I’ve played with some images I captured at sunrise, during a couple of minutes, while the landscape was constantly changing. I meant to call the post “games of light” or “light plays”, where plays might’ve been either a noun or a verb, because light indeed does play. Then, Facebook updates informed me it is David Gilmour’s birthday today, so Let There Be More Light seemed the ideal title. And in order to serve a perfect pot pourri of personal obesessions to go with that perfect title, I remembered a remark by Neil Gaiman on Twitter saying ‘sunrise is apparently more tasteful than sunset’. So just hit play and enjoy a perfect moment.

Click here to view the embedded video.

Revenind la dictonul pe care îl menționam la început: coperta care mi-a atras atenția m-a dus cu gândul la clipul lui Rufus Wainwright, pentru coverul la Across the Universe al Beatlesilor.

Click here to view the embedded video.

De vină este probabil balonul roșu cu care se plimbă Dakota Fenning. Revăzând astăzi clipul, pentru că vroiam să pornesc de la declicul produs în mintea mea de copertă, am descoperit și alte paralele cu cartea. Decorul cărții, Orașul Religiilor Dispărute, este la fel de posomorât ca și străzile aproape lipsite de culoare pe care cutreieră Dakota. Ce-i drept, prin carte nu plouă cu indivizi identici ca în pictura lui Magritte, dar „plouă” cu sinucigași care se aruncă din turnuri. Cei care preferă ceva cu stil, apelează la magazinul care dă titlul cărții și care aparține familiei Tuvache. Cei trei copii ai familiei, Vincent, Marilyn și Alan poartă numele unor sinucigași celebri și se presupune că vor urma tradiția familiei: vinderea de otrăvuri de tot soiul, lațuri de ștreang pregătite, revolvere cu un singur glonț, kituri de sepukku sau, pentru cei săraci, pungi de plastic cu care să se sufoce.

Socoteala din târg nu se potrivește cu cea de acasă însă, iar soții Tuvache regretă la un moment dat faptul că au testat produsele pe care le-au pus în vânzare: folosirea unui prezervativ găurit pentru cei dornici să contracteze boli cu transmitere sexuală a dus la nașterea lui Alan, care dă peste cap afacerile și viața familiei Tuvache. Așa cum Rufus repetă obsesiv (și zadarnic) în piesă „Nothing’s gonna change my world”, așa se autosugestionează și părinții lui Alan că fiul lor se va da pe brazdă și va renunța la optimismul și la voia bună molipsitoare. Refrenul acesta nu le este însă de folos – vor fi și ei readuși cu picioarele pe pământ de o armă imbatabilă: un zâmbet de copil a cărui menire este să răspândească în jur pofta de viață.

Nu vă povestesc mai mult, cărțulia are puțin peste 100 pagini, nu vreau să vă stric bucuria lecturii dacă doriți o porție de umor negru și pe alocuri înduioșător.

În dreptul profilului meu scrie  46407 plays since 27 Jan 2006. Eu nu prea sunt de acord și din punctul meu de vedere, statisticile pe care mi le oferă site-ul au două lacune majore: în primul rând, știe să „citească” doar piesele care au setate măcar pe jumătate tag-urile (corectează el eventuale greșeli de ortografiere), ori multe dintre piesele mele încă duc lipsă de așa ceva; în al doilea rând, nu are de unde ști ce ascult eu pe mp3 player. Nevertheless, cum alt instrument de măsurare nu am, să purcedem.

Conform site-ului, artiștii mei preferați, judecând după numărul de ascultări, ar fi următorii:

Mda. Nu e rău și e perfect adevărat că îmi plac. Atât că la unii am discografiile trântite cu japca în calculator și datorită numărului mare de albume (gen Alice Cooper sau Iron Maiden), au mari șanse să ajungă la rând la ascultat. Nu aș putea numi mai mult de cinci piese Blue Oyster Cult. Nu mă deranjează să îi ascult, dar 30 Seconds to Mars îmi plac infinit mai mult. În caz că vă întrebați ce e cu bulinele roșii, sunt cei pe care i-am văzut și live, presupun că și ăsta poate fi un barometru al preferinței. M-am jucat un pic cu varii aplicații de statistici de pe site, așa că mai jos este un grafic simpatic cu ascultările mele din ultimele 3 luni (15 noiembrie – 15 februarie). Se pot citi și „purecii” pe imaginea full size.

