Partea nasoală este că argumentele astea răsar oarecum natural în discuţie iar nefericita victim-of-my-wrath-to-be nici nu îşi dă seama când l-a aruncat în discuţie (probabil că nici eu nu îmi dau seama când le folosesc). De la discuţiile despre mâncare de când eram copil de genul “de ce nu mănânci aia, eu în situaţia X ce n-aş fi dat să am aşa ceva de mâncare” până la faze de grădi de genul “hai şi tu la banchet, nu vezi că vine toată lumea?”.

Zilele astea fac parte dintre nefericiţii fără apă caldă. Înţeleg că într-o anumită perioadă chestia asta ţinea de economii, de infrastructură proastă şi de un mod de a aminti plebei cine ţine pâinea şi cuţitul unor chestii basic de genul apă curentă, electricitate, etc. Nu înţeleg de ce trebuie să mi se pară normal în secolul XXI că eu 4 zile pe an vara nu am apă caldă pentru că se pare că în alte ţări, apa curentă este chiar… curentă.

În contextul ăsta a picat nefericit argumentul “încălzeşte apă şi toarnă în lighean… ce, înainte cum se descurca lumea”. Prima parte, so far so good, e soluţia logică. Partea a doua mă lasă rece, sau mi-aş dori să o facă, pentru că de fapt mă scoate din sărite. Pentru că I.DON’T.FUCKING.CARE cum se descurca lumea înainte. Da, sunt o putoare modernă handicapată atunci când îmi lipseşte confortul cu care m-am obişnuit, pentru care nu am nici un merit.  Da,  e meritul unor mii de ani de evoluţie şi a unor circumstanţe asupra cărora n-am avut nici o influenţă (cum ar fi locul naşterii). Dar fuck it, sunt acum şi aici, nu în Mozambic şi nu acum 300 de ani. Ergo, nu îmi pasă în acest context nici cât negru sub unghie că în Africa unii mor de sete sau că acu’ trei secole lumea se spăla de două ori pe an la pârâul de la marginea satului.

Cam la fel de puţin cum mă interesează că “toată lumea” face una sau alta. Îmi plac lemmingii, dar când sunt rozătoare.

Mi-am adus aminte recent de o comparaţie pe care o folosisem mai demult pentru a-mi ilustra punctul de vedere. Contextul de atunci era o cunoştinţă care îşi depusese un CV cu skillurile unei anumite limbi străine umflate cu pompa, la care eu am strâmbat din nas. În ideea că eu aş intra în pământ să mă laud cu ceva şi pusă în faţa faptului să nu prestez. Comparaţia pe care o folosisem atunci era cu jocul de cruce. Cum că eu, cu o mână de juveţi şi nouari nu voi supralicita vreodată zicând că fac trei puncte.

Din punct de vedere practic, se pare că în real life, strategia funcţionează. Că o fi noroc, că or fi calităţile persoanelor în cauză (şi rămân la părerea că pentru a aplica metoda, pe lângă acele calităţi trebuie să posezi şi un obraz gros), că acţionează şi ceva “merge şi-aşa”… beats me. Cert este că văd mereu pusă în practică chestia asta şi culmea!, nu le pică cerul în cap. Nu ştiu, probabil iar arăt eu cu degetul în direcţia greşită şi de fapt ciudată nu este lumea în care se petrec absurdităţi, ci percepţia mea distorsionată. Şi, se pare, inflexibilă şi enervantă.

Încercarea de a ignora chestiile de acest gen îmi aminteşte de o profă din liceu. Ne preda literatură universală, unii ziceau că mai emana câte un dampf de alcool şi toţi erau de acord că e ţicnită şi incompetentă. Într-una din zile, în acea ultimă oră din zi când aveam cu ea, trebuia să ne mutăm în altă sală. Era la parter, fără ferestre spre exterior, doar cu o uşă care dădea într-o debara care la rândul ei avea un gemuleţ spre o curte interioară de 2 pe 2 fără uşă. “Curtea” era populată de o sumedenie de porumbei, deci pe jos se îngrămădeau pene căzute şi dealuri de găinaţ (sau porumbaţ). Mirosul în zilele de vară era pe măsură, iar în sala aceea se simţea cel mai tare. Replica profesoarei când i-am spus să lăsăm măcar uşa deschisă a fost “Faceţi abstracţie de miros.”

