În ordine cronlogică a survenirii lor în timp:

Domnul Rață – și inevitabilul său „bună ziua, păpușe”
Lică – fără de care școala ar fi fost mai impersonală
Dentistul – unul din primii „înjurați”
Patrick – un coleg neînțeles
Profele de franceză – una rece, una caldă
Alin Gavreliuc – în propriile-i cuvinte, că mie nu mi-au rămas
Veterinarul – unul din cei trei cărora le-am urat drum lung și greu pe lumea de dincolo

Vrând nevrând copil fiind, nu ai cum să ocolești profesorii. Din care, din păcate, doar o mică parte își dau seama că influența lor nu se limitează la sala de clasă și că ceea ce rămâne în urma lor nu sunt nici pe departe noțiunile pe care încearcă (sau nu) cu mai multă sau mai puțină pricepere să le predea. Unul dintre (foarte) puținii care au realizat acest lucru a fost profesorul de germană din clasa a X-a.

Pe când eram în clasa a IX-a, au început să vină profesori din Germania să predea unele materii. Am avut astfel o profesoară de geografie și un profesor de germană de la ei de acasă. În afară de nume, nu am reținut aproape nimic de la sau despre ei. Am reținut doar lecția că „munca de echipă” este o treabă foarte nasoală: înseamnă că unii muncesc, alții fac ce fac demult, de dat din gură dau toți iar la rezultate se face media aritmetică între prestații. Iar mie nu îmi place să fiu înșelată la nota de plată.

În clasa a X-a însă a venit la noi Knut Gürtler. Nume atipic, care l-a făcut subiectul multor bancuri în rândul elevilor (celebru a rămas intraductibilul: „was entsteht wenn man den Gürtler aus dem Fenster wirft?” – „ein Knutfleck auf dem Asphalt”). Pe mine m-a lăsat cu gura căscată la prima oră. Era în blugi și sacou, s-a așezat cu fundul pe o bancă liberă din primul rând și în timp ce își bălăbănea picioarele ne-a povestit despre el, despre familia lui, despre cum a ajuns el să ne predea nouă. A fost unul dintre puținele momente în care revelația că persoana de acolo din față nu este o figură înlocuibilă de papier mâché ci un om real, cu personalitate și viață proprie și-a făcut drum în conștiința mea.

Knut Gürtler nu ne dicta comentarii. Momente de șoc prin clasă. Dar noi cum învățăm? Și mai ales ce? Primeam cărțile pe care le studiam în ediție specială de buzunar cu termen de citire. Primeam test cu întrebări din carte. Întrebări la care nu aveai cum să răspunzi dacă nu ai fi citit, nici să fi avut Google la dispoziție, iar noi nu aveam. Știu și în zilele noastre că în Hoții lui Schiller, calul lui Karl Moor primește vin. Apoi începeam discuția. Întrebări și răspunsuri care se cereau motivate cu pasaje din operă.

După teroarea de la ora de limba română și bancul prost care erau orele de engleză, am văzut și eu cum poate arăta o oră de literatură. Așa cum aveam să văd cum arată o dezbatere pe o temă aleasă de noi, cum e să pui în scenă un fragment dintr-o piesă și să îți chiar recitești teza înainte de a o preda pentru că nu o vroiai înapoi plină de virgule marcate cu roșu. A fost anul în care eu m-am îndrăgostit – de literatură (nu de citit), de profesor, de ideea de meserie făcută din plăcere și de romantism.

Studiasem Minunata poveste a lui Peter Schlemiel, în care personajul principale își vinde umbra diavolului, trăgând apoi ponoasele acestui târg faustian. Discutând despre caracterizarea sa, proful l-a numit pe Schlemiel idiot. Eu am luat foc și ne-am „certat” pentru restul orei pe această temă. Am ajuns la compromisul cum că a făcut o greșeală din lipsă de experiență, pe care nu avea de unde să o fi acumulat. Proful a „capitulat” râzând, spunând că se pare că sunt în apele mele în romantism. Nu am mai scăpat de eticheta respectivă, cu atât mai mult cu cât peste ceva vreme m-a găsit pe treptele coridorului citind Cain-ul lui Byron. Aveam o fereastră și în gălăgia din sala de clasă nu mă putusem concentra. Can you say nerd?

Tot Knut Gürtler se face „vinovat” de prima mea ieșire în lume de capul meu. El s-a agitat pentru un schimb de experiență cu școala la care predase el în Germania, în Halle an der Saale. Ca urmare, zece elevi de la noi au fost în Germania împreună cu el și un alt profesor. Am fost cazați la foști elevi de-ai lui, am vizitat școala și o tonă de obiective: am fost la Weimar, la Potsdam pentru a vizita castelul Sanssouci a lui Frederic cel Mare, la Leipzig la Monumentul Bătăliei Națiunilor, o excursie pe urmele lui Heinrich Heine prin munții Brocken unde conform tradiției se adună vrăjitoarele în noaptea de Walpurgis, la care se adaugă un tur cu ghid – prieten al profesorului, istoric – al Halleului și un concert de gospel la care am primit bilete de la soția da, care era violonistă. Tot pe atunci m-am îndrăgostit de noțiunea de Irish Pub, m-am certat pe pronosticul cum că România va pierde meciul din sferturi cu Croația la Mondiale (l-a pierdut) și i-am descoperit pe Calvin & Hobbes. Și am mai descoperit un om remarcabil, dar despre asta altă dată.

