LE:

Şi dacă tot a plouat, când am ieşit de la lucru am dat o raită prin Unirii să fac nişte poze. Am dat de terase goale într-o piaţă aproape pustie. Mi-a plăcut, sincer.

]]> http://arashi.me/2009/07/ploua/feed/ 10 http://arashi.me/2009/07/zero/ http://arashi.me/2009/07/zero/#comments Thu, 02 Jul 2009 13:42:51 +0000 Arashi http://arashi.blosone.ro/?p=605 Mda. Sunt pasare migratoare, no diacritice for today. Trebuia sa scriu asta de ieri, dar nu eram in toate mintile, asa ca nu avea sens sa aberez in scris. Nici astazi nu sunt mult mai “adunata” dar better write it fresh. Desi nu prea stiu ce ar fi de spus. In general, la concerte, ca si la calatorii, either you’re there or you’re not. Nu prea merg povestite.

So, ieri am avut in program White Lies si Killers – Ziua Zero la B’estfest. White Lies nu ascultasem inainte, desi aveau recomandari bune. Si ma refer la oameni care stiu, nu la carcotasii de prin reviste. Imi pusesem ceva pe mp3 player dar nu am prea ascultat prin tren pentru ca m-am uitat la filme. da, da, eu + filmE, la plural. Doua, adica.

Cand sa ne infiintam la concert, ploua cu galeata. Ceea ce pe mine personal nu ma deranja prea tare. De la un concert in timpul caruia toarna, pleaca lumea care nu avea ce cauta acolo in the first place. Si intr-adevar, in drum spre scena, am trecut de o gramada de oameni care plecau. Nu am inteles de ce… cantasera pana atunci Snails (care nu cred ca au prea multi fani pe aci) si Patrice (iar respectivii nu aratau a fani ai genului). Romexpo clar nu e facut pentru manifestari outdoor pe asa vreme. De la intrare, eram deja fleasca la picioare, asa ca orice alta udare ulterioara a contat prea putin.

Am ajuns in timpul White Lies (in mare parte datorita unui nene taximetrist care a insistat sa ne lase la intrarea gresita – sa-ti stea in gat, nene) si ne-am facut loc spre primul rand, ca nu era inghesuiala . Nu era full, dar cine era acolo, a prestat. A sarit, a dat din maini, a cantat. Uzi leoarca cu totii, sarind in balti (desi una mai mare si mai adanca forma o insula intre oameni) de i-au impresionat pe baietii de pe scena care au multumit frumos celor care au stat cuminti in ploaie si au cantat cu ei. Eu am plecat fan, oricum.

The Killers… well, pentru mine trebuia sa faca showul cat trei concerte, ca aveam parleala de scos. Am scos-o Deci, pentru plictisitii din presa de specialitate (or not, majoritatatea) care nu au altceva de comentat decat despre aroganta oamenilor… well, au cu ce si au de ce. Mi-ar fi placut sa aud si Tranquilize, Bones si Neon Tiger (adica mai mult decat doar un bis); then again era 11 jum’ate cand s-a terminat si nu 11.

Nu am inteles atitudinea celor de la BGS security, care au simtit nevoia sa intre in public pentru a-i spune unei domnisoare cocotate pe umerii cuiva sa se dea jos O_o . Poate ar fi trebuit sa ii informeze cineva ca ceea ce se intampla pe scena nu era un concert de muzica simfonica. [sarcasm] Bine ca nu au sarit sa il imobilizeze pe Brandon cand si-a aruncat sticla de apa in public, vandalu’ naibii. [/sarcasm]

Meh. I’ll never understand drugs. All I need is concerts. Cat mai in fata, preferabil All in all, the evening turned into a series of musicgasms … what is there left to say… ditai proiectiile, fumuri, scantei, topaieli, refrenuri cantate de public. As said, cei care erau pe acolo stiau de ce erau si au prestat pe toate piesele, de la Hot Fuss la Day and Age. La final (much, much, much too soon) mi-am luat in mod inevitabil tricou. Hey, era negru si era uscat.

