Prima carte din seria de toamnă-iarnă a fost romanul unei scriitoare turce, Elif Shafak. Am trecut peste elogiile de pe copertă, care o anunțau drept concurență pentru Orhan Pamuk, pentru că de obicei nu prea le bag în seamă. Cele patruzeci de legi ale iubirii, cu o copertă îmbractă în culori tomnatice și care îmi aducea aminte de ilustrațiile celor O mie și una de nopți, mi-a atras atenția când am frunzărit-o prin numele Rumi și Shams din Tabriz și prin titlurile capitolelor care situau acțiunea prin secolul al XIII-lea. În consecință, am cumpărat-o fără să stau prea mult pe gânduri. Am descoperit în carte nu atât cele patruzeci de legi ale iubirii, cât un elogiu adus ei sub toate aspectele sale, ca esență a supremei intenții divine și manifestare a divinului din noi. Cartea spune povestea americancei Ella Rubinstein, o femeie de vârsta a doua, prinsă între problemele unei căsnicii măcinate de uzură, între capriciile a trei copii, mari dar solicitanți, cu nevoi și dorințe diferite și în plictiseala și monotonia unei vieți a cărei ratare o neagă, dedicându-se aproape cu furie treburilor casnice. Acceptarea unui job ca lector la o editură îi pune în brațe manuscrisul Dulce blasfemie, prin care și ea și noi facem cunoștință cu cele două personaje istorice. În timp ce romanul continuă să penduleze între America secolului XXI și Anatolia secolului XIII, fiecare capitol se învârte în jurul unui personaj, de atunci sau de acum, urmărindu-i transformarea treptată. Manuscrisul, aparținând unui autor sufist și enunțând precepte sufiste, îi ridică Ellei semnele de întrebare la care s-a ferit să caute prea mult răspunsuri iar corespondența cu autorul o face ca la sfârșitul manuscrisului să ajungă la sfârșitul unei căutări, luând o decizie care poate și ea fi calificată drept Dulce blasfemie. Din toată lista, este probabil cartea pe care am recomandat-o sau pus-o în brațe celor mai multe persoane.

The Chronicles of Narnia este o carte pe care am început-o cu mulți ani în urmă, pe când filmul The Lion, the Witch and the Wardrobe era abia în pregătire. Pentru că citisem The Lord of the Rings înainte de lansarea filmelor, am zis să fac același lucruri cu Cronicile, cu atât mai mult că le aveam în vedere pe principiul acela al asocierii „you might also be interested in…”. M-am oprit după terminarea primei Cronici, taman aia cu șifonierul, și asta pentru că în cărțile lui C.S. Lewis, spre deosebire de cele ale prietenului său Tolkien, morala creștină este puțin spre deloc disimulată și mi-a cam stat în gât. Am reluat, de data asta cu ideea clară în cap că publicul țintă sunt clar copiii (deci trebuie făcut abstracție de câteva aspecte), și la urma urmei scopului educativ servesc mai bine leii și caii vorbitori decât catehismul predat de măicuțe bătute în cap, cum l-am prins eu. Odată depășită piedica asta, lectura a fost chiar drăguță și relaxantă.

Lui Douglas Adams și alui său The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy i-a venit… pentru a treia oară rândul, cred. Ca și prima dată când am citit-o (iar cineva nu putea citi o frază până la final din cauza hohotelor mele – kind of sorry about that, Sam), am râs cu poftă. Adams are un stil inconfundabil de a se juca cu cuvintele și cu mintea cititorilor săi iar umorul este pur și simplu delicios. Probabil este și necesar, pentru că situațiile absurde prin care trece englezul Arthur Dent și perspectiva extraterestră a amicilor săi și a ghidului care dă titlul cărții sunt singurul mod de a rosti niște adevăruri universale (de altfel evidente la modul Doh!) fără a scrie drame siropoase. Celor care încă nu știu de ce omul este doar a treia cea mai inteligentă specie de pe Pământ, cât de importante sunt numerele de telefon, cine guvernează de fapt universul și care este semnificația numărului 42, le recomand cartea cu căldură. Cei care știu toate astea, știu și că este mereu o lectură savuroasă, indiferent la a câta parcurgere.

Ciuma albă am citit-o la recomandarea unui coleg și am descoperit o față a lui Frank Herbert pe care nu o cunoșteam. Finețea sociologică cu care mă obișnuisem în Dune e acolo, dar în loc de un vast imperiu galactic, ea se concentrează asupra bătrânei Terra as we all know and love her. Lucrul absolut îngrozitor la carte este că prezintă un scenariu, dacă nu plauzibil, măcar posibil. O bombă a IRA detonează la Dublin și se constituie în declicul care va schimba lumea. Fără nici un fel de exagerare. În atentat mor soția și copiii unui cercetător american în biologie moleculară. Omul o ia razna (la modul clinic), iar diversele personalități care iau naștere în mintea sa pun în practică un plan de răzbunare care va avea ca urmare (cu ajutorul reacției lente, incompetenței și reticenței diverselor autorități de a colabora între ele) moartea majorității femeilor de pe planetă. Pe lângă urmărirea pas cu pas a personajului principal, avem parte de o analiză de entopsihologie a poporului irlandez, de drumul unui combatant IRA și a unui preot în căutarea propriei credințe, de un portret al savantului oportunist și fără scrupule și al megalomanului sadic care a pus mâna pe putere; bonus o teorie asupra rolului științei, reacției bisericii, replierii politicii – toate astea în dosul unor ziduri de Focuri ale Panicii (arii întregi sterilizate atomic și prin foc, cu tot cu locuitori, evident). All in all, o chestie oribilă și dătătoare de fiori tocmai prin posibilul situației. Dar o carte foarte mișto.

Pentru reculegere după ororile ciumei, am ales să mă destind cu o vacanță, evident. Următoarea carte de pe listă a fost așadar T.O. Bobe – Cum mi-am petrecut vacanța de vară. Are titlu de compunere școlară pentru că așa se și prezintă: drept tema de vacanță a elevului Luca. Vă spun, ca să fiți avertizați: cratima aia lipsă pe prima pagină nu e motiv să certați corectorul. Luca mai are nițel probleme cu ortografia. În afară de asta însă, îl întrece la limba română doar colega lui de clasă, Nahabetian Miruna, care mereu scrie compuneri cu extratereștri. Cu gândul de a o întrece de data aceasta, Luca se pune harnic pe treabă, pentru a avea o compunere lungă și detaliată a pățaniilor lui de peste vară. Timp are berechet, pentru că mama sa vine acasă târziu, obosită și nervoasă de la munca ei în televiziune, unde scrie știri. Tatăl lucrează la o firmă de asigurări unde câștigă bine, compensând cu bani de buzunar lipsa de acasă. Scârțâiala mariajului este surprinsă (dar nu descifrată) de Luca, el surpinzând de altfel multe detalii din lumea adulților pe care le transmite filtrate prin înțelegerea sa și pe alocuri cu adăugarea unor sfaturi culese de la adulți. În încercarea de a o impresiona pe Miruna, compunerea sa alunecă și ea pe panta aventurilor fantastice, nici nu îți prea dai bine seama când. Bunica lui Luca moare într-un „accident domestic”, verișoara sa mai mare Kiti care umbla cu buricul gol și visa să devină cântăreață sfârșește și ea prost, apar în peisaj o babă cu descântece, un țigan hăcuit iar vacanța la mare devine prilej de dejucare a unor planuri malefice, Luca fiind prins între taberele Piraților și Teroriștilor. Pe măsură ce micul său univers real se destramă (nu se vede cu prietenul său de școală, părinții sunt în pragul despărțirii iar la toamnă va începe probabil școala în altă clasă), și aventurile închipuite prin care trece Luca în compunere devin tot mai precipitate și mai halucinante; le face însă față cu bine pentru a putea încheia compunerea la timp pentru a fi predată.