Cum Last.fm este drăguț și numără și piesele, avem și o listă completă a pieselor care fie m-au obsedat o bună perioadă de timp și nu au mai ieșit de pe repeat, fie sunt folosite pe post de antidot la diverse stări cretine și, la fel, nu contenește playerul să le depene. Chestii previzibile, probabil.

dAImon povestește ceva despre ponderea diverselor limbi între muzicile ascultate. O privire aruncată pe liste îmi arată că singura trupă românească intrată în top30 la mine e Cargo și singura altă limbă reprezentată (dacă facem abstracție de piesele în finlandeză, pe care nu am cum să le filtrez de grosul discografiei Nightwish) este germana celor de la Die Toten Hosen. De fapt, prin top100 al artiștilor, cei care cântă în non-engleză, ca să spun așa, ar fi următorii:

18 – Cargo
27 – Die Toten Hosen
42 – Goran Bregović
45 – Phoenix
56 – Ab4 (discutabil, unul din cele două albume pe care le am pretinde a fi în engleză… )
60 – Iris
65 – Rammstein
67 – Vita de Vie
80 – Bajaga i Instruktori
87 – Patricia Kaas
95 – Firma

Acuma, probabil ar trebui să trec la genuri. Pe mine întotdeauna m-a depășit sortarea asta și ce gen cu ce se mănâncă. Mai în glumă, mai în serios, am adoptat sistemul de împărțire a unui amic, în două genuri: ăla care îmi place și ăla care nu îmi place. În consecință folderul meu numit „mp3” are două subcategorii: „la grămadă” unde sunt prospăturile care așteaptă să fie sortate și „muzică”, unde piesele stau cumințele în foldere cu numele trupelor / artiștilor. În consecință, am apelat la un alt app de pe Last.fm, care a generat tag cloudul de mai jos cu genurile muzicale, nu după cum le-aș numi eu, ci după cum le-au numit alții. Așadar, se pare că asta ascult eu:

Am câştigat de patru ori în viaţa mea ceva pentru care m-am bucurat foarte mult. O dată a fost un CD de la VH-1, prin tragere la sorţi, pentru că votasem ceva la ei pe site iar “premiul” a fost o surpriză. Celălalte dăţi s-au apropiat mai mult de noţiunea de concurs normal la care ajungem imediat.

O plasă cu o mapă, nişte broşuri, nişte sticle de Coca Cola, baloane, abţibilduri şi alte mici prostioare a fost primul premiu pe care l-am câştigat la un concurs, ever. Era ceva organizat acum mulţi ani de Radio Vest (actualul West City Radio) cu ocazia Zilei Europei, şi mai ţin minte şi acuma că răspunsul la întrebare era “Norvegia”. Am devenit de atunci abonată la concursurile Radio Vest, preferatele mele fiind cele de tip rebus din cadrul emisiunii Casa Soareului Răsare, dar prima dată a rămas specială .

În anul de graţie 2000 a început povestea mea de iubire cu concertele. Era o toamnă tristă şi ploioasă şi eu eram în primul an de facultate. Prin România abia începuseră să vină nişte nume mari “de dincolo” iar când am auzit că vine Bryan Adams la Bucureşti, am zis că-i musai să mă duc şi eu. TV Atomic a organizat atunci concursuri, dădeau două bilete zilnic. Era pe bază de întrebări din cariera lui Bryan şi sunt conştientă că acuma sună a “mare scofală!”, pentru că nenea Google îţi oferă în câteva secunde răspunsul la orice întrebare de acest gen, iar peste alte câteva secunde ai trimis mailul.

Pe atunci, eu aveam internet de la dnt, prin dial-up. Adresa de mail era cu @dnttm.ro iar timpul de internet era seara după ora 20:00, pentru verificat mailuri şi citit apoi offline, că era scump telefonul. De căutat răspunsuri pe interneţi, nici nu se punea problema. Scriam aşadar în fiecare seara câteva zeci de mailuri cu răspunsul (informaţii adunate de-a lungul timpului din varii reviste de profil) şi la ora 20:00, mă conectam şi le dădeam send. A doua zi aşteptam cu sufletul la gură ştirile Atomic, sperând să îmi aud numele. Nu a fost să fie. Într-o seară am primit reply de la o tanti, parcă Ana, cu adresă de mail @atomic.ro. Îmi spunea că îi pare rău că nu am încă nici un bilet la concert, pentru că am răspuns zilnic, şi corect, şi detaliat, dar din păcate mailurile mele ajung întotdeauna după momentul tragerii la sorţi. Era ultima sută de metri, se dădeau ultimele două bilete. Nu mai ţin minte exact întrebarea, ştiu că era ceva legat de duetul lui Bryan Adams cu Tina Turner, It’s Only Love. Am pregătit cam o sută de mailuri cu răspunsul şi le-am trimis înainte de ora X cu tarife mai mici la RomTelecom. Miracolul s-a produs – a doua zi de dimineaţă mi-am auzit numele la ştirile Atomic – unul din ultimii doi câştigători.

