Meh is an interjection, often an expression of apathy, indifference, or boredom.

1) În sfârşit, BloSoNe şi-a mutat definitiv cuibul şi am scăpat de pilulele şi pastilele din minunatul blog care apărea în loc de… orice altceva. Doar băieţii de la RDS s-au mişcat mai greu cu actualizarea (pentru păsărească de abrevieri gen isp şi dns, întrebaţi-l pe el). Noroc că se mişcă la fel de greu şi cu penalizarea când uiţi de factură…

2) … spre deosebire de Zapp. Care au reuşit performanţa îndoielnică de a urca sus de tot în “company hate list” la mine. În primul rând, două zile după scadenţa de plată (destul de strânsă), te ceartă ca pe un copil mic, cu ameninţări de deconectare şi alte cele, cu pretenţia să le trimiţi copie după chitanţă etc.

La poştă, programul de încasare a facturilor Zapp este “picat” de vreo lună. Centrul Zapp şi restul băncilor îmi sunt peste mână (la care se adaugă lenea şi obişnuinţa). Am încercat să plătesc pe site cu cardul: user name = nr. de telefon; password = …. uhm… apelaţi numărul x, vi se trimite prin SMS. Băi deştepţilor, şi dacă postul telefonic e la dracu’n praznic? Ah, vă întrebaţi la ce mai foloseşte atunci? Şi eu.

3) Dacă tot n-am avut ce face, că era picat blogul, am făcut clătite cu ciuperci. De fapt, nu au clătitele nici o legătură nici cu blogul, nici cu postarea asta. Dar am găsit poza în aparat în timp ce le descărcam pe cele care chiar aveau legătură şi nu am rezistat tentaţiei de a mă lăuda.

4) Pentru că tot veni vorba de site-ul acela cu pastile pentru creşterea părului la masculi. M-am plictisit într-o seară şi am început să îl citesc. Am ajuns până la efectele secundare. Care (evident prezente la un număr neglijabil de subiecţi, reversibile, etc) sunt, printre altele, probleme cu erecţia şi scăderea apetitului sexual. Îmi şi imaginam scene de sketch-uri cu un El, cu stima de sine proaspăt crescută proporţional cu părul (dar făcând parte din acei ghinionşti 2%), abordând o Ea într-un bar şi ajungând în punctul critic: “La tine sau la mine? Ah, păi ştii… nu, nu, mai bine nu. M-am simţit foarte bine în pielea (şi părul meu) să mă dau la tine, dar de când mi-a crescut părul… nu prea mai pot. Şi chiar dacă aş putea, nu prea mai am chef. Sorry.” Ce m-a mirat a fost că site-ul nu conţinea un link de genul: “pentru remedierea acestor probleme, accesaţi celălalt site al nostru, de unde puteţi achiziţiona Viagra”. Iar undeva pe site-ul “celălalt” îmi închipui că ar da bine nişte efecte secundare de genul “may cause temporary hair loss”, cu link la primul site…

5) Din Timiş Expres de joi citire:

Supermodelul ceh Karolina Kurkova îşi va pierde, în curând, silueta care i-a asigurat un loc între cele mai apreciate femei ale lumii. Sigur este, însă, că nu se va supăra prea tare, întrucât îşi va îndeplini cel mai drag vis al unei femei: va deveni mamă.

Ei na, să mori tu, jurnalistu’ Frază Goală a lu’ peşte prăjit? Din ce abisuri freudiene ale gândirii telenovelistice scoateţi împopoţonări de frază din astea? (Că virgulele este evident că le scoateţi dintr-un sac fără fund. De virgule se pare că nu ducem lipsă în… criză)

CANCÁN¹, cancanuri, s.n. (Franţuzism) Vorbe răutăcioase răspândite pe seama cuiva; bârfeală. – Din fr. cancan.

Despre trenuri, bun-simţ (or not) şi cancanuri. Ready, steady, go.