După vacanță, m-am simțit în stare de ceva mai tenebros și am început Generalul armatei moarte de Ismail Kadare. Luasem cartea la ieșirea din librărie, ca bonus, pentru că îmi plăcuse Accidentul și mai auzisem de ea; nu m-a dezamăgit. Este cartea cea mai despre război fără a fi despre război și cea mai despre morți fără a fi despre necromanție carte pe care am citit-o. La douăzeci de ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, un general italian și un preot fără nume pleacă în Albania pentru a recupera și repatria rămășițele soldaților italieni căzuți acolo. Trâmbițată în presă și la dinee drept o misiune nobilă, aceasta începe să devină obositoare chiar înainte de a fi început, pe la casa generalului perindându-se cu nemiluita rude ale celor căzuți, cu rugăminți și indicii în mare parte inutile. Pe pământ albanez, generalul care regretă că a învățat război doar la academia militară are însă de dus mai multe lupte decât se aștepta: cu vremea deprimantă, care transformă desfășurarea misiunii în ceva gri de ploaie și noroi; cu resentimentele mocnite ale localnicilor; cu obsesia pentru soția unui anume colonel Z. de pe lista sa și suspiciunea față de colegul său, preotul; cu inexactitatea datelor, greutățile terenului și moartea unui gropar; cu moartea însăși, care pare să nu vrea să dea înapoi patriei pe cei căzuți; cu mitul soldatului eroic căzut la datorie, spulberat de jurnalele găsite asupra unora dintre morți, mulți dintre ei dezertori care s-au angajat argați la localnici; cu figura misterioasă a colonelui Z. și a urmelor lăsate de trecerea acestuia; și nu în ultimul rând, cu propriul său ego, înmuiat de alcool, de cântecele localnicilor și de ploaia albaneză, care trebuie să accepte, la douăzeci de ani distanță, o nouă înfrângere a Armatei de Nailon.

Ultima carte de anul trecut (de fapt am terminat-o anul ăsta, știu, sunt o putoare) aparține unui alt nume cu rezonanțe exotice: Naghib Mahfouz. Se numește Rhadopis din Nubia și, ați ghicit, m-a cucerit prin decorul său de Egipt Antic de acum vreo 4000 ani. Proaspăt înscăunatul faraon Merenra II, aprig și încăpățânat, dorește confiscarea pământurilor templelor în favoarea coroanei, astfel că la puțin timp după ascensiunea sa la tron, în Egipt domnește deja neliniștea. Rhadopis este cea mai râvnită curtezană din Egipt, la palatul ei adunându-se în fiecare seară negustori, dregători, filosofi și artiști de seamă, pentru a-i intra în grații. Cei doi tineri sunt uniți  într-o manieră care aduce aminte de Cenușăreasa și se lasă purtați într-o poveste de dragoste mistuitoare, damnată mai ceva ca la Shakespeare. Într-un an de zile, faraonul a lăsat frâiele țării în mâinile unui sfetnic de încredere, a determinat-o pe sora/soția sa regină să se izoleze în apartamentele ei și a reușit să înfurie tagma preoțească și poporul îndrumat de aceasta, risipind avuțiile țării în palatul lui Rhadopis, fără a fi pe deplin conștient de toate acestea. Deznodământul este previzibil. Nu pot să spun că nu mi-a plăcut cartea. E o poveste drăguță, chiar dacă pe alături superficială. Ceea ce mi-a stat însă de multe ori în gât și m-a făcut să las cartea deoparte, este stilul foarte dulceag. Aș spune că este probabil specific literaturii din spațiul respectiv, dar nu am citit destulă pentru a face asemenea afirmații. Pot „suporta” o poveste de dragoste, chiar și așa improbabilă, dar nu când inima ei devine o pășune pe care să pască în voie inima lui. This is too much for me to bear.

Vineri seară locul de desfășurare a fost Teatrul German de Stat din Timișoara, a cărui scenă s-a transformat pe rând în mănăstire și în vila familiei von Trapp pentru The Sound of Music. A fost puțin ciudat, având în vedere că știam doar filmul, nu și versiunea originală a musicalului și evident niște scene sunt un pic schimbate. De asemenea, mie îmi sunau în cap textul cântecelor în engleză - la urma urmei, Julie Andrews e Julie Andrews – iar în piesă ele sunt evident în germană.

Totuși, nu a fost rău deloc. Cristian Rudic, invitat de la Opera Națională din Timișoara în rolul căpitanului Georg von Trapp (pe lângă faptul că mie mi se părea că seamănă cu Florin Piersic senior) vorbea germană cu accent austriac, ceea ce nu putea fi decât de bine iar vocea Danei Borteanu a făcut-o pe Maica Stareță chiar impresionantă pentru Climb Ev’ry Mountain.

Puncte bonus din oficiu pentru scena Teatrului German, care nu este despărțită de public (remarcasem plăcut ultima dată lucrul acesta la spectacolul Șefele) și încă niște puncte bonus pentru aducerea pe scenă a personajului principal, Muzica – sau cel puțin a orchestrei. Publicul a devenit personajul colectiv „Publicul” la scena festivalului de la Salzburg la care participă familia von Trapp, oferind aplauze la cererea moderatorului Max Dettweiler și încordându-se instinctiv când printre rânduri a patrulat un ofițer al armatei naziste.

All in all o seară reușită de vineri mai altfel.

Sâmbătă seara, scena spre care s-au ațintit ochii a fost chiar cea a Teatrului Național pentru spectacolul Requiem. Nu știi nimic despre mine, creat de Motoko Hirayama și Răzvan Mazilu. Detalii tehnice despre reprezentație, concepută ca un spectacol de strângere de fonduri pentru Japonia puteți citi pe site-ul danceforjapan.ro.

În solo-urile celor doi artiști, puteți descifra demonii cu care se luptă fiecare dintre ei, încercarea de a se defini sau de a se regăsi, de a-și da un sens existenței, fiecare în lumea sa, înainte de a se găsi unul pe altul în final și a se înălța împreună. De regăsit, se pot regăsi și spectatorii cu micile lor drame personale – îmbătrânirea, găsirea menirii, dificultarea conformării la canoane sau prețul plătit pentru a le sparge nefiind doar o dramă rezervată artiștilor.

Ceea ce m-a frapat la ambele spectacole a fost numărul mare de francezi din sală – în cazul Sound of Music chiar francezi care vorbeau germană. De asemenea, mulți părinți cu copii la The Sound of Music, ceea ce nu poate fi decât un lucru îmbucurător. La Requiem. Nu știi nimic despre mine, probabil fiind un eveniment mai monden, publicul mergea mai degrabă în direcța tineri corporatiști și atârnache, cel puțin în zona în care am șezut. Nu am înțeles de ce chat-ul de facebook pe smartphone ar fi fost mai interesant decât spectacolul – care chiar a fost de excepție. La fel cum nu înțeleg de ce auzeam declicul unor aparate foto cand fotografierea și înregistrarea erau interzise, ba am văzut încă și un flash supărător când sala era cufundată în întuneric și scena în penumbră. Mi-aș dori niște spectacole la care să nu am nimic de comentat la adresa publicului. Dar, vorba unui coleg, iar devin obraznică.

Click here to view the embedded video.

