Am găsit într-un final și textul original (există mai multe versiuni pe net și multe derivate ale acestuia) – pe site-ul fundației care îi poartă numele.

Nu știu dacă a apărut pe undeva în limba română, dar în traducerea subsemnatei, el sună așa:

Când naziștii au venit după comuniști,
am tăcut,
că doar eu nu eram comunist.

Când i-au întemnițat pe social democrați,
am tăcut,
că doar eu nu eram social democrat.

Când au venit după sindicaliști,
am tăcut,
că doar eu nu eram sindicalist.

Când au venit după mine,
nu mai era nimeni
care ar fi putut să protesteze.

Un răspuns care ține loc de „de aia” sau de explicații lungi și inutile la multe „de ce?”-uri recente.

Și dacă nu m-ar afecta direct pe mine, ca individ (și cetățean al internetului, fie că îmi/îți/îi/ne/vă/le convine), mă afectează așa, la mod ideatic. Pentru că am trăit o perioadă într-un regim totalitar. Da, scurtă, dar suficient cât să intuiesc ceva în spate, ceva ce sper să nu își mai arate VREODATĂ fața. Așa, ca într-o nuvelă de Lovecraft din aia fain scrisă, în care nu „vezi” niciodată monstrul, dar îi simți și îi intuiești mereu prezența. Și oricum ai lua-o, orice perioadă, cât de scurtă, este mult prea lungă pentru așa ceva. Pentru că punerea de botnițe, de călușuri, de cătușe, de camere de luat vederi, de microfoane, de log-uri, de dosare și de arhive a fiecărei mișcări pute a 1984 ca un hoit în descompunere și pentru că am avut nopți de insomnii după ce am citit cartea aia acu 12 ani.

Peste dispoziția asta a mea revoluționară (în total dezacord cu dispoziția revoluționară a concetățenilor mei, care e de complet altă factură) a căzut hodoronc tronc o decizie în firma la care lucrez, de a închide fumoarele în ultima săptămână a fiecărei luni (fumoarele fiind camerele acelea în care fumătorii își puteau vedea nestingheriți de fumat, fără a deranja pe cineva). Cu cheia, deci cât se poate de ad litteram. Sunt frumoase intențiile declarate (sănătate, campanie, grijă și alte cuvinte-cheie), nu neg, dar aplicate și comunicate într-un mod care mie a făcut să îmi crească subit tensiunea.

A se nota că nu fumez și n-am fumat în viața mea. Dar mă gândesc că oamenii ăia, mulți, care fumează trebuie să coboare 5, 6, 7 etaje, să stea în frig și în ploaie lângă clădire, apoi să urce iar 5, 6, 7 etaje. Cu două lifturi cu capacitate maximă de 8 persoane. În condițiile în care prin natura muncii, nu își pot lua mai mult de n oameni pauză și aia nu mai lungă de x minute, x echivalând în general cu 10. Pauzele se depășesc oricum, că nu ai cum să te mai încadrezi. E frig afară. Arată ca pixu’ când doișpe oameni stau zgribuliți pe lângă clădire să fumeze. Nefumătorii nu mai prind pauze. Iar în general, atmosfera este orice altceva decât constructivă, oamenii sunt nervoși pentru ca jobul e oricum stresant, doar de draci din ăștia corporatiști nu mai avea nimeni nevoie. Colac peste pupăză nimeni, dar absolut nimeni nu va renunța la fumat pentru așa o tâmpenie. Uite de ce am umblat eu, nefumătoare, cu liste de strâns semnături (generând o nouă serie de sprâncene ridicate). Pentru că nu este normal. Și pentru că, în ciuda părerii cu „iar ăia fac gură, iar lor nu le convine ceva”, este normal să îți deschizi gura când se nasc asemenea monștri din somnul… nici nu știu a ce. Presupun că de vină este completa rupere de realitatea „oamenilor normali” a „celor de sus” – de fapt același sindrom evident și la scară macro. Aștept cu deosebit interes rezultatul oficial al petiției la fel de oficiale. Fără nici un fel de așteptări (pentru că nu am așa ceva), ci cu un soi de… curiozitate profesională.