One last impression despre toată deplasarea mea concertistică şi închei subiectul până data viitoare. De data asta, impresii din tren – adică marele impediment în calea participării mele la mult mai multe evenimente de acest gen.

În primul rând, am un cui împotriva CFR-ului. Ştiu că sunt şine vechi, bla bla bla bla. De zeci de ani tot sunt. Tot de zeci de ani, călătorii CFR s-au obişnuit cu întârzieri mai mult sau mai puţin în limita bunului simţ în condiţiile în care li se bagă tot mai mult mâna în buzunar. Şi nu înţeleg de ce.

De ce în ţări mai civilizate, aceste întârzieri sunt mai degrabă excepţia decât regula şi la noi lumea se miră când trenul ajunge la timp? De ce, morţii voştri de companie imbecilă, dacă un drum Timişoara – Bucureşti sau invers durează în general 8 ore şi 40 minute, mă minţiţi pe mine că durează 8 ore şi 10 minute??? Schimbaţi acolo orele din mersul trenului. Spuneţi-mi să mă pregătesc sufleteşte pentru stat 9 ore jum’ate dacă atâta face trenul cu afurisitele voastre de restricţii şi asta e, dacă atâta face tac şi înghit. You know, maybe people have plans…

Ok, acu’ că m-am descărcat… ceea ce mă intrigă mereu la drumurile astea este activitatea celor din jur. Which I usually block out. La ultima experienţă de genul ăsta, când mi-am scos căştile din urechi am constatat cu stupefacţie că cineva în spatele meu se uita la un film pe laptop… full sound on. Asta peste zumzetul conversaţiilor (şi zgomotul unora purtate mult peste limita decenţei) şi orăcăieli, miorlăituri, plânsete şi alte cele de copii plictisiţi (hate them, dar nu pot spune că nu îi înţeleg…. A doua oară când am dat jos căştile, un radio cârâia… manele.

Well, de unde morala numărul unu: nu se urcă în tren (sigur nu într-unul aparţinând CFR) fără mp3 player, playlist bine ales şi baterii de rezervă.

Morala numărul doi: dacă ai laptop, ia-ţi şi căşti. Poate vecinu’ nu e curios de filmele / jocurile / muzica ta. Ăla care şede cu trei scaune mai încolo, cu atât mai puţin nu. E o chestie elementară de bun simţ. Recunosc, am scos căştile la un moment dat. Vecinul meu la dus chiar se uita la film, iar subtitrarea, deşi în engleză, era prea imbecilă şi în neconcordanţă ca să îl chinui cu ea. Mă îndoiesc însă că cei din spatele nostru mai auzeau prea multe.

Morala numărul trei: pentru că în intercity este aproape imposibil să dormi dacă nu eşti artist contorsionist, pentru că scaunele sunt foarte incomode, locul strâmt şi trenul cel mai adesea full, găseşte-ţi o ocupaţie.

Asta ştie cam toată lumea, aşa că îşi pregăteşte în general una din două activităţi: integrame (sau aşa ceva) şi lectură.

Cu asta ajungem la nedumerirea mea. Nenea de lângă mine, ziare. Tipa de vis-a-vis de el, ziare. Cei patru de pe partea cealaltă, ziare. Cu două excepţii, de altfel pierdute într-un munte foşnitor de hârtie, “ziarele” sunt aceleaşi: Cancan, Libertatea, Click! şi altele de acest soi. Asta se traduce cam aşa: o tonă de poze tâmpite, făcute de nişte lăbari cu teleobiectivul (că dacă erau aproape, probabil că îşi încasau o bătută bună – pe merit) cu nişte texte (cam aceleaşi) pe marginea mare şi lată a cam trei subiecte: cine unde a mai făcut topless (cu poze), cine cu cine se mai giugiuleşte (evident, tot cu poze; dacă dă norocul peste “redacţie”, se schimbă în cine cu cine şi-o mai trage) cu variaţiunea cine cu cine se păruieşte, cine ce a mai cumpărat şi de câţi bani.

