l.a in the rain is like 1941 in the phillipines. except i wasn’t around in 1941 and i’ve never been to the phillipines. but it still is.

De la Moby citire.

Asta aşa, ca măsură pentru importanţa pe care o acord eu propriilor mele cuvinte. Ideea este tangenţială cu leapşa aceea pornită de la un citat al lui C.T. Popescu din Libertatea urii. De ambele dăţi de care o văzusem, cel care o onora alegea moartea proprie în locul celei a cuvintelor. Am trecut repede peste, am zis că poate nu sunt eu într-o dispoziţie de “filosofeală” şi că de aia primul meu impuls de răspuns a fost “me, of course”.

Citatul original sună aşa:

… dacă ai avea de ales, să mori sau să-ţi cobori cuvintele în pământ, în locul tău, să fie mâncate de viermi, şterse, uitate, iar tu să rămâi deasupra trăind veşnic, ce-ai face?

Până acuma, Alex a fost primul care se preferă pe sine în locul cuvintelor (mai sap, până la el am ajuns eu cu “restanţele” la citit bloguri în pauza de masă). Păi, dă-te mai încolo, să am loc şi eu

Nu mă leagăn în iluzia că vreun cuvânt de al meu are foarte mare însemnătate pentru altcineva în afară de mine. Adesea nici măcar pentru mine, după ce şi-au îndeplinit funcţia de defulare. Spuneam odată mai demult că blogul meu nu este altceva decât un coş de gunoi pentru nişte deşeuri pseudo-intelectuale. Nu mi-am schimbat părerea.

Am avut recent o discuţie cu un amic legată de… să îi spunem, importanţa scrisului. Importanţa afectivă, cum ar veni; despre cât de grav este când lumea nu înţelege ce vrei să spui sau înţelege altceva, dacă este frustrant pentru autorul unor rânduri de orice natură acest lucru.

Am susţinut atunci că eu fac o distincţie mai mult sau mai puţin clară între ‘scrisul pentru public’ şi ‘scrisul pentru mine’. Dacă scriu o povestioară, cel mai probabil că este într-un fel sau altul destinată unui public. Cel mai probabil atunci nu vreau să transmit nimic sau nimic foarte important oricum. E doar o joacă sau un mic exerciţiu literar mai mult sau mai puţin reuşit. Dacă cineva înţelege altceva, probabil că înseamnă că este reuşit.

Dacă este o abureală pe blog… ei bine, cum spuneam, funcţia de defulare primează. La fel, punerea propriilor mele gânduri într-o ordine oarecare – au proprietatea ciudată de a căpăta consistenţă când sunt obligate să părăsească matca acelui “stream of consciousness” şi să îmbrace forma cuvintelor (şi probabil şi de a pierde din importanţă, dar asta este altă discuţie). Dacă pe deasupra, cineva (mă) mai şi înţelege, iau asta ca pe un bonus binevenit. Dacă nu, nu e gaură în cer – dacă eu sunt ceva mai lămurită / liniştită / împăcată, atunci e mission achieved şi cuvintele mele pot muri liniştite. Deşi recunosc, prefer să rămân şi eu în viaţă şi să le am şi pe ele alături. Like old pals.

• Eu n-am văzut funigei până astăzi. Iar ăla de azi a fost un singur fir. Se spune că atunci când sunt mulţi funigei, va fi toamnă lungă. A văzut altcineva?
• Speaking of… “bla bla on gossamer wings”. Sună foarte poetic dar habar n-aveam că gossamer este traducerea funigeilor susnumiţi. Am aflat înainte, că mă întrebam cum naiba le spune în engleză.
• Se pare că zen-ul meu funcţionează. Şi pentru că tot e cineva fan Osho pe aici: “Don’t seek, don’t search, don’t ask, don’t knock, don’t demand – relax. If you relax, it comes. If you relax, it is there. If you relax, you start vibrating with it.” Găsit citatul aici, la Lupul Alb. Io zic să intraţi pe blog şi să daţi play şi pe piesa Ninei Simone.
• Pentru că atunci când am citit cele de mai sus am făcut-o în ritmul piesei (care tot pe-acolo bate), have a bit of U2 – Numb (cu versuri daca vreţi).