Și revenind la ideea mea (dintr-o anterioară postare pe teme… revoluționare) că adevărata schimbare se face la nivel micro, cu niște omuleți supărați care vor să facă ceva ce contează și atât cât pot ei: Editura All a lansat campania vALLuntar (via Richie). O echipă a editurii va presta muncă de voluntariat, dacă suficienți bloggeri citesc și recenzează cărți de-ale lor până în 16 martie. Adică ei încearcă să facă ceva mișto, și tot ce se cere de la lume este să citească și să scrie despre asta. Eu am aruncat un mail la adresa indicată în regulamentul campaniei. Sună promițător – să vedem ce iese.

P.S.: În aceeași ordine de idei: domeniul și hostingul blogului sunt de la GoDaddy. Intenționez să îl mut din aceleași „motive ideologice” de mai sus. Sugestii, idei, comentarii?

Cei care au încercat azi să acceseze diferite site-uri și s-au trezit cu ele înnegrite la propriu, carevasăzică blacked out, au avut ocazia să citească despre SOPA/PIPA. Dacă nu au făcut-o, dacă nu au auzit sau dacă dau din umeri a „ce-mi pasă mie de legile americane” (tentația e mare), mai jos e un clip care explică cu ce se mănâncă abrevierile respective.

Click here to view the embedded video.

În consecință, o sumedenie de site-uri și-au închis astăzi parțial sau complet porțile în semn de protest. Nota un articol pe undeva (chiar am uitat sursa) că lipsesc din horă jucătorii cu greutate – site-uri ale unor companii, care nu au vrut să renunțe la profit. Posibil. Mesajul a fost însă transmis la milioane iar eu personal nu mă așteptam să văd un protest atât de răspândit. Nu țin minte să fi văzut www-ul vreodată la fel de unit într-un scop oarecare. Mai jos e o galerie de imagini pe care le-am prins eu, pe varii site-uri (o listă probabil ceva mai completă aici).

Îmi voi permite luxul de a acorda trei premii de creativitate pentru modul în care au transmis mesajul „stop SOPA” unele dintre site-uri. Așa, ca dovadă că creativitatea este la ea acasă pe net.

La categoria Audio-Video, câștigători sunt cei de la LaughPong, pentru o cântecelul lor cu text anti-SOPA pe melodia lui Don McLean American Pie (probabil o violare de copyright). Bonus pentru mesajul din clip „Changing your twitter photos and getting angry isn’t enough. Call your Senators today.” – via Gizmodo.com:

Click here to view the embedded video.

La categoria Animație-Umor, câștigător este domnul Oatmeal în persoană. Site-ul este blacked out, pe pagina principală regăsindu-se .gif-ul de mai jos, o ilustrare a situațiilor absurde care pot fi create / invocate cu ajutorul celor doua legi în discuție.

Premiul la categoria Design sau Sleek, Simple, Effective sau Love at First Sight sau This is Design! merge la Wikipedia, cea care a și stârnit valurile cele mai mari în presă. Primul blackout pe care l-am văzut de altfel azi dimineață. Imaginea îmi tronează pe desktop, atât acasă cât și la lucru.

După ce mi-am revenit din recul, prima asociere mentală pe care am făcut-o a fost cu Another Brick in the Wall. Partea aia cu marșul ciocanelor din clip, cu umbre cu tot. Nu că „we don’t need no thought control” nu ar cadra perfect cu situația. A doua asociere a fost orwelliană, 1984-ească. O imagine de film sumbru, alb-negru, cu o închisoare de maximă securitate, cu farul de căutare din turnurile de pază la datorie. Dacă e să o dau pe englezisme, it rang the bells it was designed to ring, așa că din punct de vedere al reacției emoționale, design de nota 10. Bonus pentru faptul că eu am dat și clickurile respective.