În aceeaşi măsură în care s-a putut face abstracţie de putoarea nenorociţilor de porumbei (unei colege i s-a făcut rău), pot eu face abstracţie şi de aberaţiile astea din jur. Da, at the end of day ajung la un soi de stare de abrutizare, când frecvenţa incidentelor de acest gen le conferă pe nedrept statut de “normalitate”. Ajung să dau din umeri cu oboseală. Dar undeva în fundul sufletului meu mic şi negru nu pot să nu mă enervez.

Încerc să ajung din nou la minunata stare de zen din toamna trecută când ajunsesem la convingerea – deloc religioasă şi poate nici măcar spirituală – că dacă nu intervin eu pentru a pune beţe în roate cu nervii, temerile şi frustrările mele, până la urmă toate piesele unui gigantic puzzle vor cădea de la sine în poziţia potrivită şi totul se va rezolva cu timpul, dacă i se permite. Ştiu, sună îngrozitor de siropos, coehlic şi poate chiar fatalist. Dar senzaţia aia de linişte pe bune, neindusă artificial de încercări de a face abstracţie a fost sublimă.

Click here to view the embedded video.

A REFULÁ ~éz tranz. 1) (dorințe, imagini, idei etc.) A respinge ca fiind în contradicție cu normele morale ale individului.

Nu îmi place politica şi nu îmi place să înjur. Dar la cel mai recent curs de comunicare în situaţii dificile (şi e doar de săptămâna trecută, deci ţin bine minte), am învăţat că un element cheie într-o comunicare de succes este adecvarea limbajului la nevoile interlocutorului. În acest sens, o aplicaţie practică: “Domnule Băsescu, în acest moment îmi doresc foarte tare o schimbare de sex. Şi apoi o sculă din aia ca în mailurile de spam. Ca să vă pot spune din rărunchi, dumneavoastră şi gloatei de imbecili de aceeaşi teapă, care trăiesc prea mult cu filme în cap şi prea puţin pe aceeaşi planetă cu restul muritorilor de rând din această ţară;  cu mâna pe inimă şi nu doar sincer ci şi conform cu realitatea: “Futu-te-n gât de amoebă retardată”.

Din seria de ‘stiri reale’ comentate haios sau un pic rautacios, mi-a atras atentia un articol de pe site-ul CNN. Se pare ca un nene imam din Iran, loctiitorul ayatollahului la conducerea rugaciunii de vineri in Teheran a descoperit cauza cutremurelor relativ frecvente din tara. Acestea sunt un soi de pedeapsa divina pentru promiscuitatea raspandita in societate de catre femeiele care se imbraca provocator si duc lumea in ispita. Nu le ramane decat sa gaseasca o Andromeda vinovata pe care sa o inlantuie de stanca pentru a impaca divinitatea suparata care nu e de acord ca ce e frumos place si la Dumnezeu. Sau intr-o adaptare a situatiei, sa dea cu stanca dupa Andromede.

Pentru a nu ramane cu impresia cum ca asa ceva se intampla numai la “ei”, mai avem o perla. Un tele-evanghelist din acela de care faceau misto Genesis in clipul de la Jesus He Knows Me a constatat de ce bietii haitieni au avut de patimit in ianuarie. Se pare ca au de indurat pedeapsa divina pentru ca in secolul 18 au incheiat un pact cu diavolul pentru a scapa de dominatia franceza. Care or fi fost painea lui Dumnezeu pe acolo. Se pare ca acuma au platit si dobanda.

