Am profitat de reducerile de pe elefant.ro pentru a-mi comanda un teanc de cărți la începutul anului, majoritatea de Neil Gaiman, noua mea obsesie. Prima dintre ele am început să o citesc chiar în mașină, în drum spre casă de la oficiul poștal de unde ridicasem coletul și am început instant să izbucnesc în hohote de râs. Asta pentru că Semne bune, cartea scrisă în colaborare de Terry Pratchett și Neil Gaiman este o parodie cât se poate de savuroasă. Obiectul luării în balon este atât filmul Omen, cât și alte clișee literare și cinematografice legate de sfârșitul lumii. Scenariul este cel cunoscut: fiul Satanei se încarnează pe Pământ, urmând ca la momentul potrivit să aducă Apocalipsa. De aici, nimic nu mai este cum te-ai aștepta. O măicuță satanistă aiurită încurcă copiii la naștere, astfel încât pruncul cu pricina nu ajunge să fie crescut de familia demnitarului american, așa cum crede toată lumea, ci de o familie absolut normală dintr-un orășel de provincie din Anglia. El își folosește puterile supranaturale pentru a-și proteja mica lume, fără a ști prea bine ce face. Câinele iadului nu răspunde vreunui nume fioros, ci îl cheamă pur și simplu Câine și devine un cățeluș ca oricare altul, dornic de zbenguiala și alinturi. Călăreții Apocalipsei – Război, Foamete, Poluare (Boală s-a retras în urma descoperirii penicilinei) și Moarte își petrec vremea cum știu ei mai bine pe Pământ, adaptați condițiilor moderne, până pornesc călare pe motociclete în căutarea Antihristului. Last but not least, savoarea cărții este dată de un duo care ar trebui să fie de antagoniști dar nu prea reușește: îngerul Aziraphale și demonul Crowley (inițial Crawly). Cei doi au petrecut atâta vreme pe Pământ, urmându-și chemarea, încât au îndrăgit traiul printre oameni, dar și oamenii înșiși. Așa, un pic. Ca să nu mai spunem că au devenit prieteni și că nici unul nu este încântat de perspectiva Apocalipsei. Mai adăugăm la asta și personaje cu nume țicnite precum Anathema Device și Newton Pulsifer, ghidați de profețiile unei vrăjitoare pe nume Agnes Nutter, umorul și talentul a doi scriitori care s-au distrat copios scriind cartea și avem toate ingredientele necesare unei porții zdravene de râs.

Pentru că am avut proasta inspirație să nu iau o carte cu mine în câteva ocazii în care aș fi avut nevoie de una, am recurs la download. Dacă tot am telefon șmecher, să își facă treaba. Așa că am descărcat la un moment dat Cartea cimitirului de același Neil Gaiman pentru a omorî timpul câteva ore. A devenit prima carte pe care am citit-o pe uhm… a mobile device și dacă nu mă înșel, al doilea ebook ever (Acum câțiva ani am citit Împăratul muștelor pe calculator într-o noapte petrecută la lucru, însă în general prefer să țin cartea în mână, în asemenea hal încât dacă nu aveam decât variantă electronică, am făcut risipă de hârtie să listez cartea). Cartea cimitirului intră probabil în genul fantasy pentru copii, la fel ca și Coraline.  Ea spune povestea unui băiețel ai cărui părinți sunt uciși de un individ numit Jack, care face parte dintr-o societatea misterioasă de Jack-și cu intenții necurate. Puștiul scapă și este adoptat sub numele de Nobody și crescut de fantome din cimitirul din apropiere, având aventuri de genul celor din Cărțile Junglei, sub atenta supraveghere a misteriosului Silas.  În fiecare capitol, Nobody (sau Bod, pe scurt), învață câte ceva și descoperă câte o bucățică din trecutul său, ajungând să rezolve misterul morții părinților săi și al indivizilor numiți Jack. Bonusul suprem vine din faptul că deși unul dintre personaje este român și că deși Silas este un vampir, nu Silas este românul. Miss Lupescu pe de altă parte… ei bine, e o tipă tare faină. Dacă preferați varianta audio, o găsiți aici, citită de autor.

Am cumpărat Contorsionista lui T.O. Bobe după ce anul trecut am citit Cum mi-am petrecut  vacanța de vară. Mă așteptam la un nou roman, așa că am fost surprinsă de o colecție de opt povestiri, aparent fără legătură una cu alta. Aparent, pentru că de fapt sunt legate, atât de tema comună – dispariția, sau mai degrabă disoluția – cât și de mici, mici amănunte, precum detaliile unei tapiserii cu răpirea din serai sau căluții de mare imprimați pe un așternut. Stilul, limbajul, decorul și persoana la care sunt relatate întâmplările / gândurile, diferă de la povestire la povestire, în funcție de pielea pe care o îmbracă autorul. N-aș putea să mă hotărăsc care dintre povestiri este preferata mea. Pentru că le-am citit în ordine, o primă candidată a fost Cum am întemeiat Montrealul, a cărei titlu o lega de precendenta Irina. I se duce un fir de la ciorap. Dacă în mintea Irinei pătrundeam la persoana I și asistam la un stream of consciousness în timp real, Montrealul se întemeiază undeva la granița dintre real și ireal, pe un ton de cronicar. Am decis apoi că prefer Nemuritorul care, dedublat, vroia să se dumirească ce s-a întâmplat cu iubirea dintre el și Alexandra. Poate și pentru că tocmai „veneam” din Montreal, pe parcursul povestirii îmi suna în cap Alexandra Leaving a lui Leonard Cohen. Până la urmă, m-am oprit asupra penultimei povestiri, Bună dimineața, cimpanzeeo, de data asta la persoana I, pentru că autorul îi spune „cimpanzeei” ce se va întâmpla când se va trezi. Și dacă el este citat pe copertă spunând „Cred, sper, că e nu atât admirabilă, cât mai degrabă vie, imperfectă, îngrozitoare şi, poate, iubibilă” – ei bine, da. Nu ai cum să nu iubești o puștoaică-maimuțică-puștoaică a cărei dorință este să recoloreze lumea – la propriu, la figurat, la peticit și la găsit/conferit sensuri. O recenzie mai detaliată aici.

Ei bine, și a început vALLuntar, campania Grupului Editorial All. Ideea era simplă: ALL pune la dispoziție cărți, bloggeri aleg, citesc și postează recenzii. Fiecare recenzie valorează 15, fiecare comentariu 3 minute de voluntariat prestat de angajații All. S-a lăsat într-un final cu 280 cărți citite și 200 ore de voluntariat. Astfel, următoarele trei cărți de pe lista mea au stat sub semnul vALLuntar: Marek Halter – Cabalistul din Praga, Jean Teulé – Magazinul de sinucideri și Italo Calvino – Oraşele invizibile. Am publicat cuminte la vremea lor recenziile aferente, așa că îmi permit luxul să nu le mai reiau aici.

Sunt convinsă că următorul punct de pe listă va ridica niște sprâncene. Revenim pe teritoriul fantasy cu seria Harry Potter a scriitoarea J.K. Rowling, pe care am reluat-o cap coadă așteptând să sosească curierul de la All. Cu riscul de a mai ridica o serie de sprâncene, este probabil cea mai talentată autoare de fantasy, accentul căzând pe genul feminin.

Spun asta pentru că până acum nu am găsit o altă tanti care să se ocupe cu mânuitul de pene fantastice, fără a cădea în păcatul de a fi femeie – de a scrie ca o femeie pentru alte femei sau pentru fete. Probabil or mai fi, dar nu le-am descoperit eu. Marion Zimmer Bradley – și seria Avalon și Darkover – minunate, până nu ajungi la dileme sentimentale și sexuale. Robin Hobb, trilogia Farseer – am citit cu plăcere volumul care mi-a căzut în brațe până a început să mi se întoarcă pe dos stomacul de dulcegărie la nostalgiile personajului central. Seria Dragonlance este acceptabilă, dar fiind scrisă în tandem de Margaret Weis și Tracy Hickman, am bănuiala că primei nu i s-a lăsat ocazia să alunece în pufoșenii. Nu am făcut cunoștință, deci au încă premisa de nevinovăție Ursula Le Guin și Jacqueline Carey (care scrie totuși pe teren familiar), dar până una-alta, concluzia rămâne valabilă – femeile nu sunt capabile să intre suficient în mintea unui bărbat pentru a scrie sf/fantasy credibil pentru alt public țintă decât adolescentele (motiv pentru care nu am enumerat niște exemple evidente).

