Pentru că puştiul afirma că pe tineri nu îi interesează ziarele şi radiourile; că nu suportă reclamele intrusive nici prin oraş şi nici pe net, preferând viralele amuzante/interesante; că mai degrabă ascultă muzică online – gratis! – sau o piratează în loc să o cumpere sau să stea lipiţi de vreun radio sau tv pentru a aştepta vreo piesă; că nu consideră că ar avea rost să utilizeze twitter pentru că nu interesează oricum pe nimeni ciripelile lor; că merg la cinema doar până beneficiază de reduceri şi mai mult de dragul ieşirii în sine cu prietenii decât pentru film, ulterior orientându-se spre dvd sau download. Că de vreme ce există servicii de voice chat gratuite, le utilizează pe acestea în loc să dea bani pe telefon. Mă rog, you get the picture. Raportul integral .pdf se găseşte aici.

Tendinţa generală este de orientare spre chestii rapide, personalizate, ambalate frumos şi dacă se poate gratis iar dacă nu – să coste cât mai puţin. Ceea ce nu înţeleg eu este… cine şi de ce se miră? Vreun dinozaur într-un fotoliu de piele la ultimul etaj al unui zgârie-nori în care îşi are sediul vreo companie-caracatiţă care intentează proces vreunui pirate bay…

It’s all ’bout the money
It’s all ’bout the dum dum…
and I think we got it all wrong anyway…

Click here to view the embedded video.

Există însă un weekend – al treilea al lunii august – când are loc un eveniment încetăţenit iniţial de radioamatori din Scoţia. “The basic objective of the event is to promote public awareness of lighthouses and lightships and their need for preservation and restoration, to promote amateur radio and to foster International goodwill” se spune aici. Foarte frumos, parcă e speech de Miss Universe.

Acum ceva ani (după ce trecusem şi de veterinar şi de dj la radio), jobul visurilor mele era îngrijitor de far. Se pare că nu mai am şanse, ce puţin în Marea Britanie nu mai există aşa ceva din 1998. Maşinăriile, bată-le vina. Am aflat asta tot de pe un site şmecher la care recunosc, mi-a plăcut mai ales meniul.

Ce-mi veni cu farurile? Păi… nu am chef astăzi să vă povestesc despre Lică, deci lăsam draft-ul la locul lui că nu e grabă. Şi sincer, nu am chef nici de darea de seamă din concediu (încă îmi vine să îi spun “vacanţă” pentru că implică invective nepatriotice din soiul ‘tu-i-morţii-ei-de-naţie-cretină şi… am mai spus că nu am chef? Aşa. Şi pe principiul “dacă nu aici, atunci unde” m-am gândit să vă povestesc despre visul meu umed cu farurile.

Că nu mai am şanse să aprind şi să sting lanterne’n faruri aflasem de mai demult. Dar aflasem şi că farurile se pot achiziţiona şi recondiţia. În consecinţă, răspunsul corect la întrebarea “ce ar face Arashi dacă s-ar trezi multimilionară în euro peste noapte?” ar fi “Imediat după doza de cola pe care ar cumpăra-o penrtu a sărbători, şi-ar cumpăra un far.” Şi i-ar mai face nişte ferestre.

Să vă povestesc despre farul meu.

Farul meu este alb, ca mai toate farurile. Pentru că în zile senine, formează un contrast superb cu albastrul mării şi al cerului. În zilele înnorate, preferăm nori gri şi o lumină de apus piezişă, care răzbate pe sub nori. Farul acesta se află undeva în nord. Acuma nu insist neapărat pe fjord, dar… Norvegia, Islanda… ceva pe acolo.

Se află la o distanţă apreciabilă de aşezări omeneşti, deşi el în sine dispune de tot confortul: o baie şi o bucătărie, amândouă micuţe şi amândouă frumos dotate şi utilate; un pat lat şi nu foarte moale în care ziua hălăduiesc vreo două-trei animale de pluş moi şi imense; o “cameră de zi” cu multe rafturi pe care se găsesc din belşug cărţi, cd-uri, lumânări şi obiecte de decor, eventual o hartă veche pe pereţi şi un şemineu. Din dotare mai fac parte o staţie pentru muzică, un calculator cu un flatscreen imens, o camera Nikon (care este ea în sine un vis umed, adică un vis-în-vis dacă e să identificăm procedeul stilistic) şi o excelentă conexiune la internet. Împrăştiate prin far se mai găsesc probabil tot soiul de hârţogării, caiete şi instrumente de scris/desenat/pictat/vopsit/tăiat/decupat.

O dată la câteva săptămâni, apare o camionetă cu provizii de halit, băut, eventual citit/ascultat. Cu ocazia asta, locuitorii farului sunt asiguraţi că nu au eşuat în vreun scenariu de film prost şi că omenirea există încă bine mersi (sau pe-aproape) somewhere out there. Locuitorii farului sunt subsemnata şi un dulău (deşi dacă e foarte sociabil dulăul, posibil să fie doi; având însă în vedere un câine seamănă cu stăpânul e puţin probabil). La modul cel mai fantezist, dulăul este un dog danez pe care în cheamă Gringo, dar nu e musai. Dulău să fie.

Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi şi dacă n-au murit, mai trăiesc şi astăzi. Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea-aşa. Şi-am încălecat pe-o lingură scurtă, s-o dau peste nas cui n-ascultă (da, am citit multe poveşti nemuritoare).

sursa

Nu ştiu, ori e sezonul, ori nu sunt eu aşa de unică şi de buricul pământului, pentru că se pare că şi alţii s-au mai lovit de asemenea reproşuri, să le spunem (cât se poate de bine intenţionate de altfel). Altfel formulate, în alt context dar în esenţă cam tot pe acolo.

(Anyone remeber Choose Life? Choose Life. Choose a job. Choose a career. Choose a family. Choose a fucking big television, choose washing machines, cars, compact disc players and electrical tin openers. Choose leisurewear and matching luggage. Choose a three-piece suite on hire purchase in a range of fucking fabrics. Choose DIY and wondering who the fuck you are on a Sunday morning. Choose sitting on that couch watching mind-numbing, spirit-crushing game shows, stuffing fucking junk food into your mouth. Choose rotting away at the end of it all, pishing your last in a miserable home, nothing more than an embarrassment to the selfish, fucked up brats you spawned to replace yourself. Choose your future. Choose life. I chose not to choose life: I chose something else.)

Click here to view the embedded video.

Nu am un argument mai bun pentru a-mi “susţine cauza” (din nou, it’s a figure of speech – nu există absolut nici un motiv logic pentru care să îmi explic sau justific vreo alegere, orice alegere în faţa a absolut nimănui, asta dacă nu cumva suntem la Judecata de Apoi şi nu m-a anunţat nimeni). E acelaşi din totdeauna – it’s my fucking life (asta pe lângă faptul că nu consider absolut deloc că am reacţii sau comportamente extreme sau că încalc flagrant limitele acelei normalităţi care sunt har domnului foarte maleabile în zilele noastre). Mi-am dezvoltat je m’en fiche-ul ăsta undeva prin generală, printr-a şaptea sau a opta.

Recunosc, nu mi-am băgat picioarele în tot şi în toate în halul în care o fac acuma. Am încercat să fac chestia asta selectiv. Am încercat să nu acţionez (deşi de obicei este vorba de lipsa unei acţiuni) cu bună ştiinţă împotriva intereselor mele şi mi-am dat silinţa pe cât posibil să nu afectez pe alţii. Probabil că motivaţia tot egoistă era şi la asta, îmi confirma mie propria-mi imagine de good kid, mai bun decât tot restul pe care îi dispreţuiam într-un fel. O impresie pe care am reuşit să mi-o dovedesc a fi falsă oricum. Pentru că toată joaca asta de-a hai să fiu copilul rebel dar fără să sar calul şi fără să supăr pe nimeni a devenit foarte, foarte obositoare, fără a mai vorbi de o serie de frustrări acumulate în timp. Calea cea “bună” nu este calea cea uşoară şi cine a zis că te alegi cu vreo mare satisfacţie la capătul ei a fost un mare mincinos, un mare imbecil sau ambele.

~~~

Acuma, presupunând că aş avea cea mai mică urmă de voinţă să mă smulg din starea asta de “viaţă paralelă” în favoarea chestiilor normale pe care le face un om… give me one good reason.

Give me one good reason pentru care să plonjez în concretul de care mă feresc cu atâta grijă. Concretul ăla în care mă lovesc de lucruri care nu îmi plac şi oameni care nu mă interesează. Concretul ăla în care reperele în jurul cărora gravitează existenţele celor mai mulţi sunt câte zero-uri are salariul, dacă te-ai futut aseară şi decât câţi vecini eşti tu mai tare. Give me one good reason care să nu implice apeluri la corazon de genul “îţi dai seamă cât îi răneşti pe cei care ţin la tine?” pentru că începe să nu mai ţină. Îmi dau seamă că îi îngrijorez / rănesc pe alţii şi nu răspund decât cu un ridicat din umeri. Give me one good reason… or better yet, give me a break.

Mi s-a spus în repetate rânduri şi în varii contexte, legat de atitudinea asta a mea definită de cele mai multe ori drept aroganţă, nepăsare or both că îmi voi da cu capul de pragul de sus. Formulările şi tonul acopereau plaja de la o grijă reală de genul “dar ce-o să te faci atunci când…” la un soi de anticipare răutăcioasă “lasă că vezi tu…”.

All your stupid ideals
You’ve got your head in the clouds
You should see how it feels
With your feet on the ground

Click here to view the embedded video.

Ei bine… nu ştiu ce voi face atunci. Voi vedea când şi dacă apuc momentul. Mă rog (nu ştiu cui) să am puterea să o ţin pe a mea până la capăt, plătind preţul întreg deşi foarte probabil nu îl voi suporta doar eu. Dacă nu voi fi în stare, mă rog să am măcar tăria să put myself out of the misery. Dacă nici măcar atâta forţă nu voi fi în stare să adun, presupun că o să cedez şi de voie de nevoie voi intra în “normalitate”. Just another brick in the wall. Atunci, şi numai atunci, vă dau voie să mă arătaţi cu degetul şi să îmi spuneţi “ţi-am spus eu…”.

