Postarea asta am început-o weekendul trecut şi mi-e ruşine că nu a văzut încă lumina fontului de wordpress. Atât că după ce am muncit două ore la ea ca apoi să îi dau “move to trash” fără să fiu în stare să recuperez ceva din ea, mi s-a cam tăiat elanul. Încerc să o reîncropesc.

Am mai spus şi cu alte ocazii că eu nu ştiu să “povestesc vacanţe” – sunt mult prea multe impresii şi senzaţii care nu au nici un farmec dacă sunt pur şi simplu relatate iar o platitudine de genul “a fost foarte mişto” nu ajută pe nimeni. Poate pozele mai salvează situaţia, aşa că mai jos aveţi o selecţie din “pradă”. Vă recomand Valencia cu toată căldura celor 30+ grade cu care ne-a întâmpinat. Deşi fiind la mare, parcă nu era aşa de zăpuşeală ca la noi. Faptul că aveam linie directă de autobuz de pe lângă hotel şi până la întinsele plaje ale oraşului a ajutat cu siguranţă.

Un card de 3 zile valabil pentru toate călătoriile atât cu autobuzul cât şi cu metroul (două dintre liniile de metrou duc direct la aeroport) costă 20 euro şi nu mai ai nici o grijă. Ca un sfat, cereţi la centrele de informare pentru turişti harta cu liniile de autobuze – sunt câteva zeci care acoperă întregul oraş: liniile normale, câteva linii de noapte care duc din centru spre variile zone şi câteva linii estivale care dublează traseele “normale” şi se prelungesc de-a lungul promenadei pe malul mării. Dacă nu aveţi card puteţi plăti direct în autobuz la şofer, respectiv puteţi cumpăra bilete de metrou de varii tipuri. Biletele sunt de altfel foarte simpatice, beneficiind de imaginea unor lilieci care se pare că sunt simbolul oraşului. Apar şi pe soclul stâlpilor de iluminat, pe sigla FC Valencia şi bineînţeles pe tricouri (am unul). Mie mi se pare foarte mişto alegerea – ce atâta urşi, vulturi, lei, inorogi şi alte alea. Liliecii ftw!

Oraşul este încins cu o centură verde acolo unde altădată curgea râul Turia. La sfârşitul anilor ’50, după o inundaţie urâtă, oamenii au decis că le-a ajuns şi au mutat cursul râului în sudul oraşului. În locul lui, de la vest la est, oraşul este străbătut de un imens parc care oferă umbră, un pic de răcoare, aer curat, loc de picnic, de plimbat copii, căţei şi iubiţi şi de întors spatele citadinului în chiar inima sa. Terenuri de sport, mini parcuri de distracţie, locuri de joacă pentru copii şi alte asemenea locuri de agrement punctează din loc în loc fâşia verde.

Pe malul Turiei se înălţase vechiul oraş, partea dinspre râu fiind apărată de întărituri ca la carte, din care s-au păstrat turnuri de apărare foarte bine conservate. Vechiul oraş este geografic şi social vorbind inima Valenciei şi are flerul tipic al oraşelor mediteraneene: străduţe înguste şi pitoreşti, clădiri care respiră un aer de vechime fără să îşi fi pierdut din demnitate şi edificii impunătoare, în majoritate religioase, din marmură neprelucrată care mie cel puţin mi-a creat o impresie de frumuseţe brută, mult mai plăcută ochiului decât cea bogat dichisită. La asta se adaugă o sumedenie de scuaruri cu băncuţe, câţiva palmieri sau copaci înfloriţi şi câte o fântână sau măcar o ţâşnitoare frumos împodobită – locuri primitoare pentru trecătorii osteniţi care vor să se bucure de umbră şi de o gură de apă.

