbii germane nu constituie o scuză valabilă. Pentru cei trecuți de o anumită vârstă, multe din stările (de fapt și psihice) descrise în spațiul restrâns oferit de asemenea ocazii vor suna neliniștitor de familiar. Pentru cei cărora imaginile și textele le evocă mai degrabă romane orwelliene sau disptopii SF turnate în alb-negru decât viața reală este adăugată ultima planșă cu povestea expoziției în sine, născută din crezul „Nie wieder Diktatur!” (never again dictatorship). Dacă tot nu v-am convins, aruncați măcar un ochi aici.

După părerea mea, nu sunt suficient de multe expoziții de acest tip, cu material brut, ca să spun așa. Imagini „pe bune”, articole din presa vremii și faptele reci, care să te lovească în moalele capului. De fapt, nici nu știu unde ar trebui plasat acel „destul”. Dictaturile, regimurile totalitare de tot soiul, oprimarea calculată pe motive imbecile, crime ale conducătorilor împotriva propriilor populații, degradarea Oamenilor și reducerea lor la elementele unui plan, în numele unei idei, oricare ar fi ea – toate astea sunt niște recurente în istorie. Și mie personal, nu mi se pare că se împuținează cazurile, eventual se transformă mijloacele de înlănțuire, devenind mai subtile și mai perfide.

Sunt de acord că până la un anumit nivel, societatea primează asupra individului, supraviețuirea speciei / colectivităților fiind mai importantă decât soarta unor elemente disparate. Accentul cade însă pe „până la un anumit nivel”. În momentul în care orice fel de grup este abstractizat în așa hal și ridicat pe un piedestal atât de înalt deasupra indivizilor care îl compun, acel grup și-a pierdut legitimitatea existenței. Unicul motiv al existenței societății este crearea unui cadru în care cât mai mulți indivizi să se poată împlini  în siguranță și fără frecușuri prea mari cu alți indivizi. Orice îndepărtare a elementelor perturbatoare este o încălcare a unei individualități, din păcate necesară pentru a menține echilibrul întregului. Când însă tot mai mulți indivizi fie constată că societatea dată nu își îndeplinește menirea, fie sunt considerați indezirabili de către conceptul abstract menit să le servească nevoile, grupul respectiv are nevoie de o regândire/restructurare. În momentul în care societatea își atacă proprii membrii, ea este cea deviantă.

Invariabil, mai devreme sau mai târziu, construcția respectivă sucombă. După atingerea unui punct critic urmează inevitabil colapsul. Dar cu ce preț? Cu ce preț de suferințe fizice, psihice, morale și de care vreți voi, s-a creat acea masă critică, cu ce pierderi s-au înfruntat cele două forțe opuse, ce răni a lăsat în urmă ridicarea și decăderea unui alt experiment social eșuat și cine și pentru câtă vreme va plăti prețul vindecării? Și cu toate astea, undeva, într-un colț de lume, niște indivizi pășesc cu zâmbetul pe buze și un suspin de ușurare într-o capcană ideologică, care se va închide la momentul potrivit în urma lor, damnându-i pe ei și pe urmașii lor la a plăti prețul acela cumplit – o bucățică din însăși umanitatea lor. Și asta în numele unei himere, a unor promisiuni deșarte sau de spaima unui pericol cel mai probabil artificial dar cu certitudine infinit mai mic decât cel ascuns sub lozincile salvatoare.

Și din nou îmi vin în minte acele replici din Revenge of the Sith. Aren’t we always doing that?

- In order to ensure the security and continuing stability, the Republic will be reorganised in the First Galactic Empire! For safety and secure society!
- So this is how liberty dies… With thunderous applause.

Click here to view the embedded video.

—————————-

Mă întrebaseră colegii dacă nu mă duc la Phoenix joi. Nu, nu m-am dus la Phoenix. În primul rând, ultima dată când i-am văzut la ceva concert în Unirii din banii Primăriei, m-au călcat pe nervi. Ceruse cineva din public o piesă anume şi i s-a dat peste nas de pe scenă cu replica “aici nu suntem la McDonalds”, carevasăzică n-are publicul ce să “comande” piese. Well, ducă-se învârtindu-se. Un artist cu mintea întreagă se bucură de aşa ceva, nu se bosumflă. Dacă n-au chef de ascultat publicul, n-am nici eu chef să îi ascult în calitate de public. În al doilea rând, am avut ceva mai bun de făcut.

