Și dacă nu m-ar afecta direct pe mine, ca individ (și cetățean al internetului, fie că îmi/îți/îi/ne/vă/le convine), mă afectează așa, la mod ideatic. Pentru că am trăit o perioadă într-un regim totalitar. Da, scurtă, dar suficient cât să intuiesc ceva în spate, ceva ce sper să nu își mai arate VREODATĂ fața. Așa, ca într-o nuvelă de Lovecraft din aia fain scrisă, în care nu „vezi” niciodată monstrul, dar îi simți și îi intuiești mereu prezența. Și oricum ai lua-o, orice perioadă, cât de scurtă, este mult prea lungă pentru așa ceva. Pentru că punerea de botnițe, de călușuri, de cătușe, de camere de luat vederi, de microfoane, de log-uri, de dosare și de arhive a fiecărei mișcări pute a 1984 ca un hoit în descompunere și pentru că am avut nopți de insomnii după ce am citit cartea aia acu 12 ani.

Peste dispoziția asta a mea revoluționară (în total dezacord cu dispoziția revoluționară a concetățenilor mei, care e de complet altă factură) a căzut hodoronc tronc o decizie în firma la care lucrez, de a închide fumoarele în ultima săptămână a fiecărei luni (fumoarele fiind camerele acelea în care fumătorii își puteau vedea nestingheriți de fumat, fără a deranja pe cineva). Cu cheia, deci cât se poate de ad litteram. Sunt frumoase intențiile declarate (sănătate, campanie, grijă și alte cuvinte-cheie), nu neg, dar aplicate și comunicate într-un mod care mie a făcut să îmi crească subit tensiunea.

A se nota că nu fumez și n-am fumat în viața mea. Dar mă gândesc că oamenii ăia, mulți, care fumează trebuie să coboare 5, 6, 7 etaje, să stea în frig și în ploaie lângă clădire, apoi să urce iar 5, 6, 7 etaje. Cu două lifturi cu capacitate maximă de 8 persoane. În condițiile în care prin natura muncii, nu își pot lua mai mult de n oameni pauză și aia nu mai lungă de x minute, x echivalând în general cu 10. Pauzele se depășesc oricum, că nu ai cum să te mai încadrezi. E frig afară. Arată ca pixu’ când doișpe oameni stau zgribuliți pe lângă clădire să fumeze. Nefumătorii nu mai prind pauze. Iar în general, atmosfera este orice altceva decât constructivă, oamenii sunt nervoși pentru ca jobul e oricum stresant, doar de draci din ăștia corporatiști nu mai avea nimeni nevoie. Colac peste pupăză nimeni, dar absolut nimeni nu va renunța la fumat pentru așa o tâmpenie. Uite de ce am umblat eu, nefumătoare, cu liste de strâns semnături (generând o nouă serie de sprâncene ridicate). Pentru că nu este normal. Și pentru că, în ciuda părerii cu „iar ăia fac gură, iar lor nu le convine ceva”, este normal să îți deschizi gura când se nasc asemenea monștri din somnul… nici nu știu a ce. Presupun că de vină este completa rupere de realitatea „oamenilor normali” a „celor de sus” – de fapt același sindrom evident și la scară macro. Aștept cu deosebit interes rezultatul oficial al petiției la fel de oficiale. Fără nici un fel de așteptări (pentru că nu am așa ceva), ci cu un soi de… curiozitate profesională.

Și revenind la ideea mea (dintr-o anterioară postare pe teme… revoluționare) că adevărata schimbare se face la nivel micro, cu niște omuleți supărați care vor să facă ceva ce contează și atât cât pot ei: Editura All a lansat campania vALLuntar (via Richie). O echipă a editurii va presta muncă de voluntariat, dacă suficienți bloggeri citesc și recenzează cărți de-ale lor până în 16 martie. Adică ei încearcă să facă ceva mișto, și tot ce se cere de la lume este să citească și să scrie despre asta. Eu am aruncat un mail la adresa indicată în regulamentul campaniei. Sună promițător – să vedem ce iese.

P.S.: În aceeași ordine de idei: domeniul și hostingul blogului sunt de la GoDaddy. Intenționez să îl mut din aceleași „motive ideologice” de mai sus. Sugestii, idei, comentarii?

