Și dacă nu m-ar afecta direct pe mine, ca individ (și cetățean al internetului, fie că îmi/îți/îi/ne/vă/le convine), mă afectează așa, la mod ideatic. Pentru că am trăit o perioadă într-un regim totalitar. Da, scurtă, dar suficient cât să intuiesc ceva în spate, ceva ce sper să nu își mai arate VREODATĂ fața. Așa, ca într-o nuvelă de Lovecraft din aia fain scrisă, în care nu „vezi” niciodată monstrul, dar îi simți și îi intuiești mereu prezența. Și oricum ai lua-o, orice perioadă, cât de scurtă, este mult prea lungă pentru așa ceva. Pentru că punerea de botnițe, de călușuri, de cătușe, de camere de luat vederi, de microfoane, de log-uri, de dosare și de arhive a fiecărei mișcări pute a 1984 ca un hoit în descompunere și pentru că am avut nopți de insomnii după ce am citit cartea aia acu 12 ani.

Peste dispoziția asta a mea revoluționară (în total dezacord cu dispoziția revoluționară a concetățenilor mei, care e de complet altă factură) a căzut hodoronc tronc o decizie în firma la care lucrez, de a închide fumoarele în ultima săptămână a fiecărei luni (fumoarele fiind camerele acelea în care fumătorii își puteau vedea nestingheriți de fumat, fără a deranja pe cineva). Cu cheia, deci cât se poate de ad litteram. Sunt frumoase intențiile declarate (sănătate, campanie, grijă și alte cuvinte-cheie), nu neg, dar aplicate și comunicate într-un mod care mie a făcut să îmi crească subit tensiunea.

A se nota că nu fumez și n-am fumat în viața mea. Dar mă gândesc că oamenii ăia, mulți, care fumează trebuie să coboare 5, 6, 7 etaje, să stea în frig și în ploaie lângă clădire, apoi să urce iar 5, 6, 7 etaje. Cu două lifturi cu capacitate maximă de 8 persoane. În condițiile în care prin natura muncii, nu își pot lua mai mult de n oameni pauză și aia nu mai lungă de x minute, x echivalând în general cu 10. Pauzele se depășesc oricum, că nu ai cum să te mai încadrezi. E frig afară. Arată ca pixu’ când doișpe oameni stau zgribuliți pe lângă clădire să fumeze. Nefumătorii nu mai prind pauze. Iar în general, atmosfera este orice altceva decât constructivă, oamenii sunt nervoși pentru ca jobul e oricum stresant, doar de draci din ăștia corporatiști nu mai avea nimeni nevoie. Colac peste pupăză nimeni, dar absolut nimeni nu va renunța la fumat pentru așa o tâmpenie. Uite de ce am umblat eu, nefumătoare, cu liste de strâns semnături (generând o nouă serie de sprâncene ridicate). Pentru că nu este normal. Și pentru că, în ciuda părerii cu „iar ăia fac gură, iar lor nu le convine ceva”, este normal să îți deschizi gura când se nasc asemenea monștri din somnul… nici nu știu a ce. Presupun că de vină este completa rupere de realitatea „oamenilor normali” a „celor de sus” – de fapt același sindrom evident și la scară macro. Aștept cu deosebit interes rezultatul oficial al petiției la fel de oficiale. Fără nici un fel de așteptări (pentru că nu am așa ceva), ci cu un soi de… curiozitate profesională.

Și revenind la ideea mea (dintr-o anterioară postare pe teme… revoluționare) că adevărata schimbare se face la nivel micro, cu niște omuleți supărați care vor să facă ceva ce contează și atât cât pot ei: Editura All a lansat campania vALLuntar (via Richie). O echipă a editurii va presta muncă de voluntariat, dacă suficienți bloggeri citesc și recenzează cărți de-ale lor până în 16 martie. Adică ei încearcă să facă ceva mișto, și tot ce se cere de la lume este să citească și să scrie despre asta. Eu am aruncat un mail la adresa indicată în regulamentul campaniei. Sună promițător – să vedem ce iese.

P.S.: În aceeași ordine de idei: domeniul și hostingul blogului sunt de la GoDaddy. Intenționez să îl mut din aceleași „motive ideologice” de mai sus. Sugestii, idei, comentarii?

Cei care au încercat azi să acceseze diferite site-uri și s-au trezit cu ele înnegrite la propriu, carevasăzică blacked out, au avut ocazia să citească despre SOPA/PIPA. Dacă nu au făcut-o, dacă nu au auzit sau dacă dau din umeri a „ce-mi pasă mie de legile americane” (tentația e mare), mai jos e un clip care explică cu ce se mănâncă abrevierile respective.

Click here to view the embedded video.

În consecință, o sumedenie de site-uri și-au închis astăzi parțial sau complet porțile în semn de protest. Nota un articol pe undeva (chiar am uitat sursa) că lipsesc din horă jucătorii cu greutate – site-uri ale unor companii, care nu au vrut să renunțe la profit. Posibil. Mesajul a fost însă transmis la milioane iar eu personal nu mă așteptam să văd un protest atât de răspândit. Nu țin minte să fi văzut www-ul vreodată la fel de unit într-un scop oarecare. Mai jos e o galerie de imagini pe care le-am prins eu, pe varii site-uri (o listă probabil ceva mai completă aici).