Ciugulisem acum ceva vreme o leapșă care întreba despre planurile de lectură pentru vară. Întâmplător, atunci aveam un „stoc”, așa că înșiruirea nu a fost prea dificilă. Dacă ar trebui să refac leapșa acuma pentru toamnă nu cred că mi-ar ieși, pentru că în afară de cartea al cărei prolog tocmai l-am citit, nu am nimic plănuit. Având în vedere că și așa mă certase un amic la un moment dat că nu scriu mai mult despre cărțile citite pe blog și că nici o șansă să mă pot mobiliza eu suficient încât să încropesc o recenzie fiecărei cărți citite, mi-a trăznit prin cap că aș putea face măcar așa, o retrospectivă. Cum spuneam, nu mai sunt așa cititoare harnică, așa că nu îmi permit lunar, dar mă gândesc că la trei luni se adună ceva material citit, cât să am de trei rânduri acolo

Vara a debutat sub semnul lui Michael Ende. Pe la începutul lunii terminam de citit Momo. Am văzut mai demult ecranizarea filmului în limba germană și mi-a plăcut mult. Tematica din Momo este dureros de actuală, având în vedere că a fost scrisă în 1973. Într-o suburbie liniștită, oameni simpli își văd de viața și de bucuriile lor simple. Micuța orfană Momo este cea la care merg toți care au ceva pe suflet, pentru că ea are darul rar de a asculta cu adevărat – într-atât încât cei care îi vorbesc ajung să se înveselească sau să găsească ieșirea din impas. Adică chestia aia pentru care în lumea modernă se dau bani la psiholog. Liniștea micuței comunități se destramă atunci când își fac apariția Domnii Cenușii. Încetul cu încetul ei lămuresc oamenii că pierd prea mult timp cu fleacuri și că trebuie să îl economisească pentru a avea parte de mai mult(e). Adesea cei care îi ascultă și își economisesc minutele de taifas, odihnă, vizite, etc. ajung să aibă afaceri prospere, își pierd însă bucuria de a trăi și se află mereu sub presiunea timpului care nu le ajunge. Orașul cu ritmul său năucitor, cu clădirile uniforme, cu fiecare minuțel planificat pentru a fi cheltuit cu folos (sau economisit) trece ca un tăvălug peste comunitatea idilică. Momo descoperă natura sinistră a cenușiilor: ei fură oamenilor timpul economisit, hrănindu-se cu el și se angajează într-o luptă disperată cu ei pentru a-și salva prietenii… la o adică de ei înșiși. Prietenii Domnilor Cenușii vor strâmba din nas, spunând că o asemenea lectură este, la o asemenea vârstă, pierdere de timp. Eu o recomand cu toată căldura pe care o degajă micuța Momo în jur. Dacă își îngăduie răgazul, și adulții vor ajunge să își pună niște întrebări.

Am continuat tot cu Michael Ende, de data asta cu celebra Poveste fără sfârșit, respectiv Die unendliche Geschichte, pentru că am ținut să o citesc în germană. Este probabil pentru mulți titlul sinonim cu numele autorului, nu în ultimul rând pentru că s-a bucurat de ecranizări celebre. Iar eu când eram mică, doream să zbor călare pe Falkor. Este probabil una dintre cele mai frumoase povești scrise vreodată, iar cartea este suficient de stufoasă pentru a bucura timp de câteva sute de pagini copiii mici și mari. Pentru că la fel ca Momo, ascunde mai mult în spatele ei. Fiecare tărâm al Fantasiei pe care îl descoperă micul Bastian este o treaptă către cunoaștere, fiecare încercare la care este supus îl aduce cu un pas mai aproape de a realiza ceea ce este cu adevărat important în viață iar la final, când constați că povestea fără sfârșit este povestea fiecăruia dintre noi este momentul când cititorul își dă probabil seama că așa cum Fantasia nu poate exista fără noi, nici oamenii nu pot exista fără Fantasia – nu fără a cădea de tot victimă urgiilor iscate din ea.

De încheiat, am încheiat vara cu un român, un argentinian și un spaniol. Despre cartea lui Gheorghe Florescu, Confesiunile unui cafegiu, s-au spus și s-au scris multe. Nu prea văd ce aș avea eu de adăugat (vedeți, de asta nu îmi plac mie „recenziile”). Puteți încerca aici pentru o recenzie însoțită de citate ilustrative. Eu am sărit cu grație peste înșiruirea de nume, adrese, date – întâmplările sunt redate în carte cu precizie inginerească. Am filtrat din toate cele mai cu seamă două lucuri: atmosfera acelor decenii de dinainte de Revoluție, din care eu mai păștrez doar crâmpeie de amintiri, și așa prea vii și prea grăitoare ca să port vreo nostalgie timpurilor respective și păienjenișul tot mai întins de putreziciune care mânca societatea pe dinăuntru, de sus în jos și de jos în sus și în general în toate direcțiile și care pute și astăzi sub stratul de sprayuri de import, pe care acuma le putem cumpăra la orice butic din colț. O lectură revelatoare, al cărei gust final este amar, dar la care ar trebui să se ia aminte. Și a propos, dacă vreți cafea Avedis și aveți drum prin București, s-a deschis magazinul de Delicatese Florescu.

Recunosc, la cartea lui Ariel Magnus mi-a atras atenția titlul: Un chinez pe bicicletă. Nu suna rău nici prezentarea de pe copertă așa că am decis să risc (ajung la concluzia asta de fiecare dată când mă uit pe eticheta unei cărți – dacă iei ceva fără a fi citit/auzit ceva despre carte sau autor înainte, îți asumi un risc) și să o cumpăr. Narată la persoana I de un oarecare Ramiro Valestra, un argentinian banal din Buenos Aires, programator proaspăt despărțit de unica lui iubită, care locuiește încă la mama acasă, istorisirea ne poartă în cartierul chinezesc unde Ramiro este dus de răpitorul său suspect a fi un piroman. El însuși se ia peste picior, spunând că sindromul Stockholm nici nu începe să îl descrie și se împrietenește cu răpitorul Li, precum și cu Lito și Chen, făcând cunoștință cu viața imigranților chinezi. Fanii de political correctness vor strânge din fese la stereotipurile la adresa chinezilor, evreilor și argentinienilor care abundă în carte, deși majoritatea vin din partea respectivilor înșiși, personajele luându-se peste picior cu o doză sănătoasă de autoironie. Intervine și nelipsita (și nelipsita de peripeții) idilă dintre Ramiro și Yintai, care îi deslușește înțelesurile foarte normale ale vieții de zi cu zi care avuseseră dimensiuni fabuloase în mintea lui Ramiro, pe baza puținului care îl știa despre China și chinezi.

În fine, cartea a cărei ultimă filă am întors-o taman pe 30 septembrie a fost debutul literar al lui Carlos Ruiz Zafon, Prințul din negură. Romanul este suficient de subțirel pentru a putea fi dat gata într-una sau două după-amieze. Se încadrează la rubrica „literatură pentru tineri” iar citatul de care vă povesteam în postarea anterioară susține că este o „poveste cu accente soft-horror”. În prefață aflați cum a ajuns Zafon să scrie în general și cum a ajuns să scrie Prințul în special: „În cazul Prințului din negură, neavând alte puncte de reper, m-am hotărât să scriu romanul pe care mi-ar fi plăcut mie să îl citesc la vârsta de treisprezece ori paisprezece ani, dar și unul care să îmi stârnească interesul și când aș fi avut douăzeci și trei, patruzeci și trei sau optzeci și trei de ani.” În general, nimic nou sau teribil de neașteptat în carte: străvechea temă a pactului cu Mephisto, un clovn desprins mai degrabă din Stephen King decât din Disney Channel, o casă și o epavă bântuită, un bâlci ambulant cu un secret sinistru, un bătrân solitar care știe mai multe decât lasă să se creadă, niște statui mișcătoare (care grație știu eu cui mie îmi urlau în cap Dr. Who! Dr. Who!) și o promisiune cu un preț cumplit care trebuie plătit cândva. Scriitura este la fel de plăcută și ușor de parcurs ca în romanele „pentru adulți” ale autorului, așa că dacă vă puteți suspenda într-un weekend scepticismul, vă puteți destinde alături de eroii adolescenți ai romanului. Nu m-ar mira ca cineva, undeva, să fi cumpărat drepturile de ecranizare.

We don’t talk about love
We only want to get drunk
And we are not allowed to spend
As we are told that this is the end
A design for life

 Duminică

Cum spuneam, duminică am mers din timp pe insulă, ca să ajung la The National, că mi s-a spus că merită. Având în vedere că pe White Lies i-am „cunoscut” în condiții similiare, m-am conformat . Am ajuns devreme, în timp ce pe scena principala să desfășurau Gogol Bordello, care, cum am mai menționat, m-au lăsat cam rece, și nu pentru că nu s-ar fi agitat ei. Mă rog, reacție subiectivă, nu prea mă atrag chestiile astea… etno. Am început să înaintez finuț împreună cu mulțimea care se strângea pentru National. Nu prea știam la ce să mă aștept, nu le cunoșteam nici o piesă. De atunci însă îmi revin periodic în cap Afraid of Everyone și Fake Empire, așa că e de bine.

