Şi aşa am aflat de ce taximetristul nostru foarte vorbăreţ ne povestea că strada Escudeilleres (unde se afla hotelul nostru) este “muy perigrosa” – în Barcelona vremurilor lui Franco se pare că întreaga zonă era rău famată iar străduţa noastră era adresa unei prostituate care apare ca personaj pe vreo două pagini.

Despre carte, în afară de faptul că mie mi-a plăcut foarte mult, nu prea ştiu ce să spun. Am mai spus şi cu altă ocazie că nu îmi place să fac recenzii şi că nu mă pricep neam la aşa ceva. Mie îmi place şi basta iar la cărţi mi-e la fel de greu ca în cazul muzicii să explic cum şi de ce. V-aş spune cu dragă inimă măcar ce gen este, dar asta e şi mai complicat. Dramă, thriller, poveste de dragoste dificilă/imposibilă, aventură detectivistică cu aromă de supranatural şi cu referinţe directe la “vremurile tulburi” care îi servesc drept cadru.

Nenea Zafon se joacă frumos cu cuvintele şi cu decorul oraşului. Probabil au dreptate criticii şi e pe alocuri over the top – de serios, de (melo)dramatic,  de deus ex machina – dar sincer, puţin îmi pasă. Pentru că all in all, mie mi-a plăcut mult şi povestea m-a prins.

La fel cum de altfel m-a prins şi Jocul îngerului care are loc în acelaşi decor de acum familiar al Barcelonei, cu o întâmplare care porneşte din acelaşi loc fabulos care este Cimitirul Cărţilor Uitate, devenind o versiune catalană a mitului lui Faust. Ceva mai mult supranatural, mai mult suspans, mai mulţi morţi şi în general o atmosferă mai apăsătoare. Eroul cărţii de data aceasta este un scriitor, nu un cititor, însă apar sporadic în scenă personaje cunoscute precum familia de librari Sempere sau bătrânul Isaac care este paznicul Cimitirului.

All in all, ambele romane sunt nişte declaraţii de dragoste la adresa cărţilor şi a unei Barcelone capricioase. La care cine naiba nu poate subscrie după ce le-a cunoscut?

Ieri am revenit acolo. Dădeam mai departe informaţia despre loc într-o inspecţie într-un moment când aş fi fost în stare să ignor vreo tută, dacă e cazul (adică aroganţa mea e de obicei destul de condescendentă încât să permită existenţa formelor de viaţă inferioare, ba chiar să se amuze un pic dacă acestea nu încearcă să îşi insinueze ostentativ prezenţa în proximitatea mea ). Ei bine, ieri n-a fost cazul. Fata a fost chiar drăguţă.

Beer & Bricks e în Unirii, pe strada Mercy, pe lângă Irish şi Time, în subsol. Trepte de lemn. Pereţi de cărămizi. Reclame vintage la bere pereţi. Adică bere şi cărămizi. Şi darts. Mult loc. Şi era aproape gol pe la nouă şi ceva când am ajuns. Muzică… de la Jimi Hendrix la George Michael, de la Dire Straits la Michael Jackson, de la Pink Floyd la Duran Duran, de la Temptations la Sting. Mie-mi place Am servit caşcaval pane cu cartofi prăjiţi, respectiv aripioare picante cu cartofi gratinaţi la cuptor. Când am plecat, se mai adunase ceva lume, dintre care unii se uitau la meci, zgomotul televizorului nu ajungea însă în zona noastră aşa cum nici muzica nu se auzea pe la ei, ceea ce mi s-a părut mişto.

All in all mi-a plăcut. Îmi pare rău că nu am fost inspirată să fac şi nişte poze. Site n-am văzut să aibă şi tot ce am găsit la un search superficial despre ei a fost pe blogul lui Ovi – una caldă, una rece – din martie de când s-a deschis. Aşa că am zis că fac reclamă să nu dea naibii faliment .

La intrare, un voluntar s-a ridicat timid de la o măsuţă şi ne-a înmânat un pliant, anunţându-ne că este ziua parcului. I-am mulţumit frumos şi am luat pliantul din care am aflat aşa: organizatorii sunt Asociaţia pentru Calitatea Vieţii şi Direcţia Mediu a Primăriei Timişoara, având ca parteneri TVR Timişoara, Ziua de Vest, Ozz Producţie, Librăriile Cărtureşti, Ena Design, Terapia prin Artă şi Eco Club.