De atunci nu am mai prea participat la concursuri “pe bune” – poate vreo două poze trimise undeva, sau vreun cod de ceva ambalaj. Am mai “câştigat” de la Coca Cola – elfi de pluş şi sticle de 0.5 de pe sub capace dar totul a fost un fel de “meh”. Nu încercasem, nu îmi dădusem nici un fel de silinţă, nu am depus nici un fel de efort special.

Ajungem acuma la acea noţiune de concurs normal. Termenul nu îmi aparţine mie, ci lui Dragoş Alexa. Cu citat şi ghilimele: <“Concurs normal” = concurs unde trebuie să faci ceva, să depui un efort, să te afli într-o competiție și nu să dai Like sau să trimiți un SMS.>. Îmi era dor de aşa ceva. A mai fost unul pe un forum, se dădea o temă cu vreo 5 puncte de rezolvat/elaborat pentru a primi discografia Nightwish dar recunosc că deşi mi-au plăcut cerinţele (erau formulate astfel încât să încurajeze doar fanii să participe), mi-a fost lene.

Lenea aproape m-a învins şi de data asta. Mi-a plăcut însă ideea şi pentru că modul de abordare avea oarece tangenţă cu treaba mea de zi cu zi, am zis să încerc. M-am bucurat mult când am şi câştigat, tocmai pentru că a presupus să investesc mai mult decât secundele necesare unui click sau trimiterii unui SMS. Înainte de plecare am apucat să răsfoiesc un pic – şi să îmi placă ce văd – şi cărţile trimise de Dragoş, căruia îi mulţumesc pe această cale pentru promptitudine. Am avut oarece dubii legate de livrare, având în vedere plecarea iminentă, dar totul s-a potrivit la ţanc .

OST: Original Soundtrack, the soundtrack of a movie, TV series, or video game.

Unul din motivele principale pentru care îmi place The Shoebox Blog sunt comics-urile cu Chuck şi Beans. Nu că aş avea habar care e care dintre cei doi blănoşi. Sunt doi geekşi adorabili iar umorul este de aceeaşi factură: dacă Star Wars, Spock şi Sauron nu fac să îţi sune nici un clopoţel, jumătate din timp benzile formate din patru panel-uri nu vor avea nici un înţeles. Pentru cealaltă jumătate, e suficient să te confrunţi cu realităţi  cotidiene sau virtuale fără a cădea în capcana imaginii lor pentru a ajunge la “Să ştii că aşa e! Şi eu m-am gândit la asta…”

Una din cele mai puternice reacţii de genul acesta am avut-o la strip-ul de mai jos. Ca dovadă faptul că postarea asta a stat şi a fermentat printre drafturi nişte luni bune.

Este un gând nostalgic care mă bântuie de mult şi periodic. Ca orice nostalgie, e total inutil din punct de vedere practic, pentru că realitatea nu are cum să se schimbe. Şi mai supărător este faptul că nu îmi dau seama exact care este obiectul nostalgiei – “vremurile de atunci” sau “eu din acele vremuri”. Probabil un pic din fiecare, întrucât ambele ingrediente s-au schimbat (din păcate, evident) în mod iremediabil.

E stupid, dar mi-e dor de vremurile când sursele de muzică erau trei mari și late: radioul, MTV-ul și „casetarii” de prin piețe și intersecții, ale căror casete ajungeam inevitabil să le pescuiesc buclă cu buclă din casetofon și să le derulez cu capacul unei carioci care se potrivea la țanc. Era pe vremea când M-ul din MTV venea de la Music cu M mare în toate sensurile cuvântului, când youth culture avea un înțeles, când ceream piese la radio și le așteptam difuzarea cu urechea lipită de boxe și degetul pe butonul de record – probabil nu aș fi auzit prea curând de Animals sau Dire Straits dacă nu era Radio Vest.