Cei care au încercat azi să acceseze diferite site-uri și s-au trezit cu ele înnegrite la propriu, carevasăzică blacked out, au avut ocazia să citească despre SOPA/PIPA. Dacă nu au făcut-o, dacă nu au auzit sau dacă dau din umeri a „ce-mi pasă mie de legile americane” (tentația e mare), mai jos e un clip care explică cu ce se mănâncă abrevierile respective.

Click here to view the embedded video.

În consecință, o sumedenie de site-uri și-au închis astăzi parțial sau complet porțile în semn de protest. Nota un articol pe undeva (chiar am uitat sursa) că lipsesc din horă jucătorii cu greutate – site-uri ale unor companii, care nu au vrut să renunțe la profit. Posibil. Mesajul a fost însă transmis la milioane iar eu personal nu mă așteptam să văd un protest atât de răspândit. Nu țin minte să fi văzut www-ul vreodată la fel de unit într-un scop oarecare. Mai jos e o galerie de imagini pe care le-am prins eu, pe varii site-uri (o listă probabil ceva mai completă aici).

Îmi voi permite luxul de a acorda trei premii de creativitate pentru modul în care au transmis mesajul „stop SOPA” unele dintre site-uri. Așa, ca dovadă că creativitatea este la ea acasă pe net.

La categoria Audio-Video, câștigători sunt cei de la LaughPong, pentru o cântecelul lor cu text anti-SOPA pe melodia lui Don McLean American Pie (probabil o violare de copyright). Bonus pentru mesajul din clip „Changing your twitter photos and getting angry isn’t enough. Call your Senators today.” – via Gizmodo.com:

Click here to view the embedded video.

La categoria Animație-Umor, câștigător este domnul Oatmeal în persoană. Site-ul este blacked out, pe pagina principală regăsindu-se .gif-ul de mai jos, o ilustrare a situațiilor absurde care pot fi create / invocate cu ajutorul celor doua legi în discuție.

Premiul la categoria Design sau Sleek, Simple, Effective sau Love at First Sight sau This is Design! merge la Wikipedia, cea care a și stârnit valurile cele mai mari în presă. Primul blackout pe care l-am văzut de altfel azi dimineață. Imaginea îmi tronează pe desktop, atât acasă cât și la lucru.

După ce mi-am revenit din recul, prima asociere mentală pe care am făcut-o a fost cu Another Brick in the Wall. Partea aia cu marșul ciocanelor din clip, cu umbre cu tot. Nu că „we don’t need no thought control” nu ar cadra perfect cu situația. A doua asociere a fost orwelliană, 1984-ească. O imagine de film sumbru, alb-negru, cu o închisoare de maximă securitate, cu farul de căutare din turnurile de pază la datorie. Dacă e să o dau pe englezisme, it rang the bells it was designed to ring, așa că din punct de vedere al reacției emoționale, design de nota 10. Bonus pentru faptul că eu am dat și clickurile respective.

Mi-aș propune să scriu mai des, îmi tot zic asta de ceva vreme. Eram chiar foarte plină de avânt la finalul vacanței și am îngrămădit niște postări în drafturi. De fiecare dată când deschideam blogul însă, dădeam cu ochii de poza lui Nero și îmi trecea tot cheful. Uite, o să înșir mai jos niște teme, poate că măcar de jenă mă apuc de ele zilele astea:

• retrospectiva de lecturi pe ultimele trei luni, cum îmi propuneam la 1 octombrie
• vreo 2-3 postări despre Thailanda, inclusiv mai multe poze
• o serie de fotografii intitulată Colors of Buddhism
• câteva povestiri din categoria fan faction pe care le-am scris pe vremea când jucam 9Dragons, pentru download in format pdf
• ceva despre limbajul de call-center care nu va fi nici diatribă contra vreunei firme, nici copy paste din manuale
• o nouă postare pentru galeria de personaje, despre o fată inspirată de un film
• câte ceva din constatările profului meu de olandeză – un pic de etnopsihologie empirică
• un pic despre Drizzt (asta zace pe listă din ianuarie 2011) și sci-fi vs. fantasy în preferințele mele

Mi-aș propune de asemenea să recitesc și să corectez textele înainte de a da publish pentru a reduce numărul de litere mâncate sau inversate (spre disperarea Șoimului). Dar cum mă cunosc prea bine, nu o să mă țină.