După cum remarca un amic, piesele nu sunt neapărat făcute pentru a fi cântate la festivaluri, însă trupa s-a descurcat foarte bine. De altfel, Matt Berninger îmi amintește puțin de Joe Cocker. Că o fi tonul vocii parcă un pic răgușite, sticla cu care își ungea permanent gâtlejul sau barba de vină, omul s-a simțit bine pe scenă și ne-a comunicat-o și nouă. S-a dat jos de pe scenă, s-a cățărat pe garduri, a făcut glume cu colegii de trupă între piese (frații Dessner s-au trezit fiecare cu o pălărie din public pe cap, una de marinar, una de paie), ba la un moment dat a sărit gardul în public și a intrat bine de tot în mulțime în dreapta mea. Moment în care mulțumea a țâșnit spre el, iar eu am tâșnit spre gardul din față – mișcare strategică de altfel. Pentru că nu am mai dat drumul gardului până la finalul serii, doar am alunecat mai spre mijlocul lui

Următorii pe care am avut ocazia astfel să îi văd de aproape au fost Manic Street Preachers, și ei pentru a doua oară pe lista mea. Dacă l-a B’estfest am vrut să îi văd și mi-au plăcut, aici au avut o prestație absolut bestială. În public flutura dragonul de Wales nu departe de tricolorul României iar în dreapta mea era o rusoaică la vreo douăzeci și ceva de ani împreună cu mama ei care se agita și cânta de mama focului. Cred că venise special pentru Manics.

Băieții au prestat toată lista de hituri la care te poți aștepta de la ei iar publicul a reacționat pe măsură (un entuziasm pe care eu la București acum doi ani nu îl prea simțisem): Your Love Alone Is Not Enough (piesă cântată în original în duet cu Nina Persson de la The Cardigans), Motorcycle Emptiness, Everything Must Go, You Stole the Sun from My Heart – chestiile alea „britpop” care sunau bine la MTV prin anii 90 și încă sună adevărate. A Design for Life a fost introdus de James Dean Bradfield drept „the song that meant our comeback, rebirth or whatever dramatic word you want to attach to it. It’s nothing like that, this is just a Welsh drinking song”. A fost de fapt piesa cu care îi descoperisem eu în 1996 și conține unul din exemplele mele de misheard lyrics. Pricepusem eu că băieții sunt supărați, numai că în loc de „I wish I had a bottle… to show from where I came”, eu înțelesesem „I wish I had a father”.

A urmat momentul de piele de găină, cu James cântând Everlasting acustic și solo, adică împreună cu noi, fără colegii de trupă, urmat de Postcards from a Young Man de pe cel mai recent album semnat Manic Street Preachers, Suicide is Painless și un adio la care s-a dezlănțuit toată lumea – imnul antifascist If You Tolerate This, Then Your Children Will Be Next, al cărui clip îmi dădea întotdeauna fiori.

Când luminile s-au stins după Manics, a urmat freamătul în așteptarea headlinerilor White Lies. Acum doi ani, au cântat la București pe o ploaie torențială, undeva în momentul ingrat când fanii lui Patrice plecau acasă să se usuce iar fanii The Killers încă nu sosiseră la Romexpo. Au rămas (sau au venit) să țopăie prin balta adâncă din fața scenei doar câteva sute de oameni, majoritatea refugiați pe unde puteau, însă băieții și-au dat silința de parcă era concertul lor propriu și personal cu mii de fani în public. Ceea ce, cel puțin asupra mea, nu a rămas fără urmări. Eternul reproș că încearcă să copieze Joy Division mă calcă pe nervi – m-ar bucura să fie cât mai mulți cei care vor să fie Ian Curtis și mai puțini ăia care vor să fie din alții…

Îi așteptam așadar cu nerăbdare să văd cât au crescut. Au început în forță direct cu Fairwell to the Fairground, una dintre cele mai reușite piese de pe primul album. Aproape tot concertul au alternat piesele de pe primul album cu cele de pe Ritual: după Strangers a urmat To Lose My Life, apoi Holy Ghost și tot așa. Au vorbit puțin dar au cântat bine și s-au bucurat în mod cât se poate de evident de adulația fanilor (respectiv a fanelor). De altfel, mărturisiseră pe Facebook că aveau oarece emoții să apară ca headlineri la un festival de asemenea anvergură, pentru că nu știau dacă sunt pregătiți. Eu spun că au făcut față cu brio.

La Death, piesa care i-a consacrat, publicul a explodat. Cei de la Security au dat din cap amuzați de valul de urlete (de altfel, foarte profi și foarte prompți indivizii – un surfer prea entuziast a fost escortat fără prea mare blândețe înafara perimetrului îngrădit pentru ca după vreo 10 minute, băieții să salte peste gard o fată căreia i se făcuse rău, apoi pe prietena ei pentru a le duce la cortul de prim ajutor). Trupa s-a retras pentru a reveni după câteva minute de urlete pentru un bis de trei piese. Au încheiat evident  fulminant cu Bigger Than Us, cu care a spart gheața mainstream.

Așadar, o să casc ochii pe site-ul festivalului și la anu’. Că a dat ursul de miere și tare îi place

It was a thousand to one and a million to two
Time to go down in flames and I’m taking you
Closer to the edge
No I’m not saying I’m sorry
One day maybe we’ll meet again

Sâmbătă

Sâmbăta concertistică am început-o alături de Kaiser Chiefs, care s-au desfășurat în fața decorului care declara titlul ultimului album, The Future Is Medieval. I-am „cunoscut” la București acum doi ani la B’estfest iar „desfășurat” este ceea ce în engleză se numește „understatement” (lingviștii puritani să mă lumineze și pe mine asupra traducerii exacte). Dacă ați văzut filmul Over the Hedge, vocalul Ricky Wilson are aproximativ nivelul de energie al veverițoiului Hammy după ce bea cafea. Sare, aleargă, se cațără, coboară în mulțime, se urcă înapoi, își dă singur startul pentru curse pe scenă, apoi o ia de la capăt – toate astea în timp ce Never Miss a Beat, vorba piesei lor omonime.

De altfel, trupa are destule piese calificate drept „indie anthems”, numai bune de cântat la concerte ca fundal pentru dezlănțuinea trupei și a publicului deopotrivă așa că nu este de mirare că te mai trezești cu un crowd surfer în brațe la I Predict a Riot. Să te ferească toți sfinții să nu sari și să nu scandezi pe Angry Mob sau să nu declari sus și tare Everyday I Love You Less and Less deși e clar că mulțimea îi adoră și plutește așa departe încât Oh My God, I can’t believe it, I’ve never been this far away from home. Mai ales când, după toate declarațiile făcute camerei MTV care transmitea concertul celor care doreau să îl urmărească din cealaltă parte a insulei, solistul a înfășurat de ea microfonul și a împins brațul camerei spre mulțime. Care s-a conformat. Și care cum apuca, lua microfonul, își urla versul de refren și apoi îl dădea mai departe.

Cel mai fain moment al concertului lor a fost însă când bateristul l-a întrerupt câteva clipe pe Ricky, a tras spre el microfonul și a arătat în mulțime „Look, there is a real fan”. Solistul, mulțimea și camerele s-au îndreptat spre persoana indicată. Era o fată în scaun cu rotile, ridicată de cei din jur. Vedea chiar mai bine decât de pe platforma special amenajată în acest sens. De altfel, pe insulă este loc de campare special amenajat pentru persoanele cu handicap, Ability Park, unde beneficiază de facilități specifice, asta pe lângă platforme speciale la concerte. (Nu-i așa că la Heaven totul a revenit la „normal”?). Oricum, timp de câteva secunde, fata a devenit vedeta concertului, în aplauzele trupei și scandările mulțimii.