Primul videoclip de care îmi amintesc sunt de fapt două – Black or White-ul lui Michael, care era în mintea mea un fel de film, și Cryin’-ul celor de la Aerosmith cu „wow, la asta nu m-am așteptat” de la final. Primul clip la care am plâns (de fapt și ultimul, cred) a fost Everybody Hurts.

Click here to view the embedded video.

Da, mă bucur că acuma nu mai trebuie să bat orașul în lung și în lat și să întreb „aveți cumva…?” plină de speranță, pentru ca un vânzător zgribulit de frig să se uite consternat la mine și să dea din cap a mirare, cum am pățit când am căutat Soul Asylum, pentru că îmi plăcuseră Runaway Train și Misery. Pe vremea aia, o casetă costa la tarabă 7000 lei, apoi s-a scumpit la 11.000. A trebuit să scot bani de la C.E.C când am găsit New Jersey și am făcut ochii cât cepele pentru că nu mă așteptam să dau peste așa ceva și depășea alocația. Am rugat vânzătorul să mi-o păstreze până mă întorc.

Acuma nu trebuie decât să arunc un ochi pe net. Că eu una de CD-uri cu abțibild de „made for Romania”, cu booklet incomplet și care se nenorocește după o săptămână de heavy rotation, cum am pățit cu Sam’s Town, m-am săturat. Îl întreb pe nenea PirateBay dacă are vreun album și mă aleg cu discografia. Care trece pe lângă urechile mele în anonimitate, poate cu vreo piesă, două, care îmi rămâne agățată în timpan. Nu că nu aș avea și acuma piese care mă obsedează și le ascult până nu le mai suport. Dar senzația nu mai e aceeași. Când am la dispoziție zeci de site-uri de torenți, de download, de vizionare, parcă mai totul e diluat. Nu mai există aventura descoperirii și a vânătorii, nici satisfacția prăzii. E prea ușor, nu necesită nici un efort, e totul acolo și am ajuns să nici nu mă mai obosesc să întind mâna. Iar când descopăr vreo piesă din aia care a fost scrisă numai și numai pentru mine, nu mă mai bucură în așa hal.

Muzica era o coloană sonoră omniprezentă. De fapt, era una din puținele sclipiri de geniu într-un film destul de prost, numit viață. Cam ca și Twister – o prostie care și-a meritat la vremea aceea banii de bilet și frigul de la cinema doar și doar pentru soundtrack. Acuma muzica e un zgomot de fundal de cele mai multe ori monoton, pe care îl remarc doar când e excepțional de bun sau excepțional de prost.

Probabil o persoană foarte seacă ar considera că asta înseamnă că „am crescut”. Trist. Mi-e a dracului de dor de anii ’90. Și de mine din anii ’90. Probabil pe 9gag, noul depozit de înțelepciune online, era postat nemuritorul adevăr: when I was little and couldn’t wait to grow up, I wasn’t expecting this shit.

Click here to view the embedded video.

Întâi am aterizat pe site-ul 30 Seconds to Mars. Eu și câteva zeci de mii de alți oameni. Mi-a luat ceva vreme să mă găsesc în imagine, aveam impresia că sunt acoperită de roadie, naiba să îl ia, but I’m there. Așa că pot să mă laud că am poză cu Jared Leto.

De parcă asta nu ar fi destul, White Lies au filmat clip la Budapesta anul ăsta pentru The Power and the Glory. Eram cam în lateral, mari speranțe nu aveam, dar două secunde așa mă văd și eu. Se văd însă bine steagul, respectiv cârjele fraților Sîrb.

Gata, nu mai stă nimic în cale succesului meu mondial!

Click here to view the embedded video.

We don’t talk about love
We only want to get drunk
And we are not allowed to spend
As we are told that this is the end
A design for life

 Duminică

Cum spuneam, duminică am mers din timp pe insulă, ca să ajung la The National, că mi s-a spus că merită. Având în vedere că pe White Lies i-am „cunoscut” în condiții similiare, m-am conformat . Am ajuns devreme, în timp ce pe scena principala să desfășurau Gogol Bordello, care, cum am mai menționat, m-au lăsat cam rece, și nu pentru că nu s-ar fi agitat ei. Mă rog, reacție subiectivă, nu prea mă atrag chestiile astea… etno. Am început să înaintez finuț împreună cu mulțimea care se strângea pentru National. Nu prea știam la ce să mă aștept, nu le cunoșteam nici o piesă. De atunci însă îmi revin periodic în cap Afraid of Everyone și Fake Empire, așa că e de bine.