Îmi voi permite luxul de a acorda trei premii de creativitate pentru modul în care au transmis mesajul „stop SOPA” unele dintre site-uri. Așa, ca dovadă că creativitatea este la ea acasă pe net.

La categoria Audio-Video, câștigători sunt cei de la LaughPong, pentru o cântecelul lor cu text anti-SOPA pe melodia lui Don McLean American Pie (probabil o violare de copyright). Bonus pentru mesajul din clip „Changing your twitter photos and getting angry isn’t enough. Call your Senators today.” – via Gizmodo.com:

Click here to view the embedded video.

La categoria Animație-Umor, câștigător este domnul Oatmeal în persoană. Site-ul este blacked out, pe pagina principală regăsindu-se .gif-ul de mai jos, o ilustrare a situațiilor absurde care pot fi create / invocate cu ajutorul celor doua legi în discuție.

Premiul la categoria Design sau Sleek, Simple, Effective sau Love at First Sight sau This is Design! merge la Wikipedia, cea care a și stârnit valurile cele mai mari în presă. Primul blackout pe care l-am văzut de altfel azi dimineață. Imaginea îmi tronează pe desktop, atât acasă cât și la lucru.

După ce mi-am revenit din recul, prima asociere mentală pe care am făcut-o a fost cu Another Brick in the Wall. Partea aia cu marșul ciocanelor din clip, cu umbre cu tot. Nu că „we don’t need no thought control” nu ar cadra perfect cu situația. A doua asociere a fost orwelliană, 1984-ească. O imagine de film sumbru, alb-negru, cu o închisoare de maximă securitate, cu farul de căutare din turnurile de pază la datorie. Dacă e să o dau pe englezisme, it rang the bells it was designed to ring, așa că din punct de vedere al reacției emoționale, design de nota 10. Bonus pentru faptul că eu am dat și clickurile respective.

Dacă aș vrea să fiu drăguță, v-aș spune că pentru schimbări ale unor sisteme sociale, ale unor decizii, etc., există diverse mecanisme într-un sistem democratic. Din păcate, nici nu sunt drăguță și pe deasupra mai trăiesc și cu convingerea că nu există sistem democratic pe planeta asta, așa cum este el descris în manualele de educație civică. Tot ce se schimbă vreodată sunt mutrele celor angrenați într-un sistem bine pus la punct, care face același lucru în continuare, indiferent de personajele care ocupă pozițiile și indiferent de forma pe care o îmbracă. Desigur, cu o față mai umană sau nu, contează și asta. Dar cu puține excepții, reformele de sistem sunt o fabulație la fel de grosolană ca și solidaritatea socială manifestată in like-uri.

Mi s-a povestit de Occupy și de Primăvara arabă, de rolul social media. Îmi pare rău, social media este un canal de comunicare (cu răspândire, de acord) și atât – un tool care te ajută în organizare, dacă ai pe cine organiza. Oamenii ăia nu au dat un Like, ca pe urmă să revină la oile lor virtuale. Oamenii ăia au fost suficient de mulți pentru a declanșa ceva și mai ales suficient de pregătiți să își mute fundurile în stradă și să suporte toate consecințele. Iar pentru a te proțăpi într-o piață și a urla ceva, știind că pentru asta poți primi în orice moment un glonte în cap, trebuie ca o masă de oameni să fi ajuns deja într-un punct de fierbere și într-un moment de disperare în care nu mai e nimic de pierdut.

La noi, acțiunea nu se desfășoară nici pe departe în asemenea registre. Se va menține în grupuri și grupulețe de facebook care urmăresc scopuri divergente și se va pierde în anonimat când subiectul nu va mai fi suficient de fierbinte pentru a fi întreținut de presă. După care ne vom arunca plini de entuziasm în susținerea altor cauze nobile pentru a ne manifesta civismul. Vor rămâne poate vreo două-trei organizații de spălat bani sau tocat fonduri, iar orice alte tresăriri de revoltă vor fi îndreptate spre țapi ispășitori sau ventilate prin supape controlate / controlabile. Gen, bancuri politice sau cântece revoluționare, prin care să îți verși năduful la vreun concert cu intrare gratuită, înainte de a te tira la mesele cu mici și bere.

De altfel, nici ieșitul în stradă nu ar rezolva nimic – acolo au rezultate doar grupurile care pot exercita presiune prin violență (vezi mineriade) sau șantaj economic (vezi greve în domeniul feroviar, de ex.). În rest, dacă scoți în stradă zeci de mii de pensionari, profesori, designeri sau frizeri, nu ai decât să aștepți să li se acrească și să plece acasă.