Marmura este de altfel foarte prezentă în oraş. Astfel, următorul cerc concentric care îmbrăţişează centrul vechi are parte de pavaj cu plăci de marmură în loc de asfalt. Aici se găseşte sediul Primăriei şi sediul Poştei, două clădiri superbe faţă în faţă în Placa de Ajuntament. După spusele recepţionerului nostru, este locul unde locuitorii Valenciei se adună şi pentru a sărbători victoriile sportive – am trecut şi noi pe acolo după victoriile Spaniei pe care le-am prins pe durata şederii. Piaţa este de altfel foarte centrală şi ca atare capăt de linie pentru majoritatea autobuzelor. Fântânile şi vegetaţia sunt prezente şi aici, iar din piaţă pornesc artere mărginite de clădiri modernista în culori deschise – sedii de hoteluri, bănci şi alte instituţii – care mie mi se părea că arată a imense torturi de frişcă supraetajate. Puţin mai la sud se află un alt nod de transport – clădirea superbă a Gării de nord, cu o sală de aşteptare plină cu mozaicuri, de e mai mare plăcerea să aştepţi vreun tren acolo şi cu arena pentru coride. Am intrat şi la locul de măcel, şi am privit arena “din interior” deşi nu m-am simţit taman bine. M-a ajutat să depăşesc momentul toată aura de ireal şi un flashback din Dune (prietenii ştiu de ce).

Condiţii ceva mai umane pentru animale se regăsesc în recent deschisul Bioparc, amplasat undeva spre vestul liniei verzi a Turiei, în apropierea unui alt parc minunat pentru a face picnicuri, ieşiri cu prietenii sau o plimbare cu o hidrobicicletă în formă de lebedă. Bioparcul este tot o specie de grădină zoologică, încercând însă să reducă pe cât posibil gardurile vizibile, barele, plasele şi zăbrelele. Tot limitate în mişcare sunt animalele, s-a încercat însă folosirea de obstacole naturale. Pe alocuri, aceste obstacole lipsesc cu desăvârşire, precum în zona Madagascar, unde te plimbi pe poteci cu lemuri ţopăind prin copaci pe deasupra capului. Eşti doar frumos rugat să ai grijă cum închizi uşile. Am mai menţionat că sunt fan lemuri? Sunt fan lemuri, aşadar.

În capătul celălalt al grădinilor Turiei se află un ansamblu cultural-educaţional de clădiri denumite sugestiv Ciutat  de les Arts i les Ciències – oraşul artelor şi ştiinţelor. Doi arhitecţi şugubeţi au dat frâu liber imaginaţiei iar ce a rezultat pare desprins dintr-un film science fiction. Clădirile cu forme rotunde sau zvelte, amintind de scheleţi de peşti adăpostesc palatul artelor, un muzeu de ştiinţă, Hemisfericul, care este un cinematograf / planetariu care oglindit în apă are forma unui ochi, o promenadă umbrită de palmieri şi alte specii indigene care serveşte şi ca loc de expoziţie de sculptură în aer liber, precum şi oceanograful care, la fel ca şi celălalte pe care le-am vizitat, se laudă că este cel mai mare din Europa din vreun punct de vedere. Toate aceste clădiri sunt oglindite în bazine largi şi puţin adânci de apă, creând o impresie de ireal şi mai accentuată. Totodată spaţiul este foarte aerisit.

De altfel, ultimul bazin nu este taman bazin, ci pur şi simplu o adâncitură umplută cu apă. Am văzut joggeri sau biciclişti osteniţi care s-au descălţat şi au intrat în apă pentru a se răcori, fără ca vreun jandarm băţos să le facă vreo observaţie. Aşa cum nu se strâmbau dacă te întindeai pe vreo bancă cum mi s-a atras atenţia la un moment dat în Unirii că sunt indecentă Oamenii sunt incredibil de relaxaţi. Sunt prietenoşi, intră în vorbă (fie pentru a-ţi arăta nuş’ce ofertă în supermarket sau a a-ţi arăta drumul pe care să o iei, sporovăind într-o veselie chit că nu prea dai semne că îi înţelegi), râd şi iubesc. Am văzut cupluri la 50-60 ani plimbându-se pe stradă ţinându-se de mână, am văzut o droaie de copii mici şi de căţei de varii dimensiuni. Am văzut oameni în scaune cu rotile urcând fără probleme în autobuzele dotate cu rampe şi oameni oferindu-se imediat să le valideze biletul. I-am văzut mergând la plajă la locuri de îmbăiere special amenajate pentru ei, fără ca nimeni să întoarcă capul sau să se uite ciudat, cum nu se uitau ciudat nici la moşii şi băbuţele cu păr cărunt care se plimbau în costume de baie.

