Dacă sunteţi curioşi ce am reuşit să aşez până acuma în raft, puteţi arunca un ochi aici.

Mi s-au întors vagabonzii din concediu de acasă de la marmote, cu trei exemplare. Nu vii, ce-i drept, ci de pluş. O variantă breloc, o variantă de dimensiuni normale dar care ştie să cânte yodel şi un exemplar uriaş şi foarte pufos.

Mai jos este un portret de “familie”, împreună cu Micky, care are venerabila vârstă de 19 ani. Pe “marmotul” mare îl cheamă Siggi. Am adoptat mai demult obiceiul să botez animăluţele de pluş cu nume reprezentative pentru ţara de origine. Am deja un căţel din Italia pe care îl cheamă Garibaldi şi un miel din Cehia botezat Vaclav (şi nu după Vaclav Havel, ci după Sf. Vaclav, patronul Cehiei). Aşadar, aveam nevoie de un austriac pentru “marmot” şi între Adolf şi Sigmund l-am preferat pe al doilea.

Brelocul nu are încă nume, dar pe dinţosul exemplar mijlociu îl cheamă Murray, ca pe Bill Murray. Pentru că Groundhog Day nu este de fapt Ziua Cârtiţei, ci a marmotei. Promit să revin cu o imagine mai clară. Blitzul meu nu funcţionează şi era deja prea întuneric când am făcut poza.

Marmotele rulz!

Ceea ce este ce am făcut eu. L-am primit cadou de la mama de 1 iunie – broscomania continuă.

Dar să începem cu începutul, care început începe anul trecut la Londra când am păşit într-un magazin de tip charity. Eu am ieşit de acolo cu nişte cărţi poştale cu labradori (sigh) şi cu un broscoi de pluş de un verde fain (cam ca butonu’ de blog a lu’ Mad Doctor – oops, I did it again). Pe care îl cheamă Ryder (după numele magazinului – Sue Ryder).

Broscoiul Ryder a fost cu mine la Barcelona pe post de muţunache de somn. În acest context, Sam a tras o sperietură când s-a trezit dimineaţa şi peste marginea patului meu nu mă vedeam eu, ci o priveau nişte ochi maaaaaaari… deh! ochi de broască (între noi fie vorba, ea avea ringtone cu orăcăieli). Episodul m-a amuzat teribil, cu atât mai mult cu cât am descoperit într-un magazin de suveniruri şi un tricou “broscăresc” la care m-am înfipt instant:

După ziua respectivă, spre disperarea ei m-am blocat ca un copil mic pe inscripţia de pe tricou, spusă pe un ton plângăreţ: besame, porfa! Drept urmare, am primit cadou dintr-un magazin de jucării pentru copii cu vârste cuprinse între 0 şi 5 ani (adică numai bun pentru mine), o ştampilă cu o broscuţă la care am mai adăugat eu un suvenir în stil Gaudi tot cu o broască pentru raftul meu cu temă acvatică.

Asta a fost în martie. În iunie, familia de broaşte s-a mărit cu animalul de pluş de 1 iunie. Având în vedere episodul din Spania, a primit numele Amigo.

Amigo avea ataşat un pliculeţ de plastic cu un cod care putea fi introdus pe site-ul firmei producătoare. Ceva gen Neopets (am nişte animăluţe şi pe acolo, care mor constant de foame, săracele), dar nu aşa elaborat şi mai pentru kinderi. Ca un copil conştiincios ce mă aflu, am introdus codul pe site şi am primit un certificat de adopţie pentru Amigo.

Deci da… am fost, sunt şi probabil voi fi multă vreme de acum încolo în mintea copiilor. Mare pagubă. Măcar aşa am o scuză să mă târăsc dimineaţa la şapte jumate pe burtă prin Parcul Botanic, să-i fac poză broscoiului. (Am avut luciditatea să mă duc mai pe după nişte copaci, că trebăluiau pe acolo oamenii de la îngrijirea spaţiilor verzi). Şi cum spuneam, dacă nici măcar de 1 iunie nu aţi dat şi voi în mintea copiilor măcar pentru câteva minute, e pierderea voastră.

Vă las cu o piesă adecvată zilei. Este tot din ciclul amintiri din copilărie – era mare hit pe când eu eram… well, mai mică. Vreo doiş’pe ani sau pe acolo.

Click here to view the embedded video.

