A REFULÁ ~éz tranz. 1) (dorințe, imagini, idei etc.) A respinge ca fiind în contradicție cu normele morale ale individului.

Nu îmi place politica şi nu îmi place să înjur. Dar la cel mai recent curs de comunicare în situaţii dificile (şi e doar de săptămâna trecută, deci ţin bine minte), am învăţat că un element cheie într-o comunicare de succes este adecvarea limbajului la nevoile interlocutorului. În acest sens, o aplicaţie practică: “Domnule Băsescu, în acest moment îmi doresc foarte tare o schimbare de sex. Şi apoi o sculă din aia ca în mailurile de spam. Ca să vă pot spune din rărunchi, dumneavoastră şi gloatei de imbecili de aceeaşi teapă, care trăiesc prea mult cu filme în cap şi prea puţin pe aceeaşi planetă cu restul muritorilor de rând din această ţară;  cu mâna pe inimă şi nu doar sincer ci şi conform cu realitatea: “Futu-te-n gât de amoebă retardată”.

… Că suntem la fel de tâmpiţi ca ei. Şi lor le-a plăcut o maimuţă şi au mai vrut-o o dată. Pe ei nu i-a lăsat constituţia a treia oară. Deocamdată nu ne lasă nici pe noi. Dar doar am învăţat că se pot face multe într-un cincinal. Ba, pardon, în patru ani jum’ate.

(Şi cu asta promit că am încheiat subiectul)

Mercantil vorbind, Opera/Teatrul este o instituţie ca oricare alta (şi încă una căreia nu cred că îi merge prea bine din punct de vedere financiar) care a închiriat un spaţiu electoral de care cineva cu bani s-a folosit. La fel de pragmatic vorbind, Revoluţia a fost monetizată de n ori cu varii ocazii; de exemplu, ca simbol pentru un oraş pe care îl prefer oricărui altuia din România, să ne înţelegem, dar în care vara te scoate duhoarea din tramvaie. Nu mi se pare cu nimic mai revoltător să utilizezi acest anume simbol cu încărcătură afectivă decât alte manipulări electorale de acest gen. Cum a fost tint-ul violet al afişelor lui Antonescu din turul I. Cum sunt mutrele copiilor din clipurile electorale care ne povestesc ce “viitor de aur ţara noastră are”.

De altfel, în general mi se par scârboase încercări din astea de manipulare (electorală sau nu) care apelează la treptele 1-2 (de jos) ale piramidei lui Maslow. Îmi pare sorry… campanii proaste pentru mase proaste.

Revenind la sensibilităţile faţă de anumite subiecte… dacă ar fi să mă indignez pe tema asta, mai degrabă m-aş indigna din cauza afişelor pentru Târgul Cadourilor de Crăciun, sau aşa ceva. Care beneficiază de prezenţa senzuală a unei Crăciuniţe care putea apărea foarte bine şi ca reclamă a unei linii fierbinţi. Acu’, eu ştiu că ce e frumos place şi la Dumnezeu. Ştiu şi că sex sells (more than anything else in the world other than weapons). Ştiu şi că la târg se vor înfiinţa varii piţi care se vor mâţâi pe lângă iubi să le ia acel frumos telefon roz mai deştept decât ele.

Dar în mintea mea de copil mic şi prost, Crăciunul a rămas o sărbătoare a copilăriei. Aşa că în aceeaşi minte de copil mic şi prost (că alta n-am), a horny chick pe afişul unui târg de Crăciun e o chestie de o mie de ori mai imbecilă decât moaca lui Geoană pe clădirea Operei.

În germană se foloseşte o urare care în traducere ar însemna “zile de sărbătoare contemplative”. Ho Ho Ho.

PS: Am votat şi la referendum, dar pentru ăla nu am primit abţibild Şi ca să nu existe dubii, am mers la vot de fiecare dată de când am împlinit 18 ani, cu excepţia europarlamentarelor. Atât că am dezlipit ulterior minunile că se murdăreau şi arătau urât.