Click here to view the embedded video.

2. Luni am coborât în 700 să îmi iau ceva de mâncare. M-am înfipt la nişte struguri că mi s-a făcut poftă când i-am văzut. Şi am mai văzut şi nişte pere galbene-galbene care păreau să fie taman cum îmi plac mie – dulci şi zemoase. M-am apropiat de masă, am cotit la dreapta şi mi-am văzut de drum fără să mă opresc. Motivul era un carton pe care scrie cu marker gros şi negru “PERELE NU SE ALEG”. Uhm, să vă fie de bine atunci. Eu când eram mică am învăţat că mai bine iei de la piaţă că acolo alegi, pe când la aprozar îţi dă tanti sau nenea. Acu, ce să zic. Dacă la piaţă n-am voie să mă ating de marfă, las’ că mă duc la Kaufland.

3. Trimis Tomatei pentru colecţie ultimele chestii care mi-au servit drept semne de carte. Biletul de tren din concediu a luat drumul coşului de gunoi înainte de a-l poza, iar biletul de ascensor din Lisabona a schimbat proprietarul . De obicei folosesc prima hârtie la îndemână iar chestiile astea de prin călătorii stau pe birou. So, am folosit ca semn de carte vederea de la expoziţia lui Sorin Oncu şi biletele de intrare de la Aquariumul din Lisabona. Deşi my favourite este un semn de carte propriu zis de la Barcelona. Ador părţile vechi ale oraşelor vechi, cu străduţe înguste. Deşi piatra cubică folosite în majoritatea îmi omoară picioarele (premiul pentru cele mai şlefuite, netede şi nederanjante îl primeşte, dintre toate oraşele vizitate de mine, Lisabona). Again, excuse the crappy pic.

4. Din seria “quote this”. Shur e subsemnata. Discuţia a avut loc pe webmess, de aceea formatul un pic ciudat şi imposibilitatea de a da copy-paste (finalul propoziţiei în suspensie este “to claim ownership”, se vede la un click pe imagine). Dar nu pot lăsa să se piardă această perlă de înţelepciune.

After the Fall
Ed Vulliamy, The Observer, 19 iulie 2009

Astăzi am mai avut un examen. De ce un episod dintr-o zi oarecare a unui universitar, merită atenţia unui cititor, inevitabil, grăbit? Poate pentru că într-o fărâma de întâmplare se ascunde un înţeles mai adânc, care mărturiseşte o dată în plus despre deriva lumii noastre.

Aşadar, în miezul evaluării observ cum unul dintre studenţi, relaxat, şi-a strecurat o altă foaie cu “informaţtii utile” sub paginile lucrării scrise.

Dexteritatea şi naturaleţea cu care a mânuit totul mă provoacă. Mă arunc înspre ochii lui. Vreme de câteva clipe, privirile ni se intersectează. Bag curând de seamă că cel tulburat sunt eu. Nici o tresărire, nici o emoţie nu vibrează pe faţa-i. E inert, senin, tâmp. Simt cum explodez. Încerc sa ma stăpânesc. Plusez. Mă adresez, aparent calm, întregii asistenţe: “Dacă descoperiţi că din greşeala (sau nu) s-a strecurat o altă foaie sub paginile de examen ale vreunuia dintre dvs., vă rog acum să o înlăturaţi de acolo”.

Pentru câteva secunde mă întorc deliberat cu spatele. Invitaţia la “salvare” e atât de flagrantă, gândesc eu, că numai un nesimţit notoriu nu ar reacţiona. Reîntors cu faţa către clasă, constat degrabă că mi-am facut iluzii. Studintele copia liniştit mai departe. Colegii de alături erau la fel de detaşaţi, cufundaţi în recuperarea (ne)ştiinţei lor.