Dacă la Kaiser Chiefs a fost nebunie, la 30 Seconds to Mars s-a dezlănțuit iadul. Sau raiul pe Pământ, depinde cum privești. Urletele au început din timpul soundcheckului și s-au intesificat când s-au stins luminile. Primul și-a făcut apariția bateristul Shannon care a început să zvânte tobele în bătaie ajutat de unul dintre roadies, care s-a bucurat astfel de cele două minute de glorie. Din Escape nu s-a auzit mai nimic, trupa fiind acoperită de fani. Și-au luat revanșa cu hituri la foc rapid – Beautiful Lie, Attack, This is War, cu fragmente din clipuri proiectate în spatele scenei și jocuri de lumini. De altfel, atât la intrarea în insulă cât și pe ecrane înainte de concert, publicul era avertizat asupra faptului că showul folosește stroboscoape, ceea ce poate produce probleme persoanelor care suferă de epilepsie.

Jared nu a cântat nici o clipă singur, așa cum nu a stat nici o clipă locului – cu excepția momentelor acustice. Înaintea unui astfel de moment a început să fredonze Rehab și a anunțat că trupa primise un telefon cu câteva luni înainte, organizatorii întrebându-i dacă sunt de acord să cânte o piesă în duet cu Amy Winehouse. Au acceptat, dar momentul a fost apoi anulat când Amy a renunțat la concert din cauza unor probleme personale. „And now we all know just how serious these probleme were. So this is for Amy” – urmând Modern Myth în versiune acustică, cu publicul invitat să își scoată și să își aprindă celularele (nu se mai folosesc brichete) și câteva zeci de mii de persoane au intonat Goodbye-urile sfâșietoare.

„Do you know a song called Hurricane?” am fost întrebați din fața scenei. Atâta le-a trebuit fetelor din mulțime, să întrebe Jared cu disperare „do you really want me?” în repetate rânduri. De altfel, una a fost destul de inspirată să își poarte părul într-o creastă roz. Pentru că într-un moment de solo, Jared a reperat-o în mulțime. „You! The girl with the pink mohawk! I want you on stage fucking right now!”. Cei din security s-au conformat și au ajutat-o să sară gardul și să urce pe scenă alături de trupă. Cu publicul „dresat” bine să urle NO! NO! NO! a explodat apoi la scurt timp Closer to the Edge iar băieții au părăsit pentru prima dată scena. Asta doar așa, ca să ne tachineze. Au revenit la fel de în forță cu Night of the Hunter pe țeavă și The Kill.

De altfel, Jared avea publicul la degetul mic. Trebuie să fii puțin țicnit să pui câteva zeci de mii de oameni să se lase pe vine pentru ca apoi să sară și să insiști să se conformeze. Și s-au conformat. Seara s-a încheiat cu vreo alți 30 de fani din primele rânduri care au fost urcați pe scenă, inclusiv un anumit Patrick invitat să își salute prietenii la microfon înainte ca seara să se încheie fulminant cu Kings and Queens.

Farewell to the Fairground
These rides aren’t working anymore
Goodbye to this dead town
Until the ice begins to thaw

Când m-am întors, eram plină de entuziasm dar ruptă de o binevenită oboseală fizică, spre deosebire de măcinarea psihică de la care am plecat. Și la care am revenit între timp și cu care m-am luat, uitând complet de „darea de seamă”. Se revenim așadar un pic la weekendul 13-14 august, în care mintea mea și-a luat vacanță și a zburdat prin Câmpiile Elizee – și nu, nu m-am dedat la consum de substanțe interzise.

Hotărârea de a merge la Sziget și anul ăsta am luat-o cvasi-spontan, când line-up-ul a fost completat destul de târziu cu 30 Seconds to Mars și White Lies. Așa că am cumpărat biletele, m-am chinuit să mai găsesc o cazare rezonabilă și decentă și m-am milogit să primesc liber ziua de luni (nu, nu sunt liberă by default în sărbătorile legale din România). Apoi am început să trepidez de nerăbdare să spun goodbye to this dead town.

The City & The Festival

Sâmbătă cu noaptea în cap m-am urcat în tren – drumul fiind mai scurt și mai ieftin decât un intercity de București și la ora 11 eram la Budapesta. La 12 m-am cazat și recunosc cu rușine că am adormit instant să mă refac Mi-am scos un pic pârleala de plimbare a doua zi și asta pentru că festivalul a avut din nou o organizare ireproșabilă.

Cazarea era într-un fel de internat / cămin, cu camere single și wc și duș pe coridor la fiecare câteva camere. În curtea interioară cu mese lungi, unde matinalii își luau mic dejunul se strângea seara o gașcă multi-culti care discuta aprins până târziu în noapte, lucru care nu m-a deranjat. Oricum eu ajungeam pe la 1:00 înapoi și aș fi dormit și dacă tuna și fulgera. Străduța era liniștită, la 50m de o arteră principală, la nici 10 minute de mers de stația de metrou Blaha Lujza, așa că am nimerit-o bine. Avea și un ABC nonstop în colț, de unde mi-am putut cumpăra ceva de crănțănit și un gel de duș chiar sâmbătă noapte, cu capul încă vâjâind de la Kaiser Chiefs și 30 Seconds to Mars.

Cumpărasem de acasă voucher pentru nou introdusul Budapest City Pass, un bilet în stil brățară, cu chip, care asigura transport gratuit în Budapesta pe durata a 2 sau 5 zile (și acces în anumite băi, etc.). O idee excelentă a organizatorilor, de altfel. City Pass-ul se putea colecta de la aeroport, din cele două gări, în vreo două stații de metrou și evident pe insulă. Ideea e că scăpai de grija biletelor – arătai brățara și treceai. În locurile aglomerate, se verifica data de valabilitate și câteodată se scana chip-ul.  De asemenea, pe lângă taxiurile disponibile non-stop la ieșirea din perimetrul festivalului de la o firmă contractată pentru așa ceva, anul acesta plecau în fiecare seară autobuze de la festival pe un traseu care atingea noduri centrale – podul Arpad, Blaha Lujza și cele două gări așa că transportul nu a pus absolut nici o problemă vizitatorilor (se aude, B’estfest?). Mobilizarea de forțe a fost impresionantă iar orașul a fost bine pregătit pentru cei 77000 de oameni care au luat insula cu asalt în fiecare zi a festivalului. Cum spuneam, despre organizare, numai de bine.

Tot nou introduse au fost și brățările de 18+ pe care le primeau cei cu vârstă corespunzătoare. Doar cu respectiva brățară puteai cumpăra pe insulă țigări sau băuturi alcoolice – asta având în vedere că am văzut un puști de 5 ani cu tricou Jim Morrison, însoțit de părinți și cocoțat pe umerii lor la concerte și că la ieșire în prima zi,  în fața mea era un băiat de vreo 12 ani, cu tricou de la festivalul de anul trecut.

Modalitatea de plată a fost și ea inedită. S-a introdus Sziget Card-ul, pe care îl puteai ridica gratuit la intrare. Încărcai pe el ce sumă vroiai la unul din punctele special amenajate în acest sens. De la apă la tricouri la teniși la popcorn la pălincă la monede suvenir, totul se plătea cu cardul respectiv. Te scutea de scotocit după bani, numărat rest, și alte cele. La finalul festivalului, am recuperat suma rămasă pe card. Nice and clean.

Așadar cu brățara City Pass la mână, m-am flendurat un pic prin centrul Budapestei duminică. Am avut niște idei crețe de a vizita anumite locuri, dar mi-au trecut repede pentru că era departe de drumul meu și nu aveam chef de colindat coclauri având în vedere că vroiam să ajung totuși la festival la timp. Am rămas prin cocheta zonă centrală, am luat și prânzul pe acolo, am făcut niște poze cu săpuniera din dotare (deși la Festival pot intra liniștită cu Nikon-ul, prefer să îl scutesc de ploi, praf, ghionturi, țopăieli și alte pericole mortale) apoi m-am îndreptat spre insulă. O întrebasem pe Sam dacă să mă duc de la National, a zis da și am crezut-o, așa că m-am dus .