Ei bine, J.K. Rowling a reușit cumva să nu alunece pe acea pantă de dulcegărie. Ba mai mult, sub învelișul unei cărți pentru copii, care înveliș se subțiază tot mai mult pe măsură ce crește numărul volumului și vârsta eroului, se ascund teme cât se poate de serioase și prezentate cu destulă acuratețe. Regimul de teroare a lui Voldemort se ridică și se clădește ca oricare alt regim totalitar. Tipologiile și relațiile dintre elevi sunt cât se poate de reale. Politica în general și politica educației se poate descifra din paginile cărții. Aspectul care mi-a făcut mie plăcere să îl urmăresc la această recitire a fost tipologia profesorilor și metodele de predare, pentru că exemplele abundă în carte. Interes profesional . Anyway, am decis că la salariu, imediat după bilete la Sziget îmi comand box set cu Harry Potter în engleză. Am primele 5 volume în versiune softcover. Volumele 6 și 7 nu au apărut decât hard cover și nu suport când o editură schimbă designul unei serii pe la mijloc (și traducătorul, și se simte!), așa că sunt prezente pe calculator în engleză cât și listate și legate cu spirală. Oricum, quidditch sună mai bine decât vâjhaț.

Rămânem la fantasy și revenim la Neil Gaiman și Nicăieri, carevasăzică Neverwhere, care mi-a ținut companie în excursia la Stockholm, făcându-mă să îmi imaginez chestii prin subteranele metroului suedez (și e a naibii de adânc, și pe alocuri aranjat să pară peșteră naturală). Cartea explorează tema lumilor paralele, sau subterane, dacă preferați, care coexistă cu interferențe minime. Astfel, sub lumea noastră, de Deasupra, există și o lume de Dedesubt, în care se scurg prin crăpături persoane și lucruri nedorite la suprafață – din toate erele posibile. Richard Mayhew ajunge printr-o serie de întâmplări în Londra de dedesubt (deși sunt menționate versiuni subterane și pentru New York și Bangkok, de exemplu). Lumea aceasta este împărțită în baronii și, dacă vreți, triburi și poate fi accesată prin stațiile de metrou londoneze, a căror denumire precum Earl’s Court, Blackfriars, Knightbridge, Down Street sau Angel capătă înțelesuri cât se poate de literare, la fel ca anunțul binecunoscut tuturor celor care au avut plăcerea de a călători la Londra cu metroul: mind the gap. Richard pătrunde în Lumea de Dedesubt când salvează (iar apoi ajută să se întoarcă acasă) o tânără rănită pe nume Door, în ciuda protestelor logodnicei sale. Curând este vizitat de duo-ul sinistru format din ucigașii de profesie Valdemar și Croup și constată că a devenit ca și invizibil pentru concetățenii săi – de la logodnică și colegi, la șoferii de taxi și proprietarii apartamentului. Este astfel nevoit să coboare în Londra de Dedesubt, unde împreună cu personaje precum Marchizul de Carabas (care își trage numele din Motanul Încălțat) sau luptătoarea Hunter încearcă să afle de ce este urmărită Door, ultima supraviețuitoare a familiei ei, cu abilitatea de a deschide ce este altora închis. Un decor mai puțin întâlnit, câteva idei excelente și un stil cursiv de a povesti m-au făcut să termin cartea în cele câteva seri petrecute la hotel.

Grimus a fost prima mea întâlnire cu Salman Rushdie și este la fel de năucitoare ca și desenul de pe copertă. Redusă la o propoziție, pare destul de simplă: un individ dobândește nemurirea, constată că preferă să renunțe la ea și pornește în căutarea morții sau măcar a îmbătrânirii. Ei bine, pe această tulpină cresc tot felul de ramuri și ramificații halucinante, la care se adaugă rădăcini ancorate în diverse mituri și filozofii creaționiste, teorii ale universurilor paralele și cugetări pe marginea unor subiecte cu „greutate” precum sensul vieții, iadul interior, puterea cuvintelor. Pe alocuri, recunosc că m-am pierdut cu grație și probabil mi-au scăpat o mulțime de semnificații conexe. Joe-Sue, indian axona albino, născut dintr-o mamă moartă și devenit Vultur-în-Zbor la maturitate, bea „sticuluța cu viață veșnică”, pentru a porni în căutarea surorii sale Prepelicarul care se decisese pentru nemurire. Are parte de o călătorie inițiatică cât se poate de lungă, doar are tot timpul la dispoziție, pentru ca într-un târziu, pregătit, să ajungă pe țărmul insulei Calf (de fapt litera arabă Khaf, însemnând „precum” – semnificațiile semantice abundă în carte), un fel de ostrov pe cale de a se destrăma a celor nemuritori. Straniul Virgil Jones devine ghidul său prin tulburătoarele dimensiuni interioare, până în orașul K, ai cărui locuitori fac față realității lor ascunzându-se în manierisme și obsesii (denumite domenii de interes) și negând mitul genezei insulei. Personajul central al acestuia este însă tocmai scopul lui Vultur-în-Zbor: misteriosul Grimus, a cărui anagramă este Simurg, păsarea măiastră din mitologia persană. Regele păsărilor din lumea reală este pe cale să se confrunte cu regele păsărilor mitologice, demiurgul insulei Calf. Rezultatul confruntării nu îl mai divulg, el fiind cheia romanului. Mi-a plăcut cartea deși, repet, sunt convinsă că mi-au scăpat multe semnificații. O recenzie „pe bune” găsiți la Richie.

Încheiem seria cum am început-o, cu Neil Gaiman, pentru că aseară am terminat Anansi Boys. Odată cu ea revenim în registrul de comedie pentru că am savurat umorul cărții, care îmi amintea pe alocuri de stilul lui Douglas Adams. Pentru cine a citit Zei americani și îl ține mine pe Anansi (respectiv domnul Nancy) cel pus pe șotii, cartea prilejuiește o reîntâlnire tangențială. Eroii principali sunt însă fii săi: „Fat Charlie” Charles Nancy și Spider – diametral opuși, dar nu tocmai… Charles este un tip normal. De fapt, plicitisitor de banal, singurul lucru care îl scoate în evidență fiind timiditatea exagerată, reminescență a situațiilor ridicole la care îl expunea involuntar și inconștient tatăl său (sau nu chiar timiditate, self awareness este termenul potrivit). Are plictisitoarea slujbă de contabil, cu un șef insuportabil, cea mai mare spaimă a lui este cântatul în public și banalul său plan de viitor este de a se căsători cu Rosie, virgină convinsă până la nuntă, a cărei mamă severă nu îl suportă. Totul se schimbă când este anunțat de decesul tatălui său și se deplasează în Florida pentru a lua parte la înmormântare, supravegheat de 4 doamne în vârstă, vechi cunoștințe ale răposatului domn Nancy. Află astfel că are un frate misterios pe care îl poate chema prin intermediul păianjenilor și la o beție asta și face, deși nu crede o iotă. Iar odată cu Spider, în viața sa pătrunde haosul. Lumea lui Charles este pe cale de a se prăbuși și este nevoit să depună eforturi considerabile pentru a o salva: renunțarea la Rosie (care renunță la ideile ei în fața avansurilor charismaticului Spider), călătoria la începutul lumii pentru a se sfătui cu totemurile-zei sau zeii-totem, scăparea cu viață din înfruntarea cu odiosul său șef posedat, acceptarea lui Spider și a sa proprie, împăcarea cu Anansi și, culmea, cântatul pe o scenă de karaoke pentru a o salva pe Daisy, o polițistă simpatică pe care o cere în căsătorie cu o lămâie verde. La final, ambii frați au „crescut”, iar domnul Nancy poate dormi liniștit vreo douăzeci de ani în confortabilul său sicriu.

Și gata, promit o pauză de la obsesia mea… până nu găsesc Stardust.

Vă invit aşadar să păşim în Oraşele invizibile ale lui Italo Calvino. Dacă eram la şcoală, scăpam uşor de întrebarea clasică “ce vrea să ne spună autorul?”, pentru că găsim un răspuns chiar de la sursă în postfaţă: cartea este “un ultim poem de dragoste închinat oraşelor, în momentul în care devine tot mai greu să le percepem ca pe nişte oraşe”. Într-adevăr, cele cincizecişicinci de oraşe cu nume de femeie, prezentate în capitolaşe de 1-2 pagini, au fiecare o personalitate proprie – sau măcar o trăsătură de personalitate accentuată, sunt clădite din şi pe mofturi, iluzii, dorinţe, amintiri, notalgii sau credinţe.