Mie mi-a plăcut foarte mult oraşul. Are multe de oferit şi de descoperit pentru toate gusturile. Am fost întrebată dacă mi-a plăcut mai mult Valencia sau Barcelona şi este o întrebare la care nu am răspuns pentru mi se par foarte diferite ca personalitate. Mai mult de atât nu am cum răspunde. Cum spuneam, nu îmi place şi nu mă pricep să “povestesc vacanţe” pentru că după mine nu ai cum reda decât o palidă descriere a unei multitudini de senzaţii şi impresii. Dacă vă pasionează călătoriile, aruncaţi un ochi la Traveling Hawk. Cum îi spune numele, este o pasăre mai călătoare decât mine, deşi este vorba de o trăsătură de familie

Din seria de ‘stiri reale’ comentate haios sau un pic rautacios, mi-a atras atentia un articol de pe site-ul CNN. Se pare ca un nene imam din Iran, loctiitorul ayatollahului la conducerea rugaciunii de vineri in Teheran a descoperit cauza cutremurelor relativ frecvente din tara. Acestea sunt un soi de pedeapsa divina pentru promiscuitatea raspandita in societate de catre femeiele care se imbraca provocator si duc lumea in ispita. Nu le ramane decat sa gaseasca o Andromeda vinovata pe care sa o inlantuie de stanca pentru a impaca divinitatea suparata care nu e de acord ca ce e frumos place si la Dumnezeu. Sau intr-o adaptare a situatiei, sa dea cu stanca dupa Andromede.

Pentru a nu ramane cu impresia cum ca asa ceva se intampla numai la “ei”, mai avem o perla. Un tele-evanghelist din acela de care faceau misto Genesis in clipul de la Jesus He Knows Me a constatat de ce bietii haitieni au avut de patimit in ianuarie. Se pare ca au de indurat pedeapsa divina pentru ca in secolul 18 au incheiat un pact cu diavolul pentru a scapa de dominatia franceza. Care or fi fost painea lui Dumnezeu pe acolo. Se pare ca acuma au platit si dobanda.

Ei bine, citind asemenea aberatii nu pot sa nu ma gandesc ca a sta pana la ora 4 dimineata pentru un dungeon run intr-un joc RPG nu mai este asa o idee proasta. De fapt, este o alternativa mai mult decat viabila, avand in vedere cam in ce lume traim. Si, ca sa vedeti coincidenta: mandra nevoie mare de nivelul atins in 9Dragons, am pornit cu trupa vesela la un dungeon raid. Care dungeon incepe sa se cutremure atunci cand cronometrul se reseteaza si urmeaza sa apara boss-ul. Care boss e o tipa in bikini. Imbracata provocator, incitand(u-ne) la glume desucheate si provocand cutremure. Eh, voila.

Acum, problema asta, ca şi viaţa, e complicată şi are multe aspecte. Nu mă voi lansa în disecarea ei aici cu ocazia asta. Poate altădată. Ideea este însă că mai sunt şi alţii care nu sunt mulţumiţi să aibă în descrierea postului chestii banale. Iar ca respectivii ciudăţei să aibă şi pregătire serioasă în (non-)domeniile lor de nişă, s-au găsit şi universităţi care să ofere studii pentru ei.

