—————————-

Mă întrebaseră colegii dacă nu mă duc la Phoenix joi. Nu, nu m-am dus la Phoenix. În primul rând, ultima dată când i-am văzut la ceva concert în Unirii din banii Primăriei, m-au călcat pe nervi. Ceruse cineva din public o piesă anume şi i s-a dat peste nas de pe scenă cu replica “aici nu suntem la McDonalds”, carevasăzică n-are publicul ce să “comande” piese. Well, ducă-se învârtindu-se. Un artist cu mintea întreagă se bucură de aşa ceva, nu se bosumflă. Dacă n-au chef de ascultat publicul, n-am nici eu chef să îi ascult în calitate de public. În al doilea rând, am avut ceva mai bun de făcut.

Văzusem un afiş cu o lansare de carte, concert de nai şi expoziţie foto şi de instalaţie. Mi-au atras atenţia două lucruri la afiş: numele unor cunoscuţi pe el şi faptul că evenimentul avea loc la sinagoga din Cetate (sau sinagoga de pe strada cu pizza Cora), după cum s-a orientat lumea să o găsească. Aşa că am prins doi iepuri deodată – m-am revăzut cu nişte oameni haioşi pe care nu îi mai văzusem demult şi am apucat să văd şi eu pe dinăuntru clădirea aceea – măcar la a doua încercare.

Prima nu ne-a reuşit, pentru că evenimentul a început cu discursul unei tanti critic literar. Să îmi aduceţi aminte să nu invit aşa ceva dacă îmi voi lansa vreodată o carte. Am îndurat vreo zece minute tortura aia prelinsă pe o băncuţă, după care am dat arta pe gastronomie şi (după ce am intrat şi am ieşit instant din Cora) am mers la o terasă la o clătită şi o limonadă până îşi revin criticii din meandrele abstractului. Ne-am cam lungit, aşa că atunci când am revenit se terminase şi concertul şi am putut studia fotografiile şi interiorul sinagogii – atât cât se vedea în (semi)obscuritatea aceea. Mare păcat de respectiva clădire – mi-ar plăcea să o văd restaurată aşa cum merită dar ca pentru atâtea altele, nu sunt fonduri.

Momentul de umor al serii a venit când unul dintre “expozanţi” ne-a povestit un episod din cursul după-amiezii. În timp ce se pregătea instalaţia, o băbuţă care văzuse acea uşă veşnic ferecată deschisă în sfârşit, a intrat împinsă de evlavie. S-a dus până în faţă tot în temenele şi în cruci. Ajunsă în faţă însă s-a oprit un pic să se uite în jur şi s-a cam speriat: nu tu cruci, nu tu hristoşi, nu tu fecioare, nu tu sfinţi. S-a dezmeticit băbuţa că n-a prea intrat unde a crezut ea şi s-a dus apoi aţă spre ieşire.

Acu’, eu zic săraca băbuţă, ce sperietură o fi tras, cine ştie în ce loc malefic o fi crezut că a intrat când s-a dumirit că nu-i biserică. Pe de altă parte, cum n-a ridicat privirea de afară să vadă pe lângă ce trece sau înăuntru să vadă spre ce se îndreaptă… cam tot aşa n-ar observa un circ zburător deasupra oraşului.

PS: pentru că nu am poze de la eveniment în sine, puteţi vedea ce şi cum a fost chiar la unul dintre protagonişti.

]]> http://arashi.me/2010/06/sinagoga/feed/ 0 http://arashi.me/2010/06/hotarare/ http://arashi.me/2010/06/hotarare/#comments Thu, 17 Jun 2010 18:46:02 +0000 Arashi http://arashi.me/?p=1609 Spotted today. Foarte plin de hotărâre măzgălitorul ăsta urban.

Când am făcut eu pentru prima dată cunoştinţă cu bunătăţile astea, ele se numeau “frişi-cocoş” – iertată fie-mi transcrierea fonetică, dar maghiara nu e punctul meu forte. De găsit, eu ştiam un singur loc unde se găsesc, în fosta staţie de tramvai din Piaţa 700, cea vis-a-vis de biserica greco-romană, unde se vindeau şi bilete de tramvai. Între cele două gherete pentru bilete şi nu-mai-ştiu-ce stătea câteodată un moş care făcea şi vindea frişi-cocoş din ăştia.