Ajungând destul de devreme, am căscat un pic gura și pe insulă, pentru că nu-i așa, acuma o cunoșteam de anul trecut. M-am dotat mult mai bine cu sticle de cola și apă minerală pentru că rândul 10 din seara precedentă nu era destul de în față pentru mine, deci nu mai ieșeam din mulțime odată intrată. M-am așezat cu ele undeva în lateralul scenei și am așteptat să se termine Gogol Bordello. Nu am reușit să înțeleg buzz-ul din jurul formației, dar nu mi-am făcut probleme. Eram preocupată de cercetări sociologice pe seama încălțămintei la festival. Concluzia este că it’s a Converse nation. Majoritatea copleșitoare era în șlapi sau Converse. Am dovezi în acest sens. Când Gogol au împachetat și au plecat, am început pâș-pâș înaintarea, care s-a încheiat în finalul serii, cu primul rând la White Lies. Dar despre concerte next time, că iar mă întind .

Eu am aflat despre incident citind coperta cărții lui Column McCann, Goana nebună a lumii, într-o librărie. Cartea a ajuns acasă și a devenit între timp una dintre preferatele mele din ultima vreme. Frunzărind acuma internetul după niscaiva imagini, am dat de prezentarea ei la Omul care aduce cartea și… nu. Nu sunt deloc de acord, nici cu accentul pus în prezentarea cărții pe actul artistic al lui Petit în sine, care este doar un pretext, nici cu viziunea sumbră  a unui New York (și a unei Americi) pline de „luzări”, neadaptați, ilegalități și imoralități – deși toate aspectele sunt prezente din plin. Dar nu despre asta am simțit eu că este cartea.

Faptul că taman mă chinui să articulez despre ce a fost de fapt (am terminat între timp și Joaca preferată a lui Leonard Cohen până să mă hotărăsc să scriu, și am devenit un cititor extrem de leneș) se datorează unei conversații din Guild Wars. Discutam cu doi amici despre cărți și taman recomandam Goana nebună a lumii, când unul a fost deconectat. Ca să nu mă repet, i-am trimis un screenshot cu prezentarea pe Skype și mi-a rămas imaginea pe desktop.

Vă prezint așadar în premieră mondială primul review în format jpg:

Deci, despre asta este cartea. O secțiune transversală, o felie de New York iar „seringiștii” și hackerii fac parte din peisaj la fel de natural ca liftierii clădirilor elegante, ucenicii de frizeri și judecătorii care își permit apartamente pe Park Avenue. Nici măcar decesele care survin nu au nimic distopic în ele, nici o dimensiune de tragedie cosmică iar eu nu am găsit accentul simbolic pus pe moartea câtorva personaje – de la mama fraților irlandezi în trecutul firului narativ principal, la stingerea bătrânei în viitorul său -, ci pe modul cum supraviețuiesc și cum îi fac față toți ceilalți. Poveștile lor de viață sunt schițate vag pentru a da un context analizei amănunțite a unor episoade văzute prin ochii lor, mustind de detalii aparent nesemnificative, dar care le definesc esența.

Personajele (multe recurente, unele care apar doar pe parcursul a câtorva pagini pentru a întregi portretul de oraș) sunt legate prin cablul de oțel pe care pășește Petit deasupra capetelor lor. În spațiul acesta definit, interacțiunile dintre ele, multe fortuite, se strâng de la accident, al doilea catalizator. Neobișnuitul încetează să se petreacă la 110 etaje înălțime, el se întâmplă în viața fiecăruia, zi de zi. Da, este o goană nebună a lumii. Nu este însă cu nimic mai nebună atunci decât acum sau invers iar „ciudații”, outsiderii din carte se dovedesc a fi de fapt cât se poate normali pe fundalul acestei lumi și de înnodați în plasa de interacțiuni a New Yorkului.

All in all, eu recomand cartea cu căldură, nu pentru că ar fi vreun cyberpunk sumbru cum îmi sună mie că ar reieși din prezentarea în emisiune, nici pentru că e vreo parabolă a Americii (eu nu bag mâna în foc că este deși găsesc ilar să definești America prin gestul unui francez circumcis unui spațiu inexistent la momentul actual), ci pentru că este o țesătură de povești individuale, fiecare cu frumusețea ei proprie, toate cât se poate de umane și pe alocuri, într-un mod straniu și urban, dacă mi se permite jocul de cuvinte, înălțătoare.

Aseară am fost să văd „filmul ăla cu elefantul”, în ciuda faptului că eu ar trebui să am interdicție la filmele ale căror cărți le-am citit în prealabil. Prietenii știu de ce. Am înțeles și am reușit să trec peste pasajele tăiate cu pixul, pentru că trebuia înghesuită cartea in 122 minute. Au dispărut astfel multe dintre momentele lui Jacob cel de „nouăzeci sau nouăzeci și trei de ani”, intercalate în carte cu episoadele din anii ’30, dimpreună cu simpatica asistentă Rosemary. Cinicul Unchi Al, proprietarul circului și August Rosenbluth, schizofrenul director al menajeriei s-au contopit într-un singur personaj, idila dintre Jacob și Marlena a devenit mai furtunoasă, relația dintre Jacob și tovarășul său de vagon, clovnul Kinko și bătrânul Camel care îl luase sub aripa sa nu mai este creionată cu toate etapele sale și până și caii Marlenei din doiș’pe ajung patru.

Schimbarea care pe mine m-a deranjat este însă cea din final, „motivul crimei” deplasându-se dinspre răzbunare premeditată (și perfect justificată de altfel) înspre apărarea unei ființe dragi. Mi se pare că neagă mult din esența cărții, de la motto, la dedicație, la un aspect important al relației dintre protagoniști. Presupun că modificare este una de tipul Han shot first, menită a disculpa criminalul în ochii publicului moralist.

All in all, mie mi-a plăcut punerea în scenă, culorile, decorul și prestația. Ca să nu mai spunem de elefăntița Rosie, care a smuls din public un „Oh my God” care a răsunat în toată sala de cinema. Nu m-am putut abține de la comentarii răutăcioase (și la urma urmei nefondate) la adresa bietului Robert Pattinson – de la trenul circului despre care mă întrebam dacă este expresul de Hogwarts, la drumul de noapte prin pădure când părea să se considere din nou vampir. Eu îi urez să scape cât mai curând de umbra alungită a Twilight-ului, că e păcat de el. Nu știu în ce măsura va reuși, având în vedere faptul că am ajuns la concluzia că a șterpelit suveniruri de pe platoul de filmare pentru Twilight. Altfel nu îmi explic de ce inelul cu pietre pe care îl poartă Marlena în Apă pentru elefanți este taman inelul de logodnă al Bellei din Twilight – știu din surse sigure! Na, pun pariu că asta n-o să citiți în nici o altă recenzie!

Imaginea lui Alex Bernasconi din short-listul Sony World Photography Awards 2011.

Duminică a fost ziua pentru care s-a întâmplat la mine toată tărăşenia asta cu Szigetul. Mă gândisem să mă plimb şi eu un pic înainte de masă dar apoi m-am răzgândit, mai bine nu obosesc înainte de concert. Drept urmare, pe la amiază m-am chinuit să încropesc rândurile despre sâmbătă, plimbându-mă la răstimpuri ca un leu în cuşcă prin camera de hotel, respectiv până la frigiderul cu sticlele de apă şi înapoi la masă. Într-un târziu am decis că este cazul să pornesc aşa că mi-am luat frumos hârţogăria (buletin, hartă, biletul pentru mijloacele de transport, adresa hotelului notată pe un bileţel), tricoul cu Muse achiziţional la Bucureşti cu un citat din Starlight şi aparatul şi am pornit.  Acuma eram deja expertă în ce autobuz / tramvai / tren iau de unde, am avut şi baftă să prind legăturile imediat, aşa că iată-mă din nou trecând podul spre insulă.