Note to others: start writing, you lazy bums. Voi chiar nu pricepeţi că eu mă plictisesc la lucru?
Note to self: de căutat nişte bloguri lizibile şi citibile (nu sunt sinonime în cazul de faţă) pentru situaţii de urgenţă din acestea.

1. Ok, concertul Depeche a căzut baltă. Bad enough. Prost inspiraţi însă indivizii care se cred foarte amuzanţi sau spirituali întrebându-mă (pe mess sau nu) cu un rânjet “cum a fost la concert?”. Şi au fost destui. Now, I usually appreciate jokes. Da’ unele sunt chiar cretine, zău aşa. Şi când nişte glume tâmpiţele se repetă la infinit… ajung vacanţa mare. Nici măcar pe departe amuzant şi oareşcum iritant. În altă ordine de idei şi cum speranţa moare ultima, EMagic sunt în negocieri pentru reprogramare, dacă şi cum o fi.

2. Speaking of jokes. Am primit un tricou de la mama. Negru, evident. Pe care scrie cu alb, ca şi cum ar fi scris cu cretă: FCUK ‘EM if they can’t take a joke. E tricoul new entry în topul meu de preferate. Love mom’s humour.

3. Chestia asta căreia îi bântui eu birourile şi coridoarele aiurea este ceea ce s-ar numi o companie respectabilă (deşi fitzele probabil ar dicta să reformulez fraza de mai sus cu ceva care să conţină termenul multinaţională). În condiţiile mai sus menţionate, cam cât de penibil poate fi să apară în baie, deasupra oglinzii şi în fiecare din cele două compartimente, o foaie A4 lipită cu scotch pe perete cu următorul anunţ:

Vă rugăm:
- folosiţi peria de toaletă dacă este cazul
- nu aruncaţi hârtii pe jos
- nu vă urcaţi cu picioarele pe WC

Adică… poftim??? Nu zic că nu au dreptate, dar… era necesar? Vă daţi seama că afişul acela a apărut acolo cu un motiv. Se crease un precedent, sau mai bine zis, suficiente precedente, presupun, ca să îi justifice existenţa. Deşi părea greu de crezut… până am văzut o urmă de pantof pe colacul WC-ului. Uhm… no comment.

4. Am corupt-o pe The Green Witch! Şi-a luat RAM doar pentru a putea juca 9Dragons fără lag. Mwhahaha. Cu asta am bifat al treilea dependent pe listă. Sper că pentru asta am asigurat un loc VIP în Iadul Gamerilor (deşi, mai ţăcănit jucător decât talibanul nu am cum să găsesc nici dacă vreau. Check Bardo ranking: încă un level şi e maxed.

Pfff… sunt absolut sigură că mai urmau vreo două puncte pe aici. Da’ între timp au venit tantile să aspire prin birou, m-am ridicat de la laptop si… pooof! am uitat. Bătrâneţea, maică.

În fine. Am început franceza la liceu, într-a noua, cu o profesoară cu nefericitul prenume “Deodemonda”. Premisele fiind că eu declarasem a priori că nu îmi place respectiva limbă şi că francezii sunt nişte antipatici, toţi la grămadă.

Într-una din primele lecţii, prezentată sub formă de benzi desenate, era vorba de nişte copii care descoperă un OZN. Profa ia creta şi scrie pe tablă “Il s’agit de…” pentru ca apoi să înceapă explicaţia “il s’agit de înseamnă…”. Şi aici a început tragedia.

Aveam prostul obicei să vorbesc singură la ore. Mormăiam în barbă chestii care mi se păreau la mintea cocoşului. Cum şedeam în banca a doua sau a treia, dacă profii aveau urechi bune, evident că auzeau. Pe majoritatea nu îi deranja, cu câteva excepţii – care probabil ori aveau probleme cu comunicarea cu elevii, ori erau complexaţi de gradul de stăpânire asupra materiei.

Doamna Deodemonda nu ştiu din ce categorie făcea parte, dar s-a întors cu o falcă în cer şi una în pământ spre mine. “De unde ştii???”. Ceea ce mormăisem mai devreme era “… este vorba de…”. Pe moment, m-am blocat. Tradusesem mental, la modul furculiţion, şi cum “el se agită despre” nu prea avea sens, am tras şi eu concluzia logică de rigoare. Nu îmi dădusem seama că il s’agit de ar fi fost aşa o culme a subtilităţii limbii franceze încât să nu îşi poată da seama orice vorbitor de limba română ce înseamă. Dacă logica nu i se părea logică, nu aveam ce să explic, aşa că am dat din umeri şi am răspuns “intuiţie…” şi parcă i-am dat foc.