Ei bine, citind asemenea aberatii nu pot sa nu ma gandesc ca a sta pana la ora 4 dimineata pentru un dungeon run intr-un joc RPG nu mai este asa o idee proasta. De fapt, este o alternativa mai mult decat viabila, avand in vedere cam in ce lume traim. Si, ca sa vedeti coincidenta: mandra nevoie mare de nivelul atins in 9Dragons, am pornit cu trupa vesela la un dungeon raid. Care dungeon incepe sa se cutremure atunci cand cronometrul se reseteaza si urmeaza sa apara boss-ul. Care boss e o tipa in bikini. Imbracata provocator, incitand(u-ne) la glume desucheate si provocand cutremure. Eh, voila.

Anyhow… era un citat simpatic in Gmail-ul meu la un moment dat, din Charles de Gaulle, cred, desi or fi zis-o si altii la vremea lor. Ala cu The better I get to know men, the more I find myself loving dogs.

Categoric, un job in care te suna zilnic zeci de oameni, unii amabili, altii rastiti, unii cu simtul umorului, altii intepati, unii care ‘se prind’, altii idioti… (you get the point) nu este recomandat unor a(nti)sociali declarati. Indiferent cat de mult corespunde aceasta declaratie realitatii obiective (daca exista asa ceva, pentru ca ma indoiesc ca se poate masura subiectiv sociabilitatea).

Asa ca eu cam sunt intr-un mood sa imi bag picioarele. Am vrut sa imi bag si banii, pentru ca am descoperit sinpro.ro. Dar parca nu as da doua salarii pe un obiectiv. Poate o sa ma multumesc cu vreo 2-3 filtre. Pastrez banii sa ii ‘bag’ in ceva mai breaz. De exemplu un caine. Ca cica face mai bine la suflet decat mult blamatele “bunuri materiale”. Si categoric mai bine decat specia homo sapiens.

PS: Speaking off… de ce am asa o banuiala ca acel ochi lovit care supureaza la cainele de la Pizzeria Poli se trage de la un animal biped si nu unul patruped?

FEMINÍSM s.n. Mișcare socială care susține egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul în toate sferele de activitate. – Din fr. féminisme, rus. feminizm.

Am mai menţionat vreodată că urăsc -ismele de orice fel? Rasism, extremism, naţionalism, comunism, capitalism, feminism, evoluţionism, creştinism, profesionalism (chiar şi misoginimismul şi mitzantropismul meu). Pur şi simplu fac alergie la ele. Dacă mă ţin nervii, transform -ism-ul într-o serie pe blog. De data asta azi mi s-a pus pata pe feminism.

Săpând la plictiseală prin intranet acum ceva vreme (acces la internet nu aveam), am descoperit o pagină relevantă pentru subiectul de faţă. S-a constituit un soi de grupare a femeilor angajate în firmă. Cu forum cu tot pe care se abordează teme de interes. Cum să ai succes ca femeie, cum să împaci viaţa profesională cu cea de familie, bullshituri din astea.

Acuma, eu nu zic că nu îmi sare ţandără la expresii de genul “omul şi muierea lui” şi alte misoginisme, din contră. Atât că marele defect al acestor manifestări aşa-zis feministe este că obţin taman contrariul. După umila-mi părere, dacă recurgi la aşa ceva, nu devii  o amazoană a corporaţiilor, ci mai degrabă o fiinţă ologită.

În momentul în care ai nevoie de un sprijin exterior, un soi de self-help despre “cum să fii femeie”, ai o dilemă. Când firma trebuie să îţi spună că lumea nu se rezumă la spaţiul biroului în care lucrezi şi personalitatea ta nu este unidimensională în taiorul business, e grav. Când dai “search” pe intranet pentru a afla cum îţi poţi construi o carieră de succes, ceva nu merge cum trebuie. Când ceri egalitate cu colegii bărbaţi dar vrei flori de ziua femeii, remarcarea noii coafuri, timp pentru copii, concediu de maternitate şi înţelegere pentru crizele de PMS  insistând în acelaşi timp să ţi se recunoască meritele şi capacităţile manageriale care sunt la nivelul “masculilor” deja nu mai ceri egalitate, ci egalitate şi un pic în plus pentru că eşti femeie. Păi e laie sau bălaie? Egalitate sau supracompensare şi “răzbunarea” generaţiilor de muieri oropsite, wtf?