~~~

Drama queen? Yeah. Exagerez? Yeah. Subiectiv şi foarte egoist punct de vedere? Yeah. Atât că… e ca şi cu avertismentele alea groteşti şi ridicole de pe pachetele de ţigări. Nu sunt nici tâmpită, nici inconştientă. Trasul acesta de mânecă, oricât de bine intenţionat nu mai serveşte nici unui scop. Sunt atât ultra-plictisită de subiect încât ajung să mârâi şi la humorous hints to it. Feeling tired and bruised, with the bitterest taste.

Şi pentru că tot mi-au trecut dracii şi îmi pare rău că am mârâit în halul ăsta la potenţiali nevinovaţi şi pentru că tot mi se învârt în cap versurile “enough about me… let’s talk about life for a while”, vă mai las cu o piesă.

Click here to view the embedded video.

And all I really want is some patience
A way to calm the angry voice
And all I really want is deliverance

Acum ceva vreme, am auzit (respectiv citit) alta. Era pe site-ul unei formaţii şi textul era formulat cam aşa: “The single will be available for purchase on xx.xx and will hit your brick and mortar shops on zz.xx”, data B fiind ulterioară datei A. Brick and mortar stores. Absolutely hilarious. Adică trebuia desemnat cumva special magazinul ăla de la care merge neica nimeni ca mine să cumpere piesa pe un suport solid. As opposed to modul “normal” de cumpărare, adică online.

Astăzi, alta. Rătăceam din site în site şi am dat peste un anunţ despre un seminar cu tema “problogging”. Ahem. Okay… whatever floats your boat. Printre punctele de pe agenda seminarului se numărau nişte întrebări de genul “cât de importantă este participarea blogger-ului la evenimente în off-line” şi alte câteva frazări similare care conţineau acel “off-line” ca specificare.

Şi dacă nu era destul, citesc pe un blog asta:

Una dintre cele mai prestigioase universitati din Londra va introduce in programa “Masterul in Twitter”, ca raspuns la lipsa de informatii de acest gen din PR si alte domenii ce au de a face cu comunicarea.

City University London lanseaza din aceasta toamna masterul numit “Information, Communication and Society“, unde studentii vor invata cum sa foloseasca site-urile de social networking ca unelte eficiente in comunicare. Vesna Bujic-Okretic, decanul facultatii de Stiinte ale comunicarii a declarat (n.r. sec): “Daca esti un expert in PR e esential sa intelegi tehnologia si potentialul ei!”

In afara de Twitter, masterul se va focusa pe site-uri precum Facebook, YouTube si Wikipedia. Cursurile incep in septembrie.

Eu recunosc… sunt mai brontozaur, aşa, la ceea ce se cheamă “new technologies”, sau mai degrabă la ceea ce eu percep ca o exagerare a lor. Wiki I can understand. YouTube I can understand. Blogs I can understand (doh!). Online stores nu mă încântă, de exemplu. I’m a touchy feely person, avea dreptate widget-ul ăla al testului youniverse.com care nu merge implementat pe wordpress *mumbles* (şi da, uite cum am reuşit să rămân cât de cât coerentă… trecând în engleză. Mrrr.)

Site-urile de social networking mă depăşesc. Hi5, Facebook, MySpace şi cum naiba le mai cheamă (adică mi-e lene să îmi verific “adresa de spam” de e-mail, unde îmi vin periodic tot soiul de invitaţii şi… cereri de prietenii) mă depăşesc total. De fapt, nu total. Sunt departe de ceea ce s-ar numi o persoană sociabilă şi între o întâlnire face to face şi nişte taclale pe messenger voi opta mai întotdeauna pentru varianta doi. Dacă până şi mie asemenea site-uri mi se par… triste… incredibil de triste prin ceea ce (îmi) relevă (mie personal) cred că e grav.

(Şi ca o paranteză, adică încă una între multele pe care le fac de obicei, Twitter-ul este până în momentul de faţă cea mai mare aberaţie în materie. De ce ar vrea cineva să împărtăşească lumii largi internautice 24/7 ce mănăncă, ce îi rămâne între dinţi şi de câte ori pe zi se duce la baie îmi va rămâne veşnic un mister, depăşit în dimensiuni doar de misterul “why would anyone want to know that???”, deşi aş putea să mă hazardez la o interpretare ad-hoc de genul “tocmai pentru că sunt incredibil de alienaţi şi se aruncă spre orice pai virtual care pare să promită o salvare”. Singurul lucru bun pe care îl pot spune despre twitter este că are un nume şi logo perfect alese şi acordate cu imbecilitatea conceptului.)

Revenind… înainte (when you… were youuuuuuuung – vă ţin în fragmente de Killers de acu; ştiu că devin enervantă) se punea acea minunată particulă “e-” înainte de cuvânt pentru a desemna varianta online a realităţii respective. E-mail, e-communication, e-banking, e-voting, e-citizenship. Whatever. Adică ce se întâmpla în “offline” era varianta stas (desemnată de cuvânt ca atare), “online”-ul era derivatul.

Se pare că mai nou trebuie să denumim special “offline”-ul pentru a evita confuziile (brick and mortar store, sau evenimente în offline din exemplele de mai sus). Pentru că nu mai suntem aşa siguri care este the real thing. Cum ziceam… sunt mai brontozaur. Probabil că in the great scheme of things, este modul firesc de desfăşurare. Din mica, meschina şi subiectiva mea perspectivă refuz să o numesc evoluţie. Şi refuz să o accept ca normală până într-atât.