Ajungi la un moment dat să te întrebi la fiecare rând, la poarta fiecărei noi cetăţi (ca să parafrazez bancurile acelea cu in Soviet Russia) dacă locuitorii se află în oraşe sau oraşele în locuitori şi cine pe cine a construit de fapt. Realitatea şi iluzia, oglindirile imperfecte care adesea se confundă, eternul şi efemerul sunt pietrele din care sunt zidite cetăţile, la fel de nedefinite temporal pe cât de incerte spaţial.

Chiar dacă în carte ni se spune că Marco Polo urzeşte aceste oraşe pentru plăcerea hanlui Kubilai, să nu vă mire aşadar că peisajele citadine sunt populate deopotrivă de caravane de cămile şi motociclete, de domniţe orientale care sunt plimbate cu barca şi de doamne obeze care se urcă în trenuri subterane – trecutul, prezentul şi viitorul nu au înţeles. Adesea nici oraşele nu au, nici măcar pentru nedumiritul Kubilai, chiar dacă între timp nu bariera lingvistică îl împiedică să înţeleagă cele relatate de Marco Polo. Cheia este oraşul din ale cărui amănunte au ţăşnit toate celălalte, şi totodată singurul despre care exploratorul nu îi dezvăluie niciodată nimic (sau poate i-a dezvăluit totul): Veneţia natală.

Mă scuzaţi dacă relatarea de mai sus vi s-a părut foarte stilizată, modul în care sunt clădite Oraşele invizibile nu mi-au dat de ales. Dacă vă place poezia în proză, eu vă invit să descoperiţi singuri ce o defineşte pe Doroteea, Zobeide, Armilla, Octavia, Smeraldina sau Sofronia.

Eu plec, de data asta nu pe calea imaginaţiei, să descopăr un alt fel de Veneţie, o Veneţie a Nordului.

Revenind la dictonul pe care îl menționam la început: coperta care mi-a atras atenția m-a dus cu gândul la clipul lui Rufus Wainwright, pentru coverul la Across the Universe al Beatlesilor.

Click here to view the embedded video.

De vină este probabil balonul roșu cu care se plimbă Dakota Fenning. Revăzând astăzi clipul, pentru că vroiam să pornesc de la declicul produs în mintea mea de copertă, am descoperit și alte paralele cu cartea. Decorul cărții, Orașul Religiilor Dispărute, este la fel de posomorât ca și străzile aproape lipsite de culoare pe care cutreieră Dakota. Ce-i drept, prin carte nu plouă cu indivizi identici ca în pictura lui Magritte, dar „plouă” cu sinucigași care se aruncă din turnuri. Cei care preferă ceva cu stil, apelează la magazinul care dă titlul cărții și care aparține familiei Tuvache. Cei trei copii ai familiei, Vincent, Marilyn și Alan poartă numele unor sinucigași celebri și se presupune că vor urma tradiția familiei: vinderea de otrăvuri de tot soiul, lațuri de ștreang pregătite, revolvere cu un singur glonț, kituri de sepukku sau, pentru cei săraci, pungi de plastic cu care să se sufoce.

Socoteala din târg nu se potrivește cu cea de acasă însă, iar soții Tuvache regretă la un moment dat faptul că au testat produsele pe care le-au pus în vânzare: folosirea unui prezervativ găurit pentru cei dornici să contracteze boli cu transmitere sexuală a dus la nașterea lui Alan, care dă peste cap afacerile și viața familiei Tuvache. Așa cum Rufus repetă obsesiv (și zadarnic) în piesă „Nothing’s gonna change my world”, așa se autosugestionează și părinții lui Alan că fiul lor se va da pe brazdă și va renunța la optimismul și la voia bună molipsitoare. Refrenul acesta nu le este însă de folos – vor fi și ei readuși cu picioarele pe pământ de o armă imbatabilă: un zâmbet de copil a cărui menire este să răspândească în jur pofta de viață.

Nu vă povestesc mai mult, cărțulia are puțin peste 100 pagini, nu vreau să vă stric bucuria lecturii dacă doriți o porție de umor negru și pe alocuri înduioșător.

A treia întâlnire cu golemul s-a încheiat acum vreo două ore, când am pus deoparte cartea lui Marek Halter, Cabalistul din Praga. Pentru cei care nu știu ce este un golem sau îl cunosc ca mine de prin jocuri: un fel de echivalent din tradiția iudaică al monstrului lui Frankenstein – o creatură de lut căreia i-a dat viață un om, un mistic, prin puterea Cuvântului, înscris pe fruntea golemului sau scris pe un pergament amplasat în gura acestuia. Îndepărtarea Cuvântului face ca golemul să redevină humă neînsuflețită. Este, dacă vreți, o oglindire stângace și imperfectă a creării omului: golemul nu este înzestrat nici cu glas, nici cu voință proprie, răspunzând comenzilor creatorului său. Asta până în momentul răzvrătirii, când nu mai poate fi controlat și trebuie anihilat…

Cabalistul din Praga reia legenda conform căreia rabinul Loew din Praga ar fi izbutit la sfârșitul secolului al șaisprezecelea să însuflețească un golem pentru a apăra comunitatea evreiască de persecuții și pogrom. O reia și o modelează precum lutul golemului, dându-i viață proprie pentru a servi drept fundal istorisirii despre cabalist – rabinul Loew și în fond, despre comunitatea evreiască din Praga și de aiurea, în Europa sfârșitului de secol XVI. Scrisă la persoana I, cartea este atribuită lui David Gans, contemporan și discipol al rabinului Loew, numit MaHaRaL (Moreinu ha-Rav Loew, învățătorul nostru, Rabbi Loew) și este populată cu personaje istorice reale. Își fac astfel apariția Rudolf al II-lea, Galileo Galilei, Johannes Kepler și Tycho Brahe – marii învățați ai vremii.

Marek Halter este un scriitor evreu născut la Varșovia și stabilit la Paris în 1950, după ce familia sa a fugit în timpul Războiului. Detaliile cu care sunt prezentate tradițiile mozaice, citatele din cărțile sfinte și din învățații care le-au interpretat au astfel aerul de autenticitate  conferit de siguranța relatării unui „insider”. Granița dintre ficțiune istorică și fantasy e trecută cu naturelețe dintr-o parte în alta.

Povestea propriu zisă începe într-o zi de toamnă, după Yom Kippur, când David Gans este chemat de către ginerele MaHaRaL-ului, Isaac Horowitz, pentru a fi martor la promisiunea pe care acesta o face împreună cu prietenul său, Iacob Cohen: ei își făgăduiesc că în doi ani, soțiile lor vor da naștere unui fiu și unei fiice care vor fi uniți prin căsătorie, iar copiii pe care aceștia îi vor avea la rândul lor vor fi rodul acestei promisiuni. Dacă cei doi prieteni se vor dovedi demni, promisiunea se va împlini. Dacă vreți, un pariu cu Dumnezeu.

Cei doi copii, Eva și Isaia se nasc într-adevăr și cresc în mod diametral opus: Isaia este un fiu supus și silitor, al cărui singur țel insuflat de tatăl său este împlinirea promisiunii, în timp ce Eva este un copil inteligent și neastâmpărat. După o îndelungă discuție cu rabinul, acesta hotărăște să îi hrănească spiritul cu învățătura rezervată băieților, astfel încât micuța Eva începe să ia ore de matematică, astronomie și filosofie de la David.

Peregrinările acestuia din urmă la cererea rabinului și din ordinul lui Rudolf al II-lea, pentru a se întâlni cu învățații vremii ne poartă apoi pașii prin Europa sfâșiată de lupte între catolici și reformați – cele două grupări fiind unite doar de antisemitism. Italia, Germania, Danemarca – cursuri la marile universități, discuții cu savanți precum Galilei și studiul alături de Brache îl țin pe David o vreme departe de Praga. La întoarcerea sa, cei doi copii vor prefigura într-un fel evenimentele care se vor dezlănțui odată cu ivirea golemului: după ce suferă în tăcere, se revoltă împotriva celor care le-au dat viață. Promisiunea este ruptă: destinul lor nu este cel trasat de părinți. În timp ce ura împotriva evreilor se dezlănțuie din nou în Praga și vieți sunt curmate cu sălbăticie, Eva este cea care îl determină pe rabinul Loew să dea viață lutului adus de pe malul Vltavei, însuflețind Golemul.

