“                     ALTEX In urma extrageri la sorti ati castigat premiul de 3000€ si un telefon NOKIA N95 ,pentru informatii apelati la acest numar de telefon.”

Ortografierea şi spaţierea aparţin autorului. Eu i-am răspuns (azi noapte pe la 1, când l-am şi citit), i-am urat întâlniri cu o carte de limba română şi un an plin de “succesuri”.

Iar acu că mi-am citit urările, pot începe şi eu anul nou ca tot omu’ – întorcându-mă la muncă. Hai, plângeţi-mi de milă

Te uita cum ninge decembre
Spre geam, iubito, priveste
Mai spune s-aduca jaratec
Si focul s-aud cum trosneste

Click here to view the embedded video.

Eh, la noi ca de obicei, cel mult plouă. Nu e o atmosferă prea festivă, dar oricum: dacă v-aţi curăţat cizmuliţele şi aţi fost cuminţi, să aveţi şi un Moş Nicolae cuminte. Dacă nu… prin zona Alpilor, moşul vine însoţit de un demon simpatic pe nume Krampus care are o bâtă pentru copiii mai puţin cuminţi

Mercantil vorbind, Opera/Teatrul este o instituţie ca oricare alta (şi încă una căreia nu cred că îi merge prea bine din punct de vedere financiar) care a închiriat un spaţiu electoral de care cineva cu bani s-a folosit. La fel de pragmatic vorbind, Revoluţia a fost monetizată de n ori cu varii ocazii; de exemplu, ca simbol pentru un oraş pe care îl prefer oricărui altuia din România, să ne înţelegem, dar în care vara te scoate duhoarea din tramvaie. Nu mi se pare cu nimic mai revoltător să utilizezi acest anume simbol cu încărcătură afectivă decât alte manipulări electorale de acest gen. Cum a fost tint-ul violet al afişelor lui Antonescu din turul I. Cum sunt mutrele copiilor din clipurile electorale care ne povestesc ce “viitor de aur ţara noastră are”.

De altfel, în general mi se par scârboase încercări din astea de manipulare (electorală sau nu) care apelează la treptele 1-2 (de jos) ale piramidei lui Maslow. Îmi pare sorry… campanii proaste pentru mase proaste.

Revenind la sensibilităţile faţă de anumite subiecte… dacă ar fi să mă indignez pe tema asta, mai degrabă m-aş indigna din cauza afişelor pentru Târgul Cadourilor de Crăciun, sau aşa ceva. Care beneficiază de prezenţa senzuală a unei Crăciuniţe care putea apărea foarte bine şi ca reclamă a unei linii fierbinţi. Acu’, eu ştiu că ce e frumos place şi la Dumnezeu. Ştiu şi că sex sells (more than anything else in the world other than weapons). Ştiu şi că la târg se vor înfiinţa varii piţi care se vor mâţâi pe lângă iubi să le ia acel frumos telefon roz mai deştept decât ele.

Dar în mintea mea de copil mic şi prost, Crăciunul a rămas o sărbătoare a copilăriei. Aşa că în aceeaşi minte de copil mic şi prost (că alta n-am), a horny chick pe afişul unui târg de Crăciun e o chestie de o mie de ori mai imbecilă decât moaca lui Geoană pe clădirea Operei.

În germană se foloseşte o urare care în traducere ar însemna “zile de sărbătoare contemplative”. Ho Ho Ho.

Pentru majoritatea cetăţenilor mioritici (şi nu numai, dar să vorbim în cunoştinţă de cauză), după momentul acela de solemnitate degenerată în show şi pitzipongeală când lumea se calcă în picioare şi îşi strică hainele “de duminică” cu ceară ieftină (eventual totul asezonat cu nişte mahalageli, că doar sunt “Sfintele Sărbători”, totul se rezumă la umflat burta cu ouă fierte şi nişte bieţi miei preparaţi în fel şi chip. Deşi o chestie mai puţin “sclipicioasă” decât Crăciunul, parcă Paştele mi se pare şi mai mult golit de orice conţinut de “a higher nature”. Nu ştiu… probabil lumânările aprinse în încremenirea iernii mai pot încă declanşa ceva-ceva acolo deep down… ceva, dacă nu religios, măcar mai uman.

Cum ziceam, partea religioasă nu mi-a spus niciodată prea multe, nu mai multe în orice caz decât orice altă chestie cvasi-hippie de let’s all be friends. Partea cu călcatul în picioare în noaptea de înviere cu tot apanajul său vizualo-olfactivo-auditiv îmi provoacă de-a dreptul repulsie. Ouăle fierte tari nu îmi plac de nici o culoare. Dacă tot fierb un ou, îl mănânc cald şi moale. Ergo, deşi frumos colorate, pe ouăle astea care stau la mine pe birou le aşteaptă doar una din două posibilităţi: devin ouă umplute şi ajung unde trebuiau să ajungă in the first place şi în cadrul festiv al unei “mese în familie”, anume la mine în burtă; sau aterizează într-o mâncare de cartofi franţuzeşti, a se mânca de cine când apucă la variile ore din zi la care fiecare în casă mănâncă prânzul. Despre miel mă abţin să zic ceva pentru că hepatita nu este pe lista mea de dorinţe pe anul acesta.

Înainte însă… ei da. Păşteam. Păşteam fericită. Ştiţi de ce? Pentru că îmi plac trei chestii din “accesoriile” acestei sărbători: narcisele, mâţişorii şi iepuraşii de ciocolată. Miles away de orice semnificaţie în mintea mea, dar oricum. Şi recunosc, cel mai mult îmi plac iepuraşii . Luni am fost “în vizită” de Paşti. Am căutat cel mai mare iepuroi de cioco din ditai magazinul. Am reuşit să găsesc unul de vreo 30-40 cm.

Chestia asta mi se trage de la o mătuşă din Austria datorită căreia aveam iepuraşi de ciocolată pe când alţi copii de vârsta mea nici nu prea ştiau ce gust are o ciocolată adevărată. Şi cea mai frumoasă imagine de Paşti din mintea mea este dintr-o primăvară de atunci, când am intrat în sufragerie. Pe masă era o vază plină-plină de narcise albe şi galbene. Alături, era un bol mai mare cu crengi de mâţişor, de care atârnau mici ouă, parte din plastic, parte din ciocolată. Alături de masă, era deschisă o umbrelă galbenă ca narcisele cu multe inimioare pe ea. Iar sub umbrelă… ei bine, nu ştiu ce altceva mai era, dar se găsea acolo o întreagă familie de câteva generaţii de iepuraşi de ciocolată. Iepuroi imenşi, iepuri medii, o sumedenie de iepuraşi micuţi…* cred că vreo 15-20 în total, de toate mărimile, “îmbrăcaţi” în toate culorile.

Şi pentru staniolul acela de ambalaj aveam o pasiune. Dacă se rupea când “dezbrăcam” iepuraşul, plângeam. Îl vroiam întreg. Îl netezeam cu unghia, îl îndoiam frumos să îi dau formă de iepure şi îl păstram între paginile cărţilor. Iepuraşii de la Paştele acela au dat o colecţie de ambalaje rămase muuuuuultă vreme în cărţi. Ei da… pe atunci era sărbătoare Paştele şi nu corvoadă sau prilej de enervat şi/sau dat ochii peste cap. Pe atunci, păşteam.

* (Două pleonasme într-o singură propoziţie. Am ajuns să măcelăresc şi eu limba română. Când voi spune că o babă bătrână a coborât jos, să mă luaţi la palme.)