Ziceam că e grav. Concluzia este absolut subiectivă. Este doar o schimbare majoră, o redefinire a relaţiilor inter-umane. Care mie nu îmi place. Nu sunt fan scenarii apocaliptice post-cyber-punk-digital-nightmare- … etc. Dar cumva, un gând mă roade şi îmi şopteşte că nu e bine (şi tocmai pe mine m-a găsit, care mă simt foarte bine pierdută-n pixeli).

Dar simt că pierd “umanul” ăla între biţi şi bytes. La noi, ăştia care stăm să butonăm din lumea “civilizată”; alţii se confruntă cu probleme mult mai primare legate de subzistenţă şi riscă să îşi piardă “umanul” în favoarea animalicului din motive care nu ţin neapărat de ei, dar deviez. Cum spuneam, ne pierdem “scânteia” (divină sau nu, după credinţa fiecăruia, dar vie) într-o amorţeală digitală.

Hello.
Is there anybody in there?
Just nod if you can hear me.
Is there anyone home?

We all have become comfortably (or not) numb.

Click here to view the embedded video.

ARICÍ vb. v. ridica, zbârli.

M-am trezit subit într-o sesiune de introspecţie. Hate those. Mai mereu scot la suprafaţă ceva ce nu îmi convine

Mă gândeam la chestiile care mă scot din sărite. Nu aşa, în general sau la modul abstract, ci într-un anumit mod foarte personal. Sunt câteva tipuri de comportament care declanşează instant un soi de reacţie de apărare care se transformă în aricirea mea faţă de persoana respectivă (deosebită de aricirea mea by default against life, the universe and everything ^_^).

În funcţie de context, reacţia mea emotivă pe moment diferă ca formă de manifestare, dar este absolut de catâr. Nu mă mişc de pe poziţia adoptată atunci nici după ce mă “răcoresc” şi nici dacă, la rece judecând, nu aveam dreptate. There’s no way back. În funcţie de “importanţa” persoanei care a declanşat reacţia, relaţia este unilateral afectată permanent – în diferite nuanţe. Este posibil să nu îmi schimb deloc comportamentul dar să “tai de pe listă” mental persoană respectivă, la fel cum este posibil să trec în modul passive aggressive sau să o ignor complet.

Ei bine… cele trei “declanşatoare” care îmi vin acuma în minte sunt 1) să fiu forţată (sau să se încerce) să fac ceva ce nu doresc, şi asta include metodele “cu mănuşi” de genul peer pressure şi şantajul emoţional; 2) să mi se spună să tac (nu la modul ‘taci te rog că vreau să aud ştirea la TV’ ci de genul ‘stfu că nu ai ce comenta aici’; 3) să se ridice vocea la mine (again, in some cases).

În clasa a… noua sau a zecea, nu are importanţă oricum, am luat locul întâi pe judeţ la olimpiada de limba germană. În ora de engleză (parcă) a venit directoarea adjunctă să ne anunţe şi să îmi spună că merg mai departe la faza naţională care urma să se ţină la Braşov. Nu mai ştiu de ce, dar am decis că nu mă duc. Şi i-am spus. Shock! Gasp! Horror! Directoarea, profa şi juma’ de clasă pe capul meu pentru cât mai rămăsese din oră.

M-am dus până la urmă? Nu.  M-am mai dus vreodată la vreo olimpiadă după aceea? Nu. Din nou discursuri, despre aroganţa mea (lol, am început de mică), despre cum le ştiu eu mai bine pe toate (îmi cer scuze…, despre cât de încăpăţânată sunt (dacă mă năşteam cu o zi mai târziu, eram berbec; oare atunci ce mai făceaţi?) plus discursurile de rigoare de cum ar trebui eu să reprezint şcoala bla bla (deşi după ştiinţa mea, olimpiadele sunt activităţi extra-şcolare). Mult mai târziu am identificat eu buba – profesorii iau spor dacă “pregătesc” olimpici. Anyway, morala e că dacă mă lăsau în pace prima dată, să rumeg ideea, poate mă duceam. Când mi-au sărit în cap, şi-au ratat orice şansă.

Exact pe acelaşi principiu funcţionează şi taci!-ul, şi răsteala (am exemple pentru ambele). Dacă scot colţii şi muşc sau dacă mă cufund într-o tăcere de gheaţă depinde de context. Cert e că mă aricesc pe destul de multă vreme…

Întrebarea retorică pe care mi-o pun este ce ar trebui să mă îngrijoreze mai tare: faptul că efectiv înţeleg referirile de acolo sau că mi se par teribil de amuzante?

Thank you, Gary Gygax & co. I may be a sad, pitiful geek, but I’m a happy sad, pitiful geek.

ps: tricouri cu aşa ceva la jinx.com —> puneţi-vă întrebări retorice dacă înţelegeţi/râdeţi măcare la jum’ate din ele.

Pur şi simplu, nu reuşesc să înţeleg care e treaba cu “băutul” ăsta.