Mi-aș dori mie în primul rând și blogului în al doilea, să se lungească listele afișate pe paginile Sights|Travel, Sounds|Music, Rants|Books. Cu alte cuvinte, cât mai multe călătorii efectuate, concerte văzute, cărți citite.

Dacă e să mă las purtată de valurile utopiei, mi-aș dori să schimb tonul articolelor. Să exilez amărăciunea, ciuda, frustrarea și furia.

Bazându-mă pe faptul că nu mușcă, aș putea să mă îmbii să las mai des comentarii pe unde circul, bloggerește vorbind. Bineînțeles, aia e un fel de socializare, va cere efort din partea mea.

Am câştigat de patru ori în viaţa mea ceva pentru care m-am bucurat foarte mult. O dată a fost un CD de la VH-1, prin tragere la sorţi, pentru că votasem ceva la ei pe site iar “premiul” a fost o surpriză. Celălalte dăţi s-au apropiat mai mult de noţiunea de concurs normal la care ajungem imediat.

O plasă cu o mapă, nişte broşuri, nişte sticle de Coca Cola, baloane, abţibilduri şi alte mici prostioare a fost primul premiu pe care l-am câştigat la un concurs, ever. Era ceva organizat acum mulţi ani de Radio Vest (actualul West City Radio) cu ocazia Zilei Europei, şi mai ţin minte şi acuma că răspunsul la întrebare era “Norvegia”. Am devenit de atunci abonată la concursurile Radio Vest, preferatele mele fiind cele de tip rebus din cadrul emisiunii Casa Soareului Răsare, dar prima dată a rămas specială .

În anul de graţie 2000 a început povestea mea de iubire cu concertele. Era o toamnă tristă şi ploioasă şi eu eram în primul an de facultate. Prin România abia începuseră să vină nişte nume mari “de dincolo” iar când am auzit că vine Bryan Adams la Bucureşti, am zis că-i musai să mă duc şi eu. TV Atomic a organizat atunci concursuri, dădeau două bilete zilnic. Era pe bază de întrebări din cariera lui Bryan şi sunt conştientă că acuma sună a “mare scofală!”, pentru că nenea Google îţi oferă în câteva secunde răspunsul la orice întrebare de acest gen, iar peste alte câteva secunde ai trimis mailul.

Pe atunci, eu aveam internet de la dnt, prin dial-up. Adresa de mail era cu @dnttm.ro iar timpul de internet era seara după ora 20:00, pentru verificat mailuri şi citit apoi offline, că era scump telefonul. De căutat răspunsuri pe interneţi, nici nu se punea problema. Scriam aşadar în fiecare seara câteva zeci de mailuri cu răspunsul (informaţii adunate de-a lungul timpului din varii reviste de profil) şi la ora 20:00, mă conectam şi le dădeam send. A doua zi aşteptam cu sufletul la gură ştirile Atomic, sperând să îmi aud numele. Nu a fost să fie. Într-o seară am primit reply de la o tanti, parcă Ana, cu adresă de mail @atomic.ro. Îmi spunea că îi pare rău că nu am încă nici un bilet la concert, pentru că am răspuns zilnic, şi corect, şi detaliat, dar din păcate mailurile mele ajung întotdeauna după momentul tragerii la sorţi. Era ultima sută de metri, se dădeau ultimele două bilete. Nu mai ţin minte exact întrebarea, ştiu că era ceva legat de duetul lui Bryan Adams cu Tina Turner, It’s Only Love. Am pregătit cam o sută de mailuri cu răspunsul şi le-am trimis înainte de ora X cu tarife mai mici la RomTelecom. Miracolul s-a produs – a doua zi de dimineaţă mi-am auzit numele la ştirile Atomic – unul din ultimii doi câştigători.

