—————————-

Mă întrebaseră colegii dacă nu mă duc la Phoenix joi. Nu, nu m-am dus la Phoenix. În primul rând, ultima dată când i-am văzut la ceva concert în Unirii din banii Primăriei, m-au călcat pe nervi. Ceruse cineva din public o piesă anume şi i s-a dat peste nas de pe scenă cu replica “aici nu suntem la McDonalds”, carevasăzică n-are publicul ce să “comande” piese. Well, ducă-se învârtindu-se. Un artist cu mintea întreagă se bucură de aşa ceva, nu se bosumflă. Dacă n-au chef de ascultat publicul, n-am nici eu chef să îi ascult în calitate de public. În al doilea rând, am avut ceva mai bun de făcut.

Văzusem un afiş cu o lansare de carte, concert de nai şi expoziţie foto şi de instalaţie. Mi-au atras atenţia două lucruri la afiş: numele unor cunoscuţi pe el şi faptul că evenimentul avea loc la sinagoga din Cetate (sau sinagoga de pe strada cu pizza Cora), după cum s-a orientat lumea să o găsească. Aşa că am prins doi iepuri deodată – m-am revăzut cu nişte oameni haioşi pe care nu îi mai văzusem demult şi am apucat să văd şi eu pe dinăuntru clădirea aceea – măcar la a doua încercare.

Prima nu ne-a reuşit, pentru că evenimentul a început cu discursul unei tanti critic literar. Să îmi aduceţi aminte să nu invit aşa ceva dacă îmi voi lansa vreodată o carte. Am îndurat vreo zece minute tortura aia prelinsă pe o băncuţă, după care am dat arta pe gastronomie şi (după ce am intrat şi am ieşit instant din Cora) am mers la o terasă la o clătită şi o limonadă până îşi revin criticii din meandrele abstractului. Ne-am cam lungit, aşa că atunci când am revenit se terminase şi concertul şi am putut studia fotografiile şi interiorul sinagogii – atât cât se vedea în (semi)obscuritatea aceea. Mare păcat de respectiva clădire – mi-ar plăcea să o văd restaurată aşa cum merită dar ca pentru atâtea altele, nu sunt fonduri.

Momentul de umor al serii a venit când unul dintre “expozanţi” ne-a povestit un episod din cursul după-amiezii. În timp ce se pregătea instalaţia, o băbuţă care văzuse acea uşă veşnic ferecată deschisă în sfârşit, a intrat împinsă de evlavie. S-a dus până în faţă tot în temenele şi în cruci. Ajunsă în faţă însă s-a oprit un pic să se uite în jur şi s-a cam speriat: nu tu cruci, nu tu hristoşi, nu tu fecioare, nu tu sfinţi. S-a dezmeticit băbuţa că n-a prea intrat unde a crezut ea şi s-a dus apoi aţă spre ieşire.

Acu’, eu zic săraca băbuţă, ce sperietură o fi tras, cine ştie în ce loc malefic o fi crezut că a intrat când s-a dumirit că nu-i biserică. Pe de altă parte, cum n-a ridicat privirea de afară să vadă pe lângă ce trece sau înăuntru să vadă spre ce se îndreaptă… cam tot aşa n-ar observa un circ zburător deasupra oraşului.

PS: pentru că nu am poze de la eveniment în sine, puteţi vedea ce şi cum a fost chiar la unul dintre protagonişti.

]]> http://arashi.me/2010/06/sinagoga/feed/ 0 http://arashi.me/2010/05/supralicitari/ http://arashi.me/2010/05/supralicitari/#comments Fri, 14 May 2010 07:45:43 +0000 Arashi http://arashi.me/?p=1527 Azi noapte pe la 3 mi-a venit o idee de postare, din aia deep. Din păcate, azi noapte pe la 3, eu eram într-o pauză de somn şi nu am binevoit să notez care era ideea. Am zis “asta tre’ să o ţin minte” şi am adormit buştean la loc Asta e, se pare că unii oameni nu se învaţă minte niciodată (deşi într-o vreme practicam luatul de notiţe).

Mi-am adus aminte recent de o comparaţie pe care o folosisem mai demult pentru a-mi ilustra punctul de vedere. Contextul de atunci era o cunoştinţă care îşi depusese un CV cu skillurile unei anumite limbi străine umflate cu pompa, la care eu am strâmbat din nas. În ideea că eu aş intra în pământ să mă laud cu ceva şi pusă în faţa faptului să nu prestez. Comparaţia pe care o folosisem atunci era cu jocul de cruce. Cum că eu, cu o mână de juveţi şi nouari nu voi supralicita vreodată zicând că fac trei puncte.