Nu îmi place gustul de alcool. Nu îmi place nu doar în sensul că nu mă dau în vânt, ci îmi displace. Am încercat banala bere – yuck. Am încercat vinuri despre care se spunea că sunt bune – sorry pentru mine nu erau. Nu îmi place nici măcar lichiorul de ciocolată (singura excepţie fiind chestia aia din Tiramisu) – ce poate fi mai jalnic decât atât? Mă deranjează şi în cocktailuri leşinate, şi în Irish Chocolate. Votez cu alcoolice în două contexte – vinurile din sosuri şi bomboanele de ciocolată cu rom şi cocos.

Am avut o încercare amărâtă să mă îmbăt. Frumos la mine acasă, ca să văd şi eu cum e. Am luat două înghiţituri de vin, după care am aruncat la chiuvetă ce mai era prin pahar şi am apelat la o sticlă de suc să scap de gust. De la o şampanie de Revelion m-am ales cu o durere de cap, drept pentru care îi poftesc frumos la plimbare pe cei care insistă să “iau măcar o gură, să ciocnesc”. Nu-mi place dom’le. Pot să fac urările de rigoare şi fără.

Concluzia care se impune este că alcoolul şi cu mine nu ne împăcăm. Nu se face gaură în cer din asta şi încă nu am ajuns la partea care depăşeşte capacitatea mea de înţelegere. Adică: pot înţelege că aşa cum îmi plac mie cola, limonada, socata sau sucul de mere, altora le place poate berea.

Ceea ce nu pot înţelege însă este semnul de egalitate pe care îl văd pus (nu mă întrebaţi de către cine, când, cum, unde şi alte cele, că scriu o postare în blog, nu o lucrare de doctorat) între “distracţie” şi, spus pe şleau “beţie”. Reciproca fiind valabilă – am auzit replica “păi şi de băut? ce chef e ăsta?”. Mai gravă de atât mi se pare sinonimia între a bea şi a te simţi bine – diferenţa fiind de nuanţă.

Având în vedere că băutul ăsta este o chestie socială, mi se pare destul de trist să te poţi simţi bine undeva – în oraş, la un chef, într-un bar, whatever – în compania unor oameni, numai dacă dispui de alcool în cantităţi industriale. După mintea mea (aflată cum spuneam în totală necunoaştere pe marginea acestui subiect), mâncatul şi băutul cu asemenea ocazii ar trebui să fie nişte… accesorii, un pretext de interacţiune şi nu scopul întâlnirii în sine. Niciodată când am zis “ies la un suc”, nu mă gândeam că sucul e scopul în sine al ieşirii – îl pot bea cu mult mai puţină bătaie de cap acasă. Şi nu înţeleg de ce “ieşitul la o bere” ar fi diferit.

Asta păstrând analogia suc – băutură. Dacă pe deasupra se ia în considerare că pe lângă efectele similare (nevoi imperioase de a vizita anumite încăperi), consumul de alcoale duce la ceea ce e denumit în genere “stare de ebrietate”… well, lipsa mea de înţelegere faţă de amatorii unor asemenea distracţii atinge cote alarmante. Starea asta este accentuată atunci când, prin nefericite împrejurări, ajung în compania prietenilor / cunoştinţelor care se “distrează” astfel. În general ajung să fiu printre puţinele persoane treze într-un grup mai mult sau mai puţin ameţit.

Mai mult de cinci minute nu mă pot amuza pe seama sau în compania unui om beat. Un om incoerent, încet la minte, gălăgios (doamne dă măcar să fie gălăgios-vesel nu gălăgios-arţăgos), tăcut mâlc pentru că are dificultăţi în a procesa cele dimprejur sau mult prea limbut, sărind calul la exprimare, volum şi subiecte şi care pe deasupra miroase a ceva ce îmi repugnă… uhm… thank you, but no thank you. Este cel mai târziu moment în care încerc să îmi iau tălpăşiţa.

Concluzia logică (zic eu) este că trebuie să mă ţin departe de “distracţii” (a se citi beţii colective sub un pretext sau altul) de acest soi, moment în care adesea se declanşează neînţelegerea de partea “cealaltă” (şi presiuni din partea celor mai puţin inspiraţi). Eu prefer să pun problema în felul următor: e pentru binele meu şi pentru binele obştesc, ca să spun aşa. Some things are better left unseen, unheard, unspoken.

De fapt, cred că ştiu ce am. Tură de noapte, plictiseala de rigoare şi încă nu mi-e somn; deci pe drum, în loc de porţia de flashbacks şi amintiri din copilărie, am avut parte de nişte infuzii de crudă realitate. Iar faptul că făceam din tot sufletul playback “everybody look down, it’s all in your mind” nu m-a ajutat prea mult să scap.

În primul rând, cred că a murit căţelul de la Clinicile Noi. Era unul aciuit pe lângă spital, un bătrânel cu botul cărunt. Eu îi spuneam Hienă pentru că era roşcat cu dungi negre. Genul precaut de la prea multe şuturi încasate. De cele mai multe ori stătea la soare, nu se mai ostenea să se ridice când mă apropiam; întindea doar capul la mângâiat. Nu l-am văzut de vreo două săptămâni, cred. Am tot zis că întreb un portar, dar parcă nu vreau să aud.

În al doilea rând, sper că termină odată nenorocitul de supermarket de lângă mall. M-am săturat de praf, bocănituri, trosnituri şi fluierături. Nu era încă ora opt, dar chinezii de pe şantier erau la datorie, cu zgomotul de rigoare. Mda, ştiu. Spaţiile verzi nu produc bani. Şi odată ajunşi în punctul ăsta spunem stop, că altfel îmi deraiază limbajul.