Temut, admirat, adorat, apoi expus curioșilor, defăimat de potrivnici, necăjit de copii, batjocorit, stârnit și pus la munci grele precum ridicarea unui pod, golemul suferă în tăcere și neștiut de nimeni în afară de Eva. Pentru toți ceilalți, el rămâne o unealtă creată pentru a servi voinței lor. Revolta este pe cât de neașteptată, pe atât de violentă, comunitatea obligându-l în consecință pe rabin să își nimicească creația. Vă las să descoperiți singuri soarta Evei, a lui Isaia, David și a MaHaRaL-ului – le veți descifra pașii între rânduri de istorie, suspans, posedări, exorcizări, inteligențe sclipitoare și obtuzitate cruntă, extaz mistic, iubiri împărtășite dar neîmplinite, revolte personale și colective, așa cum s-au priceput ei să și-i îndrume pentru a-și îndeplini destinul.

Epilogul ne poartă înapoi în timpuri moderne, la autorul care termină de citit manuscrisul lui David și la discuții fortuite cu militari ruși despre legenda golemului și cercetările naziștilor în căutarea unei arme absolute. Mie mi-a atras atenția pasajul următor:

- Vi se pare prea aiuritor să credeți că Golemul s-a născut numai prin suflul Cuvântului? Fie al lui Dumnezeu, fie al MaHaRaL-ului? l-am întrebat.
- O, nu! Nici vorbă. Cred în Golemul dumneavoastră, cu atât mai mult cu cât am văzut și eu născându-se unul.
-Poftim?
- Ce credeți c-a fost proletariatul în gândirea lui Marx și-a lui Lenin? Nimic altceva decât un nou Golem. Născut din Cuvânt, cum spuneți, la fel ca acela al MaHaRaL-ului dumneavoastră!
- Așa-i, a aprobat zgomotos Voloșin. Și poți să spui că Golemul ăsta a scăpat din mâinile creatorului lui, ca și cel din Praga! 

Food for thought, așa, de final.

PS: golemul din imagine îi aparține lui Philippe Semeria.

*******

Postarea aceasta face parte din campania vALLuntar a Grupului Editorial All. Mai este aproape o lună din ea, așa că dacă vă apucă cheful de lectură, puteți face o faptă bună citind.

Prima carte din seria de toamnă-iarnă a fost romanul unei scriitoare turce, Elif Shafak. Am trecut peste elogiile de pe copertă, care o anunțau drept concurență pentru Orhan Pamuk, pentru că de obicei nu prea le bag în seamă. Cele patruzeci de legi ale iubirii, cu o copertă îmbractă în culori tomnatice și care îmi aducea aminte de ilustrațiile celor O mie și una de nopți, mi-a atras atenția când am frunzărit-o prin numele Rumi și Shams din Tabriz și prin titlurile capitolelor care situau acțiunea prin secolul al XIII-lea. În consecință, am cumpărat-o fără să stau prea mult pe gânduri. Am descoperit în carte nu atât cele patruzeci de legi ale iubirii, cât un elogiu adus ei sub toate aspectele sale, ca esență a supremei intenții divine și manifestare a divinului din noi. Cartea spune povestea americancei Ella Rubinstein, o femeie de vârsta a doua, prinsă între problemele unei căsnicii măcinate de uzură, între capriciile a trei copii, mari dar solicitanți, cu nevoi și dorințe diferite și în plictiseala și monotonia unei vieți a cărei ratare o neagă, dedicându-se aproape cu furie treburilor casnice. Acceptarea unui job ca lector la o editură îi pune în brațe manuscrisul Dulce blasfemie, prin care și ea și noi facem cunoștință cu cele două personaje istorice. În timp ce romanul continuă să penduleze între America secolului XXI și Anatolia secolului XIII, fiecare capitol se învârte în jurul unui personaj, de atunci sau de acum, urmărindu-i transformarea treptată. Manuscrisul, aparținând unui autor sufist și enunțând precepte sufiste, îi ridică Ellei semnele de întrebare la care s-a ferit să caute prea mult răspunsuri iar corespondența cu autorul o face ca la sfârșitul manuscrisului să ajungă la sfârșitul unei căutări, luând o decizie care poate și ea fi calificată drept Dulce blasfemie. Din toată lista, este probabil cartea pe care am recomandat-o sau pus-o în brațe celor mai multe persoane.

The Chronicles of Narnia este o carte pe care am început-o cu mulți ani în urmă, pe când filmul The Lion, the Witch and the Wardrobe era abia în pregătire. Pentru că citisem The Lord of the Rings înainte de lansarea filmelor, am zis să fac același lucruri cu Cronicile, cu atât mai mult că le aveam în vedere pe principiul acela al asocierii „you might also be interested in…”. M-am oprit după terminarea primei Cronici, taman aia cu șifonierul, și asta pentru că în cărțile lui C.S. Lewis, spre deosebire de cele ale prietenului său Tolkien, morala creștină este puțin spre deloc disimulată și mi-a cam stat în gât. Am reluat, de data asta cu ideea clară în cap că publicul țintă sunt clar copiii (deci trebuie făcut abstracție de câteva aspecte), și la urma urmei scopului educativ servesc mai bine leii și caii vorbitori decât catehismul predat de măicuțe bătute în cap, cum l-am prins eu. Odată depășită piedica asta, lectura a fost chiar drăguță și relaxantă.

Lui Douglas Adams și alui său The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy i-a venit… pentru a treia oară rândul, cred. Ca și prima dată când am citit-o (iar cineva nu putea citi o frază până la final din cauza hohotelor mele – kind of sorry about that, Sam), am râs cu poftă. Adams are un stil inconfundabil de a se juca cu cuvintele și cu mintea cititorilor săi iar umorul este pur și simplu delicios. Probabil este și necesar, pentru că situațiile absurde prin care trece englezul Arthur Dent și perspectiva extraterestră a amicilor săi și a ghidului care dă titlul cărții sunt singurul mod de a rosti niște adevăruri universale (de altfel evidente la modul Doh!) fără a scrie drame siropoase. Celor care încă nu știu de ce omul este doar a treia cea mai inteligentă specie de pe Pământ, cât de importante sunt numerele de telefon, cine guvernează de fapt universul și care este semnificația numărului 42, le recomand cartea cu căldură. Cei care știu toate astea, știu și că este mereu o lectură savuroasă, indiferent la a câta parcurgere.

Ciuma albă am citit-o la recomandarea unui coleg și am descoperit o față a lui Frank Herbert pe care nu o cunoșteam. Finețea sociologică cu care mă obișnuisem în Dune e acolo, dar în loc de un vast imperiu galactic, ea se concentrează asupra bătrânei Terra as we all know and love her. Lucrul absolut îngrozitor la carte este că prezintă un scenariu, dacă nu plauzibil, măcar posibil. O bombă a IRA detonează la Dublin și se constituie în declicul care va schimba lumea. Fără nici un fel de exagerare. În atentat mor soția și copiii unui cercetător american în biologie moleculară. Omul o ia razna (la modul clinic), iar diversele personalități care iau naștere în mintea sa pun în practică un plan de răzbunare care va avea ca urmare (cu ajutorul reacției lente, incompetenței și reticenței diverselor autorități de a colabora între ele) moartea majorității femeilor de pe planetă. Pe lângă urmărirea pas cu pas a personajului principal, avem parte de o analiză de entopsihologie a poporului irlandez, de drumul unui combatant IRA și a unui preot în căutarea propriei credințe, de un portret al savantului oportunist și fără scrupule și al megalomanului sadic care a pus mâna pe putere; bonus o teorie asupra rolului științei, reacției bisericii, replierii politicii – toate astea în dosul unor ziduri de Focuri ale Panicii (arii întregi sterilizate atomic și prin foc, cu tot cu locuitori, evident). All in all, o chestie oribilă și dătătoare de fiori tocmai prin posibilul situației. Dar o carte foarte mișto.