De atunci nu am mai prea participat la concursuri “pe bune” – poate vreo două poze trimise undeva, sau vreun cod de ceva ambalaj. Am mai “câştigat” de la Coca Cola – elfi de pluş şi sticle de 0.5 de pe sub capace dar totul a fost un fel de “meh”. Nu încercasem, nu îmi dădusem nici un fel de silinţă, nu am depus nici un fel de efort special.

Ajungem acuma la acea noţiune de concurs normal. Termenul nu îmi aparţine mie, ci lui Dragoş Alexa. Cu citat şi ghilimele: <“Concurs normal” = concurs unde trebuie să faci ceva, să depui un efort, să te afli într-o competiție și nu să dai Like sau să trimiți un SMS.>. Îmi era dor de aşa ceva. A mai fost unul pe un forum, se dădea o temă cu vreo 5 puncte de rezolvat/elaborat pentru a primi discografia Nightwish dar recunosc că deşi mi-au plăcut cerinţele (erau formulate astfel încât să încurajeze doar fanii să participe), mi-a fost lene.

Lenea aproape m-a învins şi de data asta. Mi-a plăcut însă ideea şi pentru că modul de abordare avea oarece tangenţă cu treaba mea de zi cu zi, am zis să încerc. M-am bucurat mult când am şi câştigat, tocmai pentru că a presupus să investesc mai mult decât secundele necesare unui click sau trimiterii unui SMS. Înainte de plecare am apucat să răsfoiesc un pic – şi să îmi placă ce văd – şi cărţile trimise de Dragoş, căruia îi mulţumesc pe această cale pentru promptitudine. Am avut oarece dubii legate de livrare, având în vedere plecarea iminentă, dar totul s-a potrivit la ţanc .

Când eram mică și părul meu aveau nevoie de o tunsoare, bunica mă ducea la Frizeria pentru copii Prichindel. Cuibărită într-un colț de stradă undeva între Unirii și Libertății, avea pe pereți tot soiul de personaje din desene animate iar „scaunele” erau și ele pe măsura mușterilor: mașinuțe, locomotive și tot soiul de personaje pe care te cocoțai. Sau așa țin minte. Peste toate astea se suprapune zgomotul foarfecilor (mie nu îmi plăceau alea dințate), al aparatelor de tuns și plânsul copiilor cărora le venea rândul.

Eu nu plângeam niciodată la tuns, stăteam cuminte să îmi facă tanti ce mi-o face. Și aveam o părere foarte proastă despre cei care plângeau – așa scandal, în public! Asta trebuia făcut acasă. În plus, după colț era o langoșerie și dacă eram cuminte, primeam langoș cu brânză. Așa că la mine, plânsul începea abia acasă, când eram informată că am fost tunsă „castron” și că îmi stă părul de parcă „m-ar fi lins o vacă în cap” .

Când am crescut, nu mai ştiu cu ce ocazie am ajuns la o altă frizerie. Aveam 15 ani, părul lung, îmi stătea groaznic şi vroiam să mă tund ca Shirleen Spiteri de la Texas în clipul de la Say What You Want. Tanti care mă tundea mi-a spus că nu se poate cum vreau eu, că am vârtej(uri). Nu m-am lămurit eu pe loc ce e aia, cert e că era de rău şi oricum nu m-a tuns cum vroiam eu.

Aşa că vizitele mele la diverse tanti care chiar ştiu să taie părul s-au rărit şi am tot umblat cu coama ciopârţită home-made. Înainte de a pleca vroiam eu însă musai să mă tund „cum trebuie”. Adică, de exemplu, egal în stânga şi în dreapta. Cum nu am avut chef să intru în prima frizerie (nu îmi vine să îi zic coafură, că nu mi se potriveşte de loc) şi să văd ce iese, am urmat şi eu prima recomandare bloggeristică la viaţa mea, care nu a avut de-a face cu filme, muzici sau cărţi (încă îmi amintesc cu plăcere de Zei americani pe care am citit-o după recenzia lui Richie).

Mi-am amintit de postarea Tomatei legată de La femme şi le-am făcut fetelor de acolo o vizită. De la Prichindel am ajuns aşadar la Doamnă iar după tuns, m-am aventurat într-un impuls nebunesc şi la un pensat, să fie meniul complet iar din punctul meu de vedere, experimentul a fost un succes. Şi dacă tot a fost de bine, am zis că e frumos să le pomenesc şi eu .