În al treilea rând… ei bine, cât oi fi eu de struţ în ale politicii, nu scap de campania electorală.

Faptul în sine că sunt struţ este destul de trist. Pentru cine nu cunoaşte, timp de doi ani am lucrat la Pro Democraţia (sau Asociaţia Pro Democraţia, cum insista tanti cu imaginea să spunem), plus alţi vreo doi voluntariat; adică printre altele, explicam lumii că este important să facă uz de drepturile pe care le are, în cunoştinţă de cauză; simţ civic, răspundere de cetăţean, democraţie participativă, make yourself heard, bla bla.

Şi iată-mă, chiar şi după această experienţă, ajungând la vechea vorbă din popor despre politică şi meseria pe care o practică (aia cea mai veche din lume) şi zicând că oricum nu are rost/importanţă decât dacă ţii morţiş să faci ulcer sau infarct sau ambele (iar când o să ţin morţiş să fac aşa ceva, probabil voi urmări finale Barcelona – Manchester, un mod mult mai plăcut de a da în asemenea boli). Aşadar, de ceva vreme, merg la vot doar pentru a-l anula.

Ştiu, cei cărora le-a rămas ceva simţ civic şi amatorii de teorii ale conspiraţiei vor spune că asta este taman ceea ce se doreşte – un public apatic, dezinteresat de astfel de probleme, care nu se exprimă în legătură cu propriul destin (în cazurile grave) sau cu probleme care îl privesc direct şi personal (în cazurile mai puţin grave) şi dacă se poate, pe deasupra, şi îndobitocit. O masă amorfă, numai bună de manipulat şi ţinut în frâu cu pâine şi circ. Culmea, le dau şi dreptate în privinţa asta. Da’ zău dacă mai îmi pasă.

Eh, dar cum spuneam, nu scap de afurisita de campanie. În Mărăşti, lângă reclama la Fiat tronează un banner luuuuuung cu Europa este liberală. De fiecare dată când îl văd mă gândesc la acelaşi lucru: Crin Antonescu are mutră de psihopat. Psihopat din ăla din filme. Steve Buscemi în rolul lui Garland Greene din Con Air. Cristian Buşoi, dacă e să fie plasat în acelaşi context, cu figura aia de şoarece de bibliotecă, pare genul de ‘the friendly neighbourhood rapist’. Divaghez total iar mutrele lor sunt complet nerelevante în context, ştiu. (Acuma constat cu tristeţe că PNL Timiş are pagină cu muzică included care porneşte automat. Just one word: Arrrrrrrrrrrgh!).

Bannerul respectiv este însă mic copil pe lângă cele două monstruozităţi ale PD-Lului de pe dărăpănătura aia de clădire (care nu ştiu ce naiba mai aşteaptă pentru a fi pusă într-o altă funcţiune decât adăpost de iarnă şi toaletă pentru aurolaci, în plin centru istoric al oraşului). Nu tu Coca Cola, nu tu Centru de Afaceri, nu tu concerte DJ Tiesto şi ce s-a mai afişat pe acolo (bine că stau zidurile în picioare destul cât să suporte mash-uri). Nu dom’le. În familie, trecem mai uşor peste greutăţi.

Când aud / văd chestia asta, îmi creşte tensiunea. Adică… clar. Hai la ţară, să vedem de unde mai găsim un portbagaj de cartofi; hai să scriem lu’ mami şi lu’ tati să ne mai trimită bani de chirie şi să nu uite de taxa pentru facultă. Hai până la Western Union, să luăm banii de rate de căpşunaru’ din dotare. Dacă nimic nu merge, punem de o nuntă sau dacă am avut proasta inspiraţie să o avem deja, turnăm un plod să avem botez. Să sară cu euro naşii şi cu cine-o fi. Trecem şi peste asta.

Dragii moşului, nu ştiu care cap sec luminat v-a făcut sloganul ăsta care plesneşte de [sarcasm]optimism[/sarcasm], da’ a nimerit-o bine cu două trăsături din alea, ieşite parcă din comentariul literar la Mioriţa: băgat capu’ la fereală în turmă şi doar-doar om trece şi peste asta cumva. Viva fatalismul şi gregarismul. Şi când mă gândesc că dacă acuma, după ce m-am descărcat, mă bag la somn… dacă nu mă trezesc chinezii de pe şantier, trece o dubiţă PD-L cântând răguşit la megafon “apa trece, pietrele rămân”, mai că mi-aş dori să nu fiu un struţ ordinar, ci unul surd.

Zilele astea de şopârleală… sunt zile în care mi-aş dori să fiu o şopârlă, să stau lungită şi lăţită pe un bolovan, la soare, eventual cu ochii semi-închişi, urmărind caleidoscopul de pete colorate care mi-ar juca pe pleope and… just be. Fără nici un fel de dorinţe, pretenţii, aşteptări, fără să fiu deranjată… eventual doar cu o dorinţă difuză ca acel firicel de nisip care defineşte acel moment să rămână suspendat în clepsidră pentru eternitate. Să încremenesc în nemişcarea aia de şopârlă la soare, mulţumită cu simplul fapt de a fi.