Ziceam aici, într-un comment la postarea lui dAImon că îmi voi anula votul. Change of plan, cel puţin pentru turul I. Deşi, e ca şi anulat, dar nu contează. Opţiunea mea e sus în colţul blogului. Cu link cu tot să vă lămuriţi asupra de ce-ului. Şi că tot veni vorba de DeCe, şi un link la tutorialul pentru badge, în caz că vreţi să susţineţi ceva. Fie că o fi Cernea, fie că o fi verzii, salvarea balenelor sau săptămâna de lucru de două zile

Tot în categoria iluminări subite, mi-am dat seama acu’ vreo două zile la ce dracu poate folosi aberaţia de twitter unei persoane asociale ca mine. Celebrity stalking. Ştiu, chestia asta se practică de obicei între 12-15 ani, dar cică ai vârsta pe care o simţi. Poze tâmpiţele neregizate şi perle de genul “Wrote a hysterical song. Hysterical.”, “A wordy dinosaur: thesaurus” sau “Getting out of bed is so overrated. I just can’t support the concept right now.” îmi înseninează garantat o zi, chiar dacă e cretină în tot restul timpului.

Speaking of which… mă apucă lehamitea de mine însămi când încerc să fac pe omul foarte sociabil, deschis şi mai ales dornic să muncească şi care dă răspunsurile stas la întrebările stas. De fapt, mi-e aşa silă de tot circul de ambele părţi – plus că până una alta sunt pe program de “om normal”, adică încerc să ajung la tăiat frunze la câini măcar pe la ora 10 – încât dimineaţa îmi vine să îmi dau cu capul de pereţi când trebuie să scot nasul (şi până la urmă şi the rest of me) de sub plapumă. Sau şi mai bine, să bag cornu’ înapoi în pernă şi să hibernez. Until next spring or next life.

Să revenim la dracii mei de duminică. Am vrut să îi servesc atunci, “la cald” dar ar fi fost postare cu pătrăţel roşu – eventual care să clipească luminos. Aşa că avem acuma draci la rece (draci frappe? draci acustici? unplugged?).

După lucru, am trecut prin mall. Nu, nu la şoping. Aveam buna intenţie să scot bani de pe card şi să îmi plătesc factura la Orange – nu ştiu de ce aveam impresia că duminică şi în noua sărbătoare legală pe deasupra aş fi putut face asta. Dar dacă nu, măcar să îi am acolo, de o cola. Bancomatul cel mai la îndemână – cel de la BCR la demisol.

“Cardul dvs. a expirat”. Dang! Aştept să îmi recuperez nenorocitul (şi inutilul) card când… ţeapă. Stuck. Banca închisă, cu anunţ pe uşă că nu se lucrează nici luni. A urmat un traseu de genul – fostul punct info – un tip de security (singurul pe care nu l-am înjurat în ziua respectivă) – noul punct info – casă – telefon BCR – telefon Raiffeisen. Şi acuma să vă povestesc câte ceva despre serviciile de relaţii cu clienţii.

Aş vrea să ştiu şi eu căror creiere clocite le-a puiat ideea să mute Info Clienţi de la demisol lângă intrare (adică să o vadă tot prostu’ nelămurit atunci când intră în huiduma aia de clădire)? Nici măcar nu au mai aruncat acolo încă o tonetă de prost gust care să ofere ceva servicii nesolicitate. Nenea de la security m-a lămurit că s-a mutat la parter (adică la etajul I pentru neavizaţi).

Uhm… în caz că nu ştiaţi, jumătate din populaţia nimerită pe acolo are probleme cu orientarea în mall (cel mai mare din sud-estul Europei bla bla şi prost conceput). Nici o şansă să găsească info center-ul ăla. Oricum tanti m-a anunţat cu o privire blajină de căprioară că tot “nici o şansă” ca duminică la ora aia să vină cineva de la BCR să scoată cardul din bancomat (tare am impresia că dacă le zvârleam o cărămidă în bancomat, soseau urgent).