O parte din aceste “ştiri” de, se pare, larg interes naţional sunt copiate de pe site-uri de gen “din afară”: Paris a rămas fără prietenă, Ce rotunjoară s-a făcut “dădaca”, Lindsay – sexy la cumpărături. Restu’ sunt despre… uhm… nu vedete… mutre care apar la televizor / în cluburi / dracu mai ştie unde sau despre persoane care se cuplează cu astfel de mutre din fauna autohtonă. Cum sunt mari staruri, nu se poate ca publicul să nu afle detalii importante din biografia lor. Cum ar fi: Mioara, topless la 42 ani (subprefectul capitalei); Cosmina Păsărin şi Vlad Craioveanu, filmaţi când fac sex; Dansatoarea din buric Jasmine este dezamăgită de viaţa în şatră; Sanda Ladoşi se neglijează; Cabral i-a cerut iertare fetiţei sale; Află cine are maşină mai scumpă – Andreea Raicu vs. Andreea Bănică.

Şi se vinde, nene! Aproape pe fiecare masuţă din tren unde scaunele au fost ocupate, se găsea câte o hârtie igienică gata folosită din asta, cu titlu bold şi roşu, cu semne de exclamare multe în taglines şi cu poze făcute de la distanţă de nişte violatori. Că asta sunt cei care “fac un ban” lucrând la producerea respectivelor hârtii igienice (de fapt, ăsta e un oximoron; “publicaţiile” respective sunt cât de poate de ne-igienice). Dacă nu înţelegeţi paralela, probabil nu merită să mă explic.

Anyway… dragi amatori de cancan-uri şi presă de scandal, am o rugăminte. Mai lăsaţi dracului masturbarea asta mintală citind despre cine cu cine, unde şi cum. Dacă sunteţi aşa trişti, puneţi mâna de butonaţi la TV seara după doiş’pe, dacă sunteţi prea tâmpiţi să vă autoserviţi din tonele de porn de pe net şi apoi puneţi mâna şi masturbaţi-vă pe bune. E mai… igienic.

Ei bine, scopul meu nu este să stabilesc un nou record, aşa că rămânem la nuduri. De altfel, “inspiraţia” pentru postare, ca să spun aşa (doamne, când o să vă povestesc cum mi-a picat netul taman când vroiam să scriu ceva şi îmi cer scuze pentru absenţa de o zi, să îmi spuneţi să mă potolesc) a venit tot în urma unei discuţii despre poze/fotografii cu Cătă, iar acea mică glumă legată de titlu anticipează cumva o parte din tema postării.

Nudurile ridică tot soiul de probleme, în general de etică şi morală,  unele  serioase, altele nu. Cu siguranţă este una din ramurile fotografiei cu cele mai multe “click”-uri, ca să spun aşa. Pe site-urile de profil abundă vizualizările şi comentariile de genul “great pic”,”nice shot” şi “well done”. Din păcate, prea puţine comentarii se referă la calitatea pozei/fotografiei, cât la calitatea… modelului. Cu alte cuvinte, nu fotografia e minunată, ci e frumoasă fata (majoritatea covârşitoare a nudurilor fiind feminine). Slight difference there.

Deci una dintre problemele cu nudurile astea sunt este trasăm liniile care despart [poză cu tipă goală] – [fotografie nud] – [imagine pornografică]. Acuma… domeniu mai subiectiv decât arta, nu ştiu care ar mai putea fi. Aşa că liniile alea sunt plasate diferit de la individ la individ.

Din experienţă mea, nu foarte vastă, pe site-uri de fotografii, comentariile ca cele de mai sus apar în general la prima categorie – poză cu tipă goală / pe jumătate goală / pe un sfert goală / etc. De obicei de acord – faină tipa, nimic de reproşat pozei şi… cam atât. Rămâne o poză, nu o fotografie şi categoric nu un nud. Imaginea pornografică e aia al cărei unic scop de a fi este trezirea/stimularea/întreţinerea/producerii unei plăceri sexuale.