Dacă aș vrea să fiu drăguță, v-aș spune că pentru schimbări ale unor sisteme sociale, ale unor decizii, etc., există diverse mecanisme într-un sistem democratic. Din păcate, nici nu sunt drăguță și pe deasupra mai trăiesc și cu convingerea că nu există sistem democratic pe planeta asta, așa cum este el descris în manualele de educație civică. Tot ce se schimbă vreodată sunt mutrele celor angrenați într-un sistem bine pus la punct, care face același lucru în continuare, indiferent de personajele care ocupă pozițiile și indiferent de forma pe care o îmbracă. Desigur, cu o față mai umană sau nu, contează și asta. Dar cu puține excepții, reformele de sistem sunt o fabulație la fel de grosolană ca și solidaritatea socială manifestată in like-uri.

Mi s-a povestit de Occupy și de Primăvara arabă, de rolul social media. Îmi pare rău, social media este un canal de comunicare (cu răspândire, de acord) și atât – un tool care te ajută în organizare, dacă ai pe cine organiza. Oamenii ăia nu au dat un Like, ca pe urmă să revină la oile lor virtuale. Oamenii ăia au fost suficient de mulți pentru a declanșa ceva și mai ales suficient de pregătiți să își mute fundurile în stradă și să suporte toate consecințele. Iar pentru a te proțăpi într-o piață și a urla ceva, știind că pentru asta poți primi în orice moment un glonte în cap, trebuie ca o masă de oameni să fi ajuns deja într-un punct de fierbere și într-un moment de disperare în care nu mai e nimic de pierdut.

La noi, acțiunea nu se desfășoară nici pe departe în asemenea registre. Se va menține în grupuri și grupulețe de facebook care urmăresc scopuri divergente și se va pierde în anonimat când subiectul nu va mai fi suficient de fierbinte pentru a fi întreținut de presă. După care ne vom arunca plini de entuziasm în susținerea altor cauze nobile pentru a ne manifesta civismul. Vor rămâne poate vreo două-trei organizații de spălat bani sau tocat fonduri, iar orice alte tresăriri de revoltă vor fi îndreptate spre țapi ispășitori sau ventilate prin supape controlate / controlabile. Gen, bancuri politice sau cântece revoluționare, prin care să îți verși năduful la vreun concert cu intrare gratuită, înainte de a te tira la mesele cu mici și bere.

De altfel, nici ieșitul în stradă nu ar rezolva nimic – acolo au rezultate doar grupurile care pot exercita presiune prin violență (vezi mineriade) sau șantaj economic (vezi greve în domeniul feroviar, de ex.). În rest, dacă scoți în stradă zeci de mii de pensionari, profesori, designeri sau frizeri, nu ai decât să aștepți să li se acrească și să plece acasă.

Deci, dacă îl întreabă cineva pe micul hippiot din mine „bine, bine, dar cum se poate totuși schimba ceva?” o să vă spun că singura schimbare în care cred, este cea la nivel micro. Cea generată de indivizi singulari care cred cu tărie că pot face ceva și care își urmează cu tenacitate și pasiune drumul sisific în pași de furnică, transformând „binele” în ceva palpabil pentru alți câțiva indivizi în jur, atât cât pot ei și în domeniul în care pot ei – iar oamenii respectivi au tot respectul și toată admirația mea. Da, cred că schimbarea ține de fiecare din noi. Dar nu ține de oferitul asiduu de like-uri inutile (ca ăia care m-au enervat) sau vociferare pe bloguri (ca mine).

 P.S. – vă spune Cătă cum puteți ajuta pe bune SMURDul.

Am tot soiul de idei din astea crețe și hippiote care nu prea cadrează cu ce a fost lumea dresată să aprecieze ca valori de referință de vreo 65 de ani încoace. Mai am scăpări și recunosc că e perfect adevărat că e mai ușor să filosofezi abstract despre fericire când nu te sâcâie gândul următoarei facturi sau următoarei rate, dar în general nu pot înțelege în ruptul capului de ce țelurile atâtor oameni se leagă de cât mai mulți bani, cât mai repede, de o casă cât mai nu-știu-cum, o mașină cât mai așa, un telefon cât mai pe dincolo și toate mai ceva ca ale vecinului. There simply has got to be more to it.