Din punct de vedere practic, se pare că în real life, strategia funcţionează. Că o fi noroc, că or fi calităţile persoanelor în cauză (şi rămân la părerea că pentru a aplica metoda, pe lângă acele calităţi trebuie să posezi şi un obraz gros), că acţionează şi ceva “merge şi-aşa”… beats me. Cert este că văd mereu pusă în practică chestia asta şi culmea!, nu le pică cerul în cap. Nu ştiu, probabil iar arăt eu cu degetul în direcţia greşită şi de fapt ciudată nu este lumea în care se petrec absurdităţi, ci percepţia mea distorsionată. Şi, se pare, inflexibilă şi enervantă.

Încercarea de a ignora chestiile de acest gen îmi aminteşte de o profă din liceu. Ne preda literatură universală, unii ziceau că mai emana câte un dampf de alcool şi toţi erau de acord că e ţicnită şi incompetentă. Într-una din zile, în acea ultimă oră din zi când aveam cu ea, trebuia să ne mutăm în altă sală. Era la parter, fără ferestre spre exterior, doar cu o uşă care dădea într-o debara care la rândul ei avea un gemuleţ spre o curte interioară de 2 pe 2 fără uşă. “Curtea” era populată de o sumedenie de porumbei, deci pe jos se îngrămădeau pene căzute şi dealuri de găinaţ (sau porumbaţ). Mirosul în zilele de vară era pe măsură, iar în sala aceea se simţea cel mai tare. Replica profesoarei când i-am spus să lăsăm măcar uşa deschisă a fost “Faceţi abstracţie de miros.”

În aceeaşi măsură în care s-a putut face abstracţie de putoarea nenorociţilor de porumbei (unei colege i s-a făcut rău), pot eu face abstracţie şi de aberaţiile astea din jur. Da, at the end of day ajung la un soi de stare de abrutizare, când frecvenţa incidentelor de acest gen le conferă pe nedrept statut de “normalitate”. Ajung să dau din umeri cu oboseală. Dar undeva în fundul sufletului meu mic şi negru nu pot să nu mă enervez.

Încerc să ajung din nou la minunata stare de zen din toamna trecută când ajunsesem la convingerea – deloc religioasă şi poate nici măcar spirituală – că dacă nu intervin eu pentru a pune beţe în roate cu nervii, temerile şi frustrările mele, până la urmă toate piesele unui gigantic puzzle vor cădea de la sine în poziţia potrivită şi totul se va rezolva cu timpul, dacă i se permite. Ştiu, sună îngrozitor de siropos, coehlic şi poate chiar fatalist. Dar senzaţia aia de linişte pe bune, neindusă artificial de încercări de a face abstracţie a fost sublimă.

Click here to view the embedded video.

Din seria de ‘stiri reale’ comentate haios sau un pic rautacios, mi-a atras atentia un articol de pe site-ul CNN. Se pare ca un nene imam din Iran, loctiitorul ayatollahului la conducerea rugaciunii de vineri in Teheran a descoperit cauza cutremurelor relativ frecvente din tara. Acestea sunt un soi de pedeapsa divina pentru promiscuitatea raspandita in societate de catre femeiele care se imbraca provocator si duc lumea in ispita. Nu le ramane decat sa gaseasca o Andromeda vinovata pe care sa o inlantuie de stanca pentru a impaca divinitatea suparata care nu e de acord ca ce e frumos place si la Dumnezeu. Sau intr-o adaptare a situatiei, sa dea cu stanca dupa Andromede.

Pentru a nu ramane cu impresia cum ca asa ceva se intampla numai la “ei”, mai avem o perla. Un tele-evanghelist din acela de care faceau misto Genesis in clipul de la Jesus He Knows Me a constatat de ce bietii haitieni au avut de patimit in ianuarie. Se pare ca au de indurat pedeapsa divina pentru ca in secolul 18 au incheiat un pact cu diavolul pentru a scapa de dominatia franceza. Care or fi fost painea lui Dumnezeu pe acolo. Se pare ca acuma au platit si dobanda.