Nudul cere ceva mai mult decât fiecare dintre acestea. Nu o voi da acuma în aberaţii filosofice despre scopul artei sau dacă măcar arta are aşa ceva – se dezbate de milenii dilema de către capete mai luminate decât al meu şi decizie definitivă încă nu s-a luat. Pentru mine personal, dacă nu îmi transmite ceva, nu este artă. Este măzgăleală, este o amintire, este zgomot, este divertisment, este orice altceva, dar nu artă. Prin acel “ceva”, nu mă refer neapărat la un mesaj. Poate fi o emoţie, o stare de bine sau poate nu chiar aşa bine, o descărcare; dar undeva, ceva trebuie să rezoneze.

Acuma… şi cu treaba asta cu diferenţierea în cadrul categoriei odată stabilite, o dăm iar în subiectiv. Cum spuneam şi prin altă postare, citesc Photo Magazine-ul. O prezenţă constantă în paginile lui este Răzvan Voiculescu – în general cu nuduri, deşi omul face şi altfel de fotografii. Mie personal, acele altele ale sale îmi plac mai mult decât nudurile, deşi el se bucură de apreciere în această ramură. Însă mie, nudurile sale nu îmi spun nimic în majoritatea cazurilor. Contorsionări, lumini şi umbre, plasări ciudate în peisaj dar… nici un soi de zvâcnire.

Dacă e nud, trebuie să fie ceva mai mult decât luarea la cunoştinţă a faptului că acolo e un trup uman: feminitate, virilitate, senzualitate, delicaţe, mister, pasiune, tandreţe, graţie, inocenţă, perfecţiune, vulnerabilitate, efemeritate… lista poate continua.

Pentru că o imagine valorează mai mult decât o mie de cuvinte… nu, nu voi posta în blog nuduri pentru că nu am permisiunea. Dar vă dau linkul, pentru că fata, pe lângă faptul că este foarte de treabă este şi foarte talentată şi chiar merită reclamă: Diana Bodea. Categoria Nudes – sunt câteva acolo pe care mi le-aş pune fără nici un fel de problemă pe desktop şi asta nu datorită calităţii intrinseci a modelului şi nici pentru că mi-aş fi schimbat recent orientarea. Ci pur şi simplu pentru că îmi plac.

Îmi fac temele . Am bifat Sounds of the Universe. Prin urmare, last.fm zice aşa la mine la top tracks last week:

Acuma, luaţi în considerare că dintr-un motiv oarecare, last.fm nu vrea să presteze la mine la lucru (nu pot să spun că nu îl înţeleg, nici eu nu prea vreau să prestez acolo); că de fapt acolo am… uhm… “cumpărat” albumul şi că vreo 3-4 zile a fost pe repeat cel puţin 5 ore din 8. Deci multiplicaţi cu vreo 15-20 cifrele alea. That much for part one.

Part two. Mai sunt bilete la Placebo. Yay! Albumul apare la începutul lui iunie. Întru ascultare până una alta avem aşa:

For What It’s Worth – brand new single; me likey, deşi putea fi more ‘biting’ for my taste
Battle for the Sun – album title track; toate ingredientele Placebo are there

All in all, una bucată concert de trecut pe listă şi aşteptat

Şi acuma, să ajungem unde vroiam de fapt să ajung. Să îmi vărs nişte… uhm, nu sunt draci. După multă vreme, am pus iar mâna pe Sunete, după mine singura revistă de muzică (şi nu numai) care merită citită şi care a evoluat binişor. Din numita revistă, aflu şi eu că există un nou album Chris Cornell, Scream. După care cele două recenzii din revistă îl desfiinţează (la fel cum se pare că au făcut fanii şi niscaiva critici), deşi cu o notă indulgentă pentru că e totuşi Chris Cornell. Respectivul album ajunge aşadar oareşcum în categoria “s-a ţicnit lupu’”, aşteptăm să îi treacă.