Așadar în cele ce urmează, urmează top5 așa cum îl văd eu: chestii posibile într-un fel sau altul pe calculator, care ar trebui să aibă un echivalent în viața reală. Cine vrea, poate să o ia de leapșă și adaug linkurile ulterior.

5. Pause. Ideal pentru orice moment când trebuie să iei o pauză, să respiri adânc de vreo două ori și să îți pui ordine în gânduri. Ca să te gândești la o replică adecvată într-o situație delicată. Ca să nu o iei razna când ai o tonă de mailuri de citit, sună două telefoane, trei persoane diferite vor trei lucruri diferite de la tine, raportul început trebuia predat ieri iar tot ce vrei tu este o armă de foc și un algocalmin, în ordinea aceasta. Ca să ai timp să arunci o privire într-o vitrină, să vezi dacă nu te-ai pătat cu ceva sau nu ai șlițul deschis de se uită toți la tine. Ca să nu răbufnești aiurea la cine nu trebuie. Sau pur și simplu ca să dai o tură la baie în liniște, fără a fi stresat că pierzi ceva important.

4. Bookmarks. Pentru toate clipele acelea din viață la care ai vrea să te poți întoarce din când în când: momente scurte dar perfecte, când nimic nu este imposibil, când e suficient să întinzi mâna și să atingi stelele. Fericire le spune. Organizate în foldere: Apusuri, Nori, Mare (cu și fără pescăruși), Atingeri, Concerte, Ploi (cu și fără fulgere), Căței, Priveliști din turnuri. Neapărat priveliști din turnuri.

3. Share. Pentru că pozele nu spun niciodată totul. De fapt, dacă nu ești un fotograf talentat nu spun mai nimic, iar dacă ești – spun povestea privitorilor, nu a ta așa cum ai vrea să o împărtășești altora. Pentru că orice povestire oricânt de măiastră este o traducere, o filtrare, o diluare. Pentru că sunt nenumărate clipe în care vrei să împărtășești totul, pe loc, neîngrădit, necenzurat; ceea ce vezi și auzi cu cei care nu sunt prezenți; câteodată doar o stare, fără a o transpune în cuvinte, fără a încerca să o explici sau să o justifici. Pur și simplu share.

2. Load Autosave. Orice joc deștept face autosave înainte momentelor cruciale – când schimbi zona sau înainte de a te bate cu vreun boss nasol. Dacă o dai în bară e game over. Și atunci ai mereu opțiunea de „load autosave” și te găsești iar în fața ușii, pentru o nouă încercare. Over and over and over again. Nu există situație imposibilă, dacă ți se dau suficiente încercări pentru a o rezolva. În cel mai pur stil Groundhog Day. Știu, știu, cunosc contra-argumentul. Totul ajunge să își piardă valoarea – lupta, victoria, înfrângerea, meritul, gustul dulce sau amar al rezultatului, frumusețea imprevizibilă a vieții. Dar n-o să cred pe nimeni care îmi va spune că nu și-a dorit măcar odată în viață să dea load autosave și să mai încerce o dată.

1. Undo. Și că tot veni vorba: de cele mai multe ori nici măcar nu e nevoie de un autosave. Ajunge un banal undo. La mine este campionul absolut al listei. Să formulezi ceva altfel. Să răspunzi sau dimpotrivă să ignori un apel. Să spui da în loc de nu sau invers. Să nu verși cafeaua. Să nu lași porumbelul ăla să îți iasă pe gură. Ar trebui ca în unele momente să îți apară pur și simplu plutind în față două taste maaaaari de CTRL și Z. Cea mai bună cremă antirid posibilă.

Motivul pentru care „proudly” se află în titlu, este că nu veți găsi o temă identică în arhivele WordPress-ului. Cum s-ar spune, mi-am petrecut constructiv concediul medical: am înghițit o tonă de paracetamol, euraspal și ambroxol și am produs o tonă de cod. Mare parte am aruncat la fel de repede cum am scris dar până la urmă am reușit să scriu ceea ce vedeți. Erorile de afișare le-am îndepărtat (sper… ) with a little help from my friends (se știu ei), așa că le mulțumesc în mod oficial pe această cale.