Poate nu era el chiar moş, dar eu prichindel fiind, cu siguranţă aşa mi se părea şi aşa l-am ţinut minte. Avea un soi de cutie ca un acvariu,  cu partea de jos din tablă înnegrită de foc, fum şi vreme şi trebuia să mişte continuu partea de jos să nu se ardă floricelele. Că le spune “floricele de porumb” am aflat mult mai târziu, iar nenea ăla din 700 a rămas în mintea mea multă vreme ca un soi de prototip al vânzătorilor de floricele iar cele pe care le-am mâncat de la el sunt şi acum cele mai bune, ever.

Cutia aia de tablă neagră este alături de cea rotundă în care se face vata de zahăr una dintre maşinăriile fascinante ale copilăriei. Chestiile astea moderne în care pui ulei, sare, porumb şi aştepţi, fără să hâţâni ceva încoace şi încolo au cam dezumflat balonul. Plus că la un moment dat răsăriseră în varii locuri de prin oraş şi… au demitizat frişi-cocoşii. şi i-au transformat în popcorn. Cu aşa ofertă bogată, nu mai era un eveniment să îi crănţăni între dinţi deşi ţin minte că la film la Capitol trebuia mers cu cel puţin jumătate de oră mai devreme pe motiv de coadă la popcorn.

Varianta “de-a gata” la pungă nu mi-a plăcut niciodată. Parcă n-are nici un dumnezeu şi când mai văd şi colorantul ăla portocaliu îmi trece pofta de orice crănţăneală. În clasa a XI-XII-a însă, mai făceam pe acasă. Mă apucase pe atunci microbismul, urmăream meciurile din Champions League şi musai înainte făceam popcorn. Porumb la punguţă, puţin ulei şi tigaia de teflon cu un capac de sticlă deasupra şi am produs şi eu minunea (umplând de fum toată casa şi sfârşind cu un sfert din boabe pârlite şi neplesnite, dar asta nu se mai pune).

În weekend am fost la film în Mall, că deh, stau peste drum de Cinema City. Şi mi s-a făcut poftă de popcorn, drept pentru care mi-am luat o porţie mică şi scumpă, ceea ce m-a ofticat. Aşa că ieri am mers să văd dacă mai este acolo o tanti de care ştiam eu… şi acuma musai să îi fac reclamă la tanti asta, că o merită. Este o tanti mai în vârstă care vinde popcorn la intersecţia străzilor Timiş şi Brânduşei, aproape Calea Torontalului. Câteodată, când are treabă prin casă, îl lasă pe soţul ei să vândă. Are un soi de cort verde, să o apere de soare. Iar floricelele pe care le face sunt bune-bune. Îi plăceau şi Karei când treceam cu ea pe acolo venind de la veterinar. Se uita la tanti aşa cum doar căţeii cerşetori ştiu să se uite, tanti îi spunea că e o frumoasă şi îi arunca floricele una câte una iar ea le prindea din zbor.

Mi-am luat ieri o pungă la 2 lei, care avea cel puţin de două ori mai mult conţinut decât versiunea mini cu 6 lei de la Mall. Nu m-am aşezat cu punga în braţe să mă uit la meci, for old time’s sake, pentru că ameţită fiind mi-am uitat mobilul la lucru şi m-am întors după el. Dar tot le-am savurat în loc de cină şi au fost aproape la fel de bune ca frişi-cocoş de la moşul din 700.

Partea nasoală este că argumentele astea răsar oarecum natural în discuţie iar nefericita victim-of-my-wrath-to-be nici nu îşi dă seama când l-a aruncat în discuţie (probabil că nici eu nu îmi dau seama când le folosesc). De la discuţiile despre mâncare de când eram copil de genul “de ce nu mănânci aia, eu în situaţia X ce n-aş fi dat să am aşa ceva de mâncare” până la faze de grădi de genul “hai şi tu la banchet, nu vezi că vine toată lumea?”.