Ei bine, am fost a’ dracului de curioasă. Aveam de gând să nu postez nimic până nu ascult albumul cap-coadă, iar apoi să îmi dau şi eu cu părerea, că doar la asta ne pricepem cu toţii. Mărturisesc, nu am reuşit. Sunt încă la track 7 şi de trei piese scriu de fapt la postarea asta (mda, it usually takes me quite a while).

Să reluăm. Crimele îngrozitoare împotriva unmanităţii ale lui Chris Cornell pe acest album sunt, according to recenzii:

• “am crezut că ascult o nouă piesă a lui Marc Anthony sau Jennifer Lopez”
• “s-a lucrat cu ajutorul lui Timbaland”
• “rugaţi-vă să iasă mai repede din acest ‘hunger strike’ muzical în care a intrat”
• “albumul Scream să-l folosiţi doar ca să puneţi o bere pe el”
• “am trăit s-o văd şi pe asta [...] ce… caută artiştii ăştia doi împreună?”
• “albumul de faţă este un expriment care îl face mai de nerecunoscut pe Cornell decât pe Timbaland”
• “este un dance-rock ce ar trebui îngropat sub pământ”

You get the point. Hm. Da. E produs de Timbaland şi se aude. Are şi cel puţin o piesă scrisă cu Justin Timberlake (la restul nu m-am uitat). Dar… tot nu înţeleg. Ok, nu este Soundgarden; nu este Audioslave; nu este nici măcar Chris Cornell de până acuma. Şi nu este rockul marcă înregistrată Chris Cornell, indiferent dacă l-a prestat solo sau în vreo formaţie.

Din punctul ăsta de vedere pot înţelege strict din acest unghi dezamăgirea unor fani de ani de zile. Nici eu nu am sărit în sus de bucurie când Bon Jovi s-au apucat de cântat country. Făcând abstracţie de paginile alea de istorie a rock-ului, nu mi-am dat încă seama ce e în neregulă cu albumul (sunt la track 12 între timp).

Poate că repartizarea temelor de casă la recenzii nu ar trebui să se facă strict după numele artistului. Deci poate nenii cu rock-ul nu ar trebui să scrie despre Scream doar pentru că e Chris Cornell pentru că nu au cum să zică de bine. E ca şi când m-ai pune pe mine sa spun ceva pozitiv despre Wu Tang Clan (şi de data asta nu mă refer la 9Dragons). Sorry, n-am cum, pentru că nu am papile gustative pentru aşa ceva.

Acuma, eu nu pretind că am gusturi foarte elevate în materie de muzică. Nici măcar ca am cine ştie ce cultură muzicală. Dar ce am auzit de omul ăsta până acuma, mi-a plăcut. Şi îmi place şi ce aud acuma, într-un alt registru. Nu mă pasionează neapărat piesele foarte dansante de pe album – mie îmi amintesc de Usher (asta e tot marca Timbaland), care dacă nu mă înşel era considerat un prodigy kid al genului său. Presupun în consecinţă că ăsta nu e un lucru rău. Cele mai relaxate le-aş putea asculta fără probleme pe repeat o bună bucată de vreme. Versurile sunt tot pe unde se învârtea Cornell înainte, şi chiar dacă, contrar titlului nu prea Scream el, vocea lui are acelaşi efect hipnotic asupra mea.

Click here to view the embedded video.

Concluzia mea proprie şi personală e că buba nu e cu albumul, ci cu criticii/fanii. De la un nume se aştepta să stand and deliver şi nu a făcut-o. Din nou, nu văd care este problema. Filosofic vorbind, asta ar trebui să arate versatilitatea unui artist, I guess Câtă vreme nu a fost strict o mişcare de marketing sau nu i-a fost impusă din exterior tot ce pot spune e bravo lui. Mi se pare un pic egoist din partea unui fan să impună unui artist menţinerea unei linii oarecare. Dacă nu îţi mai place genul… it’s sad, but move on – the artist apparently did.

