Acum, problema asta, ca şi viaţa, e complicată şi are multe aspecte. Nu mă voi lansa în disecarea ei aici cu ocazia asta. Poate altădată. Ideea este însă că mai sunt şi alţii care nu sunt mulţumiţi să aibă în descrierea postului chestii banale. Iar ca respectivii ciudăţei să aibă şi pregătire serioasă în (non-)domeniile lor de nişă, s-au găsit şi universităţi care să ofere studii pentru ei.

O simpatică listă care compilează astfel de specializări inedite se găseşte aici. Veţi regăsi pe ea mastere în Beatles, thanatologie, anime, artă secvenţială (ca de exemplu comic-uri) sau parapsihologie. Aflaţi de asemenea la ce universităţi şi specialităţi puteţi aplica pentru un curs despre arme de distrugere în masă, protecţie împotriva exploziilor sau “aspectele intelectuale, sociale şi tehnice ale iluminatului”.

Dacă încă mai rătăciţi în căutarea chemării voastre, nu disparaţi. Precis se găseşte pe undeva un training care să scoată la lumină vreun talent obscur.

via toothpaste for dinner

ARICÍ vb. v. ridica, zbârli.

M-am trezit subit într-o sesiune de introspecţie. Hate those. Mai mereu scot la suprafaţă ceva ce nu îmi convine

Mă gândeam la chestiile care mă scot din sărite. Nu aşa, în general sau la modul abstract, ci într-un anumit mod foarte personal. Sunt câteva tipuri de comportament care declanşează instant un soi de reacţie de apărare care se transformă în aricirea mea faţă de persoana respectivă (deosebită de aricirea mea by default against life, the universe and everything ^_^).

În funcţie de context, reacţia mea emotivă pe moment diferă ca formă de manifestare, dar este absolut de catâr. Nu mă mişc de pe poziţia adoptată atunci nici după ce mă “răcoresc” şi nici dacă, la rece judecând, nu aveam dreptate. There’s no way back. În funcţie de “importanţa” persoanei care a declanşat reacţia, relaţia este unilateral afectată permanent – în diferite nuanţe. Este posibil să nu îmi schimb deloc comportamentul dar să “tai de pe listă” mental persoană respectivă, la fel cum este posibil să trec în modul passive aggressive sau să o ignor complet.

Ei bine… cele trei “declanşatoare” care îmi vin acuma în minte sunt 1) să fiu forţată (sau să se încerce) să fac ceva ce nu doresc, şi asta include metodele “cu mănuşi” de genul peer pressure şi şantajul emoţional; 2) să mi se spună să tac (nu la modul ‘taci te rog că vreau să aud ştirea la TV’ ci de genul ‘stfu că nu ai ce comenta aici’; 3) să se ridice vocea la mine (again, in some cases).

În clasa a… noua sau a zecea, nu are importanţă oricum, am luat locul întâi pe judeţ la olimpiada de limba germană. În ora de engleză (parcă) a venit directoarea adjunctă să ne anunţe şi să îmi spună că merg mai departe la faza naţională care urma să se ţină la Braşov. Nu mai ştiu de ce, dar am decis că nu mă duc. Şi i-am spus. Shock! Gasp! Horror! Directoarea, profa şi juma’ de clasă pe capul meu pentru cât mai rămăsese din oră.

M-am dus până la urmă? Nu.  M-am mai dus vreodată la vreo olimpiadă după aceea? Nu. Din nou discursuri, despre aroganţa mea (lol, am început de mică), despre cum le ştiu eu mai bine pe toate (îmi cer scuze…, despre cât de încăpăţânată sunt (dacă mă năşteam cu o zi mai târziu, eram berbec; oare atunci ce mai făceaţi?) plus discursurile de rigoare de cum ar trebui eu să reprezint şcoala bla bla (deşi după ştiinţa mea, olimpiadele sunt activităţi extra-şcolare). Mult mai târziu am identificat eu buba – profesorii iau spor dacă “pregătesc” olimpici. Anyway, morala e că dacă mă lăsau în pace prima dată, să rumeg ideea, poate mă duceam. Când mi-au sărit în cap, şi-au ratat orice şansă.