Oricum, multe lucruri nu s-ar fi întâmplat, dacă nu ar fi intrat în clasă într-o bună zi tipul ăla roșcovan, pistruiat și ochelarist, al cărui nume a fost făcut celebru de un ursuleț polar.

Adevărul e că rolul de trofeu devenise al dracului de plictisitor, iar faptul că odată pe an eram scoasă de la naftalină, scuturată de praf și pusă să strălucesc fie că aveam chef fie că nu, nu mă încălzea cu nimic, ba dimpotrivă. Pentru că în restul timpului trebuia să aștept până și ultimul retard / dezinteresat din clasă a apucat să citească și eventual să priceapă cele trei fraze din manual. Fără să bodogănesc, fără să dau semne de iritare sau să desfășor activități conexe gen desenat. Da, I’m smarter than the average bear, mă scot din sărite ăia la care conexiunea nu face „țac” într-un termen considerat de mine în mod subiectiv rezonabil pentru a-ți pica fisa și nu e vina mea că în sistemul românesc de învățământ a trebuit să îmi tocesc coatele împreună cu tot restul curbei lui Gauss, de la majoritatea gri amorfă la celălalt capăt al spectrului populat de a) niște semi-retarzi și b) niște putori dezinteresate.

În fine, mă bucur că în anul de grație în care ne aflăm nu mai sunt la școală, colegă de liceu în an terminal cu niște analfabeți târâți dracu știe cum mai departe de patru clase. Se caută în lumea largă coafeze, instalatori și vânzători de pantofi, deci e loc și pentru ei fără să toace bani și nervi în școli inutile, ba încă și cu tupeul de a face gură – așa incoerent cum se pricep ei (a nu se înțelege că am ceva cu respectivele categorii sau că eu, inteligenta pământului, aș avea ceva titluri răsunătoare pe fișa postului).

Revenind la oile noastre, trebuia eventual și să nu îmi manifest nicicum existența la nenumăratele ore de materie devenite ore de dirigenție pentru mereu și mereu aceiași subiecți și aceleași cauze, care mă interesau în egală măsură – adică deloc. Subiecți, de altfel, care erau fie odrasle de ștabi, fie odrasle ale colegelor de breaslă cunoștințe personale și care, atunci când furtuna de isterie trecea, erau partenerii de glumițe și chicoteli și de priviri duioase (ah, puiu mamii, așa e el, mai astâmpărat), trofeele devenind neinteresante.

Trofeele deveneau interesante când trebuia pus osul. Ca în clasa a doisprezecea, în ultima zi, când trebuiau lipite pozele pe panou. Atunci când diriginta a vrut să culeagă vreo două-trei trofee din astea ca să termine treaba și doar nu era să se adreseze odoarelor, replica a fost un „n-au decât să facă ei, că au frecat-o destul în Cafe Colț până acuma!” și o priveliște a fundurilor noastre în deplasare către casă. A fost singurul meu act de nesimțire curată din liceu (dacă se mai poate considera liceu), dar în afară de sfidarea pe tema olimpiadei, nu îmi amintesc vreun alt moment în care interacțiunea să îmi fi produs atâta satisfacție. Dovadă fiind rândurile de față, scrise unsprezece ani mai târziu.

Nu neg că mă rodea un anumit grad de invidie amestecat cu ciudă pe gașca veselă. Ciuda copilului premiant care nu o arde prin baruri, ciuda copilului cuminte care nu este băgat în seamă decât când trebuie scos în față, ciuda copilului care depune efort constant, care îi este nivelat cu nepăsare până este adus pe același grad de merit cu toți (a se insera termen generic care definește orice categorie-tip pe care o disprețiuesc profund, din regnul șmecher  / descurcăreț) cu bani, pile, obraz al dracului de gros sau o blestemată stea norocoasă care le permite să treacă prin viață fluierând și să cadă mereu în picioare.

Și să fiu eu a naibii dacă nu clocotește în mine o furie viscerală în timp ce am fantezii cu justițiari demenți și băi de sânge, asta când sunt în stare să îmi depășesc sila pe care o resimt în general și care, teamă mi-e, mi se citește mult prea bine pe față în prezența respectivelor primate. Bastionul (sau sanatoriul?) sănătății mele mintale este ceea ce poetic se numește conștiința superiorității – faptul că nu merită să îmi bat capul cu ceea ce generic denumesc „toți tâmpiții” – indiferent de ce alte vini poartă ei de fapt în ochii mei. Îmi pare rău dacă totul sună groaznic de arogant sau de fapt nu, de ce să fiu ipocrită, nu îmi pare rău. Sună groaznic de arogant și probabil că așa o fi, dar este la fel de groaznic de adevărat sau cel puțin de real. Sunt de o mie de ori mai brează decât „ei”, dar ce folos, că nu pe vreo scală de valori cu o largă răspândire sau recunoaștere.

Dilema mea este că… al dracului, mi s-a acrit de rahatul ăla de deja-vu cu eleva și diriginta. Mi s-a acrit să fiu luată de fraieră, să fiu pusă la muncă, să fiu pusă să înghit, să fiu pusă să mă adaptez, să fiu pusă să continui, să fiu scoasă la paradă și apoi aruncată în sertar, să mi se arunce din când în când oscioare când mârâi ca să tac din gură pentru că, nu-i așa, las-o, săraca, e frustrată, asta e, o să tune un pic și îi trece, vezi mai bine de restul că fac scandal, ce ne facem cu ei, fii serios, nu pleacă, nu se supără, lasă, îi trece, nu își bagă picioarele și sigur nu-și bagă pula.

Have you looked inside my pants lately?