Setlist-ul e luat de pe setlist.fm, daca nu ma insel mai trebuie corectat. Calitatea pozelor sa mi-o scuzati, aparatul meu le omoara instant la cel mai mic zoom si pe semi-intuneric iar cu Nikon-ul m-ar fi oprit la poarta. My kingdom pentru o legitimatie de presa (nu de alta, dar si la Whitesnake anul trecut, trimiteam la colt trei sferturi din imaginile postate pe site-urile care au publicat review-uri…. daca nu era zgomotul din poze, a.k.a. “purecii”.

Anyway, îmi făceam drum pe lângă şanţul săpat în asfalt vis-a-vis de Alcatel spre buticul de închirieri dvd-uri să îmi iau o sticlă de apă (Yeah, you read that right. Şi oamenii de acolo sunt foarte miraţi) când unul din cei care aşteptau să traverseze pe acolo se întoarce şi aruncă ceva în şanţ. Un ambalaj de whatever, n-am fost atentă. Care ambalaj a aterizat peste alte chestii similare. Se pare că dacă e o groapă şi nu e săpată pentru altu’, musai să fie groapă de gunoi.

Nu e prima dată că văd asta. Şi prin şanţurile de pe lângă parc au fost îngropate sticle de plastic de Bergenbier şi pachete goale de ţigări şi alte asemenea. Şi m-a “lovit” o imagine foarte plastică (în timp ce coboram treptele spre închirieri dvd-uri), not very accurate dar… Îmi imaginam oare câte mizerii nu or fi îngropate aşa, out of sight. Practic oraşul e construit pe un strat de… gunoaie. Care sunt acolo, fie că le vedem sau nu. Atât că dacă nu le vedem nu prea ne pasă.

Imaginea cu pricina era un munte de gunoaie de tot soiul… în vârful căruia era aşternută o păturiţa de picnic ca în desene animate, în pătrăţele albe şi roşii, pe care şedeau turceşte nişte omuleţi şi mâncau tacticos nişte sandwhich-uri, not a care in the world, de parcă erau pe o pajişte verde şi nu în vârf de munte de mizerii.

De fapt, nu despre asta vroiam să scriu. Dar cum nici nu mai ştiu despre ce, …. bah, whatever. Şi cum oricum nimic nu are legătură cu nimic în postarea asta… dacă tot a fost ploaie şi gunoaie, enjoy: Garbage – Only Happy When It Rains.

Click here to view the embedded video.

Cubul acela de gheaţă de mai jos se odihnea într-un pahar de cola, la o terasă în Placa Reial din Barcelona, dar… putea fi la fel de bine oriunde. Iar lanţul acela… e verde de muşchi şi alge pentru că se găseşte pe malul Tamisei, în apropiere de Tate Museum, dar din nou, cine să îşi dea seama? Din mormanul acela de imagini de anul trecut mi-a mai atras atenţia cea de jos. Este ieşirea din metrou în Canary Wharf, într-o zi cu vreme… londoneză.

Nu îmi vin în minte decât versurile acelea din Placebo…

Always stays the same, nothing ever changes,
English summer rain seems to last for ages.

Click here to view the embedded video.

Era lunea de Paşte şi străzile au fost liniştite şi cvasi-pustii cam toată ziua. Seara pe la şapte-opt, în timp ce mă distram cu nişte poze cu ieduţi (thanks ) pe la lucru, mi s-a reflectat o lumină ciudată în monitor. “… ăsta a fost oare…?”. Da, fusese un (şi anume fulger), m-a lămurit tunetul de după şi răpăiala în geam care a urmat la scurt timp.

Biroul are ditai geamurile, dar doar o bucată meschin de mică de fereastră, carevasăzică să se şi deschidă. Puţin mai lată decât un geam de baie dintr-un bloc clasic comunist cu patru etaje. În consecinţă, mirosul de ploaie l-am simţit de-a binelea doar la 11 când am pornit spre casă, împreună cu mirosul de “aer curat”. Da, pentru un copil de oraş, aerul curat e cel care miroase, nu doza zilnică de gaze de eşapament.

Un colţ mai încolo se simţea vag liliac şi din plin flori de la bătrânul castan din curte la AMG, pe colţ, care era doldora de “lumânări” albe. Vântul împrăştiase petale pe jos şi arăta de parcă ninsese. Drumul pe lângă Parcul Botanic mi-a prins la fel de bine cum îi prinsese ploaia oraşului.

