Tot în categoria iluminări subite, mi-am dat seama acu’ vreo două zile la ce dracu poate folosi aberaţia de twitter unei persoane asociale ca mine. Celebrity stalking. Ştiu, chestia asta se practică de obicei între 12-15 ani, dar cică ai vârsta pe care o simţi. Poze tâmpiţele neregizate şi perle de genul “Wrote a hysterical song. Hysterical.”, “A wordy dinosaur: thesaurus” sau “Getting out of bed is so overrated. I just can’t support the concept right now.” îmi înseninează garantat o zi, chiar dacă e cretină în tot restul timpului.

Speaking of which… mă apucă lehamitea de mine însămi când încerc să fac pe omul foarte sociabil, deschis şi mai ales dornic să muncească şi care dă răspunsurile stas la întrebările stas. De fapt, mi-e aşa silă de tot circul de ambele părţi – plus că până una alta sunt pe program de “om normal”, adică încerc să ajung la tăiat frunze la câini măcar pe la ora 10 – încât dimineaţa îmi vine să îmi dau cu capul de pereţi când trebuie să scot nasul (şi până la urmă şi the rest of me) de sub plapumă. Sau şi mai bine, să bag cornu’ înapoi în pernă şi să hibernez. Until next spring or next life.

Click here to view the embedded video.

Şi  tot în acelaşi stil stop motion cu figurine, Bruce Lee vs. Iron Man în luptă. Fără interactivitate de data asta, dar cu un gag simpatic la final.

Click here to view the embedded video.

Interactivitate e şi aici, dar în alt stil: http://www.youtube.com/watch?v=RZzlezxLu7s. Mai ţine cineva minte desenele animate cu Gustav? Have fun

Dacă sunteţi curioşi ce am reuşit să aşez până acuma în raft, puteţi arunca un ochi aici.

Acum ceva vreme, am auzit (respectiv citit) alta. Era pe site-ul unei formaţii şi textul era formulat cam aşa: “The single will be available for purchase on xx.xx and will hit your brick and mortar shops on zz.xx”, data B fiind ulterioară datei A. Brick and mortar stores. Absolutely hilarious. Adică trebuia desemnat cumva special magazinul ăla de la care merge neica nimeni ca mine să cumpere piesa pe un suport solid. As opposed to modul “normal” de cumpărare, adică online.

Astăzi, alta. Rătăceam din site în site şi am dat peste un anunţ despre un seminar cu tema “problogging”. Ahem. Okay… whatever floats your boat. Printre punctele de pe agenda seminarului se numărau nişte întrebări de genul “cât de importantă este participarea blogger-ului la evenimente în off-line” şi alte câteva frazări similare care conţineau acel “off-line” ca specificare.

Şi dacă nu era destul, citesc pe un blog asta:

Una dintre cele mai prestigioase universitati din Londra va introduce in programa “Masterul in Twitter”, ca raspuns la lipsa de informatii de acest gen din PR si alte domenii ce au de a face cu comunicarea.

City University London lanseaza din aceasta toamna masterul numit “Information, Communication and Society“, unde studentii vor invata cum sa foloseasca site-urile de social networking ca unelte eficiente in comunicare. Vesna Bujic-Okretic, decanul facultatii de Stiinte ale comunicarii a declarat (n.r. sec): “Daca esti un expert in PR e esential sa intelegi tehnologia si potentialul ei!”

In afara de Twitter, masterul se va focusa pe site-uri precum Facebook, YouTube si Wikipedia. Cursurile incep in septembrie.

Eu recunosc… sunt mai brontozaur, aşa, la ceea ce se cheamă “new technologies”, sau mai degrabă la ceea ce eu percep ca o exagerare a lor. Wiki I can understand. YouTube I can understand. Blogs I can understand (doh!). Online stores nu mă încântă, de exemplu. I’m a touchy feely person, avea dreptate widget-ul ăla al testului youniverse.com care nu merge implementat pe wordpress *mumbles* (şi da, uite cum am reuşit să rămân cât de cât coerentă… trecând în engleză. Mrrr.)

Site-urile de social networking mă depăşesc. Hi5, Facebook, MySpace şi cum naiba le mai cheamă (adică mi-e lene să îmi verific “adresa de spam” de e-mail, unde îmi vin periodic tot soiul de invitaţii şi… cereri de prietenii) mă depăşesc total. De fapt, nu total. Sunt departe de ceea ce s-ar numi o persoană sociabilă şi între o întâlnire face to face şi nişte taclale pe messenger voi opta mai întotdeauna pentru varianta doi. Dacă până şi mie asemenea site-uri mi se par… triste… incredibil de triste prin ceea ce (îmi) relevă (mie personal) cred că e grav.

(Şi ca o paranteză, adică încă una între multele pe care le fac de obicei, Twitter-ul este până în momentul de faţă cea mai mare aberaţie în materie. De ce ar vrea cineva să împărtăşească lumii largi internautice 24/7 ce mănăncă, ce îi rămâne între dinţi şi de câte ori pe zi se duce la baie îmi va rămâne veşnic un mister, depăşit în dimensiuni doar de misterul “why would anyone want to know that???”, deşi aş putea să mă hazardez la o interpretare ad-hoc de genul “tocmai pentru că sunt incredibil de alienaţi şi se aruncă spre orice pai virtual care pare să promită o salvare”. Singurul lucru bun pe care îl pot spune despre twitter este că are un nume şi logo perfect alese şi acordate cu imbecilitatea conceptului.)

Revenind… înainte (when you… were youuuuuuuung – vă ţin în fragmente de Killers de acu; ştiu că devin enervantă) se punea acea minunată particulă “e-” înainte de cuvânt pentru a desemna varianta online a realităţii respective. E-mail, e-communication, e-banking, e-voting, e-citizenship. Whatever. Adică ce se întâmpla în “offline” era varianta stas (desemnată de cuvânt ca atare), “online”-ul era derivatul.

Se pare că mai nou trebuie să denumim special “offline”-ul pentru a evita confuziile (brick and mortar store, sau evenimente în offline din exemplele de mai sus). Pentru că nu mai suntem aşa siguri care este the real thing. Cum ziceam… sunt mai brontozaur. Probabil că in the great scheme of things, este modul firesc de desfăşurare. Din mica, meschina şi subiectiva mea perspectivă refuz să o numesc evoluţie. Şi refuz să o accept ca normală până într-atât.

Ziceam că e grav. Concluzia este absolut subiectivă. Este doar o schimbare majoră, o redefinire a relaţiilor inter-umane. Care mie nu îmi place. Nu sunt fan scenarii apocaliptice post-cyber-punk-digital-nightmare- … etc. Dar cumva, un gând mă roade şi îmi şopteşte că nu e bine (şi tocmai pe mine m-a găsit, care mă simt foarte bine pierdută-n pixeli).

Dar simt că pierd “umanul” ăla între biţi şi bytes. La noi, ăştia care stăm să butonăm din lumea “civilizată”; alţii se confruntă cu probleme mult mai primare legate de subzistenţă şi riscă să îşi piardă “umanul” în favoarea animalicului din motive care nu ţin neapărat de ei, dar deviez. Cum spuneam, ne pierdem “scânteia” (divină sau nu, după credinţa fiecăruia, dar vie) într-o amorţeală digitală.

Hello.
Is there anybody in there?
Just nod if you can hear me.
Is there anyone home?

We all have become comfortably (or not) numb.

Click here to view the embedded video.