După cum remarca un amic, piesele nu sunt neapărat făcute pentru a fi cântate la festivaluri, însă trupa s-a descurcat foarte bine. De altfel, Matt Berninger îmi amintește puțin de Joe Cocker. Că o fi tonul vocii parcă un pic răgușite, sticla cu care își ungea permanent gâtlejul sau barba de vină, omul s-a simțit bine pe scenă și ne-a comunicat-o și nouă. S-a dat jos de pe scenă, s-a cățărat pe garduri, a făcut glume cu colegii de trupă între piese (frații Dessner s-au trezit fiecare cu o pălărie din public pe cap, una de marinar, una de paie), ba la un moment dat a sărit gardul în public și a intrat bine de tot în mulțime în dreapta mea. Moment în care mulțumea a țâșnit spre el, iar eu am tâșnit spre gardul din față – mișcare strategică de altfel. Pentru că nu am mai dat drumul gardului până la finalul serii, doar am alunecat mai spre mijlocul lui

Următorii pe care am avut ocazia astfel să îi văd de aproape au fost Manic Street Preachers, și ei pentru a doua oară pe lista mea. Dacă l-a B’estfest am vrut să îi văd și mi-au plăcut, aici au avut o prestație absolut bestială. În public flutura dragonul de Wales nu departe de tricolorul României iar în dreapta mea era o rusoaică la vreo douăzeci și ceva de ani împreună cu mama ei care se agita și cânta de mama focului. Cred că venise special pentru Manics.

Băieții au prestat toată lista de hituri la care te poți aștepta de la ei iar publicul a reacționat pe măsură (un entuziasm pe care eu la București acum doi ani nu îl prea simțisem): Your Love Alone Is Not Enough (piesă cântată în original în duet cu Nina Persson de la The Cardigans), Motorcycle Emptiness, Everything Must Go, You Stole the Sun from My Heart – chestiile alea „britpop” care sunau bine la MTV prin anii 90 și încă sună adevărate. A Design for Life a fost introdus de James Dean Bradfield drept „the song that meant our comeback, rebirth or whatever dramatic word you want to attach to it. It’s nothing like that, this is just a Welsh drinking song”. A fost de fapt piesa cu care îi descoperisem eu în 1996 și conține unul din exemplele mele de misheard lyrics. Pricepusem eu că băieții sunt supărați, numai că în loc de „I wish I had a bottle… to show from where I came”, eu înțelesesem „I wish I had a father”.

A urmat momentul de piele de găină, cu James cântând Everlasting acustic și solo, adică împreună cu noi, fără colegii de trupă, urmat de Postcards from a Young Man de pe cel mai recent album semnat Manic Street Preachers, Suicide is Painless și un adio la care s-a dezlănțuit toată lumea – imnul antifascist If You Tolerate This, Then Your Children Will Be Next, al cărui clip îmi dădea întotdeauna fiori.

Când luminile s-au stins după Manics, a urmat freamătul în așteptarea headlinerilor White Lies. Acum doi ani, au cântat la București pe o ploaie torențială, undeva în momentul ingrat când fanii lui Patrice plecau acasă să se usuce iar fanii The Killers încă nu sosiseră la Romexpo. Au rămas (sau au venit) să țopăie prin balta adâncă din fața scenei doar câteva sute de oameni, majoritatea refugiați pe unde puteau, însă băieții și-au dat silința de parcă era concertul lor propriu și personal cu mii de fani în public. Ceea ce, cel puțin asupra mea, nu a rămas fără urmări. Eternul reproș că încearcă să copieze Joy Division mă calcă pe nervi – m-ar bucura să fie cât mai mulți cei care vor să fie Ian Curtis și mai puțini ăia care vor să fie din alții…

Îi așteptam așadar cu nerăbdare să văd cât au crescut. Au început în forță direct cu Fairwell to the Fairground, una dintre cele mai reușite piese de pe primul album. Aproape tot concertul au alternat piesele de pe primul album cu cele de pe Ritual: după Strangers a urmat To Lose My Life, apoi Holy Ghost și tot așa. Au vorbit puțin dar au cântat bine și s-au bucurat în mod cât se poate de evident de adulația fanilor (respectiv a fanelor). De altfel, mărturisiseră pe Facebook că aveau oarece emoții să apară ca headlineri la un festival de asemenea anvergură, pentru că nu știau dacă sunt pregătiți. Eu spun că au făcut față cu brio.