Văzusem un afiş cu o lansare de carte, concert de nai şi expoziţie foto şi de instalaţie. Mi-au atras atenţia două lucruri la afiş: numele unor cunoscuţi pe el şi faptul că evenimentul avea loc la sinagoga din Cetate (sau sinagoga de pe strada cu pizza Cora), după cum s-a orientat lumea să o găsească. Aşa că am prins doi iepuri deodată – m-am revăzut cu nişte oameni haioşi pe care nu îi mai văzusem demult şi am apucat să văd şi eu pe dinăuntru clădirea aceea – măcar la a doua încercare.

Prima nu ne-a reuşit, pentru că evenimentul a început cu discursul unei tanti critic literar. Să îmi aduceţi aminte să nu invit aşa ceva dacă îmi voi lansa vreodată o carte. Am îndurat vreo zece minute tortura aia prelinsă pe o băncuţă, după care am dat arta pe gastronomie şi (după ce am intrat şi am ieşit instant din Cora) am mers la o terasă la o clătită şi o limonadă până îşi revin criticii din meandrele abstractului. Ne-am cam lungit, aşa că atunci când am revenit se terminase şi concertul şi am putut studia fotografiile şi interiorul sinagogii – atât cât se vedea în (semi)obscuritatea aceea. Mare păcat de respectiva clădire – mi-ar plăcea să o văd restaurată aşa cum merită dar ca pentru atâtea altele, nu sunt fonduri.

Momentul de umor al serii a venit când unul dintre “expozanţi” ne-a povestit un episod din cursul după-amiezii. În timp ce se pregătea instalaţia, o băbuţă care văzuse acea uşă veşnic ferecată deschisă în sfârşit, a intrat împinsă de evlavie. S-a dus până în faţă tot în temenele şi în cruci. Ajunsă în faţă însă s-a oprit un pic să se uite în jur şi s-a cam speriat: nu tu cruci, nu tu hristoşi, nu tu fecioare, nu tu sfinţi. S-a dezmeticit băbuţa că n-a prea intrat unde a crezut ea şi s-a dus apoi aţă spre ieşire.

Acu’, eu zic săraca băbuţă, ce sperietură o fi tras, cine ştie în ce loc malefic o fi crezut că a intrat când s-a dumirit că nu-i biserică. Pe de altă parte, cum n-a ridicat privirea de afară să vadă pe lângă ce trece sau înăuntru să vadă spre ce se îndreaptă… cam tot aşa n-ar observa un circ zburător deasupra oraşului.

PS: pentru că nu am poze de la eveniment în sine, puteţi vedea ce şi cum a fost chiar la unul dintre protagonişti.

Ei bine, acum două zile am primit un link cu menţiunea “your wish is their command”, care link anunţă că şi Timişoara citeşte. Am găsit confirmarea pe blogul lui Richie. Aşa că probabil, cum se întâmplă la astfel de evenimente, vor fi prezenţi bloggeri, twitteri şi alţi scriitori / cititori virtuali. Poate destul de mulţi cât să fie observaţi şi să trezească pofta şi altora. Nu promit solemn să fac act de prezenţă, dar îmi dau silinţa.

Oricum, mi s-a deschis apetitul, aşa că voi merge şi la Inimă de câine săptămâna viitoare.

În deschidere a vorbit un nene japonez prezentând staff-ul. O parte din cei prezenţi în sală erau participanţi la cursul de japoneză, aşa că ei râdeau înainte de traducere, chiar dacă noi nu înţelegeam de ce, iar traducerea se pierdea în vastitatea amfiteatrului. Apoi o tanti îmbrăcată tradiţional în kimono, a interpretat Sakura la Koto, un instrument tradiţional japonez, asemănător cu Guzheng-ul chinezesc de care pomeneam aici.

Ei bine, începând cu ora 13 ne-am încercat mâna şi talentul la caligrafie. “Tema” noastră era să redăm un singur caracter kanji: ‘hikari’, care înseamnă “lumină”. Când vezi un nene japonez mânuind pensula zici că e uşor. Mie în schimb a început să îmi tremure mâna După mai multe încercări am izbutit să produc ceva care să semene cât de cât cu originalul din faţa noastră. Dovada e în poza de mai jos pe sistemul “găsiţi diferenţele” . Mi-ar fi plăcut să încerc un ‘Arashi’ (deşi nu ştiu ce ar ieşi dacă aş încerca aşa ceva) dar şi aşa a durat prea puţin.

Despre restul atelierelor vă povesteşte Richie (de la care am aflat de fapt de manifestare in the first place), că am dat peste el acolo