Pare genul de concluzie la care lumea dă aprobator din cap, da dom’le, așa e, apoi își vede de treburile zilnice ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Rămâne o chestie menționată în proverbe, cântece sau cărți bune de scos de la naftalină când se simte omul mai sfătos. Între două reprize de „vai, dacă aș avea mai mulți bani”. Ideea este sintetizată perfect în introducerea la The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy:

        Far out in the uncharted backwaters of the unfashionable end of the western spiral arm of the Galaxy lies a small unregarded yellow sun.
        Orbiting this at a distance of roughly ninety-two million miles is an utterly insignificant little blue green planet whose ape-descended life forms are so amazingly primitive that they still think digital watches are a pretty neat idea.
        This planet has – or rather had – a problem, which was this: most of the people on it were unhappy for pretty much of the time. Many solutions were suggested for this problem, but most of these were largely concerned with the movements of small green pieces of paper, which is odd because on the whole it wasn’t the small green pieces of paper that were unhappy.
        And so the problem remained; lots of the people were mean, and most of them were miserable, even the ones with digital watches.

Mă mai liniștea întrucâtva să descopăr așa ceva în cărți, dar realitatea continua să îmi arate modele de urmat în a căror descriere abunda până la depreciere cuvântul „succes” definit foarte rigid și să îmi arate cu degetul tot soiul de ecuații care se reduceau mai mult sau mai puțin la = f($), la care geniul ne-matematic din mine urlă „Wroooong!” mai ceva ca Depeche Mode.

Până și bunăstarea unei națiuni este definită adesea de contabilitatea ei, ca acel faimos „PIB” cu care se tot aruncă în dreapta și în stânga. Toată lumea pare să uite în mod convenabil că împărțirea pe cap de locuitor înseamnă o medie aritmetică, iar cifra rezultată nu mai spune nimic despre nimeni, cu atât mai puțin despre buna sau proasta stare. Dacă Ana și George sunt frați iar Ana are zece mere și George nu are nici unul, frații au în medie 5 mere fiecare, am tras linie și am încheiat. Un studiu calitativ ar ajunge probabil la concluzia că cele 5 mere pe cap de frate sunt total inutile, având în vedere că George plânge de mama focului că vrea și el un măr iar Ana nu e nici ea prea mulțumită pentru că de fapt, ea ar prefera pere.

Imaginați-vă surpriza mea când am aflat azi din pură întâmplare că există o țară care folosește ca indicator oficial al bunăstării „fericirea națională brută”. Iar pentru a preveni suspiciuni orwelliene, ea nu este definită drept adularea vreunui Mare Frate. Probabil nu ar trebui să mă mire că noțiunea provine dintr-o țară cu tradiție buddhistă.

Ceea ce mă suprinde însă, este că inițiativa provine din partea monarhului absolut al Bhutanului. În 1972, când i-a trecut prin cap ideea, era cel mai tânăr suveran din lume, la 18 ani. Și-a desăvârșit educația în Bhutan, India și Marea Britanie și a studiat la Universitatea din Houston. Este (sau mai bine zis a fost) al patrulea Rege Dragon al Bhutanului și are patru neveste, care îi sunt toate surori. În timpul domniei sale au pătruns în țară televiziunea și internetul. A ordonat organizarea primelor alegeri parlamentare libere în țară în 2008 înainte de a abdica în 2006 în favoarea fiului său. În 2008, în Bhutan a fost adoptată Constituția care stabilea organizarea statală ca fiind o monarhie constituțională democrată. Pentru că wiki knows best:

The current Constitution is based on Buddhist philosophy, international Conventions on Human Rights, comparative analysis of 20 other modern constitutions, public opinion, and existing laws, authorities, and precedents. According to Princess Sonam Wangchuck, the constitutional committee was particularly influenced by the Constitution of South Africa because of its strong protection of human rights.