La Death, piesa care i-a consacrat, publicul a explodat. Cei de la Security au dat din cap amuzați de valul de urlete (de altfel, foarte profi și foarte prompți indivizii – un surfer prea entuziast a fost escortat fără prea mare blândețe înafara perimetrului îngrădit pentru ca după vreo 10 minute, băieții să salte peste gard o fată căreia i se făcuse rău, apoi pe prietena ei pentru a le duce la cortul de prim ajutor). Trupa s-a retras pentru a reveni după câteva minute de urlete pentru un bis de trei piese. Au încheiat evident  fulminant cu Bigger Than Us, cu care a spart gheața mainstream.

Așadar, o să casc ochii pe site-ul festivalului și la anu’. Că a dat ursul de miere și tare îi place

It was a thousand to one and a million to two
Time to go down in flames and I’m taking you
Closer to the edge
No I’m not saying I’m sorry
One day maybe we’ll meet again

Sâmbătă

Sâmbăta concertistică am început-o alături de Kaiser Chiefs, care s-au desfășurat în fața decorului care declara titlul ultimului album, The Future Is Medieval. I-am „cunoscut” la București acum doi ani la B’estfest iar „desfășurat” este ceea ce în engleză se numește „understatement” (lingviștii puritani să mă lumineze și pe mine asupra traducerii exacte). Dacă ați văzut filmul Over the Hedge, vocalul Ricky Wilson are aproximativ nivelul de energie al veverițoiului Hammy după ce bea cafea. Sare, aleargă, se cațără, coboară în mulțime, se urcă înapoi, își dă singur startul pentru curse pe scenă, apoi o ia de la capăt – toate astea în timp ce Never Miss a Beat, vorba piesei lor omonime.

De altfel, trupa are destule piese calificate drept „indie anthems”, numai bune de cântat la concerte ca fundal pentru dezlănțuinea trupei și a publicului deopotrivă așa că nu este de mirare că te mai trezești cu un crowd surfer în brațe la I Predict a Riot. Să te ferească toți sfinții să nu sari și să nu scandezi pe Angry Mob sau să nu declari sus și tare Everyday I Love You Less and Less deși e clar că mulțimea îi adoră și plutește așa departe încât Oh My God, I can’t believe it, I’ve never been this far away from home. Mai ales când, după toate declarațiile făcute camerei MTV care transmitea concertul celor care doreau să îl urmărească din cealaltă parte a insulei, solistul a înfășurat de ea microfonul și a împins brațul camerei spre mulțime. Care s-a conformat. Și care cum apuca, lua microfonul, își urla versul de refren și apoi îl dădea mai departe.

Cel mai fain moment al concertului lor a fost însă când bateristul l-a întrerupt câteva clipe pe Ricky, a tras spre el microfonul și a arătat în mulțime „Look, there is a real fan”. Solistul, mulțimea și camerele s-au îndreptat spre persoana indicată. Era o fată în scaun cu rotile, ridicată de cei din jur. Vedea chiar mai bine decât de pe platforma special amenajată în acest sens. De altfel, pe insulă este loc de campare special amenajat pentru persoanele cu handicap, Ability Park, unde beneficiază de facilități specifice, asta pe lângă platforme speciale la concerte. (Nu-i așa că la Heaven totul a revenit la „normal”?). Oricum, timp de câteva secunde, fata a devenit vedeta concertului, în aplauzele trupei și scandările mulțimii.

Dacă la Kaiser Chiefs a fost nebunie, la 30 Seconds to Mars s-a dezlănțuit iadul. Sau raiul pe Pământ, depinde cum privești. Urletele au început din timpul soundcheckului și s-au intesificat când s-au stins luminile. Primul și-a făcut apariția bateristul Shannon care a început să zvânte tobele în bătaie ajutat de unul dintre roadies, care s-a bucurat astfel de cele două minute de glorie. Din Escape nu s-a auzit mai nimic, trupa fiind acoperită de fani. Și-au luat revanșa cu hituri la foc rapid – Beautiful Lie, Attack, This is War, cu fragmente din clipuri proiectate în spatele scenei și jocuri de lumini. De altfel, atât la intrarea în insulă cât și pe ecrane înainte de concert, publicul era avertizat asupra faptului că showul folosește stroboscoape, ceea ce poate produce probleme persoanelor care suferă de epilepsie.