Deci, dacă îl întreabă cineva pe micul hippiot din mine „bine, bine, dar cum se poate totuși schimba ceva?” o să vă spun că singura schimbare în care cred, este cea la nivel micro. Cea generată de indivizi singulari care cred cu tărie că pot face ceva și care își urmează cu tenacitate și pasiune drumul sisific în pași de furnică, transformând „binele” în ceva palpabil pentru alți câțiva indivizi în jur, atât cât pot ei și în domeniul în care pot ei – iar oamenii respectivi au tot respectul și toată admirația mea. Da, cred că schimbarea ține de fiecare din noi. Dar nu ține de oferitul asiduu de like-uri inutile (ca ăia care m-au enervat) sau vociferare pe bloguri (ca mine).

 P.S. – vă spune Cătă cum puteți ajuta pe bune SMURDul.

La C.E.C. îmi plăcea în general, pentru că mă fascinau fișele de retragere, depunere și transfer, cu dungile lor trasate care mă așteptau să măzăgălesc cu tocurile alea infecte cu cerneală. O adevărată plăcere, deși de obicei ajungea mai multă cerneală pe mâinile mele decât pe foi. Agenția C.E.C. din spatele complexului Bega, adică CEC-ul Mare, mă fascina însă (pe lângă aspectul mult mai impunător decât al celorlalte agenții) din cauza fântânii din incintă. Pentru cine nu cunoaște sau nu mai ține minte, un bloc mare de piatră, pe care se prelingea apa; era absolut fascinant cum se despica firul apei, când puneam eu degetul undeva.

Poșta Mare, adică Oficiul Poștal 1 era și mai impunător ca aspect, dar pe mine mă interesa mai cu seamă ceva ce întrecea chiar și piatra aia cu apă. Pentru că piatra la urma urmei nu se urnea din loc, însă ușile turnante de la intrarea în poștă, da! Acolo am văzut eu pentru prima dată minunățiile alea și nu mă lăsam până nu făceam măcar un tur complet înainte de a intra sau a ieși. Și funcționa în ambele sensuri!

O altă „fascinație inginerească” erau scările rulante. În Timișoara, eu nu știam să existe în altă parte, decât tot la Bega. Atât că eu nu țin minte să le fi văzut vreodată în mișcare. Mi se explicase însă la ce foloseau și era absolut uimitor să existe așa ceva: te pui pe trepte și în loc să urci tu, te urcă ele, singure! Prima dată când am văzut scări rulante în acțiune a fost la Viena, la stațiile de metrou. Recunosc că m-au speriat un pic. Dacă puneam un picior și nu apucam să îl pun și pe al doilea la timp? M-am descurcat cu brio însă și am ajuns să regret și mai mult că distracția asta, deși posibilă, nu avea niciodată loc acasă.

Acuma, stau și mă gândesc dacă ăsta o fi tot un semn din ăla afurisit că „m-am făcut mare” (deși eu nu mă simt deloc așa). Dar nu numai că nu le mai privesc cu bucuria aia de copil care vede ceva și uită tot în jur, dar ușile turnante și scările rulante au ajuns să mă enerveze. Având în vedere că stau peste drum de huiduma asta hidoasă de mall, acolo îmi fac cel mai des aprovizionarea, acolo plătesc facturi, acolo mă duc la poștă și așa mai departe. Și mă exasperează nenorocitele de uși turnante care aaaa-aaabiaa-aaa se mișcă, ca să pot eu admira în toată splendoarea lor reclamele de la Orange. Mă enervează piuitul „numărătoarei” care mă înregistrează ca pe o vită la intrarea în staul. Mă enervează că ușa „normală” este închisă, că cică e frig. Deci musai prin numărătoare sau ocolit pe la altă intrare. Și scările rulante mă enervează. Că mereu își schimbă sensul și niciodată nu știi care din ele urcă și care coboară. Ba, câteodată sunt șugubeți cei de la mall și trebuie să ocolești jumătate de etaj dacă vrei mai sus, să ai timp să caști gura pe la magazine. Că de continuat drumul pe scări unde te-au lăsat precedentele, nici vorbă.

Vreau înapoi la uși turnante din lemn, care arată frumos, care nu îmi piuie că m-au înregistrat, care nu îmi interzic să le ating și se mișcă atât de repede cât le împing eu. Cu scările, mă mai gândesc cum putem rezolva, că trebuie să fie și acolo vreo chichiță, să ne salvăm relația.

Am tot soiul de idei din astea crețe și hippiote care nu prea cadrează cu ce a fost lumea dresată să aprecieze ca valori de referință de vreo 65 de ani încoace. Mai am scăpări și recunosc că e perfect adevărat că e mai ușor să filosofezi abstract despre fericire când nu te sâcâie gândul următoarei facturi sau următoarei rate, dar în general nu pot înțelege în ruptul capului de ce țelurile atâtor oameni se leagă de cât mai mulți bani, cât mai repede, de o casă cât mai nu-știu-cum, o mașină cât mai așa, un telefon cât mai pe dincolo și toate mai ceva ca ale vecinului. There simply has got to be more to it.