Iar când este vorba despre cineva despre care chiar nu se poate spune că rătăceşte în căutarea vreunei identităţi artistice sau că nu şi-a scris porţia de istorie în ale muzicii… well, câtă vreme îi place ceea ce face, este ok. Chiar dacă mie (sau oricui altcuiva) nu îi mai place. Revenind la studiul de caz… Chris Cornell din partea mea poate să cânte şi Barbie Girl în duet cu Teletubbies. Still got an amazing voice, still got the hang of lyrics. And yeah, still lookin’ damn hot!

Este a treia oară când constat o umflare dureroasă cu pompa şi o promovare exagerată a… unui ceva care ar trebui anihilat mediatic.

Întâi au fost manelele. Apărute cu un boom de undeva dintr-un subteran au ajuns să invadeze auzul şi văzul. De la petreceri obscure de calitate îndoielnică, au ajuns în prim planul atenţiei mediatice. Întâi a venit o inexplicabilă promovare. Nu era suficient că exista câte un vecin tembel de la care se auzea urlând respectivul gen de zgomot, că nimereai câte un taximetrist care te polua fonic pe durata cursei sau că răsunau din vreo maşină cu geamuri fumurii cumpărată la second hand din Germania.

Nu… televiziuni cu pretenţii la ore de vârf aveau în emisiuni ca invitaţi “artişti ai genului”, în mare parte nişte semianalfabeţi ajunşi peste noapte vedete (din alea ca la noi, care apar în ziare de doi bani cu numele cluburilor unde s-au îmbătat şi al tipelor cu care s-au mai futut întâlnit) şi din păcate, lideri de opinie. Emisiuni, clipuri, lansări, petreceri, revelioane… manelizarea populaţiei în toată legea.

Apoi au apărut nişte voci revoltate şi a apărut un contra-trend, un soi de ardere pe rug virtuală a manelelor şi a tot ce are de a face cu ele. A devenit “cool” să înjuri manelele şi maneliştii, preferabil cât mai colorat şi vulgar. Asta ca să te dai în trend, chiar dacă strânşi cu uşa jumătate din cei care urlau după foc şi pucioasă începeau cu “eh, la o petrecere mai merge” ca pe urmă să descoperi că au şi ei nişte piese de Salam pe acasă şi o casetă cu Guţă în bordul maşinii. Just in case, că poate nimeresc la o petrecere. În fine, cert este că fie că erau invitaţi la Teo, fie apăreau în clipuri de youtube cu titlul “Loooooool, ce ratat”, erau în continuare promovaţi, daţi mai departe, făcuţi cunoscuţi.

Apoi a început “curentul emo” sau fenomen sau cum i s-a mai zis. Pericolul cel mai mare care păştea naţiunea a fost identificat în persoana unor adolescenţi cu părul şi unghiile vopsite în negru care ascultau zdrăngănelile altor adolescenţi la fel de trişti ca ei. Întâmplător, unul sau doi din cei care au cedat dereglărilor specifice vârstei aveau părul şi unghiile vopsite şi de aici s-au tras nişte concluzii. Cert este că au început din nou să apară – ştirile de ora cinci (devenite oricum un brand în sine), clipurile la mişto pe youtube, bancurile de prost gust, epitetul de “emo” ca jignire cruntă (şi mai ales în vogă, înlocuind “manelist”-ul)… Emo kids au devenit noua categorie arătată cu degetul.

Eh, ei bine, cam tot în acelaşi gen de “fenomen” se află şi pitzipongeala şi ale sale exponente. Ca şi tip de atitudine, nu este nimic nou sub soare. Pitzipoance, aşa cum le defineşte stereotipul, au existat dintotdeauna. Multe din ele, vedete sau semi-vedete TV (încă nu am trecut de trauma cu Dana Săvuică şi ale ei cinci minute de shopping, neapărat la mall, neapărat cu paiete, volănaşe, guleraşe şi alte diminutive). Se întâmplă la toate naţiunile.