I-am mulţumit frumos şi i-am sugerat să le spună şefilor că mai bine le mută înapoi. Cică “nici o şansă” nici la aia (mă întreb dacă tot “nici o şansă” îi spunea şi tipului care o vrăjea şi care se aştepta răbdător să plec ca să poată continua). Drept pentru care mi-am zis în sinea mea că tot e bine că nu au mutat punctul info în Food Court şi m-am dus acasă.

Aveam numărul de la asistenţă carduri aşa că… am sunat să îi anunţ că am un card blocat la ei în bancomat.

Cu asistenţa asta telefonică… eu îi înţeleg pe oamenii ăştia. E un job de rahat şi ţi se vâră în cap nişte fraze-tip pe care le tot repeţi ca un papagal fiecărui cretin care te sună, conform procedurii. Când termini apelul, îl înjuri pe ăla de a sunat de toţi sfinţii şi toate neamurile. Atâta că la telefon, treaba ta e să fii politicos, prietenos şi de un oareşce ajutor omului. Eventual să sari peste răspunsurile de automat şi să reacţionezi omeneşte. Fail.

So, îi spun lu’ tanti cine şi de unde sunt şi că am un card blocat într-un bancomat BCR.

- Cardul este BCR?
- Nu, este de la altă bancă.
- Atunci vă rog să sunaţi la banca emitentă.
- … ?!?!
- Vă rog să sunaţi la banca emitentă să vedeţi ce procedură au.
- Staţi un pic… cardul, bucata de plastic, este blocată fizic într-un bancomat BCR şi…
- Vă rog să sunaţi la banca emitentă! (tanti începuse să fie iritată)
- Staţi să mă lămuresc dacă am înţeles. Eu sun la Raiffeisen şi… ei vin cu cheiţa la bancomatul dvs. şi îmi scot cardul???
- V-am rugat să sunaţi la banca emitentă pentru a întreba ce proceduri au!

(Tanti, poate păream niţel bătută în cap… da’ să ştii că nu sunt. Înţeleg de obicei din prima şi fără să mi se vorbească pe ton de ţoapă înţepată. Dar pentru că eu sunt om şi tu tot aia eşti, deşi te comporţi ca un calculator stricat, puteai să îmi explici că procedura voastră este să reglementaţi asta la solicitarea băncii emitente, căreia îi predaţi cardul).

So… i-am mulţumit pentru lipsa de ajutor şi am sunat la Raiffeisen.

Strike one: Ok, sun la Raiffeisen. Îmi răspunde un tip de data asta. Îi explic omului care e problema după care mă blochez la următoarea întrebare din partea lui:

- Dar la ce vă trebuie un card expirat???
- ………
- Poate e o întrebare stupidă din partea mea, dar la ce vă trebuie dvs. un card expirat!?

Uhm… aici omul se răstea la mine. Şi nu, nu era doar o impresie de la nervi; de obicei îmi ia destul de mult să fiu scoasă din sărite în asemenea hal încât să reacţionez. Ok, card blocat. Info center mutat la dracu’n praznic în mall. O înţepată pe pilot automat la BCR… dar ăsta ce pisici mai avea cu mine? Mi-au pleznit nervii.

- Aşa, şi de ce vă răstiţi la mine? Ştiu că aveţi un job ingrat, ştiu că sunteţi la muncă duminică, ştiu că e şi sărbătoare, ştiu că e ora 3 după-amiază şi că eu vă întreb cum recuperez un card expirat, dar tot nu înţeleg de ce vă răţoiţi la mine. Şi da, este o întrebare foarte stupidă pentru că eu nu am de unde să visez ce proceduri aveţi dvs. în legătură cu asta. Mă gândeam, cu mintea mea de om nefamiliarizat cu cerinţele băncii dvs., că poate trebuie să predau cardul expirat atunci când îl ridic pe cel nou… de exemplu. De aia am sunat la dvs., să vă întreb, nu să vă răstiţi la mine.
- …
- Deci… las cardul ăla în plata domnului?
- Nu trebuie să predaţi cardul vechi. (voce mică, mică)