Am ajuns cu ceva vreme înainte de Kasabian, aşa cum mi-am propus, dar nu la fel de devreme ca alţii. Aşa că am aterizat în faţă după cum mi-am dorit, dar şi foarte lateral. Dacă eram mai înaltă, era mai bine. Aşa, am făcut front comun cu vreo două tipe din jur, să nu treacă nimeni de noi. Asta după ce un lungan ni s-a băgat în faţă ajutat de coate. S-a plictisit să fie bătut pe umăr de o italiancă pentru a i se explica că nu mai vede de el şi a plecat mai încolo, spre fericirea lui şi a noastră.

Kasabian, deşi îi ascult când îmi sare playerul pe ei pentru că am două albume, nu îmi sunt foarte cunoscuţi. Îi ştiam de la Bestfest că îşi dau silinţa live, aşa că au fost cât se poate de ok ca aperitiv pentru felul principal şi desertul all rolled into one care a urmat. Cu atât mai mult cu cât cunosc un mare fan care nici până în zilele noastre nu i-a auzit/văzut live, aşa că am decis să mă bucur şi pentru el.

Au prestat la final şi piesa pe care eu le-o ştiu cel mai bine, probabil din cauza titlului care mi-a rămas înfipt în creier – LSF (Lost Souls Forever). În timpul concertului a început să se întunece, iar de undeva din stânga mea se ridicau neîntrerupt baloane de săpun, iluminate apoi de reflectoarele colorate de pe scenă, care mi-au creat la un moment dat o stare de ireal foarte mişto. Probabil că oboseala acumulată începea şi ea să îşi spună cuvântul.

Aceasta a fost repede uitată în pauza dintre cele două concerte, fiind înlocuită de nerăbdare şi de priviri tot mai dese aruncate ceasului. Mulţimea fremăta, lumea încerca să ajungă în locuri mai bune, au apărut fanii cu numele Muse desenat pe faţă, pe piept, cu tricouri nou-nouţe, mai vechi sau custom-made cu headlinerii serii (şi ai festivalului de altfel). M-am felicitat pentru locul prins pentru că măcar vedeam scena (mă rog, dacă mă ridicam un pic pe vârfuri), deşi ca mai întotdeauna m-am postat în partea scenei opusă solistului.

Cu vreo zece minute întârziere (din care cauză am înţeles că au şi sărit peste prima piesă din setlist, Exogenesis), zeii live-ului au urcat pe scenă şi au dezlănţuit imediat Uprising-ul. Am o vagă bănuială că durerea de gât care mă chinuie de câteva zile nu de la sucul rece mi se trage, ci din acele clipe. Nu ne-au lăsat nici o clipă de respiro pentru că a început imediat Supermassive Black Hole cu festinul vizual în care îşi transformă Muse concertele – un show cu lasere.

Ne-au plimbat apoi frumos prin discografie cu piese mai vechi ca Map of the Problematique, Hysteria sau New Born. S-au jucat cu instrumentele din dotare cu uşurinţa aia cu care se patinează la mondiale de te uiţi gură cască la ce frumos alunecă şi te gândeşti că e aşa uşor că ţi-ar ieşi şi ţie – solo-uri, intro-uri, variaţiuni şi piese instrumentale pentru ca apoi Matthew să renunţe la chitară în favoarea pianului la United States of Eurasia. Au urmat Undisclosed Desires şi Resistance de pe noul album, pentru a reveni apoi în timp cu Time Is Running Out, Starlight (viva tricoul meu) şi Stockholm Syndrome.

La bis ne-au delectat cu Plug-In Baby şi Knights of Cydonia început cu un solo la… muzicuţă. Ca de fiecare dată, ar fi putut fi mult mai mult de atât. Însă şi dacă rămân doar cu acest weekend în materie de concerte anul ăsta, a meritat din plin. Şi, dacă e s-o spun pe-a dreaptă… Eu m-aş duce şi la anul. Un nume să fie pe listă pe care să vreau să îl văd, de mai multe pretexte nu am nevoie.

Pe la şase, ieşim cu toţii din camera de hotel. Nu înţeleg de ce luăm autobuzul într-o direcţie şi nu în cealaltă, dar capacitatea mea de procesare nu este în cea mai bună stare şi nici îndreptată spre aşa ceva. De data asta, am Nikon-ul la mine. Când ajungem în tramvai, apuc să fac vreo trei poze pe geam şi încă vreo două Parlamentului înainte să îl predau lui tata. Ai mei merg iar la plimbare, eu admir în fugă un labrador şi cobor în staţia HEV-ului, dotată doar cu săpuniera. Pentru câteva clipe sunt tentată ca pe insulă să mă interesez care este politica oficială privind SLR-urile dar seara îmi va confirma îndoielile – prefer să nu îmi expun Nikon-ul la aşa ceva.

Soseşte în curând şi HEV-ul. E capăt de staţie şi e gol aşa că mă trântesc pe o banchetă. De data asta am căştile în urechi. La următoarea staţie, se populează trenul. Văd o sumedenie de brăţări de Sziget. În faţa mea se aşează o tipă cu rasta roz şi negre, cu o bluză de plasă neagră prinsă cu ace de siguranţă de tricoul de dedesubt şi cu ciorapi stil leopard, pete negre pe fond roz. Încerc să mă prind cum anume are făcute rasta fără să mă holbez indiscret. Număr în gând cinci staţii (una până la Margit, pe care o parcursesem ieri pe jos, de acolo încă 4). Cobor alături de majoritatea pasagerilor, ne îndreptăm în acelaşi flux dirijat spre insulă. Apuc să fac o poză intrării pe lumină. Mai mult de jumătate din cei care traversează podul au tricouri cu Iron Maiden din varii ere, turnee, momente de lansare. Se zăresc şi câteva steaguri.

Îmi scot hârtia pentru biletul de duminică, să scap de o grijă. De data asta, mi se cere un act de identitate. Îl arăt, omul scanează codul de bare, îmi întinde brăţara, dau să fac doi paşi spre tanti care le fixează şi mă opresc. Natura mea de gură cască a decis că nu ar fi un moment propice să îmi joace feste. Am remarcat că ţin în mână o fâşie maro-aurie, la fel ca cea pe care o am deja în jurul încheieturii. Mă uit la ea – Saturday, August 14. “Excuse me… the paper I just gave you was for August 15…”. Omul se uită la mine, se uită la hârtiuţă, îşi cere scuze. Mi-o schimbă cu una mov, scuzându-se încă o dată. Tanti de la intrare mi-o lipeşte, apoi trec rapid de security fără a încetini prea mult, în ciuda mulţimii de oameni care se înghesuie pe acolo. Privesc în jur la marea de tricouri negre cu Eddie în varii ipostaze.

În pas de plimbare mă îndrept spre direcţia scenei. Am de rezolvat câte ceva înainte să îmi ocup locul. Mai întâi, mă opresc la cortul cu shot-uri de nu-ştiu-ce să îmi iau o cola rece. Apoi tot înainte în plimbare, belind ochii în jur. Reperez într-un final ceea ce căutam: Sziget & Band Store. Arunc o privire să mă lămuresc asupra preţurilor la tricouri, apoi îmi scot tacticoasă harta insulei. Ştiu că la intrare sunt ATM-uri, am şi trecut pe lângă ele dar acolo sunt cozi. Indentific pe hartă un altul, relativ aproape, cam în partea cealaltă a scenei principale. Acolo se cântă, aşa că ocolesc prin spate printr-o zonă de corturi. Găsesc şi bancomatul lângă care se află locul de ancorare al unui balon imens, luminat noaptea, care îi indică poziţia. În faţa mea este o singură persoană. Chiar în dreptul nostru este un gard care se prelungeşte până la scenă. VIP / Press Access. Gardul este dat un pic la o parte, şi pe lângă silueta masivă a tipului de la security văd scaunele tip balansoar, nişte măsuţe joase cu pahare pe ele şi persoane cu tunuri de obiective la aparat. Oftez, îmi iau banii şi fac stânga împrejur.