Exact pe acelaşi principiu funcţionează şi taci!-ul, şi răsteala (am exemple pentru ambele). Dacă scot colţii şi muşc sau dacă mă cufund într-o tăcere de gheaţă depinde de context. Cert e că mă aricesc pe destul de multă vreme…

În fine. Am început franceza la liceu, într-a noua, cu o profesoară cu nefericitul prenume “Deodemonda”. Premisele fiind că eu declarasem a priori că nu îmi place respectiva limbă şi că francezii sunt nişte antipatici, toţi la grămadă.

Într-una din primele lecţii, prezentată sub formă de benzi desenate, era vorba de nişte copii care descoperă un OZN. Profa ia creta şi scrie pe tablă “Il s’agit de…” pentru ca apoi să înceapă explicaţia “il s’agit de înseamnă…”. Şi aici a început tragedia.

Aveam prostul obicei să vorbesc singură la ore. Mormăiam în barbă chestii care mi se păreau la mintea cocoşului. Cum şedeam în banca a doua sau a treia, dacă profii aveau urechi bune, evident că auzeau. Pe majoritatea nu îi deranja, cu câteva excepţii – care probabil ori aveau probleme cu comunicarea cu elevii, ori erau complexaţi de gradul de stăpânire asupra materiei.

Doamna Deodemonda nu ştiu din ce categorie făcea parte, dar s-a întors cu o falcă în cer şi una în pământ spre mine. “De unde ştii???”. Ceea ce mormăisem mai devreme era “… este vorba de…”. Pe moment, m-am blocat. Tradusesem mental, la modul furculiţion, şi cum “el se agită despre” nu prea avea sens, am tras şi eu concluzia logică de rigoare. Nu îmi dădusem seama că il s’agit de ar fi fost aşa o culme a subtilităţii limbii franceze încât să nu îşi poată da seama orice vorbitor de limba română ce înseamă. Dacă logica nu i se părea logică, nu aveam ce să explic, aşa că am dat din umeri şi am răspuns “intuiţie…” şi parcă i-am dat foc.

A urmat o jumătate de oră de făcut spume la gură. Carevasăzică, intuitiv, ştiind limba română şi fiind la o secţie de limbi străine (care pe lângă faptul că erai prea tâmpit ca să dai la info putea însemna şi că ai o oarece înclinaţie pentru limbi străine), nu aveam cum să îmi fi dat seama. “Şi doar v-am întrebat în prima oră cine a luat lecţii de franceză!?!?!”. A urmat o serie de negări din partea mea care continuau să o înfurie până a culminat cu “Da, că aşa vă învaţă acuma, să minţiţi de mici!”

Oi fi fost eu o puştoaică de 14 ani dar la faza asta, ea a fost nesimţita şi nu eu. Drept pentru care am sărit câteva etape de enervare şi am ajuns la faza “glacial” (despre care cine mă cunoaşte ştie că e ultima fază înainte de ignorarea completă). Glacial şi foarte calm a fost şi tonul pe care i-am spus “Nu are rost să continuăm aşa. În spate la catalog sunt numerele noastre de telefon de acasă. Dacă nu mă credeţi, vă rog să sunaţi acasă la mine şi să îmi întrebaţi părinţii dacă am luat ore de franceză.” Nu îmi dau seama ce credibilitate ar fi avut ei, având în vedere că mă învăţaseră să mint de mică, dar măcar nu aveau 14 ani. A continuat să bombăne până s-a plictisit o colegă şi i-a spus că aşa sunt eu, fată deşteaptă şi că nu am luat ore de nimic ceea ce a părut să o amuze cumplit pe profă şi a continuat cu explicaţia lui “il s’agit de” pentru ăia din fundul clasei care nu îmi auziseră mormăiturile.

Numai de’a dracului am avut tot anul aproape doar zece pe linie la afurisita aia de materie. Într-a zecea am rămas văduvită de prezenţa doamnei Deodemonda, care s-a pensionat. Am făcut franceză cu diriginta de engleză, care nu mai predase de şapte ani franceză şi pe care a corectat-o odată o colegă de a stat tot restul orei pe coridor. După care am făcut dirigenţie în orele de franceză şi uite-aşa am uitat frumos tot.