În timp ce îmi contemplam eu ideile despre şopârleala ideală, era inevitabil să ajung la concluzia că de fapt, asta şi fac. La o altă scară şi fără să duc pe culmile perfecţiunii (sau măcar a mulţumirii) starea respectivă. Nu ştiu, probabil am nimerit un colţ mai ascuţit de piatră sau aşa ceva. Sunt prinsă într-un soi de… nemişcare agitată. Şi asta din cauza cuiului acela înfipt nu se ştie când, nu se ştie cum (de fapt se ştie, dar mi-e lene de o prea profundă analiză).

Pentru că zice-se că ar trebui să am un scop în viaţă, nişte ţeluri, ceva care să îi dea sens. Şi… n-am. Am făcut aşa, rapid, o trecere în revistă, să văd dacă pot bifa ceva din ceea ce am eu impresia că ar fi scopurile comune. Carieră… doamne fereşte. Familie, copii, alea-alea… să nici nu aud. De altfel, ambele mi se par destul de… nepotrivite ca “scop în viaţă”. La polul opus şi la fel de nepotrivite sunt scopuri din alea de Miss Univers de pace în lume, eradicarea foametei şi a cancerului şi câştigarea unui loc în memoria posterităţii prin x mijloace.

So, revenind la palierul de mijloc… cu temele făcute… cică în vârful piramidei lui Maslow ar fi autorealizarea. Sau mai degrabă auto-îmbunătăţirea. Pare cea mai plauzibilă variantă, dar… nu văd scopul final. You live, strive to get better and then you die. (42 doesn’t help much here, does it?)

O pletoră de cărţi despre ne învaţă varii metode de ajunge acolo (acela “acolo” fiind cunoscut în popor şi sub denumirea vagă de “a-ţi găsi fericirea”. Autocunoaştere, spiritualitate de tot soiul, urmarea unei pasiuni, detaşarea de cele lumeşti şi stresul cotidian, compasiunea faţă de semeni şi altele similare sunt indicate ca “reţete”. Asta ca să nu mai spunem de autori de beletriscă pseudo-esoterică, pseudo-filosofică gen Coelho cu a sa legendă personală şi celebrul “dacă îţi doreşti ceva cu adevărat, întreg Universul conspiră să te ajute la îndeplinirea scopului” sau ceva pe acolo.

Acuma… o fi, nu zic că nu. Dar mie personal, nimic de acolo nu îmi spune prea multe sau nu îmi pare foarte realizabil. Nu mă pot gândi la absolut nimic ce să îmi doresc cu adevărat şi să pun pe acel piedestal de ţel suprem. La naiba, nu mă pot gândi nici la obiective mărunte pe care le-aş avea. Întrebări de genul mă oripilează.

Şi ştiţi unde se găsesc cel mai adesea? Păi… în interviuri pentru job-uri făcute conştiincios după cărţi americăneşti traduse pe la noi, pe site-uri de profil şi periodic când îi tună prin cap (mai mult ca sigur de nevoie şi nu de bună voie) cuiva de la resurse umane că e timpul pentru vreo evaluare sau ceva similar.

Şi ca să mai spună cineva că Universul (sau… ce entitate o fi pe acolo) nu are un extraordinar simţ al umorului (care aduce îngrijorător de mult a ironie): azi pe la 12, şefu’ s-a dus la un training, prezentare, meeting… ceva, acolo. Şi s-a întors cu foaia de exerciţii, cum ar veni. Pe care exerciţiu, l-a făcut pe seama mea – cică evaluarea performanţelor şi dezvoltarea mea profesională (remember postarea cu dead end job?).

Pe pagina 2, cu bullets, urmează întrebările magice, după care blondele de la HR (şi am toate motivele să le numesc aşa, le paşte de multişor o postare pe aci) să îmi pună o etichetă şi să mă bage la dosar, ca să vadă mai încolo ce fac cu mine. Care au fost obiectivele mele, ce am realizat, ce nu şi de ce; evident, conjugăm întrebările şi la viitor. Nu ştiu, or fi funcţionând cărţile alea americăneşti de human resources management… dar în altă companie, cu alţi angajaţi (cu alţii populând HR-ul!) pe alt tip de joburi.

… şi eventual cu persoane care nu îşi doresc pur şi simplu să fie şopârle. Măcar pâna la apariţia unei opţiuni viabile.

Decorul este drumul spre casă într-o dimineaţă, când adesea gândurile mi se aleargă mai repede decât le pot eu urmări (în sensul să “make sense of them” şi sar în firul lor în moduri extrem de ciudate. De exemplu, chiar înainte să intru în bloc, o imagine mi-a evocat subit o altă imagine dintr-un vis pe care l-am avut mai demult, care apoi s-a pierdut la fel de repede cum a apărut. Nu mai ştiu despre ce era visul sau când l-am avut, dar sunt sigură că a existat, cu cele câteva secvenţe din capul meu, care deja se estompează. Este un exemplu extrem de “sinapsă de dimineaţă”. De obicei nu e aşa grav