Noi am reuşit să îl facem fenomen mediatic. Am reuşit să aducem în prim plan pitzipongeala ieftină şi anonimă. Cu poze de Hi5, cu commenturi, cu discuţii pe messenger. Şi o fac şi eu chiar în postarea asta, aşa cum fac toţi bloggerii care postează poze cu “distruse”, “penibile”, “ratate” (merge şi la masculin, staţi liniştiţi). Which brings me to my point (da, ştiu, mi-a luat mult).

O spusesem mai demult în legătură cu emo. O spun acum în legătură cu pitzi. Îngropaţi-le, oameni buni. Nu le mai scoateţi vedete de internet. Nu le mai postaţi pozele, inepţiile, clipurile. Toată ridiculizarea, de la cea mai fină la cea mai grosolană nu face decât să sporească dimensiunile mediatice ale fenomenului.

So… promit că e primul şi ultimul post pe tema asta. Şi că eu nu mai citesc/privesc nimic de genul. Până şi glumele pe tema asta şi-au pierdut orice urmă de umor. Din momentul în care îi dau “publish”, trimit mental fenomenul acolo unde îi este, din punctul meu de vedere locul.

]]> http://arashi.me/2009/04/pitzipongeli/feed/ 0 http://arashi.me/2009/04/nefertiti-si-alte-mortaciuni/ http://arashi.me/2009/04/nefertiti-si-alte-mortaciuni/#comments Wed, 01 Apr 2009 11:58:20 +0000 Arashi http://arashi.blosone.ro/?p=56 Ok, pentru că sunt bolnavă şi încă nu mă simt în stare să fac nimic productiv care să nu fie întrerupt din juma’ în juma’ de oră fie pentru că alerg la baie, fie pentru că trebuie să trec la orizontală pentru a nu pica din picioare, n-am nimic mai bun de făcut decât să cârcotesc.

Iată un minunat “articol” din aşa-zisul “ziar” Timiş Express:

Nefertiti, celebra regină a Egiptului, nu a fost atât de frumoasă pe cât spun legendele, ea folosea produse cosmetice pentru a-şi ascunde imperfecţiunile feţei, potrivit unui studiu publicat în revista Radiology. O delicată tăietură efectuată în faimosul bust de calcar al reginei sugerează faptul că sculptorul acelei epoci a dorit să îndulcească ridurile din jurul gurii şi să “repare” nasul coroiat al acesteia.

Trecând peste faptul că Nerfertiti la viaţa ei a fost soră/soţie de de faraon şi nu regină, prinţesă, cucoană şi alte apelative maneleşti… asta este aşa o chestie din seria “pe ce mai fut cheltuie cercetătorii banii”. Cu siguranţă cunoaşteţi: în Africa se moare de foame şi de SIDA, cancerul face ravagii, încălzirea globală stă după colţ ca un bau-bau, ba acum ne-am mai procopsit şi cu o criză economică. Da’ ce treabă îi roade la icre rău de tot pe “cercetători” (whoever they are and whoever funds them)? Parcă şi văd vreo şedinţă din asta… “Ptii, ce ne facem… pe Cleopatra am desfiinţat-o, am dovedit că are nasul coroiat… pe cine mai desfiinţăm?” “Pe Britney?” “Neah, ne-au luat-o ziariştii înainte” “Hm… hai pe Nefertiti”.

Pun pariu că şefa comisiei era vreo scorpie acră şi frustrată, care când nu aprobă cercetări de desfiinţare a miturilor frumuseţilor antice, se uită la poze cu vedete nemachiate . Acuma, că pe Nefertiti au băgat-o pe anti-depresive săraca, oare cine urmează? Elena din Troia? O să le fie mai greu, cred. Că s-au bătut demenţii ăia cică zece ani pe ea şi dacă frumoasă nu era, se ridică problema oare ce ştia să facă ce calităţi avea?