Pare genul de concluzie la care lumea dă aprobator din cap, da dom’le, așa e, apoi își vede de treburile zilnice ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Rămâne o chestie menționată în proverbe, cântece sau cărți bune de scos de la naftalină când se simte omul mai sfătos. Între două reprize de „vai, dacă aș avea mai mulți bani”. Ideea este sintetizată perfect în introducerea la The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy:

        Far out in the uncharted backwaters of the unfashionable end of the western spiral arm of the Galaxy lies a small unregarded yellow sun.
        Orbiting this at a distance of roughly ninety-two million miles is an utterly insignificant little blue green planet whose ape-descended life forms are so amazingly primitive that they still think digital watches are a pretty neat idea.
        This planet has – or rather had – a problem, which was this: most of the people on it were unhappy for pretty much of the time. Many solutions were suggested for this problem, but most of these were largely concerned with the movements of small green pieces of paper, which is odd because on the whole it wasn’t the small green pieces of paper that were unhappy.
        And so the problem remained; lots of the people were mean, and most of them were miserable, even the ones with digital watches.

Mă mai liniștea întrucâtva să descopăr așa ceva în cărți, dar realitatea continua să îmi arate modele de urmat în a căror descriere abunda până la depreciere cuvântul „succes” definit foarte rigid și să îmi arate cu degetul tot soiul de ecuații care se reduceau mai mult sau mai puțin la = f($), la care geniul ne-matematic din mine urlă „Wroooong!” mai ceva ca Depeche Mode.

Până și bunăstarea unei națiuni este definită adesea de contabilitatea ei, ca acel faimos „PIB” cu care se tot aruncă în dreapta și în stânga. Toată lumea pare să uite în mod convenabil că împărțirea pe cap de locuitor înseamnă o medie aritmetică, iar cifra rezultată nu mai spune nimic despre nimeni, cu atât mai puțin despre buna sau proasta stare. Dacă Ana și George sunt frați iar Ana are zece mere și George nu are nici unul, frații au în medie 5 mere fiecare, am tras linie și am încheiat. Un studiu calitativ ar ajunge probabil la concluzia că cele 5 mere pe cap de frate sunt total inutile, având în vedere că George plânge de mama focului că vrea și el un măr iar Ana nu e nici ea prea mulțumită pentru că de fapt, ea ar prefera pere.

Imaginați-vă surpriza mea când am aflat azi din pură întâmplare că există o țară care folosește ca indicator oficial al bunăstării „fericirea națională brută”. Iar pentru a preveni suspiciuni orwelliene, ea nu este definită drept adularea vreunui Mare Frate. Probabil nu ar trebui să mă mire că noțiunea provine dintr-o țară cu tradiție buddhistă.

Ceea ce mă suprinde însă, este că inițiativa provine din partea monarhului absolut al Bhutanului. În 1972, când i-a trecut prin cap ideea, era cel mai tânăr suveran din lume, la 18 ani. Și-a desăvârșit educația în Bhutan, India și Marea Britanie și a studiat la Universitatea din Houston. Este (sau mai bine zis a fost) al patrulea Rege Dragon al Bhutanului și are patru neveste, care îi sunt toate surori. În timpul domniei sale au pătruns în țară televiziunea și internetul. A ordonat organizarea primelor alegeri parlamentare libere în țară în 2008 înainte de a abdica în 2006 în favoarea fiului său. În 2008, în Bhutan a fost adoptată Constituția care stabilea organizarea statală ca fiind o monarhie constituțională democrată. Pentru că wiki knows best:

The current Constitution is based on Buddhist philosophy, international Conventions on Human Rights, comparative analysis of 20 other modern constitutions, public opinion, and existing laws, authorities, and precedents. According to Princess Sonam Wangchuck, the constitutional committee was particularly influenced by the Constitution of South Africa because of its strong protection of human rights.

Numita prințesă, născută în 1981, fiica regelui abdicat și sora celui actual, este licențiată în relații internaționale a Stanford University și are un masterat în drept absolvit la Harvard.

Și, evident, politicile guvernului din Bhutan urmăresc Fericirea Națională Brută ca indicator pentru măsurile și politicile pe care le implementează. Așa abstract și ne-științific (dacă echivalăm științific cu cuantificabil) cum pare conceptul, a făcut niște urechi de specialiști să se ciulească, măcar din curiozitate. Aveți mai jos explicația sub forma unui filmuleț.

Click here to view the embedded video.

Iar acuma să revenim la ideea mea inițială și la cum am ajuns să vă povestesc despre politica unui stătuleț din creierii Himalayei, sufocat pe hartă între China și India. Un anume nene artist numit Jonathan Harris a publicat un site rezultat din proiectul său intitulat Balloons of Bhutan. Timp de două săptămâni în 2007, a stat de vorbă cu 117 bhutanezi despre fericire: ce înseamnă pentru ei, ce aminitiri fericite au, gluma preferată, nivelul fericirii pe o scală de la 1 la 10 și să numească o dorință. Au primit baloane colorate în funcție de răspunsuri, iar pe un balon de culoarea lor preferată a fost notată dorința. Baloanele cu dorințe au fâlfâit vesele alături de bilețele cu rugăciuni la Dochula.