PS1: Da, sunt misogină.

PS2: Pentru ca bărbăţii să nu fie dezavantajaţi totuşi, există şi un spaţiu virtual al familiştilor cu sfaturi despre cum să împaci capra şi varza. Oarecum de speriat că oamenii sunt atât de dezechilibraţi încât să nu ştie să îşi stabilească singuri limitele şi priorităţile.

Deşi, am aflat recent că termenul “technically correct” pentru respectivii sunt grotescuri, termenul de gargui aplicându-se doar acelor creaturi din piatră care folosesc ca burlane şi “scuipă” apa de ploaie scursă de pe acoperişuri. Animăluţele fantastice sau nu dar strict decorative sunt grotescuri. Grotescuri, şi nu groteşti, cum am citit în aceeaşi carte, cutremurându-mă.

Aşa cum m-am cutremurat şi la expresia “ea i-a garantat această dorinţă”; sau la “el era inconfortabil în halatul…”; sau chiar la un “pizda mă-si” . Şi la alte câteva perle din acestea. Multe traduceri din engleză în tradiţie protevistă unde “agreement” înseamnă “agrement”.

Am primit cartea Gargui a lui Andrew Davidson cadou de Crăciun de la o colegă. Povestea este captivantă dar nenorocitul de traducător nu mă lasă să mă “scufund” în ea făcând abstracţie de mediu şi îmi strică jumătate de distracţie, având în vedere că o dată la 20 pagini tresar dureros. Someone shoot the translator…

Ce anume, stimaţi ce-aţi fi din Iulius Mall, nu v-a plăcut la amplasamentul de anul trecut, de la intrarea principală? În mijlocul parcării, o bucată bună până la primul bloc şi toată lumea era fericită – şi noi ăştia blagosloviţi cu mall în zonă, şi voi ăia de luaţi banii şi ăia care degerau o oră la coadă ca să se învârtă în cerc pe o muzică imbecilă. Nu v-a fost bine. Aţi ţinut voi morţiş să ni-l mutaţi sub geam. Dacă a fost pe sistemul “dacă nu pot dormi, poate vin să patineze”, cu mine n-a mers. Duceţi-vă dracului pe pustii cu visele voastre se de gheaţă cu tot (şi nu, nu voi scrie “visuri” ).

Mercantil vorbind, Opera/Teatrul este o instituţie ca oricare alta (şi încă una căreia nu cred că îi merge prea bine din punct de vedere financiar) care a închiriat un spaţiu electoral de care cineva cu bani s-a folosit. La fel de pragmatic vorbind, Revoluţia a fost monetizată de n ori cu varii ocazii; de exemplu, ca simbol pentru un oraş pe care îl prefer oricărui altuia din România, să ne înţelegem, dar în care vara te scoate duhoarea din tramvaie. Nu mi se pare cu nimic mai revoltător să utilizezi acest anume simbol cu încărcătură afectivă decât alte manipulări electorale de acest gen. Cum a fost tint-ul violet al afişelor lui Antonescu din turul I. Cum sunt mutrele copiilor din clipurile electorale care ne povestesc ce “viitor de aur ţara noastră are”.

De altfel, în general mi se par scârboase încercări din astea de manipulare (electorală sau nu) care apelează la treptele 1-2 (de jos) ale piramidei lui Maslow. Îmi pare sorry… campanii proaste pentru mase proaste.

Revenind la sensibilităţile faţă de anumite subiecte… dacă ar fi să mă indignez pe tema asta, mai degrabă m-aş indigna din cauza afişelor pentru Târgul Cadourilor de Crăciun, sau aşa ceva. Care beneficiază de prezenţa senzuală a unei Crăciuniţe care putea apărea foarte bine şi ca reclamă a unei linii fierbinţi. Acu’, eu ştiu că ce e frumos place şi la Dumnezeu. Ştiu şi că sex sells (more than anything else in the world other than weapons). Ştiu şi că la târg se vor înfiinţa varii piţi care se vor mâţâi pe lângă iubi să le ia acel frumos telefon roz mai deştept decât ele.