Jared nu a cântat nici o clipă singur, așa cum nu a stat nici o clipă locului – cu excepția momentelor acustice. Înaintea unui astfel de moment a început să fredonze Rehab și a anunțat că trupa primise un telefon cu câteva luni înainte, organizatorii întrebându-i dacă sunt de acord să cânte o piesă în duet cu Amy Winehouse. Au acceptat, dar momentul a fost apoi anulat când Amy a renunțat la concert din cauza unor probleme personale. „And now we all know just how serious these probleme were. So this is for Amy” – urmând Modern Myth în versiune acustică, cu publicul invitat să își scoată și să își aprindă celularele (nu se mai folosesc brichete) și câteva zeci de mii de persoane au intonat Goodbye-urile sfâșietoare.

„Do you know a song called Hurricane?” am fost întrebați din fața scenei. Atâta le-a trebuit fetelor din mulțime, să întrebe Jared cu disperare „do you really want me?” în repetate rânduri. De altfel, una a fost destul de inspirată să își poarte părul într-o creastă roz. Pentru că într-un moment de solo, Jared a reperat-o în mulțime. „You! The girl with the pink mohawk! I want you on stage fucking right now!”. Cei din security s-au conformat și au ajutat-o să sară gardul și să urce pe scenă alături de trupă. Cu publicul „dresat” bine să urle NO! NO! NO! a explodat apoi la scurt timp Closer to the Edge iar băieții au părăsit pentru prima dată scena. Asta doar așa, ca să ne tachineze. Au revenit la fel de în forță cu Night of the Hunter pe țeavă și The Kill.

De altfel, Jared avea publicul la degetul mic. Trebuie să fii puțin țicnit să pui câteva zeci de mii de oameni să se lase pe vine pentru ca apoi să sară și să insiști să se conformeze. Și s-au conformat. Seara s-a încheiat cu vreo alți 30 de fani din primele rânduri care au fost urcați pe scenă, inclusiv un anumit Patrick invitat să își salute prietenii la microfon înainte ca seara să se încheie fulminant cu Kings and Queens.

Farewell to the Fairground
These rides aren’t working anymore
Goodbye to this dead town
Until the ice begins to thaw

Când m-am întors, eram plină de entuziasm dar ruptă de o binevenită oboseală fizică, spre deosebire de măcinarea psihică de la care am plecat. Și la care am revenit între timp și cu care m-am luat, uitând complet de „darea de seamă”. Se revenim așadar un pic la weekendul 13-14 august, în care mintea mea și-a luat vacanță și a zburdat prin Câmpiile Elizee – și nu, nu m-am dedat la consum de substanțe interzise.

Hotărârea de a merge la Sziget și anul ăsta am luat-o cvasi-spontan, când line-up-ul a fost completat destul de târziu cu 30 Seconds to Mars și White Lies. Așa că am cumpărat biletele, m-am chinuit să mai găsesc o cazare rezonabilă și decentă și m-am milogit să primesc liber ziua de luni (nu, nu sunt liberă by default în sărbătorile legale din România). Apoi am început să trepidez de nerăbdare să spun goodbye to this dead town.

The City & The Festival

Sâmbătă cu noaptea în cap m-am urcat în tren – drumul fiind mai scurt și mai ieftin decât un intercity de București și la ora 11 eram la Budapesta. La 12 m-am cazat și recunosc cu rușine că am adormit instant să mă refac Mi-am scos un pic pârleala de plimbare a doua zi și asta pentru că festivalul a avut din nou o organizare ireproșabilă.