Ei bine, citind asemenea aberatii nu pot sa nu ma gandesc ca a sta pana la ora 4 dimineata pentru un dungeon run intr-un joc RPG nu mai este asa o idee proasta. De fapt, este o alternativa mai mult decat viabila, avand in vedere cam in ce lume traim. Si, ca sa vedeti coincidenta: mandra nevoie mare de nivelul atins in 9Dragons, am pornit cu trupa vesela la un dungeon raid. Care dungeon incepe sa se cutremure atunci cand cronometrul se reseteaza si urmeaza sa apara boss-ul. Care boss e o tipa in bikini. Imbracata provocator, incitand(u-ne) la glume desucheate si provocand cutremure. Eh, voila.

Ce anume, stimaţi ce-aţi fi din Iulius Mall, nu v-a plăcut la amplasamentul de anul trecut, de la intrarea principală? În mijlocul parcării, o bucată bună până la primul bloc şi toată lumea era fericită – şi noi ăştia blagosloviţi cu mall în zonă, şi voi ăia de luaţi banii şi ăia care degerau o oră la coadă ca să se învârtă în cerc pe o muzică imbecilă. Nu v-a fost bine. Aţi ţinut voi morţiş să ni-l mutaţi sub geam. Dacă a fost pe sistemul “dacă nu pot dormi, poate vin să patineze”, cu mine n-a mers. Duceţi-vă dracului pe pustii cu visele voastre se de gheaţă cu tot (şi nu, nu voi scrie “visuri” ).

Mercantil vorbind, Opera/Teatrul este o instituţie ca oricare alta (şi încă una căreia nu cred că îi merge prea bine din punct de vedere financiar) care a închiriat un spaţiu electoral de care cineva cu bani s-a folosit. La fel de pragmatic vorbind, Revoluţia a fost monetizată de n ori cu varii ocazii; de exemplu, ca simbol pentru un oraş pe care îl prefer oricărui altuia din România, să ne înţelegem, dar în care vara te scoate duhoarea din tramvaie. Nu mi se pare cu nimic mai revoltător să utilizezi acest anume simbol cu încărcătură afectivă decât alte manipulări electorale de acest gen. Cum a fost tint-ul violet al afişelor lui Antonescu din turul I. Cum sunt mutrele copiilor din clipurile electorale care ne povestesc ce “viitor de aur ţara noastră are”.

De altfel, în general mi se par scârboase încercări din astea de manipulare (electorală sau nu) care apelează la treptele 1-2 (de jos) ale piramidei lui Maslow. Îmi pare sorry… campanii proaste pentru mase proaste.

Revenind la sensibilităţile faţă de anumite subiecte… dacă ar fi să mă indignez pe tema asta, mai degrabă m-aş indigna din cauza afişelor pentru Târgul Cadourilor de Crăciun, sau aşa ceva. Care beneficiază de prezenţa senzuală a unei Crăciuniţe care putea apărea foarte bine şi ca reclamă a unei linii fierbinţi. Acu’, eu ştiu că ce e frumos place şi la Dumnezeu. Ştiu şi că sex sells (more than anything else in the world other than weapons). Ştiu şi că la târg se vor înfiinţa varii piţi care se vor mâţâi pe lângă iubi să le ia acel frumos telefon roz mai deştept decât ele.

Dar în mintea mea de copil mic şi prost, Crăciunul a rămas o sărbătoare a copilăriei. Aşa că în aceeaşi minte de copil mic şi prost (că alta n-am), a horny chick pe afişul unui târg de Crăciun e o chestie de o mie de ori mai imbecilă decât moaca lui Geoană pe clădirea Operei.

În germană se foloseşte o urare care în traducere ar însemna “zile de sărbătoare contemplative”. Ho Ho Ho.

S-o luăm cu începutul. De luni de zile bombăn(esc?) în legătura cu gălăgia şi praful de la şantier. Ei bine, azi a fost marea zi de deschidere a Auchan-ului (care nu este “ocean” nici să stea marii lingvişti ai neamului în cap). Probabil tot astăzi este ziua în care cineva din stafful de PR stă încuiat într-o budă a Auchan-ului cu o sticlă de votcă, plânge, îşi dă cu capul de pereţi şi se întreabă în câte să îşi împletească venele. Eu asta aş face. (Later edit. M-am uitat pe site-ul Auchan.ro. Neah, cine îşi permite să iasă în lume cu aşa site nu îşi face griji pentru detalii nesemnificative ca cele de mai jos.)