Poveștile individuale precum și imagini cu fețele, mâinile, baloanele și dorințele oamenilor pot fi vizionate / ascultate integral pe site și unele conțin lecții care nu ne-ar strica. Aveți tot acolo și o statistică a vârstei, ocupației, culorii de balon alese și a „notei la fericire” pe care și-au acordat-o.

http://balloonsofbhutan.org

Îi spune esmeralda.ro și oferă „O CLARVIZIUNE GRATUITĂ și un ritual secret pentru a vă ajuta să vă îndepliniți cele mai arzătoare 7 dorințe” (caps lock-ul le aparține). Numita Esmeralda se recomandă „clarvăzătoare, expertă în numerologie și specialistă în Tarot”, în headerul site-ului tronează denumirea de „centrul de parapsihologie aplicată” iar madama pozează în fața peșterii de la Lourdes. Un talmeș balmeș pe toate gusturile așadar, fiecare poate să cumpere ce iluzie dorește. Sau mă rog, aproape fiecare: Esmeralda îndeplinește doar dorințele celor cu probleme grave și urgente care s-au născut înainte de 1985 – adică musai să fii la vârsta la care ai vorba aia o slujbă și un salariu să plătești ce vine după clarviziunea gratis, probabil remedii pentru nenorocirile cosmice care te pasc – iar dorințele trebuie să le bifezi în lista pusă la dispoziție.

M-am declarat eu de acord cu toate cele să văd lista și a fost primul moment în care mi-a sărit țandăra. Capcanele astea de proști se construiesc în general având în vedere profilul proștilor pe care vrei să îi prinzi iar momeala le-o oferi pe măsură.Ei bine, din cele 33 dorințe arzătoare pe care se oferă să ți le îndeplinească Esmeralda, vreo douăzeci se referă la câștiguri financiare mari, pe loc și fără efort – bingo, joc de noroc, loto. Restul sunt fie prinți și prințese pe cai albi, fie niște chestii imbecile de statut de genul să am prieteni celebri sau sa apar la televizor pentru că asta, nu-i așa, îți rezolvă toate problemele majore cu care te confrunți. Dacă vreți să vă „delectați” cu întreaga listă, cu un click pe imagine o puteți admira în toată splendoarea ei.

Am vrut să aberez aici un pic pe tema whatever happened cu efortul propriu, cu munca onestă, cu răsplata și satisfacția reușitei și alte abureli din astea desuete. Măcar atâta te învață basmele, că până și Făt Frumos trebuie să se muncească oleacă pentru a pune laba pe împărăție și pe Ileana. Mi-a trecut repede pentru că mi-a picat fisa că o combinație „și prost, și lacom” este ideală pentru a mușca la un site de genul, mai bună chiar decât „prost și disperat”, care mai are eventual scuza că disperat fiind nu mai este taman în deplinătatea facultăților sale mintale.

Cotrobăind mai departe prin site, am citit chestiile alea scrise cu litere mici – condițiile de utilizare și politica de confidențialitate, care dau dreptul persoanei juridice proprietară a site-ului să dețină și să utilizeze datele cu caracter personal oferite de vizitatori, de exemplu, prin cupoane de comandă (cum spuneam, clarviziunea e gratuită, rezultatul nu neapărat). Mbun, am aflat cealaltă metodă de făcut bani a firmei, pe lângă vânzarea de vise. Mi-am amintit cu această ocazie de discuția cu un amic francez care îmi spunea de o cunoștință care lucrează la București. Pentru că „for a fortune teller company” suna destul de ciudat, am întrebat cu ce se ocupă de fapt respectivul. Era un fel de câine de pază, care veghea ca datele obținute de companie să fie folosite doar în mod legal. Iar lucrurile au început să se lege. Iată ce spune acordul pe care îl bifezi la trimiterea unui formular (scris cu niște caractere minuscule, încât a trebuit să copiez textul în Notepad pentru a-l descifra):

Prin completarea acestui formular, îmi dau acordul expres şi neechivoc ca datele mele personale, completate de mine pe cupon, să fie prelucrate de S.C. Expres Birou S.R.L. (înregistrat ANSPDCP cu nr. Notificare 395) în scopul transmiterii ocazionale de oferte, mesaje publicitare şi de marketing, informaţii despre promoţii prin poştă, telefon, SMS sau alte mijloace de comunicare cu privire la produsele sale sau ale altor societăţi comerciale. Am luat la cunoştinţă de drepturile pe care le am cf. Legii 677/2001: dreptul de intervenţie asupra datelor (art. 14), dreptul de informare (art. 12), de acces la date (art. 13), de a nu fi supus unei decizii individuale (art. 17), de opoziţie (art. 15), de a mă adresa justiţiei (art. 18). Am fost informat că pot exercita aceste drepturi, în mod gratuit, printr-o simplă cerere semnată, datată şi expediată operatorului la CP 11, OP 83 Bucureşti. Sunt de acord să primesc ocazional mesaje publicitare şi de marketing prin poştă, telefon şi/sau e-mail din partea S.C. Expres Birou S.R.L. şi a partenerilor săi. Nebifarea niciuneia dintre opţiunile de mai jos reprezintă acordul implicit.