Ocolesc iar scena prin spate, ajung la imensul cort cu tricouri şi aştept să se elibereze un loc la “tejghea”. În jur este iarăşi plin de tricouri cu Maiden. Dar lumea vrea tricou cu The Final Frontier. Prind un colţ liber, tipa care serveşte se apleacă spre mine să audă ce spun iar eu comit un sacrilegiu. Cumpăr senină tricou cu Muse şi 30STM. Va trebui să mai pun mâna şi pe unul cu Sziget, cred. Dar aia vedem mâine, în funcţie de câţi bani îmi rămân. Îndes fericită tricourile în geanta mea de Orange (complet offtopic, având în vedere că Vodafone sunt parteneri ai festivalului, dar am zis că din septembrie schimb), pornesc spre partea din faţă a scenei. Trecând pe lângă un chioşc cu mâncare chinezească, sunt tentată să mă înfig la nişte pui cu bambus şi ciuperci negre pentru că mi-e cam foame, dar parcă nu am chef să mănănc. Renunţ la idee, ajung în dreptul scenei. Formaţia tocmai îşi ia la revedere, mulţimea începe să se împrăştie.

Grosul pleacă să se împrospăteze, încep să îmi croiesc drum spre o zonă mai centrală. Nucleul hardcore al publicului a rămas pe loc dar stau mai bine decât în seara precedentă. Este un loc mai central şi un pic mai în faţă. Pe măsură ce se adună lumea, încep însă să mă întreb dacă a fost o idee aşa strălucită. Jumătate au tricouri cu Maiden, cealaltă jumătate este la bustul gol şi toţi sunt gata să se dezlănţuie, deşi durează mai mult de jumătate de oră până la ora oficială de start. Câteva gâtlejuri răguşite scandează “Mai-den! Mai-den! Mai-den!”, de undeva din spate se aud strigăte de “I need iron!”.

Nu am nimerit însă foarte rău. În stânga mea sunt doi tipi şi o tipă, români, tipa fiind puţin mai scundă ca mine. În spate, un tip şi o tipă, nemţi, cu părinţii unuia din ei – amândoi solizi. Nenea aduce un pic a Maradona la pensie, nu este foarte înalt dar e îndesat. Stă cu mâinile încrucişate, se uită încruntat în jur şi nu se clinteşte când nişte indivizi veseli se împing înainte. Îi împinge înapoi şi sunt nevoiţi să îşi croiască drum ceva mai încolo. Puţin mai în spate, un puşti la vreo 13-14 ani, blond, tuns scurt, slăbuţ, cu ochelari. În spatele lui stă înfipt protector tăică-su.

Cele treizeci şi ceva de grade îşi fac simţite prezenţa. Noroc cu ploaia din ajun, nu este praf. Şi mai mare noroc cu cele câteva furtune de apă care încep să ne stropească. Soseşte ora 21 şi se dezlănţuie iadul. Our time has come. Pe scenă urlă Maiden, în jurul meu se urlă din câteva zeci de mii de plămâni şi începe marea împingere. Stau şi eu cu mâinile încrucişate să mă apăr pe mine şi petecul meu de loc cum pot, blestemându-mi cei 1,65. Mai ales când de nu se ştie unde, apare un tip de 2 pe 2, care îşi face loc în faţă cu coatele. Trece şi ăla, se termină prima piesă, Maiden ne salută, lumea se mai calmează. Pot să dau capul pe spate şi să respir un pic. Găliganul ăla e cu vreo trei rânduri mai în faţă, nu mai am grija lui, deşi încă mă gândesc ce-o fi fost în capul meu.

Nenea Bruce ne urează bun venit. Ne anunţă că vor cânta piese de pe mai multe albume dar şi că noul The Final Frontier a apărut cu o zi în urmă în Germania şi va putea fi cumpărat în Ungaria luni. “What? You’ve heard it already? Ah, you downloaded… you STOLE it! A-ha…” Lumea râde şi apoi se dezlănţuie iar pe Ghost of  the Navigator. Leoarcă de transpiraţie şi de apă de furtun, pot măcar să îmi scutur pletele. Cu precauţie, pentru că aproape tot ce e în jur mă depăşeşte cu două-trei capete, de unde de ne-unde au mai apărut doi demenţi în dreapta mea care îşi agită periculos coatele la nivelul capului meu şi nu vreau să ajung strivită într-un maiden, chiar dacă nu e de fier ci de bumbac 100% cu chipul lui Eddie imprimat. Dar mutra mea de copil nenorocit are noroc. Tipul se opreşte un moment din ţopăială, se uită în jos la mine şi îl buşeşte râsul. Îmi aruncă un sorry şi mă ciufuleşte binevoitor înainte să se dea cu doi paşi mai încolo. Am supravieţuit şi următoarei piese când un tip la bustul gol şi-a croit drum cerându-şi scuze în stânga şi în dreapta cu accent britanic. După un cot s-a întors şi spre mine. I’m terribly sorry. This is like a mosh already.

Cu asta, lupta pentru supravieţuire a luat sfârşit. Am putut să îmi desprind ochii de pe spinările şi coatele celor din jur şi să încerc să disting ceva pe scenă sau mai degrabă pe ecran. Înregistrez un steag al Israelului şi unul al Cehiei în mulţime. Pot admira în fundul scenei pânzele imense cu coperţile albumelor Maiden, care se schimbă în funcţie de momentul din discografie asupra căruia se opreşte formaţia. Pot să admir şi eu în voie spectacolul excelent al britanicilor şi să îmi scuip şi eu plămânii pe refrene. Singurul la care trebuie să am grijă este un tip la vreo 40 ani, mai scund decât mine, cu o tipă şi mai scundă. Omul este în lumea lui, nu ştiu dacă exclusiv de la muzică, şi se simte bine acolo. Atât că he’s a mosh pit by himself. Se bâţână violent în toate direcţiile cu tipă cu tot, gesticulează, bate ritmul, dă din cap, din tot corpul, cade de vreo două ori. Lumea îl mai împinge când se înclină periculor, îi mai dă jos mâinile când riscă să îi pocnească în faţă, încearcă să îl mai calmeze şi tipa, dar omul nu realizează. S-a creat loc liber în jurul micului bolid şi îl foloseşte din plin. Se opreşte din când în când pentru a răcni “Maiiideeeeeeeen!” apoi continuă sub privirile amuzate ale celor din jur.

Am supravieţuit întregului spectacol în locul în care m-am înfipt iniţial. Am apucat să îl văd şi pe predator Eddie cu chitara după gât (şi o cameră în capul costumului, care transmitea imagini pe ecran), am urlat şi eu No More Lies, Brave New World şi Fear of the Dark făcând concurenţă mulţimii din Rio. Ba, am apucat să dau mai departe şi piciorul unui crowd surfer care a trecut pe deasupra mea. Blood Brothers a fost dedicat lui Dio, decedat acest an şi lumea a cântat cu convingere. Mulţimea nu s-a lăsat păcălită când s-a aşternut liniştea şi întunericul şi în scandări de “Mai-den!” a început The Number of the Beast. În fumul de pe scenă se distingea un balon în forma unui craniu cu coarne răsucite, cu ochii luminiţe roşii ca la terminator. Trei piese la bis, ultima fiind un Running Free mult prelungit cu prezentarea trupei. Mie mi-a părut rău că n-am auzit Run to the Hills şi Out of the Silent Planet, dar e clar că nu încape discografia Maiden într-un concert.

Sunt mândră că am supravieţuit acolo unde m-am înfipt iniţial, şi că am găsit apoi rapid ieşirea înarmată cu o cutie de Pringles şi o sticlă de cola, derapând fără să cad în mocirla din faţa alimentarei. Asta având în vedere că în ziua precedentă o luasem iniţial spre capătul greşit al insulei. De fapt, sunt atât de mândră încât am zis că mi-aş lua şi tricou cu Maiden, dacă aş găsi versiunea cu “I survived…”.