Dar în mintea mea de copil mic şi prost, Crăciunul a rămas o sărbătoare a copilăriei. Aşa că în aceeaşi minte de copil mic şi prost (că alta n-am), a horny chick pe afişul unui târg de Crăciun e o chestie de o mie de ori mai imbecilă decât moaca lui Geoană pe clădirea Operei.

În germană se foloseşte o urare care în traducere ar însemna “zile de sărbătoare contemplative”. Ho Ho Ho.

S-o luăm cu începutul. De luni de zile bombăn(esc?) în legătura cu gălăgia şi praful de la şantier. Ei bine, azi a fost marea zi de deschidere a Auchan-ului (care nu este “ocean” nici să stea marii lingvişti ai neamului în cap). Probabil tot astăzi este ziua în care cineva din stafful de PR stă încuiat într-o budă a Auchan-ului cu o sticlă de votcă, plânge, îşi dă cu capul de pereţi şi se întreabă în câte să îşi împletească venele. Eu asta aş face. (Later edit. M-am uitat pe site-ul Auchan.ro. Neah, cine îşi permite să iasă în lume cu aşa site nu îşi face griji pentru detalii nesemnificative ca cele de mai jos.)

• La trei zile după ce s-a montat firma pe clădire, al doilea “a” a început să pâlpâie. One week later, ziua deschiderii, “a”-ul pâlpâie muribund în continuare.
• În Iulius Mall sunt utilaje. Utilaje de gen buldozer. Scări rulante demontate. Stuff like that.
• Una din intrările în parcare nu este funcţională. Nu a fost turnat asfalt, este un drum de pământ plin de noroi, accesul din stradă este oprit de benzi din acelea roşu cu alb.
• Tot restul parcării este plin de noroi. De fapt, mai degrabă mocirlă. Pentru că partea de parcare dinspre Iulius Mall este (sau pare, după cantitatea de noroi) neasfaltată. Ştiu că a plouat la greu în ultimele zile dar pământul uscat nu m-ar fi încântat mai mult (de altfel, întreaga parcare de acolo se transformă într-o imensă baltă).
• Unele locuri de parcare sunt ocupate de cutii de carton abandonate, ţevi de tot soiul etc. – lucruri care ar fi trebuit să dispară în culise înainte de a se îndepărta gardul şantierului şi de a se da drumul turmei să intre.
• Insulele de spaţiu verde… sunt delimitate de blocuri de bordură fără ciment între ele (sau ce s-o folosi), în care şi ocazional peste care s-a aruncat pământ.
• La ieşirea funcţională din parcare sunt îngrămădite tot soiul de gunoaie. PET-uri, un sac de plastic, ceva crengi tăiate şi ce-o mai fi pe acolo.

Nicăieri nu se găseşte o trecere de pietoni. Stai minute în şir să apuci să traversezi. Circulaţia era şi aşa grea, cu sens unic cu tot, datorită îngustimii străzii şi a părţii de carosabil ocupată de maşinile riveranilor. Acuma se mai adaugă o sursă de heavy traffic.

Cu toate astea, oamenii s-au înghesuit din nou ca vitele. Nu ştiam că se poate intra din Mall, dar din faţă de la Altex vedeam cozile imense de la casierii. Cum a fost la Real la lansare, cum era pe vremuri la Comtim (sper că de data asta măcar nu a stat nimeni cu orele la intrare), cum abia te puteai mişca dacă te deplasai cumva în sens invers curentului de gură cască acum patru ani când s-a deschis Mall-ul. De parcă toată lumea ar fi făcut trei luni foame şi a aşteptat deschiderea Auchan-ului ca să mănânce. Sau de parcă n-au mai văzut… nu ştiu ce… o clădire fără ferestre?

Ah, iar ideea proastă pe care am avut-o a fost să cred că găsesc o carte la Diverta. Iar constatând că nu este, să vreau să merg la Cărtureşti. Care nu mai este acolo. Ştie cineva ce s-a întâmplat cu el?