În clasa a unsprezecea am avut ca profesoară o oarecare doamnă Dragu. Care pe lângă faptul că era un profesor excelent, era şi o bomboană de om. S-a chinuit doi ani să ne înveţe materia din patru, pentru că era materie de bac, pentru că îi plăcea franceza şi pentru că ţinea la noi. Drept pentru care ne învăţa şi alte cele în ore; ne povestea cum se plimbă duminica în parc cu son marie şi nu se gândeşte atunci nici la şcoală, nici la întreţinere, nici la politică. Ne întreba când am privit ultima oară cu atenţie o frunză şi ne îndemna să mergem pe jos acasă şi să o facem. Chestii pe care le ţin minte chiar şi după ce am uitat conjugările verbelor neregulate la imperfect.

Este singura profesoară cu care m-am întâlnit după terminarea liceului şi care nu mi-a pus cele două întrebari care la toţi ceilalţi urmau inevitabil după salut: “Unde lucrezi?” şi “Cât salariu ai / Câştigi bine?”. În loc de asta, m-a luat de mână şi mi-a spus “Mă bucur să te văd. Ce mai faci? Eşti fericită?”.

Doamna Dragu aproape mi-a salvat franceza. Nu am avut deloc ocazia să o folosesc după terminarea liceului şi nici nu eram sigură de ea. Dacă matematică nu am ştiut, franceza am uitat-o în foarte mare parte. Însă după ce repulsia de “trebuie să o învăţ şi nu vreau” şi sechelele doamnei Deodemonda au început să îmi treacă, mi-am dat seama că nu e o chestie aşa rea franceza. Şi că Patricia Kaas are piese mişto.

Când am fost la Barcelona îmi propusesem să caut la fnac, lanţul de librării care are şi cărţi în limba engleză, nişte comics-uri în franceză. Adică… de la mama şi tata lor de acasă. Din păcate nu am găsit. Tot ce era comic sau manga, era tradus în spaniolă şi / sau catalană. O păsărică mi-a şoptit însă că mă aşteaptă cu nişte unele, venite exact de la mama şi tata lor de acasă, de la Paris (thank you ). Aşa… de dragul doamnei Dragu.

Aşadar, mai nou m-am pus să (re)învăţ matematica. Am nişte manuale de gimnaziu de demult. Deocamdată sunt în clasa a V-a. Nu taman acolo m-am pierdut eu pe drum , dar ce era a şubrezit, aşa că am zis să o iau cătinel. Răspunsul la “ce te-a apucat?” e un pic mai dificil.

Mie mi-a plăcut matematica. Asta cel puţin până am putut să o privesc ca pe un soi de puzzle. Îmi plăcea să rezolv probleme, să iau frumos nişte reguli, formule şi teoreme, să le aplic unui talmeş balmeş de cifre şi să văd cum se deznoadă ghemotocul respectiv în ceva foarte ordonat şi perfect inteligibil (am un oareşce simţ al ordinii/organizării care se manifestă mai peste tot în afară de birou şi dulap). Problema a intervenit când a picat partea cu “inteligibil”. Iar aici vina îi aparţine, după mine, profesoarei mele din gimnaziu, care nu ştia să predea/explice. Deşi ea sărmana tare mă iubea, avea impresia (corectă la început şi amarnic de falsă la final) că eu ştiu matematică şi mă chinuia. Chinuri de genul scos la tablă pentru a demonstra lecţia de zi, chinuri de genul “nu se oferă nimeni? hai tu” sau “iese la tablă cine termine primul desenul” şi ghici cine era… care într-un final m-au făcut să urăsc matematica. Deşi ea, biata nu are nici o vină.

Şi it all went downhill de pe aici. Nu s-a mai pus problema să urmez un profil real în liceu, iar orele de matematică la uman au fost ca şi inexitente – ba profi bolnavi, ba tinerei care făceau practică, ba directorul care rezolva treburi administrative în ore pentru că nu ardea – noi nu dădeam bacul din mate. Şi s-a dus şi ce mai rămăsese din gimnaziu. Aşa că pentru mine funcţiile sunt alea ocupate de burtoşi cu salarii mari (din care probabil nu foarte mulţi ştiu mai multă matematică decât mine, dar asta e altă discuţie), matricea e chestia aia din filmul cu Keanu Reeves şi intervalul e spaţiul dintre scaune în sala de cinema.

Am perceput lipsa asta a matematicii din capul meu ca pe un handicap şi ca ceva ce mi-a îngustat la un moment dat foarte tare o paletă de opţiuni. Şi din seria “I would’ve been happier if…”, este probabil unul din marile if-uri.