Pe verso era tipărit programul zilei – tur gratuit cu ghid al grădinii, atelier de pictură pentru copii, atelier de modelaj în lut, atelier de estetică, joc de orientare pentru copii, încheiere cu înmânare diplome. Fotografiile realizate în ziua respectivă pot fi trimise pe o adresă de e-mail pentru înscrierea într-un concurs.

Ce am văzut: un stand cu obiecte decorative din lut, haine din materiale naturale şi cercei artizanali înspre care se uitau cu neîncredere participanţii la două nunţi care se trăgeau în poză pe acolo; nişte kinderi (vreo 3-4) care pictau ceva aşezaţi la măsuţe; un carton mare atârnat de o creangă de copac, pe care era desenat Mickey Mouse cu mutra decupată de te puteai poza la el; un banner cu Eco Club întins pe jos şi fixat cu pietre în faţa unor băncuţe pe care şedeau vreo 5-6 tineri la o şuetă; nişte ceva din lut, probabil expoziţia de ceramică – nu am înţeles intenţia artistului, nu era nici măcar vreo plăcuţă cu numele operei să dea vreun hint (later edit: am observat acuma că sunt trecute titlurile lucrărilor pe pliant, but still); oameni plimbându-se prin parc, nu mai mulţi decât în orice altă sâmbătă însorită, care în mod evident nu aveau nici în clin nici în mânecă cu evenimentul.

Nu ştiu cum a fost participarea la “punctele din program”, întrucât eram doar în trecere la căscat gura şi am ieşit prin spărtura în gard lângă calea ferată. (Chiar, oare de ce nu se face o poartă ca lumea acolo? Ar fi utilă.) Am însă o bănuială că a fost la fel de anemică. Păcat, putea ieşi ceva fain.

copii la desen

ceramicele:

text original: “de ce mai taiat ma eram gagicaru printre copaci si copacele”

toamna…

Kitty Litter – mă lasă rece la partea de versuri; sunt foarte sadică, dar eu vreau să îl aud pe Brian agonizând, nu dând-o în dulcegării de genul “move closer, I want to feel your touch, so come on over”; în contextul ăsta, am o vagă bănuială că titlul ăsta de “cute, fluffy shit” e auto-ironic :D

Ashtray Heart – este probabil inima din dotarea unei ashtray girl (ok, ok, bad joke); şi a trecut şi optimismul, thank god. Refrenul parţial în spaniolă was a surprise dar am o vagă bănuială că e factor major de ţopăiala la un live.

Battle for the Sun – un sumar în engleză la piesa asta ar suna cam aşa: “doggedly determination turned into obsessive-compulsory behaviour till you run out of breath and die trying” (mie îmi evocă o senzaţie anume pe care o pot identifica foarte bine spaţial şi temporal dar e o chestie absolut subiectivă). În română nu ar suna nicicum. Probabil că nici din partea engleză nu s-a înţeles nimic, dar e de bine.

For What It’s Worth – good choice for a first single, îmi place din ce în ce mai mult. N-am înţeles lamentările generaliste de copil supărat pe nedreptatea din lume de la final (“no one cares when you’re out on the street / picking up the pieces to make ends meet / no one cares when you’re down in the gutter”) – nu că nu ar fi adevărat, dar de la Placebo parcă aşteptam altă formulare, dar sunt dispuse să le trec cu vederea pentru că all in all piesa e foarte antrenantă.

Devil in the Details – aaaah, finally! The agony of a twisting, introverted mind. Cum spuneam, eu vreau să îl aud pe Brian agonizând şi ladies and gentlemen, we have a fine example here. “He wrote the songs that I hoped to write someday, Looks like the devil’s here to stay” – wonder how much that hurt.

Bright Lights – uhm… this is offtopic. E o chestie dulce-amăruie (“a heart that hurts is a heart the works”) care sună bine, dar nu sună Placebo. Think… Wallflowers, maybe?

Speak in Tongues – nice one… în mare parte dezbrăcat de instrumentaţie până pe la mijloc, cu o parte de claviatură care mie îmi aduc aminte de jucăriile acelea muzicale pentru adormit copiii mici. Deşi pe alocuri “aaaah”-ul ăla mă zgârie, feelingul general e de “desperately clinging”, ceea ce nu e rău. În cântece, I mean.