Eu am testat tema în Firefox și Internet Explorer, am auzit că pare ok și în Opera și Chrome. Am auzit de asemenea deja că tema este foarte… gri. That is a feature, not a bug .

Am mai avut eu tentative de jucat în HTML și nițel CSS „în tinerețe” și mi-a plăcut și atunci, ăsta a fost însă primul „proiect” serios și scris cap coadă – trăiască tutorialele oamenilor pricepuți în așa ceva și miloși din fire cu noobi ca mine. În footer sunt linkuri către imaginea de pe flickr folosită ca fundal și către un site de resurse free (eu am folosit diverse icon-uri) foarte fain pentru cei pasionați de jucat cu așa ceva, mysitemyway.com.

Dacă nu mă apucă lenea metafizică, o să mă mai joc cu așa ceva pentru că îmi place și mă văd făcând așa ceva niște ore bune pe zi (cam 10-12 în ultimele 3-4 zile… ).

Iar cu asta încheiem seria de postări din categoria meta-blogging pentru ceva vreme. Revenim la programul de transmisiuni cât de curând posibil.

Au urmat postări despre un joc RPG online, lansarea albumului Have a Nice Day și Cronicile din Narnia, după care m-am lansat în niște tirade împotriva spiritului de turmă și a idioțeniei colegilor de master (care nu știau să citească fluent în limba română) și în niște pseudo-filosofeli pseudo-abstracte despre mine, viață, univers și tot restul. Not much has changed, huh?

De departe cele mai numeroase postări au fost în categoria „stream of consciousness”, în cele două direcții majore: „a musing: a-musing” și „a musing: forever black eyed”. Printre rezultate la teste prostuțe de pe net, primele recenzii de concert (ah, Placebo și Muse prima dată live… ) și lungi introspecții adolescentino-depresive, s-au conturat și câteva dintre postările mele preferate: interpretarea personală a unor fotografii cu un scaun de lemn, o postare despre aversiunea mea față de toaletele publice și angoasa de a produce zgomote acolo, cele trei cărări spre fericire, vreo două meditații despre trenuri și seria de losers weepers continuată/tradusă parțial aici.

O vreme am avut o perioadă nasoală, postările s-au rărit pe acolo și au încetat cu totul în 2009. De blogul respectiv știau doar foarte puține persoane. A aflat și un fost coleg de la un fost loc de muncă, văzându-mă clămpănind la tastatură. Fiindcă în timpul liber se ocupa de tot felul de site-uri, a tras de mine să îmi mut desfășurarea bloggeristică pe o platformă de bloguri pe care vroia să o lanseze, blosone.ro (de la bloggers’ social network), bazată pe wordpress. Tot el mă bătea la cap cu eternul „dar de ce nu scrii în limba română?” și apoi constantul „dar de ce nu faci bani din asta?”. Am mai convins câțiva prieteni și niște cunoștințe și o vreme am schimbat comentarii între cele cinci bloguri ale noastre de pe blosone. După câteva luni,  blosone și-a dat obștescul și previzibilul sfârșit prematur.

Partea bună este că eu mi-am primit de la coleg arhiva de postări. Am rămas de acolo prietenă cu WordPress-ul, care mi se părea mai flexibil decât ce oferea la vremea aceea Blogger/Blogspot, presupunând că îl hostezi tu. Atfel că în septembrie 2009, m-am mutat „la casa mea”. Postările mai vechi sunt importate de pe blosone, de aceea pe alocuri imagini sau clipuri lipsă.

Ergo, șase ani de scris pe blog, doi ani de când îmi fac veacul pe domeniul propriu. Și conform vorbei lui Creangă, aia cu nici frumos până la douăzeci, nici cuminte până la treizeci, nici bogat până la patruzeci de ani, cam tot aia fac, ce făceam și acum șase ani. Deși probabil în fraze mai lungi și mai întortocheate.