Am cotrobăit așadar un pic pe nenea google după firma din spatele site-ului – S.C. Expres Birou S.R.L. cu sediul undeva prin București. Conform interneților, aparține chiar unui francez și de la înființare se pare că i-a mers destul de bine. Nenea google fiind un nene deștept, a dat repede la iveală încă trei site-uri ale respectivilor. Pe principiul descoperiți diferențele, respectiv descoperiți asemănările, iată familia Expres Birou:

• http://www.esmeralda.ro/esmeralda-clarviziune-acasa/
• http://www.daryl.ro/daryl-talisman-acasa/
• http://www.inel-luxor.ro/inel-luxor-acasa/
• http://www.loto-castig.ro/loto-castig-acasa/

Vreo două ore de lucru pentru a adapta aproximativ același template de site și de a-l înțesa cu un vârtej amețitor de poze, mărturii și date cvasi-reale, cu câte o categorie de fraieri în minte: fraierii (probabil în mare parte femei) superstițioși, cu conștiința împăcată de poza de la Lourdes, fraierii cu înclinații ezoterice, fraierii fani ai civilizațiilor misterioase dispărute (care ne-au lăsat în mod convenabil artefacte miraculoase pe care să le putem cumpăra de pe site-uri) și fraierii cu pretenții de intelectuali, care cred doar în miracolele științelor exacte.

Alte câteva rezultate ale căutării duceau către articole din varii publicații on-line locale, în care ursul păcălit de vulpe își deplângea coada pierdută sub forma unor sute de RON cheltuite lunar pe talismane, citiri, ritualuri, statuete, descifrări și alte alea care nu reușeau să înlocuiască cu succes miracolele care întârziau să se producă. Alții în schimb erau siderați de campania agresivă și țintită, întrebându-se de unde are Esmeralda informațiile. Păi de pe alte site-uri ale firmei, de la firme afiliate sau pentru că le-au dat cei care vroiau sa le cucerească iubirea eternă, să îi „ajute” să scape de necaz sau alte alea…

Sunt așadar convinsă că pe site-urile respective se pot face într-adevăr bani căcălău și cu un minim de efort – doar că nu din postura de vizitator. Tot ce îți trebuie sunt niște nume răsunătoare, niște template-uri de site, un talmeș-balmeș de expresii științifico-ezoterice desprinse de prin almanahuri de popularizarea științei, reviste de parapsihologie de duzină și seriale TV, și niște flecuștețe miraculoase de trimis prin poștă.

Cumpărători de iluzii sunt pe lume destui iar ăștia sunt doar cei mai inofensivi dintre vânzători.

A College Professor stood up on his chair and said “If GOD really exists then knock me off this chair.” Nothing happened, as the class was quiet he said, “See!” A Marine Veteran stood up and punched him in the face knocking him out and off the chair, then sat back down. As the Professor came to; he looked at his student and said “WHY DID YOU DO THAT?” he said “GOD was busy protecting my buddies still fighting for your right to say and do stupid shit like that -so HE SENT ME”

Am o tonă de „prieteni” americani pe FaceBook, culeși de pe vremea când jucam CastleAge, bă încă nu știu cum i-am nimerit că mulți sunt militari sau neveste de militari. Astăzi fiind 11 septembrie, colcăie de ceva vreme wall-urile de declarații care se vor patriotice, de mesaje care se cer preluate, de inimioare, de critici la adresa lui Obama și de bancuri cu scop de educare în spiritul american. Așa cum este cel de mai sus, luat cu copy paste de la un astfel de „prieten”.

Acuma să îmi explice și mie cineva de ce dacă simpaticul veteran și amicii săi luptă pentru dreptul la liberă exprimare al concetățenilor săi, acesta consideră că este la discreția lui să hotărască cine beneficiază de acest drept și cine primește la propriu proverbialul pumn în gură, în numele Americii, libertății, democrației, primului amendament și al sfântului lor duh, vorba unui fost profesor de al meu.

Trist este că bancul respectiv nu este singurul de aceeași factură și l-am văzut sub diverse forme pe diverse wall-uri. Cu comentarii aprobatoare și like-uri. M-au mâncat degetele să las un comentariu, dar m-am răzgândit, pentru că aș vorbi cu pereții. Brainwashul funcționează perfect.

Având în vedere că oricum nu mai joc jocul respectiv, probabil voi da unfriend lungii liste de „prieteni” câștigați astfel. În așa fel încât să stau în banca acuzațiilor când (și dacă omenirea va avea la dispoziție timpul necesar să se deștepte) urmașii noștri îi vor judeca pe cei care au stat cu mâinile în sân în timp ce un fascism de timp nou cu mănuși de catifea își vedea nestingherit de treabă.

În liceu, la ora de religie, mă întrebase la un moment dat profesoara ce cred eu despre Isus, dacă îi neg latura divină. I-am spus că îl consider un personaj istoric real, un vizionar „ahead of his times”, care imaginase un model de conviețuire bazat pe niște valori pe care societatea la momentul respectiv nu era pregătită să le accepte. Două mii de ani mai târziu, nu am făcut progrese prea mari în această direcție.