• La trei zile după ce s-a montat firma pe clădire, al doilea “a” a început să pâlpâie. One week later, ziua deschiderii, “a”-ul pâlpâie muribund în continuare.
• În Iulius Mall sunt utilaje. Utilaje de gen buldozer. Scări rulante demontate. Stuff like that.
• Una din intrările în parcare nu este funcţională. Nu a fost turnat asfalt, este un drum de pământ plin de noroi, accesul din stradă este oprit de benzi din acelea roşu cu alb.
• Tot restul parcării este plin de noroi. De fapt, mai degrabă mocirlă. Pentru că partea de parcare dinspre Iulius Mall este (sau pare, după cantitatea de noroi) neasfaltată. Ştiu că a plouat la greu în ultimele zile dar pământul uscat nu m-ar fi încântat mai mult (de altfel, întreaga parcare de acolo se transformă într-o imensă baltă).
• Unele locuri de parcare sunt ocupate de cutii de carton abandonate, ţevi de tot soiul etc. – lucruri care ar fi trebuit să dispară în culise înainte de a se îndepărta gardul şantierului şi de a se da drumul turmei să intre.
• Insulele de spaţiu verde… sunt delimitate de blocuri de bordură fără ciment între ele (sau ce s-o folosi), în care şi ocazional peste care s-a aruncat pământ.
• La ieşirea funcţională din parcare sunt îngrămădite tot soiul de gunoaie. PET-uri, un sac de plastic, ceva crengi tăiate şi ce-o mai fi pe acolo.

Nicăieri nu se găseşte o trecere de pietoni. Stai minute în şir să apuci să traversezi. Circulaţia era şi aşa grea, cu sens unic cu tot, datorită îngustimii străzii şi a părţii de carosabil ocupată de maşinile riveranilor. Acuma se mai adaugă o sursă de heavy traffic.

Cu toate astea, oamenii s-au înghesuit din nou ca vitele. Nu ştiam că se poate intra din Mall, dar din faţă de la Altex vedeam cozile imense de la casierii. Cum a fost la Real la lansare, cum era pe vremuri la Comtim (sper că de data asta măcar nu a stat nimeni cu orele la intrare), cum abia te puteai mişca dacă te deplasai cumva în sens invers curentului de gură cască acum patru ani când s-a deschis Mall-ul. De parcă toată lumea ar fi făcut trei luni foame şi a aşteptat deschiderea Auchan-ului ca să mănânce. Sau de parcă n-au mai văzut… nu ştiu ce… o clădire fără ferestre?

Ah, iar ideea proastă pe care am avut-o a fost să cred că găsesc o carte la Diverta. Iar constatând că nu este, să vreau să merg la Cărtureşti. Care nu mai este acolo. Ştie cineva ce s-a întâmplat cu el?

Ziceam aici, într-un comment la postarea lui dAImon că îmi voi anula votul. Change of plan, cel puţin pentru turul I. Deşi, e ca şi anulat, dar nu contează. Opţiunea mea e sus în colţul blogului. Cu link cu tot să vă lămuriţi asupra de ce-ului. Şi că tot veni vorba de DeCe, şi un link la tutorialul pentru badge, în caz că vreţi să susţineţi ceva. Fie că o fi Cernea, fie că o fi verzii, salvarea balenelor sau săptămâna de lucru de două zile

Tot în categoria iluminări subite, mi-am dat seama acu’ vreo două zile la ce dracu poate folosi aberaţia de twitter unei persoane asociale ca mine. Celebrity stalking. Ştiu, chestia asta se practică de obicei între 12-15 ani, dar cică ai vârsta pe care o simţi. Poze tâmpiţele neregizate şi perle de genul “Wrote a hysterical song. Hysterical.”, “A wordy dinosaur: thesaurus” sau “Getting out of bed is so overrated. I just can’t support the concept right now.” îmi înseninează garantat o zi, chiar dacă e cretină în tot restul timpului.

Speaking of which… mă apucă lehamitea de mine însămi când încerc să fac pe omul foarte sociabil, deschis şi mai ales dornic să muncească şi care dă răspunsurile stas la întrebările stas. De fapt, mi-e aşa silă de tot circul de ambele părţi – plus că până una alta sunt pe program de “om normal”, adică încerc să ajung la tăiat frunze la câini măcar pe la ora 10 – încât dimineaţa îmi vine să îmi dau cu capul de pereţi când trebuie să scot nasul (şi până la urmă şi the rest of me) de sub plapumă. Sau şi mai bine, să bag cornu’ înapoi în pernă şi să hibernez. Until next spring or next life.