The Never-Ending Why – Upbeat cap-coadă, un soi de “up yours” adepţilor zicalei că timpul le vindecă pe toate (“time will help you through but it doesn’t have the time to give you all the answers to the never-ending why”). Cu siguranţă una din piesele pe care le-aş fi aşteptat la concert.

Julien – Începutul m-a confuzat… un cântat semi-narat care amintea de Postal Service deşi aici calmul nu prevestea nimic bun, pe un fond sonor a la… Mr. Oizo, dacă îl mai ţine minte careva (arătarea aia enervantă galben-portocalie din reclama la Levi’s care a făcut “carieră” în cluburi după ce a apărut un clip cu piesa aia de zgâriat timpane). După ce am ascultat-o, I’m all thumbs up for it.

Happy You’re Gone – Back on track. The end, the final, definite end Placebo-style. “Just for today, breathe me and say goodbye” (adică back on track la ce te-ai aştepta la o piesă de-a lor).

Breathe Underwater – Piesa asta chiar e catchy şi chiar mi-ar plăcea. Dacă nu aş avea o problemă cu versurile scurte care se termină în aceeaşi rimă pentru că mi se par incredibil de puerile (de genul “Ana are mere, George i le cere ca să-i dea o bere). Într-atât, încât nu mai pot fi antetă la ce spun.

Come Undone – Eu aş fi lăsat-o asta ultima pe album deşi tematic Kings of Medicine e mai ok. Dar ca sound… la un cinci dimineaţa, când nu mai ştii de tine… yup.

Kings of Medicine – Ok. Me likey. Dar să fiu a naibii dacă ştiu de ce sau dacă mai am răbdare să caut măcar un motiv să îl înşir aici.

Mi-am adus aminte de ce nu fac ceea ce se numeşte la modul fancy “review”. Cause I suck at it şi mi-e foarte greu să găsesc argumente pentru love – like – don’t know, don’t care – don’t like – hate şi toate fineţurile in-between. În plus, cu cât ascult mai mult albumul, cu atât îmi doresc mai mult să îl ascult şi live şi mă mă apucă dracii . Ceea ce nu e bine pentru tensiunea mea 90/60 de mâţă leşinată. (See? See? See? I TOLD you I’m a calm person, goddammit!!!)

Click here to view the embedded video.

Îmi fac temele . Am bifat Sounds of the Universe. Prin urmare, last.fm zice aşa la mine la top tracks last week:

Acuma, luaţi în considerare că dintr-un motiv oarecare, last.fm nu vrea să presteze la mine la lucru (nu pot să spun că nu îl înţeleg, nici eu nu prea vreau să prestez acolo); că de fapt acolo am… uhm… “cumpărat” albumul şi că vreo 3-4 zile a fost pe repeat cel puţin 5 ore din 8. Deci multiplicaţi cu vreo 15-20 cifrele alea. That much for part one.

Part two. Mai sunt bilete la Placebo. Yay! Albumul apare la începutul lui iunie. Întru ascultare până una alta avem aşa:

For What It’s Worth – brand new single; me likey, deşi putea fi more ‘biting’ for my taste
Battle for the Sun – album title track; toate ingredientele Placebo are there

All in all, una bucată concert de trecut pe listă şi aşteptat

Şi acuma, să ajungem unde vroiam de fapt să ajung. Să îmi vărs nişte… uhm, nu sunt draci. După multă vreme, am pus iar mâna pe Sunete, după mine singura revistă de muzică (şi nu numai) care merită citită şi care a evoluat binişor. Din numita revistă, aflu şi eu că există un nou album Chris Cornell, Scream. După care cele două recenzii din revistă îl desfiinţează (la fel cum se pare că au făcut fanii şi niscaiva critici), deşi cu o notă indulgentă pentru că e totuşi Chris Cornell. Respectivul album ajunge aşadar oareşcum în categoria “s-a ţicnit lupu’”, aşteptăm să îi treacă.

Ei bine, am fost a’ dracului de curioasă. Aveam de gând să nu postez nimic până nu ascult albumul cap-coadă, iar apoi să îmi dau şi eu cu părerea, că doar la asta ne pricepem cu toţii. Mărturisesc, nu am reuşit. Sunt încă la track 7 şi de trei piese scriu de fapt la postarea asta (mda, it usually takes me quite a while).