Nu vând nimic (nici măcar imagine), nu încerc să conving pe nimeni de nimic (nici măcar de cât de mișto sunt concertele la care mă duc), nu am pretenția să semnalez probleme sociale (orbii oricum nu citesc bloguri), să trag semnale de alarmă, să educ masele, să îndemn lumea să dea click că spun eu, să nasc controverse, să câștig premii sau să las loc să se desfășoare sociologului din mine. Câteodată nici măcar nu scriu pentru alții iar adesa când o fac, acei alții se rezumă la cei zece oameni despre care știu că dau constant pe aici; nu mă simt de parcă m-aș adresa unui vast public necunoscut cu care să dialoghez pe marginea a whatever. Adică, nu fac blogging, în înțelesul românesc al cuvântului. Noroc că nu am nășit noi cuvântul (blog/blogged/blogging (used without object) 2. to maintain or add new entries to a blog.), așa că pot să îmi văd liniștită de treabă de amorul artei.

Dacă e să ne luăm după wiki,

The personal blog, an ongoing diary or commentary by an individual, is the traditional, most common blog. Personal bloggers usually take pride in their blog posts, even if their blog is never read. Blogs often become more than a way to just communicate; they become a way to reflect on life, or works of art. Blogging can have a sentimental quality. Few personal blogs rise to fame and the mainstream but some personal blogs quickly garner an extensive following.

ajungem la vorba profesorului meu de olandeză, despre mentalitatea noastră referitoare la note, examene, rezultate și… prin extensie probabil blogging.

Dar aia este o altă postare. Până atunci desfac o doză de cola în cinstea blogului meu necorespunzător, după chipul și asemănarea creatorului său.

A College Professor stood up on his chair and said “If GOD really exists then knock me off this chair.” Nothing happened, as the class was quiet he said, “See!” A Marine Veteran stood up and punched him in the face knocking him out and off the chair, then sat back down. As the Professor came to; he looked at his student and said “WHY DID YOU DO THAT?” he said “GOD was busy protecting my buddies still fighting for your right to say and do stupid shit like that -so HE SENT ME”

Am o tonă de „prieteni” americani pe FaceBook, culeși de pe vremea când jucam CastleAge, bă încă nu știu cum i-am nimerit că mulți sunt militari sau neveste de militari. Astăzi fiind 11 septembrie, colcăie de ceva vreme wall-urile de declarații care se vor patriotice, de mesaje care se cer preluate, de inimioare, de critici la adresa lui Obama și de bancuri cu scop de educare în spiritul american. Așa cum este cel de mai sus, luat cu copy paste de la un astfel de „prieten”.

Acuma să îmi explice și mie cineva de ce dacă simpaticul veteran și amicii săi luptă pentru dreptul la liberă exprimare al concetățenilor săi, acesta consideră că este la discreția lui să hotărască cine beneficiază de acest drept și cine primește la propriu proverbialul pumn în gură, în numele Americii, libertății, democrației, primului amendament și al sfântului lor duh, vorba unui fost profesor de al meu.

Trist este că bancul respectiv nu este singurul de aceeași factură și l-am văzut sub diverse forme pe diverse wall-uri. Cu comentarii aprobatoare și like-uri. M-au mâncat degetele să las un comentariu, dar m-am răzgândit, pentru că aș vorbi cu pereții. Brainwashul funcționează perfect.

Având în vedere că oricum nu mai joc jocul respectiv, probabil voi da unfriend lungii liste de „prieteni” câștigați astfel. În așa fel încât să stau în banca acuzațiilor când (și dacă omenirea va avea la dispoziție timpul necesar să se deștepte) urmașii noștri îi vor judeca pe cei care au stat cu mâinile în sân în timp ce un fascism de timp nou cu mănuși de catifea își vedea nestingherit de treabă.

În liceu, la ora de religie, mă întrebase la un moment dat profesoara ce cred eu despre Isus, dacă îi neg latura divină. I-am spus că îl consider un personaj istoric real, un vizionar „ahead of his times”, care imaginase un model de conviețuire bazat pe niște valori pe care societatea la momentul respectiv nu era pregătită să le accepte. Două mii de ani mai târziu, nu am făcut progrese prea mari în această direcție.