A urmat o jumătate de oră de făcut spume la gură. Carevasăzică, intuitiv, ştiind limba română şi fiind la o secţie de limbi străine (care pe lângă faptul că erai prea tâmpit ca să dai la info putea însemna şi că ai o oarece înclinaţie pentru limbi străine), nu aveam cum să îmi fi dat seama. “Şi doar v-am întrebat în prima oră cine a luat lecţii de franceză!?!?!”. A urmat o serie de negări din partea mea care continuau să o înfurie până a culminat cu “Da, că aşa vă învaţă acuma, să minţiţi de mici!”

Oi fi fost eu o puştoaică de 14 ani dar la faza asta, ea a fost nesimţita şi nu eu. Drept pentru care am sărit câteva etape de enervare şi am ajuns la faza “glacial” (despre care cine mă cunoaşte ştie că e ultima fază înainte de ignorarea completă). Glacial şi foarte calm a fost şi tonul pe care i-am spus “Nu are rost să continuăm aşa. În spate la catalog sunt numerele noastre de telefon de acasă. Dacă nu mă credeţi, vă rog să sunaţi acasă la mine şi să îmi întrebaţi părinţii dacă am luat ore de franceză.” Nu îmi dau seama ce credibilitate ar fi avut ei, având în vedere că mă învăţaseră să mint de mică, dar măcar nu aveau 14 ani. A continuat să bombăne până s-a plictisit o colegă şi i-a spus că aşa sunt eu, fată deşteaptă şi că nu am luat ore de nimic ceea ce a părut să o amuze cumplit pe profă şi a continuat cu explicaţia lui “il s’agit de” pentru ăia din fundul clasei care nu îmi auziseră mormăiturile.

Numai de’a dracului am avut tot anul aproape doar zece pe linie la afurisita aia de materie. Într-a zecea am rămas văduvită de prezenţa doamnei Deodemonda, care s-a pensionat. Am făcut franceză cu diriginta de engleză, care nu mai predase de şapte ani franceză şi pe care a corectat-o odată o colegă de a stat tot restul orei pe coridor. După care am făcut dirigenţie în orele de franceză şi uite-aşa am uitat frumos tot.

În clasa a unsprezecea am avut ca profesoară o oarecare doamnă Dragu. Care pe lângă faptul că era un profesor excelent, era şi o bomboană de om. S-a chinuit doi ani să ne înveţe materia din patru, pentru că era materie de bac, pentru că îi plăcea franceza şi pentru că ţinea la noi. Drept pentru care ne învăţa şi alte cele în ore; ne povestea cum se plimbă duminica în parc cu son marie şi nu se gândeşte atunci nici la şcoală, nici la întreţinere, nici la politică. Ne întreba când am privit ultima oară cu atenţie o frunză şi ne îndemna să mergem pe jos acasă şi să o facem. Chestii pe care le ţin minte chiar şi după ce am uitat conjugările verbelor neregulate la imperfect.

Este singura profesoară cu care m-am întâlnit după terminarea liceului şi care nu mi-a pus cele două întrebari care la toţi ceilalţi urmau inevitabil după salut: “Unde lucrezi?” şi “Cât salariu ai / Câştigi bine?”. În loc de asta, m-a luat de mână şi mi-a spus “Mă bucur să te văd. Ce mai faci? Eşti fericită?”.

Doamna Dragu aproape mi-a salvat franceza. Nu am avut deloc ocazia să o folosesc după terminarea liceului şi nici nu eram sigură de ea. Dacă matematică nu am ştiut, franceza am uitat-o în foarte mare parte. Însă după ce repulsia de “trebuie să o învăţ şi nu vreau” şi sechelele doamnei Deodemonda au început să îmi treacă, mi-am dat seama că nu e o chestie aşa rea franceza. Şi că Patricia Kaas are piese mişto.

Când am fost la Barcelona îmi propusesem să caut la fnac, lanţul de librării care are şi cărţi în limba engleză, nişte comics-uri în franceză. Adică… de la mama şi tata lor de acasă. Din păcate nu am găsit. Tot ce era comic sau manga, era tradus în spaniolă şi / sau catalană. O păsărică mi-a şoptit însă că mă aşteaptă cu nişte unele, venite exact de la mama şi tata lor de acasă, de la Paris (thank you ). Aşa… de dragul doamnei Dragu.