O simpatică listă care compilează astfel de specializări inedite se găseşte aici. Veţi regăsi pe ea mastere în Beatles, thanatologie, anime, artă secvenţială (ca de exemplu comic-uri) sau parapsihologie. Aflaţi de asemenea la ce universităţi şi specialităţi puteţi aplica pentru un curs despre arme de distrugere în masă, protecţie împotriva exploziilor sau “aspectele intelectuale, sociale şi tehnice ale iluminatului”.

Dacă încă mai rătăciţi în căutarea chemării voastre, nu disparaţi. Precis se găseşte pe undeva un training care să scoată la lumină vreun talent obscur.

via toothpaste for dinner

FEMINÍSM s.n. Mișcare socială care susține egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul în toate sferele de activitate. – Din fr. féminisme, rus. feminizm.

Am mai menţionat vreodată că urăsc -ismele de orice fel? Rasism, extremism, naţionalism, comunism, capitalism, feminism, evoluţionism, creştinism, profesionalism (chiar şi misoginimismul şi mitzantropismul meu). Pur şi simplu fac alergie la ele. Dacă mă ţin nervii, transform -ism-ul într-o serie pe blog. De data asta azi mi s-a pus pata pe feminism.

Săpând la plictiseală prin intranet acum ceva vreme (acces la internet nu aveam), am descoperit o pagină relevantă pentru subiectul de faţă. S-a constituit un soi de grupare a femeilor angajate în firmă. Cu forum cu tot pe care se abordează teme de interes. Cum să ai succes ca femeie, cum să împaci viaţa profesională cu cea de familie, bullshituri din astea.

Acuma, eu nu zic că nu îmi sare ţandără la expresii de genul “omul şi muierea lui” şi alte misoginisme, din contră. Atât că marele defect al acestor manifestări aşa-zis feministe este că obţin taman contrariul. După umila-mi părere, dacă recurgi la aşa ceva, nu devii  o amazoană a corporaţiilor, ci mai degrabă o fiinţă ologită.

În momentul în care ai nevoie de un sprijin exterior, un soi de self-help despre “cum să fii femeie”, ai o dilemă. Când firma trebuie să îţi spună că lumea nu se rezumă la spaţiul biroului în care lucrezi şi personalitatea ta nu este unidimensională în taiorul business, e grav. Când dai “search” pe intranet pentru a afla cum îţi poţi construi o carieră de succes, ceva nu merge cum trebuie. Când ceri egalitate cu colegii bărbaţi dar vrei flori de ziua femeii, remarcarea noii coafuri, timp pentru copii, concediu de maternitate şi înţelegere pentru crizele de PMS  insistând în acelaşi timp să ţi se recunoască meritele şi capacităţile manageriale care sunt la nivelul “masculilor” deja nu mai ceri egalitate, ci egalitate şi un pic în plus pentru că eşti femeie. Păi e laie sau bălaie? Egalitate sau supracompensare şi “răzbunarea” generaţiilor de muieri oropsite, wtf?

PS1: Da, sunt misogină.

PS2: Pentru ca bărbăţii să nu fie dezavantajaţi totuşi, există şi un spaţiu virtual al familiştilor cu sfaturi despre cum să împaci capra şi varza. Oarecum de speriat că oamenii sunt atât de dezechilibraţi încât să nu ştie să îşi stabilească singuri limitele şi priorităţile.

Asta aşa, ca măsură pentru importanţa pe care o acord eu propriilor mele cuvinte. Ideea este tangenţială cu leapşa aceea pornită de la un citat al lui C.T. Popescu din Libertatea urii. De ambele dăţi de care o văzusem, cel care o onora alegea moartea proprie în locul celei a cuvintelor. Am trecut repede peste, am zis că poate nu sunt eu într-o dispoziţie de “filosofeală” şi că de aia primul meu impuls de răspuns a fost “me, of course”.