Zilele astea fac parte dintre nefericiţii fără apă caldă. Înţeleg că într-o anumită perioadă chestia asta ţinea de economii, de infrastructură proastă şi de un mod de a aminti plebei cine ţine pâinea şi cuţitul unor chestii basic de genul apă curentă, electricitate, etc. Nu înţeleg de ce trebuie să mi se pară normal în secolul XXI că eu 4 zile pe an vara nu am apă caldă pentru că se pare că în alte ţări, apa curentă este chiar… curentă.

În contextul ăsta a picat nefericit argumentul “încălzeşte apă şi toarnă în lighean… ce, înainte cum se descurca lumea”. Prima parte, so far so good, e soluţia logică. Partea a doua mă lasă rece, sau mi-aş dori să o facă, pentru că de fapt mă scoate din sărite. Pentru că I.DON’T.FUCKING.CARE cum se descurca lumea înainte. Da, sunt o putoare modernă handicapată atunci când îmi lipseşte confortul cu care m-am obişnuit, pentru care nu am nici un merit.  Da,  e meritul unor mii de ani de evoluţie şi a unor circumstanţe asupra cărora n-am avut nici o influenţă (cum ar fi locul naşterii). Dar fuck it, sunt acum şi aici, nu în Mozambic şi nu acum 300 de ani. Ergo, nu îmi pasă în acest context nici cât negru sub unghie că în Africa unii mor de sete sau că acu’ trei secole lumea se spăla de două ori pe an la pârâul de la marginea satului.

Cam la fel de puţin cum mă interesează că “toată lumea” face una sau alta. Îmi plac lemmingii, dar când sunt rozătoare.

Ei bine, acum două zile am primit un link cu menţiunea “your wish is their command”, care link anunţă că şi Timişoara citeşte. Am găsit confirmarea pe blogul lui Richie. Aşa că probabil, cum se întâmplă la astfel de evenimente, vor fi prezenţi bloggeri, twitteri şi alţi scriitori / cititori virtuali. Poate destul de mulţi cât să fie observaţi şi să trezească pofta şi altora. Nu promit solemn să fac act de prezenţă, dar îmi dau silinţa.

Anyhow… era un citat simpatic in Gmail-ul meu la un moment dat, din Charles de Gaulle, cred, desi or fi zis-o si altii la vremea lor. Ala cu The better I get to know men, the more I find myself loving dogs.

Categoric, un job in care te suna zilnic zeci de oameni, unii amabili, altii rastiti, unii cu simtul umorului, altii intepati, unii care ‘se prind’, altii idioti… (you get the point) nu este recomandat unor a(nti)sociali declarati. Indiferent cat de mult corespunde aceasta declaratie realitatii obiective (daca exista asa ceva, pentru ca ma indoiesc ca se poate masura subiectiv sociabilitatea).

Asa ca eu cam sunt intr-un mood sa imi bag picioarele. Am vrut sa imi bag si banii, pentru ca am descoperit sinpro.ro. Dar parca nu as da doua salarii pe un obiectiv. Poate o sa ma multumesc cu vreo 2-3 filtre. Pastrez banii sa ii ‘bag’ in ceva mai breaz. De exemplu un caine. Ca cica face mai bine la suflet decat mult blamatele “bunuri materiale”. Si categoric mai bine decat specia homo sapiens.

PS: Speaking off… de ce am asa o banuiala ca acel ochi lovit care supureaza la cainele de la Pizzeria Poli se trage de la un animal biped si nu unul patruped?

Ce anume, stimaţi ce-aţi fi din Iulius Mall, nu v-a plăcut la amplasamentul de anul trecut, de la intrarea principală? În mijlocul parcării, o bucată bună până la primul bloc şi toată lumea era fericită – şi noi ăştia blagosloviţi cu mall în zonă, şi voi ăia de luaţi banii şi ăia care degerau o oră la coadă ca să se învârtă în cerc pe o muzică imbecilă. Nu v-a fost bine. Aţi ţinut voi morţiş să ni-l mutaţi sub geam. Dacă a fost pe sistemul “dacă nu pot dormi, poate vin să patineze”, cu mine n-a mers. Duceţi-vă dracului pe pustii cu visele voastre se de gheaţă cu tot (şi nu, nu voi scrie “visuri” ).