Rant over (de’asta îmi place mie “presa” gratuită de dimineaţă)

Mai exact, editorialului lui Harris Wallmen, redactor şef al revistei lunare Photo Magazine. Da, dau banii pe aşa ceva. În afară de un ocazional Rebusache, de obicei când merg cu trenul sau o la fel de ocazională 100 mari personalităţi (sau aşa ceva), tot când merg cu trenul, este singura “bucată” de presă românească pe care o cumpăr.

Am vrut să spun că individul respectiv este un tip inteligent. Probabil cât se poate de adevărat, dar voi spune în schimb doar că este un tip pe placul meu. Le zice bine, dom’le. Nu ţin minte să fi citit vreun editorial al său cu care să nu fi fost de acord, la care să nu zic “da, măi… are dreptate” sau chiar “uite că şi ăsta zice ca mine”.

Sincer, mă face să mă simt bine, aşa, ca mică perversitate de “mai sunt ca mine, not all is lost”. Perversitate pentru că 1) nu sunt eu neapărat punctul de referinţă pentru idei/opinii/principii sănătoase într-o lume nebună şi 2) editorialele lui au adesea rezonanţa unei palme. O palmă izvorâtă dintr-un sentiment de revoltă vis-a-vis de o stare de fapt (cel mai adesea creată de semeni), dată unui obraz mult prea nesimţitor. O palmă trasă cu sete, din suflet, răsunătoare… însă răsunătoare într-un mediu limitat, aş îndrăzni să spun. O văd şi o aud din ăştia ca mine care se bucură că mai sunt şi alţii ca ei, iar pe cei care o încasează nu cred că îi ustură cum ar trebui, pentru că nu prea îi văd genul de oameni care cumpără reviste de fotografie. Sau cărora le pasă de ceea ce le spune un tip inteligent. Pardon, un tip pe placul meu.

Ca întotdeauna, editorialul din octombrie este legat de o serie de fotografii / un artist prezentat în paginile revistei. De această dată, Walter Rosenblum cu ceea ce Wallmen numeşte “copilăria capitalismului” în America. Pornind de la imaginea copiilor din fotografiile respective, urmând paralela cu propria copilărie, apoi cu ceea ce înseamnă copilăria astăzi, făgaşul gândurilor ajunge pe undeva pe aici:

Primul lucru la care sunt buni banii este pentru înălţarea zidurilor: la case, la grădini, între oameni. Copiii nu mai au cu cine să se joace. Copiii jinduiesc la jucăriile celuilalt, la hainele lui, la dulciuri şi excursii.

Curând vor ajunge cu toţii să aibă suficient, dar zidurile sunt deja atât de înalte încât nu îl mai poţi găsi pe celălalt. Isteria creată de dorinţa de înavuţire creează numai orbi la tot şi la toate, în goana după mai mult. Nu sunt foarte greu de observat. Ieşiţi doar pe străzi şi contemplaţi pentru câteva clipe oamenii care vă înconjoară. Indivizi bogaţi şi indivizi care vor să fie bogaţi.

Este ceea ce am gândit de atâtea ori când venea vorba de “cum eram noi când eram copii” şi “cum sunt ăştia de acum”, după care urma inevitabil o nostalgie difuză şi sentimentul că am pierdut ceva, pentru totdeauna.

Ca de obicei, Wallmen găseşte o rază de speranţă. Şi tot ca de obicei, posibilitatea de salvare este undeva în mâinile oamenilor. Atât că eu încrederea în oameni, şi ca specie şi în foarte mare măsură ca indivizi, am pierdut-o aproape la fel de definitiv, undeva, cândva, cumva (nu cunosc mai deloc circumstanţialele astea). Ceea ce pe mine personal, spre deosebire de editor, mă face să o consider şansele de “mântuire” din mocirla actuală (în orice sens şi în toate sensurile) tinzând spre zero…

PS: Textul integral al editorialului aici.