Citatul original sună aşa:

… dacă ai avea de ales, să mori sau să-ţi cobori cuvintele în pământ, în locul tău, să fie mâncate de viermi, şterse, uitate, iar tu să rămâi deasupra trăind veşnic, ce-ai face?

Până acuma, Alex a fost primul care se preferă pe sine în locul cuvintelor (mai sap, până la el am ajuns eu cu “restanţele” la citit bloguri în pauza de masă). Păi, dă-te mai încolo, să am loc şi eu

Nu mă leagăn în iluzia că vreun cuvânt de al meu are foarte mare însemnătate pentru altcineva în afară de mine. Adesea nici măcar pentru mine, după ce şi-au îndeplinit funcţia de defulare. Spuneam odată mai demult că blogul meu nu este altceva decât un coş de gunoi pentru nişte deşeuri pseudo-intelectuale. Nu mi-am schimbat părerea.

Am avut recent o discuţie cu un amic legată de… să îi spunem, importanţa scrisului. Importanţa afectivă, cum ar veni; despre cât de grav este când lumea nu înţelege ce vrei să spui sau înţelege altceva, dacă este frustrant pentru autorul unor rânduri de orice natură acest lucru.

Am susţinut atunci că eu fac o distincţie mai mult sau mai puţin clară între ‘scrisul pentru public’ şi ‘scrisul pentru mine’. Dacă scriu o povestioară, cel mai probabil că este într-un fel sau altul destinată unui public. Cel mai probabil atunci nu vreau să transmit nimic sau nimic foarte important oricum. E doar o joacă sau un mic exerciţiu literar mai mult sau mai puţin reuşit. Dacă cineva înţelege altceva, probabil că înseamnă că este reuşit.

Dacă este o abureală pe blog… ei bine, cum spuneam, funcţia de defulare primează. La fel, punerea propriilor mele gânduri într-o ordine oarecare – au proprietatea ciudată de a căpăta consistenţă când sunt obligate să părăsească matca acelui “stream of consciousness” şi să îmbrace forma cuvintelor (şi probabil şi de a pierde din importanţă, dar asta este altă discuţie). Dacă pe deasupra, cineva (mă) mai şi înţelege, iau asta ca pe un bonus binevenit. Dacă nu, nu e gaură în cer – dacă eu sunt ceva mai lămurită / liniştită / împăcată, atunci e mission achieved şi cuvintele mele pot muri liniştite. Deşi recunosc, prefer să rămân şi eu în viaţă şi să le am şi pe ele alături. Like old pals.

Mercantil vorbind, Opera/Teatrul este o instituţie ca oricare alta (şi încă una căreia nu cred că îi merge prea bine din punct de vedere financiar) care a închiriat un spaţiu electoral de care cineva cu bani s-a folosit. La fel de pragmatic vorbind, Revoluţia a fost monetizată de n ori cu varii ocazii; de exemplu, ca simbol pentru un oraş pe care îl prefer oricărui altuia din România, să ne înţelegem, dar în care vara te scoate duhoarea din tramvaie. Nu mi se pare cu nimic mai revoltător să utilizezi acest anume simbol cu încărcătură afectivă decât alte manipulări electorale de acest gen. Cum a fost tint-ul violet al afişelor lui Antonescu din turul I. Cum sunt mutrele copiilor din clipurile electorale care ne povestesc ce “viitor de aur ţara noastră are”.

De altfel, în general mi se par scârboase încercări din astea de manipulare (electorală sau nu) care apelează la treptele 1-2 (de jos) ale piramidei lui Maslow. Îmi pare sorry… campanii proaste pentru mase proaste.