Mercantil vorbind, Opera/Teatrul este o instituţie ca oricare alta (şi încă una căreia nu cred că îi merge prea bine din punct de vedere financiar) care a închiriat un spaţiu electoral de care cineva cu bani s-a folosit. La fel de pragmatic vorbind, Revoluţia a fost monetizată de n ori cu varii ocazii; de exemplu, ca simbol pentru un oraş pe care îl prefer oricărui altuia din România, să ne înţelegem, dar în care vara te scoate duhoarea din tramvaie. Nu mi se pare cu nimic mai revoltător să utilizezi acest anume simbol cu încărcătură afectivă decât alte manipulări electorale de acest gen. Cum a fost tint-ul violet al afişelor lui Antonescu din turul I. Cum sunt mutrele copiilor din clipurile electorale care ne povestesc ce “viitor de aur ţara noastră are”.

De altfel, în general mi se par scârboase încercări din astea de manipulare (electorală sau nu) care apelează la treptele 1-2 (de jos) ale piramidei lui Maslow. Îmi pare sorry… campanii proaste pentru mase proaste.

Revenind la sensibilităţile faţă de anumite subiecte… dacă ar fi să mă indignez pe tema asta, mai degrabă m-aş indigna din cauza afişelor pentru Târgul Cadourilor de Crăciun, sau aşa ceva. Care beneficiază de prezenţa senzuală a unei Crăciuniţe care putea apărea foarte bine şi ca reclamă a unei linii fierbinţi. Acu’, eu ştiu că ce e frumos place şi la Dumnezeu. Ştiu şi că sex sells (more than anything else in the world other than weapons). Ştiu şi că la târg se vor înfiinţa varii piţi care se vor mâţâi pe lângă iubi să le ia acel frumos telefon roz mai deştept decât ele.

Dar în mintea mea de copil mic şi prost, Crăciunul a rămas o sărbătoare a copilăriei. Aşa că în aceeaşi minte de copil mic şi prost (că alta n-am), a horny chick pe afişul unui târg de Crăciun e o chestie de o mie de ori mai imbecilă decât moaca lui Geoană pe clădirea Operei.

În germană se foloseşte o urare care în traducere ar însemna “zile de sărbătoare contemplative”. Ho Ho Ho.

Oricum, mi s-a deschis apetitul, aşa că voi merge şi la Inimă de câine săptămâna viitoare.

În deschidere a vorbit un nene japonez prezentând staff-ul. O parte din cei prezenţi în sală erau participanţi la cursul de japoneză, aşa că ei râdeau înainte de traducere, chiar dacă noi nu înţelegeam de ce, iar traducerea se pierdea în vastitatea amfiteatrului. Apoi o tanti îmbrăcată tradiţional în kimono, a interpretat Sakura la Koto, un instrument tradiţional japonez, asemănător cu Guzheng-ul chinezesc de care pomeneam aici.

Ei bine, începând cu ora 13 ne-am încercat mâna şi talentul la caligrafie. “Tema” noastră era să redăm un singur caracter kanji: ‘hikari’, care înseamnă “lumină”. Când vezi un nene japonez mânuind pensula zici că e uşor. Mie în schimb a început să îmi tremure mâna După mai multe încercări am izbutit să produc ceva care să semene cât de cât cu originalul din faţa noastră. Dovada e în poza de mai jos pe sistemul “găsiţi diferenţele” . Mi-ar fi plăcut să încerc un ‘Arashi’ (deşi nu ştiu ce ar ieşi dacă aş încerca aşa ceva) dar şi aşa a durat prea puţin.

Despre restul atelierelor vă povesteşte Richie (de la care am aflat de fapt de manifestare in the first place), că am dat peste el acolo