Mă echilibrez cu greu, şi, dupa ce îl “pic” pe loc, înştiinţându-l ce îl aşteaptă “conform regulamentului”, îl întreb, totuşi, cum a putut, când a văzut limpede că l-am “ochit”, să lase foia tot acolo? Răspunsul lui a venit automat: “Domnule profesor, aţi stat prea puţin timp întors cu spatele”. Rumoarea mea se întâlneste cu uităturile rătăcite ale celor mai mulţi dintre cei care îi erau în preajmă.

Să nu vă imaginaţi replica de adineauri ca pe un afront asumat. Personajul descris mai sus nu era în stare de înălţimea unei sfidări. Iar colegii săi (mulţi dintre ei) nu făceau altceva decât sa îşi ascută simţurile, perpelindu-se de apropierea “vânătorului”. Lehamitea care mă cuprinde (mai ales la acele examene, precum cel de azi, în care se adună “restanţierii” e vecină cu furia sterilă a căutătorului de aur în grajdul porcilor.

Necurăţia intelectuală cu care mă confrunt, absenţa oricărei morale, spiritul gregar, descurcatul cu orice preţ şi, peste toate, inerţia omului “dus de val”, mă îngheaţă de fiecare dată. Veţi spune că tabloul de mai sus e unul marginal şi exotic. Că ar merita mai degrabă să îl tratez cu umor. Simţul umorului l-am pierdut în primii ani de universitate. Căci, în diverse variaţiuni, ceea ce am “păţit” astăzi mi se întâmplăa, mie şi confraţilor mei, tot mai des.

Se spune că învăţământul românesc universitar a ajuns unul de masă. Că vechiul focar formativ al elitelor a fost convertit într-unul de “întreţinere” a viitorilor şomeri, pentru o piaţă a muncii în care specializările pe care absolvenţii le dobândesc, nu au nici o legătură cu realitatea. Asistăm la un cerc vicios pe care nimeni nu vrea să îl frângă. “Noi” “îi ţinem” pe “ei”, inclusiv pe cei care nu sunt capabili sa închege coerent o propoziţie, iar “ei” “ne ţin” pe “noi”.

Toată lumea ştie asta, dar nimeni nu o recunoaşte tranşant. Deficitul cronic de resurse alocat educaţiei, precum şi declinul demografic, transformă munca noastră într-una mereu ameninţată de spectrul reducerii posturilor din statele de funcţii. Golul e suplinit parţial de “banii lor” (în contul taxelor pe care le plătesc, mereu mai consistente).

Şi de aici diluarea exigenţei, autocenzura discernământului, “euforia” supravieţuirii. Sigur că sunt şi excepţii. Sigur că sunt profesori care nu acceptă compromisul, precum şi studenţi remarcabili. Important este însă dozajul lor în corpul sistemului. Or, aceştia au devenit minoritari, şi într-o tabără, şi în cealaltă.

Masa critică a ignoranţei instituţionalizate a fost depăşită. De acum, nu ne mai ramâne decât să ascultăm sfatul “eliberator”. Să ne întoarcem cu spatele. La viaţă, la istorie, la “celălalt”. Şi să înţepenim cât mai mult timp aşa. În mizeria care se întinde (în noi şi din noi), asistaţi şi tot mai singuri, măcar ni se va părea ca totul e ok. Ni se va părea ca am luat (examinat şi examinator) examenul.

Alin Gavreliuc,
articol preluat de ştiri.ro joi, 21 iunie 2007 din Evenimentul.

Este materialul peste care dădusem ieri căutând ceva despre domnul Gavreliuc pe net, întru oferirea unui link, în contextul unei discuţii despre “profesorul român”. Unul din motivele pentru care nu am pus în mintea mea o bombă în acea facultate, pentru a o rade de pe suprafaţa circumvoluţiunilor mele. Singurul profesor pe care l-am avut în facultate care merită acel “domnul” în toate sensurile sale (minus cele ironice, să fim înţeleşi) şi unul din puţinii care merită şi titulatura de “om” din masa aceea de homo sapiens de care mi-am frecat timp de patru ani privirile – studenţi şi profesori deopotrivă.  De unde până unde căderea de a-i judeca? Ete de la înălţimea aroganţei mele. De la care mă înclin din când în când şi îmi scot imaginara pălărie când întâlnesc un asemenea Om.