Revenind la sensibilităţile faţă de anumite subiecte… dacă ar fi să mă indignez pe tema asta, mai degrabă m-aş indigna din cauza afişelor pentru Târgul Cadourilor de Crăciun, sau aşa ceva. Care beneficiază de prezenţa senzuală a unei Crăciuniţe care putea apărea foarte bine şi ca reclamă a unei linii fierbinţi. Acu’, eu ştiu că ce e frumos place şi la Dumnezeu. Ştiu şi că sex sells (more than anything else in the world other than weapons). Ştiu şi că la târg se vor înfiinţa varii piţi care se vor mâţâi pe lângă iubi să le ia acel frumos telefon roz mai deştept decât ele.

Dar în mintea mea de copil mic şi prost, Crăciunul a rămas o sărbătoare a copilăriei. Aşa că în aceeaşi minte de copil mic şi prost (că alta n-am), a horny chick pe afişul unui târg de Crăciun e o chestie de o mie de ori mai imbecilă decât moaca lui Geoană pe clădirea Operei.

În germană se foloseşte o urare care în traducere ar însemna “zile de sărbătoare contemplative”. Ho Ho Ho.

1. La ce e bună arta?

La smulgerea din gri.

2. Când ai murit ultima dată?

De-a binelea? Nu ţin minte. Parţial, mor destul de des.

3. Crezi că ai o soartă de invidiat?

Nu cred că am o soartă de nici un fel, je ca individ.

4. Ce urăşti cel mai mult?

Mârlănia şi ţopismul de ambele sexe, răutatea inutilă (acu nu mă întrebaţi dacă există şi răutate utilă), spălatul rufelor în public, vulgaritatea şi oamenii fără umor.

5. Ce te deosebeşte de ceilalţi?

Eu am strivit corola de minuni a lumii.

6. Unde sunt visele din copilărie?

De strajă la mormintele bucăţilor din mine de care ziceam mai sus că au decedat.

7. De ce te mai trezeşti dimineaţa?

Să văd dacă nu cumva, poate-poate merită.

8. Fericirea pe care mi-o visez?

Asta de-aci.

9. Calitatea pe care aş fi vrut-o de la naştere?

Toate alea pe care le-aş fi vrut sau le-am vrut de-a lungul timpului m-ar fi transformat în cineva la care eu de acum m-aş uita cu eterna-mi aroganţă în privire aşa că… pas.

10. Eroii mei din viaţa reală?

“All men are heroes… in dreams”, zice taica Freud.

11. Eroinele din literatură?

Preferate oi avea. Pe piedestal nu-s.

12. Partea cea mai fragilă din mine?

Partea cea mai fragilă din mine nu va fi şi fragilă, şi expusă.

13. Ce mi-ar plăcea să primesc de ziua mea?

Surprize plăcute. De obicei însă dispar artistic în preajma momentului.

14. Sunetul care-mi place cel mai mult?

Un oftat adânc şi mulţumit de căţel adormit.

15. Cuvântul favorit?

“Nerelevant”. De la raton preluare.

16. De unde vii?

Din toate deciziile pe care le-am luat… sau nu (I suck at it).

17. Cum ai vrea să te întorci?

De pe o parte pe alta, cu un oftat mulţumit, să îmi continui visarea.

Ba adesea, la adăpostul anonimatului pe care îl oferă un nickname şi cu scuza că este doar un joc şi că tu eşti de fapt altfel, tocmai în comportamentul din acel joc se manifestă adevărata fire… cea pe care o ţii în frâu în “real life” din motive evidente. În joc nu te frânează din manifestări nici legile, nici normele şi constrângerile sociale de orice tip. Eşti cine şi cum vrea muşchiul tău iar de o sancţiune în joc ţi se poate, la o adică, rupe. La fel ca şi de părerea unor iluştri necunoscuţi ascunşi în spatele altor nick-uri.

Acestea fiind zise, citeam zilele trecute un articol pe blogul Community Manager-ului Acclaim, publisher-ul 9Dragons pentru ţări ne-asiatice. Sunt convinsă că, în calitate de reprezentant al unei firme care din asta trăieşte, are şi motive economice să afirme ceea ce afirmă. Pe de altă parte, acelea sunt întrebări pe care mi le-am pus şi eu de nenumărate ori. Şi chiar dacă îmi pot explica asemenea comportamente, nu reuşesc să le înţeleg.