Mda. După care a devenit subit foarte prietenos. Mi-a explicat că dacă e expirat, nu e nici o problemă; altfel trebuia blocat. Şi dacă era de recuperat, era nasol, că lucrează greu cu BCR-ul şi că poate dura până la 10 zile să îl recupereze de la ei. După ce a butonat pe acolo m-a anunţat senin că am cardul nou emis deja şi că e la filiala X din 28 mai (şi eu probabil trebuia să am vreo revelaţie divină în acest sens?). Mnoh, în fine. I-am urat serviciu uşor în continuare după ce m-am lămurit că las BCR-ul să se spele pe cap cu cardul meu vechi blocat pe la ei.

Strike two: Ieri m-am dus la Raiffeisen să îmi ridic cardul (mi-am găsit buletinul ). Mă aşez frumos la un nene liber care mă poftise să iau loc.

- Bună ziua, am de ridicat un card de la dvs (îi dau buletinul).
- Card nou sau a expirat…?
- A expirat cel vechi.
- (omul butonează) Cardul vechi să mi-l daţi vă rog.
- … e blocat într-un bancomat BCR.
- Ah. Va trebui să îl blocăm şi apoi va trebui să veniţi la noi să îl recuperaţi, nu la ei. BCR ni-l predă nouă.
- … de ce să îl recuperez, dacă e expirat?
- Ah, e expirat?
- … da.
- (omul mai butonează o tură) Da, a expirat în 31 mai. E la noi cardul nou, vi-l aduc imediat.

Încă mă gândesc dacă nu oi fi fost la camera ascunsă. Ori asta, ori toată tărăşenia asta cu relaţiile cu clienţii este în întregimea ei un film cu şi pentru proşti.

De fapt, cred că ştiu ce am. Tură de noapte, plictiseala de rigoare şi încă nu mi-e somn; deci pe drum, în loc de porţia de flashbacks şi amintiri din copilărie, am avut parte de nişte infuzii de crudă realitate. Iar faptul că făceam din tot sufletul playback “everybody look down, it’s all in your mind” nu m-a ajutat prea mult să scap.

În primul rând, cred că a murit căţelul de la Clinicile Noi. Era unul aciuit pe lângă spital, un bătrânel cu botul cărunt. Eu îi spuneam Hienă pentru că era roşcat cu dungi negre. Genul precaut de la prea multe şuturi încasate. De cele mai multe ori stătea la soare, nu se mai ostenea să se ridice când mă apropiam; întindea doar capul la mângâiat. Nu l-am văzut de vreo două săptămâni, cred. Am tot zis că întreb un portar, dar parcă nu vreau să aud.

În al doilea rând, sper că termină odată nenorocitul de supermarket de lângă mall. M-am săturat de praf, bocănituri, trosnituri şi fluierături. Nu era încă ora opt, dar chinezii de pe şantier erau la datorie, cu zgomotul de rigoare. Mda, ştiu. Spaţiile verzi nu produc bani. Şi odată ajunşi în punctul ăsta spunem stop, că altfel îmi deraiază limbajul.

În al treilea rând… ei bine, cât oi fi eu de struţ în ale politicii, nu scap de campania electorală.

Faptul în sine că sunt struţ este destul de trist. Pentru cine nu cunoaşte, timp de doi ani am lucrat la Pro Democraţia (sau Asociaţia Pro Democraţia, cum insista tanti cu imaginea să spunem), plus alţi vreo doi voluntariat; adică printre altele, explicam lumii că este important să facă uz de drepturile pe care le are, în cunoştinţă de cauză; simţ civic, răspundere de cetăţean, democraţie participativă, make yourself heard, bla bla.