Pentru că puştiul afirma că pe tineri nu îi interesează ziarele şi radiourile; că nu suportă reclamele intrusive nici prin oraş şi nici pe net, preferând viralele amuzante/interesante; că mai degrabă ascultă muzică online – gratis! – sau o piratează în loc să o cumpere sau să stea lipiţi de vreun radio sau tv pentru a aştepta vreo piesă; că nu consideră că ar avea rost să utilizeze twitter pentru că nu interesează oricum pe nimeni ciripelile lor; că merg la cinema doar până beneficiază de reduceri şi mai mult de dragul ieşirii în sine cu prietenii decât pentru film, ulterior orientându-se spre dvd sau download. Că de vreme ce există servicii de voice chat gratuite, le utilizează pe acestea în loc să dea bani pe telefon. Mă rog, you get the picture. Raportul integral .pdf se găseşte aici.

Tendinţa generală este de orientare spre chestii rapide, personalizate, ambalate frumos şi dacă se poate gratis iar dacă nu – să coste cât mai puţin. Ceea ce nu înţeleg eu este… cine şi de ce se miră? Vreun dinozaur într-un fotoliu de piele la ultimul etaj al unui zgârie-nori în care îşi are sediul vreo companie-caracatiţă care intentează proces vreunui pirate bay…

It’s all ’bout the money
It’s all ’bout the dum dum…
and I think we got it all wrong anyway…

Click here to view the embedded video.

Acestea fiind zise… Am două linkuri de mai demult într-un mail. Mă întrebase dAImon mai demult dacă sunt de acord cu interpretarea asta a versurilor celor de la Killers. Păi nu am de ce să nu fiu. Afirmaţia respectivă a lui Thompson este citată chiar de către trupă ca fiind punctul de pornire pentru piesă, opoziţia rezultă clar din versuri iar în spaţiul dat, fiecare este liber să interpreteze cum doreşte şi oricare interpretare este valabilă pentru cel care o face. O piesă (sau orice act de creaţie, că tot veni vorba), care are o unică interpretare pentru artist şi pentru toţi indivizii-public (privitori, ascultători, cititori, whatever) şi care trezeşte aceleaşi emoţii şi sinapse este un eşec.

Acuma… am auzit şi văzut că versurile respective au fost declarate un nonsens, o aberaţie, o îngrămădire aiurea de cuvinte şi în general trecute pe tot soiul de liste de şi topuri de worst lyrics. Împreună şi alături de tot soiul de monumente ale limbajului poetic, precum My dick is like a Blow Pop, baby (Pharrell pe piesa Common Announcement). Un articol găsit pe un site (parcă era The Guardian, dar mi-e lene să îl caut iar să verific) “deplângea” simplitatea mesajului muzicii pop de pe vremea când Will you still love me tomorrow? era cea mai complicată interogaţie iar Beatles-ii spuneau simplu She says she loves you / And you know that can’t be bad / Yes, she loves you / And you know you should be glad.

Acu’… eu îmi aduc aminte de o povestioară despre cât de “oripilată” era lumea pe vremea Beatlesilor când pe adolescenţi îi cuprindea frenezia ascultând versuri lipsite de profunzime de genul “she loves you, yeah yeah yeah”, că tot veni vorba. Acu plânge (aceeaşi lume serioasă britanică pare-se) după frumuseţea simplă a acelor versuri, în timp ce un tip dat cu eyeliner îşi freamătă gânditor penele de pe haine întrebându-se “are we human? or are we dancer?”. Mi-e şi frică să mă gândesc ce se va cânta peste cincizeci de ani, când vreun nostalgic îşi va aduce cu dor aminte de poezia intrinsecă a unor comparaţii din versurile de genul “my dick is like a blow pop”.

Şi minunându-mă eu de topul acelor worst lyrics (a propos, şi Lost! a celor de la Coldplay era acolo, deşi n-am avut răbdare să citesc), mi-am adus aminte de o fază din Lion King 1 1/2 (de pe la minutul 1:00).

A metaphor… You used A METAPHOR on Timon?!?!?! He takes things literally!!!

Click here to view the embedded video.

Click here to view the embedded video.