Numita prințesă, născută în 1981, fiica regelui abdicat și sora celui actual, este licențiată în relații internaționale a Stanford University și are un masterat în drept absolvit la Harvard.

Și, evident, politicile guvernului din Bhutan urmăresc Fericirea Națională Brută ca indicator pentru măsurile și politicile pe care le implementează. Așa abstract și ne-științific (dacă echivalăm științific cu cuantificabil) cum pare conceptul, a făcut niște urechi de specialiști să se ciulească, măcar din curiozitate. Aveți mai jos explicația sub forma unui filmuleț.

Click here to view the embedded video.

Iar acuma să revenim la ideea mea inițială și la cum am ajuns să vă povestesc despre politica unui stătuleț din creierii Himalayei, sufocat pe hartă între China și India. Un anume nene artist numit Jonathan Harris a publicat un site rezultat din proiectul său intitulat Balloons of Bhutan. Timp de două săptămâni în 2007, a stat de vorbă cu 117 bhutanezi despre fericire: ce înseamnă pentru ei, ce aminitiri fericite au, gluma preferată, nivelul fericirii pe o scală de la 1 la 10 și să numească o dorință. Au primit baloane colorate în funcție de răspunsuri, iar pe un balon de culoarea lor preferată a fost notată dorința. Baloanele cu dorințe au fâlfâit vesele alături de bilețele cu rugăciuni la Dochula.

Poveștile individuale precum și imagini cu fețele, mâinile, baloanele și dorințele oamenilor pot fi vizionate / ascultate integral pe site și unele conțin lecții care nu ne-ar strica. Aveți tot acolo și o statistică a vârstei, ocupației, culorii de balon alese și a „notei la fericire” pe care și-au acordat-o.

http://balloonsofbhutan.org

A College Professor stood up on his chair and said “If GOD really exists then knock me off this chair.” Nothing happened, as the class was quiet he said, “See!” A Marine Veteran stood up and punched him in the face knocking him out and off the chair, then sat back down. As the Professor came to; he looked at his student and said “WHY DID YOU DO THAT?” he said “GOD was busy protecting my buddies still fighting for your right to say and do stupid shit like that -so HE SENT ME”

Am o tonă de „prieteni” americani pe FaceBook, culeși de pe vremea când jucam CastleAge, bă încă nu știu cum i-am nimerit că mulți sunt militari sau neveste de militari. Astăzi fiind 11 septembrie, colcăie de ceva vreme wall-urile de declarații care se vor patriotice, de mesaje care se cer preluate, de inimioare, de critici la adresa lui Obama și de bancuri cu scop de educare în spiritul american. Așa cum este cel de mai sus, luat cu copy paste de la un astfel de „prieten”.

Acuma să îmi explice și mie cineva de ce dacă simpaticul veteran și amicii săi luptă pentru dreptul la liberă exprimare al concetățenilor săi, acesta consideră că este la discreția lui să hotărască cine beneficiază de acest drept și cine primește la propriu proverbialul pumn în gură, în numele Americii, libertății, democrației, primului amendament și al sfântului lor duh, vorba unui fost profesor de al meu.

Trist este că bancul respectiv nu este singurul de aceeași factură și l-am văzut sub diverse forme pe diverse wall-uri. Cu comentarii aprobatoare și like-uri. M-au mâncat degetele să las un comentariu, dar m-am răzgândit, pentru că aș vorbi cu pereții. Brainwashul funcționează perfect.

Având în vedere că oricum nu mai joc jocul respectiv, probabil voi da unfriend lungii liste de „prieteni” câștigați astfel. În așa fel încât să stau în banca acuzațiilor când (și dacă omenirea va avea la dispoziție timpul necesar să se deștepte) urmașii noștri îi vor judeca pe cei care au stat cu mâinile în sân în timp ce un fascism de timp nou cu mănuși de catifea își vedea nestingherit de treabă.