Via Shoeboxblog

Adevărul e că rolul de trofeu devenise al dracului de plictisitor, iar faptul că odată pe an eram scoasă de la naftalină, scuturată de praf și pusă să strălucesc fie că aveam chef fie că nu, nu mă încălzea cu nimic, ba dimpotrivă. Pentru că în restul timpului trebuia să aștept până și ultimul retard / dezinteresat din clasă a apucat să citească și eventual să priceapă cele trei fraze din manual. Fără să bodogănesc, fără să dau semne de iritare sau să desfășor activități conexe gen desenat. Da, I’m smarter than the average bear, mă scot din sărite ăia la care conexiunea nu face „țac” într-un termen considerat de mine în mod subiectiv rezonabil pentru a-ți pica fisa și nu e vina mea că în sistemul românesc de învățământ a trebuit să îmi tocesc coatele împreună cu tot restul curbei lui Gauss, de la majoritatea gri amorfă la celălalt capăt al spectrului populat de a) niște semi-retarzi și b) niște putori dezinteresate.

În fine, mă bucur că în anul de grație în care ne aflăm nu mai sunt la școală, colegă de liceu în an terminal cu niște analfabeți târâți dracu știe cum mai departe de patru clase. Se caută în lumea largă coafeze, instalatori și vânzători de pantofi, deci e loc și pentru ei fără să toace bani și nervi în școli inutile, ba încă și cu tupeul de a face gură – așa incoerent cum se pricep ei (a nu se înțelege că am ceva cu respectivele categorii sau că eu, inteligenta pământului, aș avea ceva titluri răsunătoare pe fișa postului).

Revenind la oile noastre, trebuia eventual și să nu îmi manifest nicicum existența la nenumăratele ore de materie devenite ore de dirigenție pentru mereu și mereu aceiași subiecți și aceleași cauze, care mă interesau în egală măsură – adică deloc. Subiecți, de altfel, care erau fie odrasle de ștabi, fie odrasle ale colegelor de breaslă cunoștințe personale și care, atunci când furtuna de isterie trecea, erau partenerii de glumițe și chicoteli și de priviri duioase (ah, puiu mamii, așa e el, mai astâmpărat), trofeele devenind neinteresante.

Trofeele deveneau interesante când trebuia pus osul. Ca în clasa a doisprezecea, în ultima zi, când trebuiau lipite pozele pe panou. Atunci când diriginta a vrut să culeagă vreo două-trei trofee din astea ca să termine treaba și doar nu era să se adreseze odoarelor, replica a fost un „n-au decât să facă ei, că au frecat-o destul în Cafe Colț până acuma!” și o priveliște a fundurilor noastre în deplasare către casă. A fost singurul meu act de nesimțire curată din liceu (dacă se mai poate considera liceu), dar în afară de sfidarea pe tema olimpiadei, nu îmi amintesc vreun alt moment în care interacțiunea să îmi fi produs atâta satisfacție. Dovadă fiind rândurile de față, scrise unsprezece ani mai târziu.

Nu neg că mă rodea un anumit grad de invidie amestecat cu ciudă pe gașca veselă. Ciuda copilului premiant care nu o arde prin baruri, ciuda copilului cuminte care nu este băgat în seamă decât când trebuie scos în față, ciuda copilului care depune efort constant, care îi este nivelat cu nepăsare până este adus pe același grad de merit cu toți (a se insera termen generic care definește orice categorie-tip pe care o disprețiuesc profund, din regnul șmecher  / descurcăreț) cu bani, pile, obraz al dracului de gros sau o blestemată stea norocoasă care le permite să treacă prin viață fluierând și să cadă mereu în picioare.

Și să fiu eu a naibii dacă nu clocotește în mine o furie viscerală în timp ce am fantezii cu justițiari demenți și băi de sânge, asta când sunt în stare să îmi depășesc sila pe care o resimt în general și care, teamă mi-e, mi se citește mult prea bine pe față în prezența respectivelor primate. Bastionul (sau sanatoriul?) sănătății mele mintale este ceea ce poetic se numește conștiința superiorității – faptul că nu merită să îmi bat capul cu ceea ce generic denumesc „toți tâmpiții” – indiferent de ce alte vini poartă ei de fapt în ochii mei. Îmi pare rău dacă totul sună groaznic de arogant sau de fapt nu, de ce să fiu ipocrită, nu îmi pare rău. Sună groaznic de arogant și probabil că așa o fi, dar este la fel de groaznic de adevărat sau cel puțin de real. Sunt de o mie de ori mai brează decât „ei”, dar ce folos, că nu pe vreo scală de valori cu o largă răspândire sau recunoaștere.

Dilema mea este că… al dracului, mi s-a acrit de rahatul ăla de deja-vu cu eleva și diriginta. Mi s-a acrit să fiu luată de fraieră, să fiu pusă la muncă, să fiu pusă să înghit, să fiu pusă să mă adaptez, să fiu pusă să continui, să fiu scoasă la paradă și apoi aruncată în sertar, să mi se arunce din când în când oscioare când mârâi ca să tac din gură pentru că, nu-i așa, las-o, săraca, e frustrată, asta e, o să tune un pic și îi trece, vezi mai bine de restul că fac scandal, ce ne facem cu ei, fii serios, nu pleacă, nu se supără, lasă, îi trece, nu își bagă picioarele și sigur nu-și bagă pula.

Have you looked inside my pants lately?