Ultima sută de metri înainte de casă am parcurs-o însă cu viteza… melcului. Şi asta taman din pricina melcilor. Ploaia îi făcuse să iasă la plimbare pe troturar din spaţiile verzi de pe lângă blocuri pe unde îşi făceau veacul. Mereu fac asta şi mi se mai întâmplă să culeg câte unul şi să îl mut înapoi în tufe. Acum însă erau mulţi şi cum lumina de la becuri trecea prin frunzişul copacilor şi era plin de umbre tremurătoare pe jos, erau greu de distins. Mi-era teamă să nu calc vreunul din greşeală.

E o senzaţie groaznică să calci un melc, să simţi cum se sfarmă cochilia şi cum se zdrobeşte moalele din ea. Ştiu pentru că mi s-a întâmplat din greşeală mai demult, când ieşisem cu câinele. Iarba nu era cosită, era umedă de ploaie, melcul ieşise la plimbare şi eu nu l-am văzut. Presupun că ce am simţit eu nu era nici pe departe aşa rău faţă de ce i s-a întâmplat bietului melc.

Sper că nu au un creier prea mare pe sub toată mâzga aia. Pentru că trebuie să fie cumplit ca specia ta să fi petrecut mii de ani de evoluţie să înzestreze cu o cochilie în care să te simţi în siguranţă, ca apoi să vină un tembel să te strivească din senin, cu cochilia ta cu tot, când ţi-e lumea mai dragă.

A propos de melci 1:

Există un anumit tip de senzaţie, când eşti complet absorbit de ceva şi privind acel ceva, descoperi detalii absolut fascinante şi realitatea sa se substituie realităţii “noastre”… nu ştiu taman cum să o explic. Din câte îmi aduc aminte, mi s-a întâmplat o singură dată, când eram mică. Cu un melc, la cimitir (de Paşti sau Florii sau altă ocazie asemănătoare). În timp ce “oamenii mari” îngrijeau de morminte, eu studiam un melc pe o cruce de piatră în “vecini”.

Îmi apropiasem privirea la câţiva centimetri de el, pentru a-i studia antenele. A-l privi în ochi cum ar veni. Nu auzeam, nu vedeam şi nu percepeam nimic altceva în jur. Singurul lucru real era respectivul melc. M-a trezit din starea respectivă de stat nas-în-bot cu melcul fratele meu, fiind vremea să plecăm. A râs de concentrarea mea asupra melcului până la punctul că nu observasem asta: “Ce-i, te-a hipnotizat?”. Probabil că da.

Tipul acesta de percepţie l-am găsit descris mult mai târziu (adică anul trecut) în The Doors of Perception al lui Aldous Huxley, o chestie de douăzeci şi ceva de pagini în care detaliază experienţa sa cu consumul de mescalină. Dacă aveţi chef să fiţi lăsaţi filosofând în sinea voastră despre the adevărata Natură a lucrurilor, v-o recomand cu căldură. E una din chestiile alea care makes you wonder.

A propos de melci 2:

Asta ca să nu închei pe un ton metafizic. Aveam acu’ ceva vreme un tichet la support la Triburile de la un jucător care vroia răspuns prin e-mail pentru că… something. Nerelevant. Atât că respectivul era unul din (uimitor şi îngrozitor de) mulţii semi-analfabeţi din România de azi, din cei care nu au auzit de cratime şi pe lângă faptul că nu ştiu să scrie româneşte, bagă la înaintare şi engleza după ureche, totul legat frumos cu o fundiţă de “tehnoredactare zero” (spaţii mâncate, punctuaţie lipsă, etc.).

Mesajul conţinea aşadar următoarea formulare: “vă rog să îmi trimieţi prin emelca să pot să…”. Până să mă prind că vroia răspuns prin e-mail, am stat o vreme şi m-am întrebat ce este o emelcă. Concluzia a fost că e probabil soţia emelcului, carevasăzică un melc electronic. Din seria aia de e-mail, e-banking, e-government, e-communication… Vorba poetului, “La râpa Uvedenrode, ce multe gasteropode!”.

Şi un PeSe: fanii chestiuţelor de genul “ştiaţi că…”, melcişorul animat l-am cules de pe un site de funny snail facts. Click me.