Pentru reculegere după ororile ciumei, am ales să mă destind cu o vacanță, evident. Următoarea carte de pe listă a fost așadar T.O. Bobe – Cum mi-am petrecut vacanța de vară. Are titlu de compunere școlară pentru că așa se și prezintă: drept tema de vacanță a elevului Luca. Vă spun, ca să fiți avertizați: cratima aia lipsă pe prima pagină nu e motiv să certați corectorul. Luca mai are nițel probleme cu ortografia. În afară de asta însă, îl întrece la limba română doar colega lui de clasă, Nahabetian Miruna, care mereu scrie compuneri cu extratereștri. Cu gândul de a o întrece de data aceasta, Luca se pune harnic pe treabă, pentru a avea o compunere lungă și detaliată a pățaniilor lui de peste vară. Timp are berechet, pentru că mama sa vine acasă târziu, obosită și nervoasă de la munca ei în televiziune, unde scrie știri. Tatăl lucrează la o firmă de asigurări unde câștigă bine, compensând cu bani de buzunar lipsa de acasă. Scârțâiala mariajului este surprinsă (dar nu descifrată) de Luca, el surpinzând de altfel multe detalii din lumea adulților pe care le transmite filtrate prin înțelegerea sa și pe alocuri cu adăugarea unor sfaturi culese de la adulți. În încercarea de a o impresiona pe Miruna, compunerea sa alunecă și ea pe panta aventurilor fantastice, nici nu îți prea dai bine seama când. Bunica lui Luca moare într-un „accident domestic”, verișoara sa mai mare Kiti care umbla cu buricul gol și visa să devină cântăreață sfârșește și ea prost, apar în peisaj o babă cu descântece, un țigan hăcuit iar vacanța la mare devine prilej de dejucare a unor planuri malefice, Luca fiind prins între taberele Piraților și Teroriștilor. Pe măsură ce micul său univers real se destramă (nu se vede cu prietenul său de școală, părinții sunt în pragul despărțirii iar la toamnă va începe probabil școala în altă clasă), și aventurile închipuite prin care trece Luca în compunere devin tot mai precipitate și mai halucinante; le face însă față cu bine pentru a putea încheia compunerea la timp pentru a fi predată.

După vacanță, m-am simțit în stare de ceva mai tenebros și am început Generalul armatei moarte de Ismail Kadare. Luasem cartea la ieșirea din librărie, ca bonus, pentru că îmi plăcuse Accidentul și mai auzisem de ea; nu m-a dezamăgit. Este cartea cea mai despre război fără a fi despre război și cea mai despre morți fără a fi despre necromanție carte pe care am citit-o. La douăzeci de ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, un general italian și un preot fără nume pleacă în Albania pentru a recupera și repatria rămășițele soldaților italieni căzuți acolo. Trâmbițată în presă și la dinee drept o misiune nobilă, aceasta începe să devină obositoare chiar înainte de a fi început, pe la casa generalului perindându-se cu nemiluita rude ale celor căzuți, cu rugăminți și indicii în mare parte inutile. Pe pământ albanez, generalul care regretă că a învățat război doar la academia militară are însă de dus mai multe lupte decât se aștepta: cu vremea deprimantă, care transformă desfășurarea misiunii în ceva gri de ploaie și noroi; cu resentimentele mocnite ale localnicilor; cu obsesia pentru soția unui anume colonel Z. de pe lista sa și suspiciunea față de colegul său, preotul; cu inexactitatea datelor, greutățile terenului și moartea unui gropar; cu moartea însăși, care pare să nu vrea să dea înapoi patriei pe cei căzuți; cu mitul soldatului eroic căzut la datorie, spulberat de jurnalele găsite asupra unora dintre morți, mulți dintre ei dezertori care s-au angajat argați la localnici; cu figura misterioasă a colonelui Z. și a urmelor lăsate de trecerea acestuia; și nu în ultimul rând, cu propriul său ego, înmuiat de alcool, de cântecele localnicilor și de ploaia albaneză, care trebuie să accepte, la douăzeci de ani distanță, o nouă înfrângere a Armatei de Nailon.

Ultima carte de anul trecut (de fapt am terminat-o anul ăsta, știu, sunt o putoare) aparține unui alt nume cu rezonanțe exotice: Naghib Mahfouz. Se numește Rhadopis din Nubia și, ați ghicit, m-a cucerit prin decorul său de Egipt Antic de acum vreo 4000 ani. Proaspăt înscăunatul faraon Merenra II, aprig și încăpățânat, dorește confiscarea pământurilor templelor în favoarea coroanei, astfel că la puțin timp după ascensiunea sa la tron, în Egipt domnește deja neliniștea. Rhadopis este cea mai râvnită curtezană din Egipt, la palatul ei adunându-se în fiecare seară negustori, dregători, filosofi și artiști de seamă, pentru a-i intra în grații. Cei doi tineri sunt uniți  într-o manieră care aduce aminte de Cenușăreasa și se lasă purtați într-o poveste de dragoste mistuitoare, damnată mai ceva ca la Shakespeare. Într-un an de zile, faraonul a lăsat frâiele țării în mâinile unui sfetnic de încredere, a determinat-o pe sora/soția sa regină să se izoleze în apartamentele ei și a reușit să înfurie tagma preoțească și poporul îndrumat de aceasta, risipind avuțiile țării în palatul lui Rhadopis, fără a fi pe deplin conștient de toate acestea. Deznodământul este previzibil. Nu pot să spun că nu mi-a plăcut cartea. E o poveste drăguță, chiar dacă pe alături superficială. Ceea ce mi-a stat însă de multe ori în gât și m-a făcut să las cartea deoparte, este stilul foarte dulceag. Aș spune că este probabil specific literaturii din spațiul respectiv, dar nu am citit destulă pentru a face asemenea afirmații. Pot „suporta” o poveste de dragoste, chiar și așa improbabilă, dar nu când inima ei devine o pășune pe care să pască în voie inima lui. This is too much for me to bear.

Vineri seară locul de desfășurare a fost Teatrul German de Stat din Timișoara, a cărui scenă s-a transformat pe rând în mănăstire și în vila familiei von Trapp pentru The Sound of Music. A fost puțin ciudat, având în vedere că știam doar filmul, nu și versiunea originală a musicalului și evident niște scene sunt un pic schimbate. De asemenea, mie îmi sunau în cap textul cântecelor în engleză - la urma urmei, Julie Andrews e Julie Andrews – iar în piesă ele sunt evident în germană.

Totuși, nu a fost rău deloc. Cristian Rudic, invitat de la Opera Națională din Timișoara în rolul căpitanului Georg von Trapp (pe lângă faptul că mie mi se părea că seamănă cu Florin Piersic senior) vorbea germană cu accent austriac, ceea ce nu putea fi decât de bine iar vocea Danei Borteanu a făcut-o pe Maica Stareță chiar impresionantă pentru Climb Ev’ry Mountain.

Puncte bonus din oficiu pentru scena Teatrului German, care nu este despărțită de public (remarcasem plăcut ultima dată lucrul acesta la spectacolul Șefele) și încă niște puncte bonus pentru aducerea pe scenă a personajului principal, Muzica – sau cel puțin a orchestrei. Publicul a devenit personajul colectiv „Publicul” la scena festivalului de la Salzburg la care participă familia von Trapp, oferind aplauze la cererea moderatorului Max Dettweiler și încordându-se instinctiv când printre rânduri a patrulat un ofițer al armatei naziste.

All in all o seară reușită de vineri mai altfel.

Sâmbătă seara, scena spre care s-au ațintit ochii a fost chiar cea a Teatrului Național pentru spectacolul Requiem. Nu știi nimic despre mine, creat de Motoko Hirayama și Răzvan Mazilu. Detalii tehnice despre reprezentație, concepută ca un spectacol de strângere de fonduri pentru Japonia puteți citi pe site-ul danceforjapan.ro.

În solo-urile celor doi artiști, puteți descifra demonii cu care se luptă fiecare dintre ei, încercarea de a se defini sau de a se regăsi, de a-și da un sens existenței, fiecare în lumea sa, înainte de a se găsi unul pe altul în final și a se înălța împreună. De regăsit, se pot regăsi și spectatorii cu micile lor drame personale – îmbătrânirea, găsirea menirii, dificultarea conformării la canoane sau prețul plătit pentru a le sparge nefiind doar o dramă rezervată artiștilor.

Ceea ce m-a frapat la ambele spectacole a fost numărul mare de francezi din sală – în cazul Sound of Music chiar francezi care vorbeau germană. De asemenea, mulți părinți cu copii la The Sound of Music, ceea ce nu poate fi decât un lucru îmbucurător. La Requiem. Nu știi nimic despre mine, probabil fiind un eveniment mai monden, publicul mergea mai degrabă în direcța tineri corporatiști și atârnache, cel puțin în zona în care am șezut. Nu am înțeles de ce chat-ul de facebook pe smartphone ar fi fost mai interesant decât spectacolul – care chiar a fost de excepție. La fel cum nu înțeleg de ce auzeam declicul unor aparate foto cand fotografierea și înregistrarea erau interzise, ba am văzut încă și un flash supărător când sala era cufundată în întuneric și scena în penumbră. Mi-aș dori niște spectacole la care să nu am nimic de comentat la adresa publicului. Dar, vorba unui coleg, iar devin obraznică.

Click here to view the embedded video.