În liceu, la ora de religie, mă întrebase la un moment dat profesoara ce cred eu despre Isus, dacă îi neg latura divină. I-am spus că îl consider un personaj istoric real, un vizionar „ahead of his times”, care imaginase un model de conviețuire bazat pe niște valori pe care societatea la momentul respectiv nu era pregătită să le accepte. Două mii de ani mai târziu, nu am făcut progrese prea mari în această direcție.

Via Shoeboxblog

Dacă fie nu știați de expoziție (or mai fi extratereștri ca mine prin oraș), fie nu ați avut ocazia până acum, eu vă recomand cu căldură să vă rezervați o jumătate de oră pe care să o petreceți în fața imaginilor și a textelor explicative ce le însoțesc. Planșele originale au alături traducerea în limba română a textului nemțesc, așa că necunoașterea limbii germane nu constituie o scuză valabilă. Pentru cei trecuți de o anumită vârstă, multe din stările (de fapt și psihice) descrise în spațiul restrâns oferit de asemenea ocazii vor suna neliniștitor de familiar. Pentru cei cărora imaginile și textele le evocă mai degrabă romane orwelliene sau disptopii SF turnate în alb-negru decât viața reală este adăugată ultima planșă cu povestea expoziției în sine, născută din crezul „Nie wieder Diktatur!” (never again dictatorship). Dacă tot nu v-am convins, aruncați măcar un ochi aici.

După părerea mea, nu sunt suficient de multe expoziții de acest tip, cu material brut, ca să spun așa. Imagini „pe bune”, articole din presa vremii și faptele reci, care să te lovească în moalele capului. De fapt, nici nu știu unde ar trebui plasat acel „destul”. Dictaturile, regimurile totalitare de tot soiul, oprimarea calculată pe motive imbecile, crime ale conducătorilor împotriva propriilor populații, degradarea Oamenilor și reducerea lor la elementele unui plan, în numele unei idei, oricare ar fi ea – toate astea sunt niște recurente în istorie. Și mie personal, nu mi se pare că se împuținează cazurile, eventual se transformă mijloacele de înlănțuire, devenind mai subtile și mai perfide.

Sunt de acord că până la un anumit nivel, societatea primează asupra individului, supraviețuirea speciei / colectivităților fiind mai importantă decât soarta unor elemente disparate. Accentul cade însă pe „până la un anumit nivel”. În momentul în care orice fel de grup este abstractizat în așa hal și ridicat pe un piedestal atât de înalt deasupra indivizilor care îl compun, acel grup și-a pierdut legitimitatea existenței. Unicul motiv al existenței societății este crearea unui cadru în care cât mai mulți indivizi să se poată împlini  în siguranță și fără frecușuri prea mari cu alți indivizi. Orice îndepărtare a elementelor perturbatoare este o încălcare a unei individualități, din păcate necesară pentru a menține echilibrul întregului. Când însă tot mai mulți indivizi fie constată că societatea dată nu își îndeplinește menirea, fie sunt considerați indezirabili de către conceptul abstract menit să le servească nevoile, grupul respectiv are nevoie de o regândire/restructurare. În momentul în care societatea își atacă proprii membrii, ea este cea deviantă.

Invariabil, mai devreme sau mai târziu, construcția respectivă sucombă. După atingerea unui punct critic urmează inevitabil colapsul. Dar cu ce preț? Cu ce preț de suferințe fizice, psihice, morale și de care vreți voi, s-a creat acea masă critică, cu ce pierderi s-au înfruntat cele două forțe opuse, ce răni a lăsat în urmă ridicarea și decăderea unui alt experiment social eșuat și cine și pentru câtă vreme va plăti prețul vindecării? Și cu toate astea, undeva, într-un colț de lume, niște indivizi pășesc cu zâmbetul pe buze și un suspin de ușurare într-o capcană ideologică, care se va închide la momentul potrivit în urma lor, damnându-i pe ei și pe urmașii lor la a plăti prețul acela cumplit – o bucățică din însăși umanitatea lor. Și asta în numele unei himere, a unor promisiuni deșarte sau de spaima unui pericol cel mai probabil artificial dar cu certitudine infinit mai mic decât cel ascuns sub lozincile salvatoare.