Via Shoeboxblog

Patrick purta ochelari, avea strungă la dinţi şi avea un mod ciudat de a pronunţa cuvintele. “Şi” în germană se spune “und” iar el îl pronunţa un-Dî. Destule motive de care să se agaţe răutăţile copiilor de 7-12 ani şi Rousseau cu natura lui umană cea bună să mă lase în pace – copiii la vârsta aia nu au pic de empatie, lovesc cu sete şi se bucură de durerea altora. Aveam o colegă mulatră, o tipă foarte de treabă de altfel, care a luat bătaie şi a suferit o groază de insulte pentru că era “maro”. Because we could. Paranteză încheiată.

Patrick se ridica în picioare când era ascultat şi tăcea. Cu cleştele se putea scoate câte ceva de la el. De obicei jumătăţi de frază care se terminau cu un-Dî şi nişte puncte de suspensie. Se aşeza când profesorul îşi pierdea răbdarea să mai încerce şi îl elibera de chin şi îşi accepta cu resemnare patrule sau cinciul.

Pe Patrick lumea îl considera bleg, ca să mă exprim eufemistic. Lipsa lui de reacţie la miştourile colegilor (şi uneori ale profesorilor) l-a scutit probabil de a auzi mai multe, pentru că nu avea haz să râzi de el prea mult. Ce o fi fost în capul lui şi cum s-o fi simţit, numai el ştie. Mă rog, dramatizez aici, n-am discutat niciodată cu el pe tema asta, poate nu percepea lucrurile aşa groaznic cum le percep eu acuma.

Patrick, pe de altă parte, era un tip cu extrem de mult bun simţ. Nu l-am văzut să se răţoaie la cineva, nu l-am auzit vorbind urât, ba din contră. În rarele ocazii când începea să vorbească cu cineva spunea te rog şi mulţumesc. Şi aducea mărţişoare tuturor fetelor din clasă.

Patrick avea o mamă foarte impunătoare (clişeu freudian). Era o tipă bine, cu păr lung, des şi vopşit roşcat închis, înaltă, arătoasă şi foarte elegantă şi îngrijită; care vorbea tare şi răspicat; care participa la toate şedinţele cu părinţii şi avea ceva de spus; care venea adesea pe la şcoală, nu ştiu dacă chemată sau din proprie iniţiativă; care din când în când, după ce i se arătau notele în catalog, îl întreba cu voce tare pe Patrick care şedea în prima bancă, ce s-a întâmplat, cum de a reuşit şi alte alea. Iar el, ca de atâtea alte ori, tăcea.

Patrick, în ciuda aparenţelor, nu era un tip prost. Şi tot în ciuda aparenţelor, Patrick învăţa. Într-a şaptea, trebuia să învăţăm formule la chimie. Tabelul lui Mendeleev, acizi, apa, gaz metan şi alte alea. Profesoara împărţea tabla cu linii verticale şi scotea câte 8 elevi deodată. Ea dicta din fundul clasei, cei de la tablă scriau formulele. Notele erau 2 şi 10. Ori ştiai tot, ori nu conta. Patrick se tăia de fiecare dată. Am învăţat chimie cu el, i-am explicat în pauze, făceam exerciţii. Scria totul la perfecţie. La tablă, nu mai scria nimic sau scria greșit.

Patrick a plecat în Germania. Ni s-a părut o vreme amuzant să ni-l închipuim spunând un-Dî la ascultat acolo. De atunci nu mai ştiu nimic de el dar m-am gândit câteodată la el şi îmi puneam întrebări metafizice. Oare ce mai face în viaţă, dacă a găsit ceva care să îl intereseze, dacă are prieteni, dacă e fericit. Şi mai ales dacă a crescut din umbra unei tipe bine şi sigură pe sine şi din umbra băieţelului cu ochelari care se pierdea cu firea.

Patrick nu a fost de găsit pe net acu ceva vreme când m-am întrebat chestia asta. Azi mi-am adus aminte de el şi un coleg m-a întrebat dacă am încercat Facebook. Eu ţin minte că da, dar poate ţin minte prost. Am încercat mai înainte şi l-am găsit. E tot în Germania. Am văzut o singură poză, dar în ea e bine dispus şi haios. Am închis pagina lui, fără add to friends, fără altceva. E tot ce vroiam să ştiu. Thank you, Facebook.