Ciugulisem acum ceva vreme o leapșă care întreba despre planurile de lectură pentru vară. Întâmplător, atunci aveam un „stoc”, așa că înșiruirea nu a fost prea dificilă. Dacă ar trebui să refac leapșa acuma pentru toamnă nu cred că mi-ar ieși, pentru că în afară de cartea al cărei prolog tocmai l-am citit, nu am nimic plănuit. Având în vedere că și așa mă certase un amic la un moment dat că nu scriu mai mult despre cărțile citite pe blog și că nici o șansă să mă pot mobiliza eu suficient încât să încropesc o recenzie fiecărei cărți citite, mi-a trăznit prin cap că aș putea face măcar așa, o retrospectivă. Cum spuneam, nu mai sunt așa cititoare harnică, așa că nu îmi permit lunar, dar mă gândesc că la trei luni se adună ceva material citit, cât să am de trei rânduri acolo

Vara a debutat sub semnul lui Michael Ende. Pe la începutul lunii terminam de citit Momo. Am văzut mai demult ecranizarea filmului în limba germană și mi-a plăcut mult. Tematica din Momo este dureros de actuală, având în vedere că a fost scrisă în 1973. Într-o suburbie liniștită, oameni simpli își văd de viața și de bucuriile lor simple. Micuța orfană Momo este cea la care merg toți care au ceva pe suflet, pentru că ea are darul rar de a asculta cu adevărat – într-atât încât cei care îi vorbesc ajung să se înveselească sau să găsească ieșirea din impas. Adică chestia aia pentru care în lumea modernă se dau bani la psiholog. Liniștea micuței comunități se destramă atunci când își fac apariția Domnii Cenușii. Încetul cu încetul ei lămuresc oamenii că pierd prea mult timp cu fleacuri și că trebuie să îl economisească pentru a avea parte de mai mult(e). Adesea cei care îi ascultă și își economisesc minutele de taifas, odihnă, vizite, etc. ajung să aibă afaceri prospere, își pierd însă bucuria de a trăi și se află mereu sub presiunea timpului care nu le ajunge. Orașul cu ritmul său năucitor, cu clădirile uniforme, cu fiecare minuțel planificat pentru a fi cheltuit cu folos (sau economisit) trece ca un tăvălug peste comunitatea idilică. Momo descoperă natura sinistră a cenușiilor: ei fură oamenilor timpul economisit, hrănindu-se cu el și se angajează într-o luptă disperată cu ei pentru a-și salva prietenii… la o adică de ei înșiși. Prietenii Domnilor Cenușii vor strâmba din nas, spunând că o asemenea lectură este, la o asemenea vârstă, pierdere de timp. Eu o recomand cu toată căldura pe care o degajă micuța Momo în jur. Dacă își îngăduie răgazul, și adulții vor ajunge să își pună niște întrebări.

Am continuat tot cu Michael Ende, de data asta cu celebra Poveste fără sfârșit, respectiv Die unendliche Geschichte, pentru că am ținut să o citesc în germană. Este probabil pentru mulți titlul sinonim cu numele autorului, nu în ultimul rând pentru că s-a bucurat de ecranizări celebre. Iar eu când eram mică, doream să zbor călare pe Falkor. Este probabil una dintre cele mai frumoase povești scrise vreodată, iar cartea este suficient de stufoasă pentru a bucura timp de câteva sute de pagini copiii mici și mari. Pentru că la fel ca Momo, ascunde mai mult în spatele ei. Fiecare tărâm al Fantasiei pe care îl descoperă micul Bastian este o treaptă către cunoaștere, fiecare încercare la care este supus îl aduce cu un pas mai aproape de a realiza ceea ce este cu adevărat important în viață iar la final, când constați că povestea fără sfârșit este povestea fiecăruia dintre noi este momentul când cititorul își dă probabil seama că așa cum Fantasia nu poate exista fără noi, nici oamenii nu pot exista fără Fantasia – nu fără a cădea de tot victimă urgiilor iscate din ea.

De încheiat, am încheiat vara cu un român, un argentinian și un spaniol. Despre cartea lui Gheorghe Florescu, Confesiunile unui cafegiu, s-au spus și s-au scris multe. Nu prea văd ce aș avea eu de adăugat (vedeți, de asta nu îmi plac mie „recenziile”). Puteți încerca aici pentru o recenzie însoțită de citate ilustrative. Eu am sărit cu grație peste înșiruirea de nume, adrese, date – întâmplările sunt redate în carte cu precizie inginerească. Am filtrat din toate cele mai cu seamă două lucuri: atmosfera acelor decenii de dinainte de Revoluție, din care eu mai păștrez doar crâmpeie de amintiri, și așa prea vii și prea grăitoare ca să port vreo nostalgie timpurilor respective și păienjenișul tot mai întins de putreziciune care mânca societatea pe dinăuntru, de sus în jos și de jos în sus și în general în toate direcțiile și care pute și astăzi sub stratul de sprayuri de import, pe care acuma le putem cumpăra la orice butic din colț. O lectură revelatoare, al cărei gust final este amar, dar la care ar trebui să se ia aminte. Și a propos, dacă vreți cafea Avedis și aveți drum prin București, s-a deschis magazinul de Delicatese Florescu.

Recunosc, la cartea lui Ariel Magnus mi-a atras atenția titlul: Un chinez pe bicicletă. Nu suna rău nici prezentarea de pe copertă așa că am decis să risc (ajung la concluzia asta de fiecare dată când mă uit pe eticheta unei cărți – dacă iei ceva fără a fi citit/auzit ceva despre carte sau autor înainte, îți asumi un risc) și să o cumpăr. Narată la persoana I de un oarecare Ramiro Valestra, un argentinian banal din Buenos Aires, programator proaspăt despărțit de unica lui iubită, care locuiește încă la mama acasă, istorisirea ne poartă în cartierul chinezesc unde Ramiro este dus de răpitorul său suspect a fi un piroman. El însuși se ia peste picior, spunând că sindromul Stockholm nici nu începe să îl descrie și se împrietenește cu răpitorul Li, precum și cu Lito și Chen, făcând cunoștință cu viața imigranților chinezi. Fanii de political correctness vor strânge din fese la stereotipurile la adresa chinezilor, evreilor și argentinienilor care abundă în carte, deși majoritatea vin din partea respectivilor înșiși, personajele luându-se peste picior cu o doză sănătoasă de autoironie. Intervine și nelipsita (și nelipsita de peripeții) idilă dintre Ramiro și Yintai, care îi deslușește înțelesurile foarte normale ale vieții de zi cu zi care avuseseră dimensiuni fabuloase în mintea lui Ramiro, pe baza puținului care îl știa despre China și chinezi.

În fine, cartea a cărei ultimă filă am întors-o taman pe 30 septembrie a fost debutul literar al lui Carlos Ruiz Zafon, Prințul din negură. Romanul este suficient de subțirel pentru a putea fi dat gata într-una sau două după-amieze. Se încadrează la rubrica „literatură pentru tineri” iar citatul de care vă povesteam în postarea anterioară susține că este o „poveste cu accente soft-horror”. În prefață aflați cum a ajuns Zafon să scrie în general și cum a ajuns să scrie Prințul în special: „În cazul Prințului din negură, neavând alte puncte de reper, m-am hotărât să scriu romanul pe care mi-ar fi plăcut mie să îl citesc la vârsta de treisprezece ori paisprezece ani, dar și unul care să îmi stârnească interesul și când aș fi avut douăzeci și trei, patruzeci și trei sau optzeci și trei de ani.” În general, nimic nou sau teribil de neașteptat în carte: străvechea temă a pactului cu Mephisto, un clovn desprins mai degrabă din Stephen King decât din Disney Channel, o casă și o epavă bântuită, un bâlci ambulant cu un secret sinistru, un bătrân solitar care știe mai multe decât lasă să se creadă, niște statui mișcătoare (care grație știu eu cui mie îmi urlau în cap Dr. Who! Dr. Who!) și o promisiune cu un preț cumplit care trebuie plătit cândva. Scriitura este la fel de plăcută și ușor de parcurs ca în romanele „pentru adulți” ale autorului, așa că dacă vă puteți suspenda într-un weekend scepticismul, vă puteți destinde alături de eroii adolescenți ai romanului. Nu m-ar mira ca cineva, undeva, să fi cumpărat drepturile de ecranizare.

We don’t talk about love
We only want to get drunk
And we are not allowed to spend
As we are told that this is the end
A design for life

 Duminică

Cum spuneam, duminică am mers din timp pe insulă, ca să ajung la The National, că mi s-a spus că merită. Având în vedere că pe White Lies i-am „cunoscut” în condiții similiare, m-am conformat . Am ajuns devreme, în timp ce pe scena principala să desfășurau Gogol Bordello, care, cum am mai menționat, m-au lăsat cam rece, și nu pentru că nu s-ar fi agitat ei. Mă rog, reacție subiectivă, nu prea mă atrag chestiile astea… etno. Am început să înaintez finuț împreună cu mulțimea care se strângea pentru National. Nu prea știam la ce să mă aștept, nu le cunoșteam nici o piesă. De atunci însă îmi revin periodic în cap Afraid of Everyone și Fake Empire, așa că e de bine.