Și din nou îmi vin în minte acele replici din Revenge of the Sith. Aren’t we always doing that?

- In order to ensure the security and continuing stability, the Republic will be reorganised in the First Galactic Empire! For safety and secure society!
- So this is how liberty dies… With thunderous applause.

Click here to view the embedded video.

A REFULÁ ~éz tranz. 1) (dorințe, imagini, idei etc.) A respinge ca fiind în contradicție cu normele morale ale individului.

Nu îmi place politica şi nu îmi place să înjur. Dar la cel mai recent curs de comunicare în situaţii dificile (şi e doar de săptămâna trecută, deci ţin bine minte), am învăţat că un element cheie într-o comunicare de succes este adecvarea limbajului la nevoile interlocutorului. În acest sens, o aplicaţie practică: “Domnule Băsescu, în acest moment îmi doresc foarte tare o schimbare de sex. Şi apoi o sculă din aia ca în mailurile de spam. Ca să vă pot spune din rărunchi, dumneavoastră şi gloatei de imbecili de aceeaşi teapă, care trăiesc prea mult cu filme în cap şi prea puţin pe aceeaşi planetă cu restul muritorilor de rând din această ţară;  cu mâna pe inimă şi nu doar sincer ci şi conform cu realitatea: “Futu-te-n gât de amoebă retardată”.

… Că suntem la fel de tâmpiţi ca ei. Şi lor le-a plăcut o maimuţă şi au mai vrut-o o dată. Pe ei nu i-a lăsat constituţia a treia oară. Deocamdată nu ne lasă nici pe noi. Dar doar am învăţat că se pot face multe într-un cincinal. Ba, pardon, în patru ani jum’ate.

(Şi cu asta promit că am încheiat subiectul)

Mercantil vorbind, Opera/Teatrul este o instituţie ca oricare alta (şi încă una căreia nu cred că îi merge prea bine din punct de vedere financiar) care a închiriat un spaţiu electoral de care cineva cu bani s-a folosit. La fel de pragmatic vorbind, Revoluţia a fost monetizată de n ori cu varii ocazii; de exemplu, ca simbol pentru un oraş pe care îl prefer oricărui altuia din România, să ne înţelegem, dar în care vara te scoate duhoarea din tramvaie. Nu mi se pare cu nimic mai revoltător să utilizezi acest anume simbol cu încărcătură afectivă decât alte manipulări electorale de acest gen. Cum a fost tint-ul violet al afişelor lui Antonescu din turul I. Cum sunt mutrele copiilor din clipurile electorale care ne povestesc ce “viitor de aur ţara noastră are”.

De altfel, în general mi se par scârboase încercări din astea de manipulare (electorală sau nu) care apelează la treptele 1-2 (de jos) ale piramidei lui Maslow. Îmi pare sorry… campanii proaste pentru mase proaste.

Revenind la sensibilităţile faţă de anumite subiecte… dacă ar fi să mă indignez pe tema asta, mai degrabă m-aş indigna din cauza afişelor pentru Târgul Cadourilor de Crăciun, sau aşa ceva. Care beneficiază de prezenţa senzuală a unei Crăciuniţe care putea apărea foarte bine şi ca reclamă a unei linii fierbinţi. Acu’, eu ştiu că ce e frumos place şi la Dumnezeu. Ştiu şi că sex sells (more than anything else in the world other than weapons). Ştiu şi că la târg se vor înfiinţa varii piţi care se vor mâţâi pe lângă iubi să le ia acel frumos telefon roz mai deştept decât ele.

Dar în mintea mea de copil mic şi prost, Crăciunul a rămas o sărbătoare a copilăriei. Aşa că în aceeaşi minte de copil mic şi prost (că alta n-am), a horny chick pe afişul unui târg de Crăciun e o chestie de o mie de ori mai imbecilă decât moaca lui Geoană pe clădirea Operei.

În germană se foloseşte o urare care în traducere ar însemna “zile de sărbătoare contemplative”. Ho Ho Ho.