Să reluăm. Crimele îngrozitoare împotriva unmanităţii ale lui Chris Cornell pe acest album sunt, according to recenzii:

• “am crezut că ascult o nouă piesă a lui Marc Anthony sau Jennifer Lopez”
• “s-a lucrat cu ajutorul lui Timbaland”
• “rugaţi-vă să iasă mai repede din acest ‘hunger strike’ muzical în care a intrat”
• “albumul Scream să-l folosiţi doar ca să puneţi o bere pe el”
• “am trăit s-o văd şi pe asta [...] ce… caută artiştii ăştia doi împreună?”
• “albumul de faţă este un expriment care îl face mai de nerecunoscut pe Cornell decât pe Timbaland”
• “este un dance-rock ce ar trebui îngropat sub pământ”

You get the point. Hm. Da. E produs de Timbaland şi se aude. Are şi cel puţin o piesă scrisă cu Justin Timberlake (la restul nu m-am uitat). Dar… tot nu înţeleg. Ok, nu este Soundgarden; nu este Audioslave; nu este nici măcar Chris Cornell de până acuma. Şi nu este rockul marcă înregistrată Chris Cornell, indiferent dacă l-a prestat solo sau în vreo formaţie.

Din punctul ăsta de vedere pot înţelege strict din acest unghi dezamăgirea unor fani de ani de zile. Nici eu nu am sărit în sus de bucurie când Bon Jovi s-au apucat de cântat country. Făcând abstracţie de paginile alea de istorie a rock-ului, nu mi-am dat încă seama ce e în neregulă cu albumul (sunt la track 12 între timp).

Poate că repartizarea temelor de casă la recenzii nu ar trebui să se facă strict după numele artistului. Deci poate nenii cu rock-ul nu ar trebui să scrie despre Scream doar pentru că e Chris Cornell pentru că nu au cum să zică de bine. E ca şi când m-ai pune pe mine sa spun ceva pozitiv despre Wu Tang Clan (şi de data asta nu mă refer la 9Dragons). Sorry, n-am cum, pentru că nu am papile gustative pentru aşa ceva.

Acuma, eu nu pretind că am gusturi foarte elevate în materie de muzică. Nici măcar ca am cine ştie ce cultură muzicală. Dar ce am auzit de omul ăsta până acuma, mi-a plăcut. Şi îmi place şi ce aud acuma, într-un alt registru. Nu mă pasionează neapărat piesele foarte dansante de pe album – mie îmi amintesc de Usher (asta e tot marca Timbaland), care dacă nu mă înşel era considerat un prodigy kid al genului său. Presupun în consecinţă că ăsta nu e un lucru rău. Cele mai relaxate le-aş putea asculta fără probleme pe repeat o bună bucată de vreme. Versurile sunt tot pe unde se învârtea Cornell înainte, şi chiar dacă, contrar titlului nu prea Scream el, vocea lui are acelaşi efect hipnotic asupra mea.

Click here to view the embedded video.

Concluzia mea proprie şi personală e că buba nu e cu albumul, ci cu criticii/fanii. De la un nume se aştepta să stand and deliver şi nu a făcut-o. Din nou, nu văd care este problema. Filosofic vorbind, asta ar trebui să arate versatilitatea unui artist, I guess Câtă vreme nu a fost strict o mişcare de marketing sau nu i-a fost impusă din exterior tot ce pot spune e bravo lui. Mi se pare un pic egoist din partea unui fan să impună unui artist menţinerea unei linii oarecare. Dacă nu îţi mai place genul… it’s sad, but move on – the artist apparently did.

Iar când este vorba despre cineva despre care chiar nu se poate spune că rătăceşte în căutarea vreunei identităţi artistice sau că nu şi-a scris porţia de istorie în ale muzicii… well, câtă vreme îi place ceea ce face, este ok. Chiar dacă mie (sau oricui altcuiva) nu îi mai place. Revenind la studiul de caz… Chris Cornell din partea mea poate să cânte şi Barbie Girl în duet cu Teletubbies. Still got an amazing voice, still got the hang of lyrics. And yeah, still lookin’ damn hot!