După cum remarca un amic, piesele nu sunt neapărat făcute pentru a fi cântate la festivaluri, însă trupa s-a descurcat foarte bine. De altfel, Matt Berninger îmi amintește puțin de Joe Cocker. Că o fi tonul vocii parcă un pic răgușite, sticla cu care își ungea permanent gâtlejul sau barba de vină, omul s-a simțit bine pe scenă și ne-a comunicat-o și nouă. S-a dat jos de pe scenă, s-a cățărat pe garduri, a făcut glume cu colegii de trupă între piese (frații Dessner s-au trezit fiecare cu o pălărie din public pe cap, una de marinar, una de paie), ba la un moment dat a sărit gardul în public și a intrat bine de tot în mulțime în dreapta mea. Moment în care mulțumea a țâșnit spre el, iar eu am tâșnit spre gardul din față – mișcare strategică de altfel. Pentru că nu am mai dat drumul gardului până la finalul serii, doar am alunecat mai spre mijlocul lui

Următorii pe care am avut ocazia astfel să îi văd de aproape au fost Manic Street Preachers, și ei pentru a doua oară pe lista mea. Dacă l-a B’estfest am vrut să îi văd și mi-au plăcut, aici au avut o prestație absolut bestială. În public flutura dragonul de Wales nu departe de tricolorul României iar în dreapta mea era o rusoaică la vreo douăzeci și ceva de ani împreună cu mama ei care se agita și cânta de mama focului. Cred că venise special pentru Manics.

Băieții au prestat toată lista de hituri la care te poți aștepta de la ei iar publicul a reacționat pe măsură (un entuziasm pe care eu la București acum doi ani nu îl prea simțisem): Your Love Alone Is Not Enough (piesă cântată în original în duet cu Nina Persson de la The Cardigans), Motorcycle Emptiness, Everything Must Go, You Stole the Sun from My Heart – chestiile alea „britpop” care sunau bine la MTV prin anii 90 și încă sună adevărate. A Design for Life a fost introdus de James Dean Bradfield drept „the song that meant our comeback, rebirth or whatever dramatic word you want to attach to it. It’s nothing like that, this is just a Welsh drinking song”. A fost de fapt piesa cu care îi descoperisem eu în 1996 și conține unul din exemplele mele de misheard lyrics. Pricepusem eu că băieții sunt supărați, numai că în loc de „I wish I had a bottle… to show from where I came”, eu înțelesesem „I wish I had a father”.

A urmat momentul de piele de găină, cu James cântând Everlasting acustic și solo, adică împreună cu noi, fără colegii de trupă, urmat de Postcards from a Young Man de pe cel mai recent album semnat Manic Street Preachers, Suicide is Painless și un adio la care s-a dezlănțuit toată lumea – imnul antifascist If You Tolerate This, Then Your Children Will Be Next, al cărui clip îmi dădea întotdeauna fiori.

Când luminile s-au stins după Manics, a urmat freamătul în așteptarea headlinerilor White Lies. Acum doi ani, au cântat la București pe o ploaie torențială, undeva în momentul ingrat când fanii lui Patrice plecau acasă să se usuce iar fanii The Killers încă nu sosiseră la Romexpo. Au rămas (sau au venit) să țopăie prin balta adâncă din fața scenei doar câteva sute de oameni, majoritatea refugiați pe unde puteau, însă băieții și-au dat silința de parcă era concertul lor propriu și personal cu mii de fani în public. Ceea ce, cel puțin asupra mea, nu a rămas fără urmări. Eternul reproș că încearcă să copieze Joy Division mă calcă pe nervi – m-ar bucura să fie cât mai mulți cei care vor să fie Ian Curtis și mai puțini ăia care vor să fie din alții…

Îi așteptam așadar cu nerăbdare să văd cât au crescut. Au început în forță direct cu Fairwell to the Fairground, una dintre cele mai reușite piese de pe primul album. Aproape tot concertul au alternat piesele de pe primul album cu cele de pe Ritual: după Strangers a urmat To Lose My Life, apoi Holy Ghost și tot așa. Au vorbit puțin dar au cântat bine și s-au bucurat în mod cât se poate de evident de adulația fanilor (respectiv a fanelor). De altfel, mărturisiseră pe Facebook că aveau oarece emoții să apară ca headlineri la un festival de asemenea anvergură, pentru că nu știau dacă sunt pregătiți. Eu spun că au făcut față cu brio.

La Death, piesa care i-a consacrat, publicul a explodat. Cei de la Security au dat din cap amuzați de valul de urlete (de altfel, foarte profi și foarte prompți indivizii – un surfer prea entuziast a fost escortat fără prea mare blândețe înafara perimetrului îngrădit pentru ca după vreo 10 minute, băieții să salte peste gard o fată căreia i se făcuse rău, apoi pe prietena ei pentru a le duce la cortul de prim ajutor). Trupa s-a retras pentru a reveni după câteva minute de urlete pentru un bis de trei piese. Au încheiat evident  fulminant cu Bigger Than Us, cu care a spart gheața mainstream.

Așadar, o să casc ochii pe site-ul festivalului și la anu’. Că a dat ursul de miere și tare îi place

It was a thousand to one and a million to two
Time to go down in flames and I’m taking you
Closer to the edge
No I’m not saying I’m sorry
One day maybe we’ll meet again

Sâmbătă

Sâmbăta concertistică am început-o alături de Kaiser Chiefs, care s-au desfășurat în fața decorului care declara titlul ultimului album, The Future Is Medieval. I-am „cunoscut” la București acum doi ani la B’estfest iar „desfășurat” este ceea ce în engleză se numește „understatement” (lingviștii puritani să mă lumineze și pe mine asupra traducerii exacte). Dacă ați văzut filmul Over the Hedge, vocalul Ricky Wilson are aproximativ nivelul de energie al veverițoiului Hammy după ce bea cafea. Sare, aleargă, se cațără, coboară în mulțime, se urcă înapoi, își dă singur startul pentru curse pe scenă, apoi o ia de la capăt – toate astea în timp ce Never Miss a Beat, vorba piesei lor omonime.

De altfel, trupa are destule piese calificate drept „indie anthems”, numai bune de cântat la concerte ca fundal pentru dezlănțuinea trupei și a publicului deopotrivă așa că nu este de mirare că te mai trezești cu un crowd surfer în brațe la I Predict a Riot. Să te ferească toți sfinții să nu sari și să nu scandezi pe Angry Mob sau să nu declari sus și tare Everyday I Love You Less and Less deși e clar că mulțimea îi adoră și plutește așa departe încât Oh My God, I can’t believe it, I’ve never been this far away from home. Mai ales când, după toate declarațiile făcute camerei MTV care transmitea concertul celor care doreau să îl urmărească din cealaltă parte a insulei, solistul a înfășurat de ea microfonul și a împins brațul camerei spre mulțime. Care s-a conformat. Și care cum apuca, lua microfonul, își urla versul de refren și apoi îl dădea mai departe.

Cel mai fain moment al concertului lor a fost însă când bateristul l-a întrerupt câteva clipe pe Ricky, a tras spre el microfonul și a arătat în mulțime „Look, there is a real fan”. Solistul, mulțimea și camerele s-au îndreptat spre persoana indicată. Era o fată în scaun cu rotile, ridicată de cei din jur. Vedea chiar mai bine decât de pe platforma special amenajată în acest sens. De altfel, pe insulă este loc de campare special amenajat pentru persoanele cu handicap, Ability Park, unde beneficiază de facilități specifice, asta pe lângă platforme speciale la concerte. (Nu-i așa că la Heaven totul a revenit la „normal”?). Oricum, timp de câteva secunde, fata a devenit vedeta concertului, în aplauzele trupei și scandările mulțimii.