La ameninţări am întotdeauna scuza firavă că nu am avut de ales. Dacă trebuie să înghit rahat la lucru, am scuza  neplauzibilă că am nevoie de banii ăia. Am pretexte să dorm noaptea. Nu liniştită, că mă râcâie, dar îi pot susura înşelător la ureche conştiinţei mele că altfel nu s-a putut.

Cu şantajul sentimental nu merge chiar aşa. Pentru că acolo se poate altfel. Nu trebuie decât să spun “nu”. Nu trebuie decât să mă uit în ochii ăia cu privire de căţel bătut şi să nu cedez. Nu trebuie decât să ignor tonul. Nu trebuie decât să nu îmi pese de implicaţiile emoţionale pe care le are răspunsul meu pentru persoana respectivă. Nu trebuie decât să accept ca monedă de schimb pentru faptul că îmi pot vedea liniştită de ale mele, faptul că tocmai am făcut pe cineva să se simtă de rahat. Şi dacă reuşesc cumva să rezist până la partea asta, finalul nu îmi mai iese.

Practic, dacă tragem linie, am de ales între a mă simţi de rahat pentru că fac ceva ce îmi repugnă sau a mă simţi de rahat pentru că am facut pe altcineva să se simtă de rahat. Matematic vorbind, mai bine înghite o persoană găluşca decât să înghită două. Din punctul de vedere al fizicii, un găluşcoi poate fi mai mare decât două găluşte mici. Oricum ai da-o, nu e bine. Şi tot oricum ai da-o, nu ai pe cine sau ce să dai vina, pentru că la o adică, nimic concret nu te împiedica să spui “cea” în loc de “hăis”.

Click here to view the embedded video.

Acuma, că noi trăim într-o lume SF, asta mă cam dumirisem. Deşi, dacă mă întreba cineva, aş fi plasat-o undeva în zona crepusculară. M-am convins însă că am nimerit nici mai mult nici mai puţin decât într-o zonă de picnic.

Ca la orice corporaţie care se respectă, avem şi noi “vizite”. Nu de la extratereştri, doamne-ajută, deşi nu ştiu dacă agitaţia ar putea fi mai mare în cazul lor. Vizitele sunt anunţate în prealabil de mailuri. Ca să măturăm străzile, vopsim copacii, purtăm bentiţe şi cravate de pionier şi să zâmbim frumos delegaţiei de partid. Sau ca să “facem curat pe birouri şi în sălile de proiecte”. Eventual, dacă sunt mai alieni oamenii care ne vizitează, ducem şi geacile de pe spătare şi le aruncăm claie peste grămadă în debaraua care poartă numele de garderobă. Poate dăm şi din colţ în colţ întrebându-ne ce facem cu mobilul care nu are voie să stea pe masă, dar parcă nici inima nu te lasă să îl depozitezi sub 50 kilograme de fâşuri. Paharele se îngrămădesc în chiuveta din bucătărie după ce fiecare soarbe la repezeală restul de suc, apă sau cafea. Paginile de facebook se închid în grabă (şi ăsta e singurul punct în care dau dreptate pravilelor care intră subit în vigoare). Şi stăm ţepeni aşteptând vizita. O oră, două ore, trei ore… După care, dacă nu ai fost pe fază, are loc o variaţiune a următorului dialog:

- Bă, nu mai vin ăştia dracului ca să plece odată?!?!
- Cine?
- Ăştia cu vizita lor!
- Păi au fost…
- Cum adică, au fost?
- Da, au venit acolo în faţă la teamleader, le-au povestit ceva două minute şi au plecat.
- ……… *privire care zice clar wtf?!*

După ce zvonul este confirmat, încep foielile. De aşezat mai comod în scaun, de redeschis facebook, de crănţănit napolitane, de adus iar recipientul de lichide. Scenariul se repetă la fiecare vizită. De parcă vizitele n-ar fi doar nişte picnicuri la margine de drum.

… drumuri care duc adesea la restaurante. Şi asta este o chestie care mi-a plăcut întotdeauna la nebunie. La BAC, strângem bani de protocol. Că-s profii bugetari, şi dacă nu le dăm noi Salatini, o să moară de foame. La facultă, strângem bani de protocol. Că dacă au alune, poate nu-s naşpa cu noi profii (dacă am învăţat sa nu, evident nu are nici o relevanţă). Dacă vine vreo mătuşă din partea verişoarei bunicii, e cu stat juma’ de zi în bucătărie şi gătit trei feluri de mâncare, să nu piară ruda de inaniţie. Dar cel mai şi cel mai simpatic este când vine câte o delegaţie din asta din Străinezia care trebuie cărată la restaurante, să vadă dracului neamţu’, franţuzu’ şi italianu’ că la noi se mănâncă bine. Eventual, și că se bea bine. Sau că avem fete frumoase. Că doar cu asta ne lăudăm peste tot.

Acolo pe unde trece împăratul totul este minunat, curge lapte și miere, bambi zburdă în ciripit de păsărele iar noi muncim cu drag și spor pentru propășirea socialismului muncitoresc. Sau a capitalismului externalizat. Tipii în gri ar fi în delir.