De ce no.1 cu orice preţ, sfidând orice reguli – ale jocului sau de bun simţ -, călcând peste alţii, trişând şi mândrindu-te când “fentezi sistemul”, că întotdeauna există un sistem care e “ăla rău” iar trişorii de fapt sunt marii luptători pentru eliberarea maselor oprimate. De ce goana asta pentru no1, ca să…? Ca să îţi afirmi singur superioritatea când constaţi că nu îţi cântă nimeni osanale şi că nimeni nu este impresionat de acumulările tale de… pixeli, într-un joc? Just one word: overcompensation.

Happiness isn’t the destination, it’s the journey.

În consecinţă pentru că am, sunt şi îmi place Zen, balonu’ meu personal de săpun este ZenBubble, nu iBubble. De altfel sună mult mai mişto aşa. Pe mine cel puţin, mă duce cu gândul la o grădină japoneză în interiorul bulei. Ah şi în cazul în care vă întrebaţi dacă din aprilie şi până acuma nu am găsit / luat alt mp3 player, răspunsul este nu.

E tot lipit cu scotch. Tot un pic zgâriat. Şi tot aşa bine merge ca acum cinci ani când l-am cumpărat. Aşa că din spirit de frondă faţă de nenorocita societate de consum, refuz să iau măsuri câtă vreme This River Is Wild se aude foarte bine în căşti pe drumul spre casă. De altfel, eu din principiu nu mă urnesc decât dacă arde. Nu iau altul decât atunci când ăsta se strică, nu mă duc la dentist decât atunci când nu trece durerea de dinţi cu algocalmine, nu caut alt job decât atunci când sunt dată afară.

It’s the way of the zen.

Iar baloanele de săpun sunt nişte chestii faine.

Oricine a fost elev la Lenau, îl ştie pe Lică. S-ar putea să îl ştiţi şi dacă nu aţi fost elevi acolo. Poate l-aţi întâlnit în zona centrală a oraşului sau poate l-aţi văzut la vreun meci al lui Poli. Îl puteţi recunoaşte după fularul alb-violet pe care îl poartă fie vară, fie iarnă. După treningul în care este mereu îmbrăcat. După claia de păr negru din cap, deşi între timp a început să fie vârstat de şuviţe cărunte. După mersul oarecum săltat şi ţinuta un pic şleampătă.

Uite, Lică este un personaj pitoresc care ar trebui să apară pe ultima pagină din prostioara aia de Adevărul de seară. Că oricum apar acolo toate aberaţiile. Iar Lică nu e cu nimic mai puţin interesant decât tanti Floarea care vinde roşii în 700, decât puştiul ospătar sau tanti inspectoare de poliţie. Din contră.

Habar n-am care e numele lui complet. Nu ştiu nici prea multe alte detalii biografice. Am auzit odată cum că ar fi fost copil orfan. Ni s-a spus pe când eram la şcoală “Nu îi faceţi probleme lui Lică, să nu îl dea afară. A fost orfan şi şcoala asta înseamnă totul pentru el.” dar habar nu am dacă sau cât de adevărat este. Probleme îi făceam dacă ieşeam în pauză din şcoală şi nu ne întorceam la ore. Că Lică era bun şi ne lăsa, alţi portari nu. Dar Lică era un fel de complice cu elevii. Ne saluta pe toţi cu “ceau” şi noi îi spuneam pe nume şi câteodată juca fotbal cu noi în curte.

Îl mai văd şi acum din când în când prin oraş. Şi pe el, ca şi pe domnul Raţă, l-a marcat trecerea timpului. Şi tot la fel, este o piesă de puzzle insignifiantă, dar fără de care întreg ansamblul ar fi mai puţin lipsit de farmec şi de culoare. Mai ales de violet.