Better later than never. Şi daca e too late, it’s the thought that counts.

Nu ştiu cum mai arată un manual de istorie la ora actuală, nu am mai răsfoit demult vreun manual. Dar în momentul de faţă, I feel cheated, cum spune românu’. Pentru că eu nu am învăţat istorie. Iar asta nu din cauză că nu aş fi fost un elev silitor (tocilar ar spune unii, fraier mulţi alţii: să le fie de bine), chiar dacă foarte mult am uitat. Să mă explicitez.

Ca să nu existe nici un dubiu: ador miturile, legendele, basmele cu iz istoric. Am crescut devorând mituri greceşti şi citind repovestiri ale clasicelor legende medievale, de la Arthur la Roland şi de la Siegfried la El Cid, cu Tristan, Gudrun şi alte alea între ele. În consecinţă, mi-a plăcut şi istoria. Şi cea antică şi cea medievală. O vedeam ca pe un fel de pictură de fundal pentru personajele din cărţile de acasă.

Aici apare însă prima problemă. De ce istoria antică şi medievală se rezumă (sau se rezuma când am învăţat-o eu, deşi cred că nici acum nu e altfel) la greci şi romani cu câte o lecţie pierdută despre alte naţii? Manualele de istorie mi se par de un europocentrism dus la extrem.

Şi de parcă această lipsă de echilibru în spaţiu nu ar fi fost suficientă, avem şi un soi de aberaţie temporală. Repet: ador istoria antică şi medievală. Dar faţă de istoria modernă, mi se pare că ocupă o pondere mult prea mare în programă. Şi cea ce mi se pare mult mai grav, este că se spun(eau) doar două vorbe, trei lulele despre istoria contemporană.

Ştiu, ştiu, adevăratul impact istoric se va releva abia peste x ani. Really? Ok… atunci nu comentăm, nu interpretăm… dar măcar faptele, atâtea câte sunt ele, nu le-am putea afla? Din câte ţin eu minte, dupa încheierea celui de-al Doilea Război Mondial şi tratatele aferente, au urmat două trei lecţii plicticoase şi ultra-sintetice, iar cartea se încehia optimist cu un elogiu adus democraţiei, după o trecere în revistă a revoluţiilor din 1989.

Simpatici grecii, simpatici romanii, liberté, egalité, fraternité şi trăiască Commonwealth-ul, dar… hm. Eu trăiesc consecinţele mult mai imediate ale unui război rece de care nu scria în carte, mă lămuresc din cărţi şi cântece despre anii ’60, Che Guevara e tipul ălă de pe tricou, stau în faţa tv-ului şi mă minunez de cine şi de ce se mai bombardează şi aflu de Pol Pot sau Mao citind pe wikipedia. Deşi asta este lumea în care trăiesc, în care îmi formez opinii şi în care iau decizii bazate pe judecăţi de valoare, eu nu am aflat nimic despre ea la şcoală.

În momentele în care mă apucă accese de teoria conspiraţiei, îmi spun că lucrul acesta nu este întâmplător. Că nu din neştiinţă sau din nepăsare suntem scuipaţi din şcoală în viaţa reală cu un bagaj de cunoştinţe care poate părea mare (dacă a fost asimilat), dar care este total inutil. Care te lasă ignorant la ce se petrece în lume şi cât mai blazat cu putinţă… că la urma urmei, ce să îmi pese de comuniştii din China, sau de războaiele civile de undeva din Africa. De ce să aflu cine şi ce decizii a luat acum 20 ani care mă afectează în mod cât se poate de direct. De ce să fiu un om care gândeşte singur şi hotărăşte de capul lui ce îi convine şi ce nu, bazat pe fapte nu pe “pur şi simplu aşa stă treaba”? Mai rău, de ce să fiu un om care îşi pune întrebări. Pâinea şi circul iau forme subtile în zilele noastre… iar conştiinţa şi orice umbră de simţ al răspunderii sunt atât de uşor de adormit. Iar cineva, undeva, mai scrie nestingherit puţină istorie, aşa cum vrea.

Acestea fiind zise, să mă întorc la doza mea de coca cola şi la jocurile mele pe calculator. Las’ să fie criză economică mondială, las’ să se omoare ăia în Tibet. Eu am de făcut un level.