Cazarea era într-un fel de internat / cămin, cu camere single și wc și duș pe coridor la fiecare câteva camere. În curtea interioară cu mese lungi, unde matinalii își luau mic dejunul se strângea seara o gașcă multi-culti care discuta aprins până târziu în noapte, lucru care nu m-a deranjat. Oricum eu ajungeam pe la 1:00 înapoi și aș fi dormit și dacă tuna și fulgera. Străduța era liniștită, la 50m de o arteră principală, la nici 10 minute de mers de stația de metrou Blaha Lujza, așa că am nimerit-o bine. Avea și un ABC nonstop în colț, de unde mi-am putut cumpăra ceva de crănțănit și un gel de duș chiar sâmbătă noapte, cu capul încă vâjâind de la Kaiser Chiefs și 30 Seconds to Mars.

Cumpărasem de acasă voucher pentru nou introdusul Budapest City Pass, un bilet în stil brățară, cu chip, care asigura transport gratuit în Budapesta pe durata a 2 sau 5 zile (și acces în anumite băi, etc.). O idee excelentă a organizatorilor, de altfel. City Pass-ul se putea colecta de la aeroport, din cele două gări, în vreo două stații de metrou și evident pe insulă. Ideea e că scăpai de grija biletelor – arătai brățara și treceai. În locurile aglomerate, se verifica data de valabilitate și câteodată se scana chip-ul.  De asemenea, pe lângă taxiurile disponibile non-stop la ieșirea din perimetrul festivalului de la o firmă contractată pentru așa ceva, anul acesta plecau în fiecare seară autobuze de la festival pe un traseu care atingea noduri centrale – podul Arpad, Blaha Lujza și cele două gări așa că transportul nu a pus absolut nici o problemă vizitatorilor (se aude, B’estfest?). Mobilizarea de forțe a fost impresionantă iar orașul a fost bine pregătit pentru cei 77000 de oameni care au luat insula cu asalt în fiecare zi a festivalului. Cum spuneam, despre organizare, numai de bine.

Tot nou introduse au fost și brățările de 18+ pe care le primeau cei cu vârstă corespunzătoare. Doar cu respectiva brățară puteai cumpăra pe insulă țigări sau băuturi alcoolice – asta având în vedere că am văzut un puști de 5 ani cu tricou Jim Morrison, însoțit de părinți și cocoțat pe umerii lor la concerte și că la ieșire în prima zi,  în fața mea era un băiat de vreo 12 ani, cu tricou de la festivalul de anul trecut.

Modalitatea de plată a fost și ea inedită. S-a introdus Sziget Card-ul, pe care îl puteai ridica gratuit la intrare. Încărcai pe el ce sumă vroiai la unul din punctele special amenajate în acest sens. De la apă la tricouri la teniși la popcorn la pălincă la monede suvenir, totul se plătea cu cardul respectiv. Te scutea de scotocit după bani, numărat rest, și alte cele. La finalul festivalului, am recuperat suma rămasă pe card. Nice and clean.

Așadar cu brățara City Pass la mână, m-am flendurat un pic prin centrul Budapestei duminică. Am avut niște idei crețe de a vizita anumite locuri, dar mi-au trecut repede pentru că era departe de drumul meu și nu aveam chef de colindat coclauri având în vedere că vroiam să ajung totuși la festival la timp. Am rămas prin cocheta zonă centrală, am luat și prânzul pe acolo, am făcut niște poze cu săpuniera din dotare (deși la Festival pot intra liniștită cu Nikon-ul, prefer să îl scutesc de ploi, praf, ghionturi, țopăieli și alte pericole mortale) apoi m-am îndreptat spre insulă. O întrebasem pe Sam dacă să mă duc de la National, a zis da și am crezut-o, așa că m-am dus .

Ajungând destul de devreme, am căscat un pic gura și pe insulă, pentru că nu-i așa, acuma o cunoșteam de anul trecut. M-am dotat mult mai bine cu sticle de cola și apă minerală pentru că rândul 10 din seara precedentă nu era destul de în față pentru mine, deci nu mai ieșeam din mulțime odată intrată. M-am așezat cu ele undeva în lateralul scenei și am așteptat să se termine Gogol Bordello. Nu am reușit să înțeleg buzz-ul din jurul formației, dar nu mi-am făcut probleme. Eram preocupată de cercetări sociologice pe seama încălțămintei la festival. Concluzia este că it’s a Converse nation. Majoritatea copleșitoare era în șlapi sau Converse. Am dovezi în acest sens. Când Gogol au împachetat și au plecat, am început pâș-pâș înaintarea, care s-a încheiat în finalul serii, cu primul rând la White Lies. Dar despre concerte next time, că iar mă întind .