Şi iată-mă, chiar şi după această experienţă, ajungând la vechea vorbă din popor despre politică şi meseria pe care o practică (aia cea mai veche din lume) şi zicând că oricum nu are rost/importanţă decât dacă ţii morţiş să faci ulcer sau infarct sau ambele (iar când o să ţin morţiş să fac aşa ceva, probabil voi urmări finale Barcelona – Manchester, un mod mult mai plăcut de a da în asemenea boli). Aşadar, de ceva vreme, merg la vot doar pentru a-l anula.

Ştiu, cei cărora le-a rămas ceva simţ civic şi amatorii de teorii ale conspiraţiei vor spune că asta este taman ceea ce se doreşte – un public apatic, dezinteresat de astfel de probleme, care nu se exprimă în legătură cu propriul destin (în cazurile grave) sau cu probleme care îl privesc direct şi personal (în cazurile mai puţin grave) şi dacă se poate, pe deasupra, şi îndobitocit. O masă amorfă, numai bună de manipulat şi ţinut în frâu cu pâine şi circ. Culmea, le dau şi dreptate în privinţa asta. Da’ zău dacă mai îmi pasă.

Eh, dar cum spuneam, nu scap de afurisita de campanie. În Mărăşti, lângă reclama la Fiat tronează un banner luuuuuung cu Europa este liberală. De fiecare dată când îl văd mă gândesc la acelaşi lucru: Crin Antonescu are mutră de psihopat. Psihopat din ăla din filme. Steve Buscemi în rolul lui Garland Greene din Con Air. Cristian Buşoi, dacă e să fie plasat în acelaşi context, cu figura aia de şoarece de bibliotecă, pare genul de ‘the friendly neighbourhood rapist’. Divaghez total iar mutrele lor sunt complet nerelevante în context, ştiu. (Acuma constat cu tristeţe că PNL Timiş are pagină cu muzică included care porneşte automat. Just one word: Arrrrrrrrrrrgh!).

Bannerul respectiv este însă mic copil pe lângă cele două monstruozităţi ale PD-Lului de pe dărăpănătura aia de clădire (care nu ştiu ce naiba mai aşteaptă pentru a fi pusă într-o altă funcţiune decât adăpost de iarnă şi toaletă pentru aurolaci, în plin centru istoric al oraşului). Nu tu Coca Cola, nu tu Centru de Afaceri, nu tu concerte DJ Tiesto şi ce s-a mai afişat pe acolo (bine că stau zidurile în picioare destul cât să suporte mash-uri). Nu dom’le. În familie, trecem mai uşor peste greutăţi.

Când aud / văd chestia asta, îmi creşte tensiunea. Adică… clar. Hai la ţară, să vedem de unde mai găsim un portbagaj de cartofi; hai să scriem lu’ mami şi lu’ tati să ne mai trimită bani de chirie şi să nu uite de taxa pentru facultă. Hai până la Western Union, să luăm banii de rate de căpşunaru’ din dotare. Dacă nimic nu merge, punem de o nuntă sau dacă am avut proasta inspiraţie să o avem deja, turnăm un plod să avem botez. Să sară cu euro naşii şi cu cine-o fi. Trecem şi peste asta.

Dragii moşului, nu ştiu care cap sec luminat v-a făcut sloganul ăsta care plesneşte de [sarcasm]optimism[/sarcasm], da’ a nimerit-o bine cu două trăsături din alea, ieşite parcă din comentariul literar la Mioriţa: băgat capu’ la fereală în turmă şi doar-doar om trece şi peste asta cumva. Viva fatalismul şi gregarismul. Şi când mă gândesc că dacă acuma, după ce m-am descărcat, mă bag la somn… dacă nu mă trezesc chinezii de pe şantier, trece o dubiţă PD-L cântând răguşit la megafon “apa trece, pietrele rămân”, mai că mi-aş dori să nu fiu un struţ ordinar, ci unul surd.