Dacă la Kaiser Chiefs a fost nebunie, la 30 Seconds to Mars s-a dezlănțuit iadul. Sau raiul pe Pământ, depinde cum privești. Urletele au început din timpul soundcheckului și s-au intesificat când s-au stins luminile. Primul și-a făcut apariția bateristul Shannon care a început să zvânte tobele în bătaie ajutat de unul dintre roadies, care s-a bucurat astfel de cele două minute de glorie. Din Escape nu s-a auzit mai nimic, trupa fiind acoperită de fani. Și-au luat revanșa cu hituri la foc rapid – Beautiful Lie, Attack, This is War, cu fragmente din clipuri proiectate în spatele scenei și jocuri de lumini. De altfel, atât la intrarea în insulă cât și pe ecrane înainte de concert, publicul era avertizat asupra faptului că showul folosește stroboscoape, ceea ce poate produce probleme persoanelor care suferă de epilepsie.

Jared nu a cântat nici o clipă singur, așa cum nu a stat nici o clipă locului – cu excepția momentelor acustice. Înaintea unui astfel de moment a început să fredonze Rehab și a anunțat că trupa primise un telefon cu câteva luni înainte, organizatorii întrebându-i dacă sunt de acord să cânte o piesă în duet cu Amy Winehouse. Au acceptat, dar momentul a fost apoi anulat când Amy a renunțat la concert din cauza unor probleme personale. „And now we all know just how serious these probleme were. So this is for Amy” – urmând Modern Myth în versiune acustică, cu publicul invitat să își scoată și să își aprindă celularele (nu se mai folosesc brichete) și câteva zeci de mii de persoane au intonat Goodbye-urile sfâșietoare.

„Do you know a song called Hurricane?” am fost întrebați din fața scenei. Atâta le-a trebuit fetelor din mulțime, să întrebe Jared cu disperare „do you really want me?” în repetate rânduri. De altfel, una a fost destul de inspirată să își poarte părul într-o creastă roz. Pentru că într-un moment de solo, Jared a reperat-o în mulțime. „You! The girl with the pink mohawk! I want you on stage fucking right now!”. Cei din security s-au conformat și au ajutat-o să sară gardul și să urce pe scenă alături de trupă. Cu publicul „dresat” bine să urle NO! NO! NO! a explodat apoi la scurt timp Closer to the Edge iar băieții au părăsit pentru prima dată scena. Asta doar așa, ca să ne tachineze. Au revenit la fel de în forță cu Night of the Hunter pe țeavă și The Kill.

De altfel, Jared avea publicul la degetul mic. Trebuie să fii puțin țicnit să pui câteva zeci de mii de oameni să se lase pe vine pentru ca apoi să sară și să insiști să se conformeze. Și s-au conformat. Seara s-a încheiat cu vreo alți 30 de fani din primele rânduri care au fost urcați pe scenă, inclusiv un anumit Patrick invitat să își salute prietenii la microfon înainte ca seara să se încheie fulminant cu Kings and Queens.

Farewell to the Fairground
These rides aren’t working anymore
Goodbye to this dead town
Until the ice begins to thaw

Când m-am întors, eram plină de entuziasm dar ruptă de o binevenită oboseală fizică, spre deosebire de măcinarea psihică de la care am plecat. Și la care am revenit între timp și cu care m-am luat, uitând complet de „darea de seamă”. Se revenim așadar un pic la weekendul 13-14 august, în care mintea mea și-a luat vacanță și a zburdat prin Câmpiile Elizee – și nu, nu m-am dedat la consum de substanțe interzise.

Hotărârea de a merge la Sziget și anul ăsta am luat-o cvasi-spontan, când line-up-ul a fost completat destul de târziu cu 30 Seconds to Mars și White Lies. Așa că am cumpărat biletele, m-am chinuit să mai găsesc o cazare rezonabilă și decentă și m-am milogit să primesc liber ziua de luni (nu, nu sunt liberă by default în sărbătorile legale din România). Apoi am început să trepidez de nerăbdare să spun goodbye to this dead town.

The City & The Festival

Sâmbătă cu noaptea în cap m-am urcat în tren – drumul fiind mai scurt și mai ieftin decât un intercity de București și la ora 11 eram la Budapesta. La 12 m-am cazat și recunosc cu rușine că am adormit instant să mă refac Mi-am scos un pic pârleala de plimbare a doua zi și asta pentru că festivalul a avut din nou o organizare ireproșabilă.

Cazarea era într-un fel de internat / cămin, cu camere single și wc și duș pe coridor la fiecare câteva camere. În curtea interioară cu mese lungi, unde matinalii își luau mic dejunul se strângea seara o gașcă multi-culti care discuta aprins până târziu în noapte, lucru care nu m-a deranjat. Oricum eu ajungeam pe la 1:00 înapoi și aș fi dormit și dacă tuna și fulgera. Străduța era liniștită, la 50m de o arteră principală, la nici 10 minute de mers de stația de metrou Blaha Lujza, așa că am nimerit-o bine. Avea și un ABC nonstop în colț, de unde mi-am putut cumpăra ceva de crănțănit și un gel de duș chiar sâmbătă noapte, cu capul încă vâjâind de la Kaiser Chiefs și 30 Seconds to Mars.

Cumpărasem de acasă voucher pentru nou introdusul Budapest City Pass, un bilet în stil brățară, cu chip, care asigura transport gratuit în Budapesta pe durata a 2 sau 5 zile (și acces în anumite băi, etc.). O idee excelentă a organizatorilor, de altfel. City Pass-ul se putea colecta de la aeroport, din cele două gări, în vreo două stații de metrou și evident pe insulă. Ideea e că scăpai de grija biletelor – arătai brățara și treceai. În locurile aglomerate, se verifica data de valabilitate și câteodată se scana chip-ul.  De asemenea, pe lângă taxiurile disponibile non-stop la ieșirea din perimetrul festivalului de la o firmă contractată pentru așa ceva, anul acesta plecau în fiecare seară autobuze de la festival pe un traseu care atingea noduri centrale – podul Arpad, Blaha Lujza și cele două gări așa că transportul nu a pus absolut nici o problemă vizitatorilor (se aude, B’estfest?). Mobilizarea de forțe a fost impresionantă iar orașul a fost bine pregătit pentru cei 77000 de oameni care au luat insula cu asalt în fiecare zi a festivalului. Cum spuneam, despre organizare, numai de bine.

Tot nou introduse au fost și brățările de 18+ pe care le primeau cei cu vârstă corespunzătoare. Doar cu respectiva brățară puteai cumpăra pe insulă țigări sau băuturi alcoolice – asta având în vedere că am văzut un puști de 5 ani cu tricou Jim Morrison, însoțit de părinți și cocoțat pe umerii lor la concerte și că la ieșire în prima zi,  în fața mea era un băiat de vreo 12 ani, cu tricou de la festivalul de anul trecut.

Modalitatea de plată a fost și ea inedită. S-a introdus Sziget Card-ul, pe care îl puteai ridica gratuit la intrare. Încărcai pe el ce sumă vroiai la unul din punctele special amenajate în acest sens. De la apă la tricouri la teniși la popcorn la pălincă la monede suvenir, totul se plătea cu cardul respectiv. Te scutea de scotocit după bani, numărat rest, și alte cele. La finalul festivalului, am recuperat suma rămasă pe card. Nice and clean.

Așadar cu brățara City Pass la mână, m-am flendurat un pic prin centrul Budapestei duminică. Am avut niște idei crețe de a vizita anumite locuri, dar mi-au trecut repede pentru că era departe de drumul meu și nu aveam chef de colindat coclauri având în vedere că vroiam să ajung totuși la festival la timp. Am rămas prin cocheta zonă centrală, am luat și prânzul pe acolo, am făcut niște poze cu săpuniera din dotare (deși la Festival pot intra liniștită cu Nikon-ul, prefer să îl scutesc de ploi, praf, ghionturi, țopăieli și alte pericole mortale) apoi m-am îndreptat spre insulă. O întrebasem pe Sam dacă să mă duc de la National, a zis da și am crezut-o, așa că m-am dus .

Ajungând destul de devreme, am căscat un pic gura și pe insulă, pentru că nu-i așa, acuma o cunoșteam de anul trecut. M-am dotat mult mai bine cu sticle de cola și apă minerală pentru că rândul 10 din seara precedentă nu era destul de în față pentru mine, deci nu mai ieșeam din mulțime odată intrată. M-am așezat cu ele undeva în lateralul scenei și am așteptat să se termine Gogol Bordello. Nu am reușit să înțeleg buzz-ul din jurul formației, dar nu mi-am făcut probleme. Eram preocupată de cercetări sociologice pe seama încălțămintei la festival. Concluzia este că it’s a Converse nation. Majoritatea copleșitoare era în șlapi sau Converse. Am dovezi în acest sens. Când Gogol au împachetat și au plecat, am început pâș-pâș înaintarea, care s-a încheiat în finalul serii, cu primul rând la White Lies. Dar despre concerte next time, că iar mă întind .