La asta se adaugă “decorul psihologic”, ca să îi spun aşa. Avusesem o discuţie chiar înainte să plec, care deja crease nişte premise, iar un material citit pe net (şi pe care îl voi posta integral cu altă ocazie) ca urmare a discuţiei respective mi-a indus o stare… pe care o am destul de frecvent de altfel. În capul meu se declanşează ceva la care s-ar potrivi soundtrack-ul din Rocky: îmi vine să urlu de furie/frustrare (sau mă rog, la mine în cap chiar urlu) şi să mă iau la trântă dreaptă cu lumea, pe viaţă şi pe moarte, ca Făt-Frumos cu zmeul, imaginea fiind însă cu justiţiarul care se ridică plin de sânge de pe jos, unde a fost trimis de loviturile adversarului, îşi aranjează zdrenţele rămase din capă pe umăr şi porneşte hotarât spre adversar (n-am înţeles niciodată de ce mă văd mereu în postura de erou neînfricat, n-am fost niciodată aşa ceva, dar vorba lui Freud, “all men are heroes in dreams”. Pe scurt, accesele mele de Don Quijote, cum le numea un amic.

Intervine (din ce în ce mai) rapid un moment de luciditate în care îmi dau seama că nu mă cheamă Atlas şi că n-am lumea nici cum s-o ridic, darămite să o îndrept şi nu mai urlu (la mine în cap). Cad apoi într-o stare… ştiţi cum fac copiii ăia retardaţi care se ghemuiesc la podea, îşi cuprind genunchii cu braţele şi se leagănă catatonic înainte şi înapoi, eventual îngânând ceva nearticulat? Eh, cam aia fac eu atunci (tot la minte în cap – în cazul de faţă mergând absolut liniştită mai departe şi făcând playback pe piesele care se auzeau în căşti). De obicei ies rapid şi din starea asta, focus back on reality, dar rămâne aşa, o melancolie difuză şi reziduală (doamne iartă-mă, cred că am înghiţit dex-ul azi noapte, că numai preţiozităţi din astea debitez).

Anyway, la faza aia reziduală ajunsesem aproape de casă (puţin înainte de flash-ul cu visul de demult), adică în decurs de vreo 20 minute trecusem prin toate fazele de mai sus. Moment în care a început să picure foarte rar şi cu stropi nu foarte mari. M-a nimerit unul pe obraz, chiar sub ochiul drept. Gândul care mi-a trecut prin cap în momentul în care am înregistrat acea picătură, a fost “exact în locul în care ar fi o lacrimă, dacă ar fi”.

Şi din nou paranteză: am mai avut dispute pe tema “nu ai cum să gândeşti în altă limbă” (cu corolarul “nu înţeleg cum vine asta, dar mă rog”, în general ca reacţie la faptul că atunci când scriu “artistic” – povestiri, poezii – o fac în engleză, aşa cum scriu de fapt şi blogul meu “privat” şi înainte de el jurnalul. Se pare că nu am cum să mă exprim ca lumea în limba respectivă pentru că nu am cum să gândesc în ea. Total lipsită de modestie doresc să precizez că au făcut-o şi alţii. Mă rog, ăia au fost genii în ale lor, patrimoniu universal bla bla. Cert e că se poate şi dacă ei au putut, eu de ce nu aş putea? V-am mai zis-o pe aia cu aroganţa mea, nu? Vanity is my favourite sin, ca să citez un film. De dragul prezentei discuţii, dacă aveţi asemenea reticenţe, treceţi peste ele pentru postarea de faţă.

Ergo, sinapsa următoare a fost în altă limbă. Locul în care ar fi o lacrimă –> de unde lacrimă dacă nu plâng? –> God put a tear upon my face. Ceea ce suna oareşcum cunoscut, dar în acelaşi timp parcă nu suna taman cum trebuie. Mi-am dat seama de ce în clipa următoare când mi-am adus aminte de “oringinal”, care este o piesă de Coldplay de care nu vă scutesc, God Put A Smile Upon Your Face. Diametral opus cu punctul de plecare, dar… c’est ca.

Click here to view the embedded video.

Şi ca să ajung măcar în final şi la conotaţiile din titlu… sunt tot legate de faza aia cu “gânditul în engleză”. Posibil sau nu, I do it. Plăcut sau nu (pentru alţii, eu n-am nici o problemă cu asta), în multe situaţii descrie mai adecvat ceea ce am de spus / gândit sau pur şi simplu sună mai bine. Postarea aia precedentă, care se cheamă Gold, se cheamă Gold şi nu Aur. Iniţial aşa am vrut să îi spun dar… în engleză, pe mine mă duce cu gândul la lumina de genul celei menţionate în postare, la Crăciun, la poveşti nemuritoare, la campioni, la vrăjitorul din Oz. În asociere spontană, are conotaţii absolut pozitive.

Aurul, din contră… primul lucru în mintea mea când aud “aur” este ceea ce jargonul hip-hop american numeşte bling-bling, însă imaginile sunt autohtone: lanţuri, ghiuluri, eventual şi dinţi şi mult kitch şi sclipici. Bleah. Astea sunt conotaţiile pe care le are aurul pentru mine la ora actuală. Ziceam mai demult că am spus “destul!” site-urilor de un anumit gen pentru că am ajuns la o stare de greaţă de la suprasaturare. Ei bine, acuma aveţi şi o măsură a “intoxicării” mele. Chiar ar fi interesant un studiu de etno-psihologie… dacă doar mintea mea masochistă e aşa sucită, sau dacă însăşi limba română a fost manelizată în asemenea hal.