Am ajuns la B’estfest pe cand cantau Ting Tings. Pentru cei carora numele nu le spune nimic, sunt o tanti tranznita si un nene traznit care canta That’s Not My Name. Simpatici, desi repetitivi insa vremea nu a tinut prea mult cu ei – sunt piese usurele de ascultat pe soare.

Au urmat The Charlatans. Ei bine… biggest fail. Chiar aveau potential sa imi placa, insa asa oameni lipsiti de chef pe scena n-am mai vazut. Nici macar atunci cand Cargo au cantat intr-o nenorocita de discoteca la un event al tineretului PSD. Nu si-a dat absolut nimeni din formatie nici o silinta sa… nimic. Pacat, ca muzica aveau potential. Insa daca de la White Lies, pe care nu ii auzisem inainte, am plecat fan. De la Charlatans… n-am plecat nicicum si nu imi doresc sa ii vad / aud prea curand.

A urmat highlight-ul serii, care a fost nenea Santana, venit sa dea clasa unor alde cei de dinainte. Public de la adolescenti la oameni de-o varsta cu nenea (inclusiv un nene hippie foarte pitoresc care parea sa fi venit direct de la Woodstock la B’estfest). Instrumentale si ne-, vechi si noi, cu n chitari si z percutii, cu doi neni care prestau vocal, cu un mesaj de Love Supreme din inima de la maestru si cu surpriza ca la clape – fiul lui Santana.

Concluzii de final (le urez distractie placuta celor care mai merg astazi la Aftershock, eu il sar)… un line-up misto (desi parca mai slabut decat anul trecut), dar imprastiat oarescum aiurea pe zile incat se ajungea la un artist / zi sau un artist + deschiderea. O organizarea mai proasta decat in cei doi ani precedenti si o atitudine mai aroganta a organizatorilor, desi si-au insusit oaresce critici emise pe site, chiar daca au comentat; critici din care multe erau de altfel de bun simt si de la un public avizat, circulat si prin “afara” la concerte si festivaluri. Impresia mea personala este ca festivalul a crescut mai repede decat cei care se ocupa de el, fortati sa se adapteze si sa invete din mers. Sper ca dupa ce isi digera suturile mai mult sau mai putin indreptatite / meritate sa traga niste invataminte.

Asadar in ziua doi, trebuia scoasa o parleala, again. Responsabili cu asta ar fi fost Klaxons si Franz Ferdinand. Pentru ca in momentul cand am ajuns in incinta, cei de la Klaxons sa isi ceara scuze ca “our guitars are miles away”. Nu au putut canta. Pe site-ul oficial, stirea a aparut cu o ora inainte de concert, cand recunosc nu am mai verificat site-ul, pregatindu-ma de plecare. De ce abia atunci, cand “inlocuitorii” au spus ca au aflat ca vor canta “a couple of hours ago” ma depaseste.

Ca u93 (sau asa ceva) au fost o solutie de urgenta, am inteles. Nu bag insa mana in foc ca nu se putea gasi cineva mai pe gen, ca sa spun asa. Line-up-ul de azi (de fapt de ieri, avand in vedere ca e iar 3 dimineata) a fost oricum cel putin ciudat. Orbital sunt muzica de club, in cel mai bun caz, nu de festival open air. Sigur nu in ziua in care ii ai pe Franz Ferdinand. Publicul celor doua se pupa aproximativ la fel de putin ca cel de la Motorhead cu fanii Moby. Abonamente de trei zile for the win pentru fanii oricarui tip de muzica?

Hmph, ideea e ca cine era setat pe rock / indie / brit (ziua de azi fiind in mintea mea – si cred ca nu doar – un concert Franz Ferdinand cu Klaxons in deschidere), s-a vazut cu programul taiat la o singura formatie. Cine a venit pe Orbital, a venit sigur mai tarziu. Iar cei care au prestat ca inlocuitori, au fost cireasa de pe tortul unui line-up varza. Oamenii cantau un soi de hip hop amestecat cu dracu stie ce. Nu e vina lor, nu e nici a Klaxons si doar partial a organizatorilor. Ei trebuiau sa umple gaura. Dar puteau incerca altceva… s-or mai fi gasit trupe, inclusiv autohtone care macar sa fi fost pe felie.

Oricum, starurile zilei au fost indubital Franz Ferdinand, chiar daca au inceput pe lumina (cum de altfel au cantat si Manic Street Preachers si Stereophonics anul trecut…. Which wasn’t so bad, ca am putut face si eu niste poze ca lumea. Showul a facut toti banii, chiar daca nu apucasem sa invat piesele *grin*, cu publicul care a participat, cu oamenii de pe scena care au prestat, cu bis. In rest, not much to say fara a da-o in fraze de adolescente in calduri (they rock, what a show, so cool) si onomatopee (oh, wow, yi-haa).

]]> http://arashi.me/2009/07/doi/feed/ 0 http://arashi.me/2009/07/zero/ http://arashi.me/2009/07/zero/#comments Thu, 02 Jul 2009 13:42:51 +0000 Arashi http://arashi.blosone.ro/?p=605 Mda. Sunt pasare migratoare, no diacritice for today. Trebuia sa scriu asta de ieri, dar nu eram in toate mintile, asa ca nu avea sens sa aberez in scris. Nici astazi nu sunt mult mai “adunata” dar better write it fresh. Desi nu prea stiu ce ar fi de spus. In general, la concerte, ca si la calatorii, either you’re there or you’re not. Nu prea merg povestite.

So, ieri am avut in program White Lies si Killers – Ziua Zero la B’estfest. White Lies nu ascultasem inainte, desi aveau recomandari bune. Si ma refer la oameni care stiu, nu la carcotasii de prin reviste. Imi pusesem ceva pe mp3 player dar nu am prea ascultat prin tren pentru ca m-am uitat la filme. da, da, eu + filmE, la plural. Doua, adica.

Cand sa ne infiintam la concert, ploua cu galeata. Ceea ce pe mine personal nu ma deranja prea tare. De la un concert in timpul caruia toarna, pleaca lumea care nu avea ce cauta acolo in the first place. Si intr-adevar, in drum spre scena, am trecut de o gramada de oameni care plecau. Nu am inteles de ce… cantasera pana atunci Snails (care nu cred ca au prea multi fani pe aci) si Patrice (iar respectivii nu aratau a fani ai genului). Romexpo clar nu e facut pentru manifestari outdoor pe asa vreme. De la intrare, eram deja fleasca la picioare, asa ca orice alta udare ulterioara a contat prea putin.

Am ajuns in timpul White Lies (in mare parte datorita unui nene taximetrist care a insistat sa ne lase la intrarea gresita – sa-ti stea in gat, nene) si ne-am facut loc spre primul rand, ca nu era inghesuiala . Nu era full, dar cine era acolo, a prestat. A sarit, a dat din maini, a cantat. Uzi leoarca cu totii, sarind in balti (desi una mai mare si mai adanca forma o insula intre oameni) de i-au impresionat pe baietii de pe scena care au multumit frumos celor care au stat cuminti in ploaie si au cantat cu ei. Eu am plecat fan, oricum.

The Killers… well, pentru mine trebuia sa faca showul cat trei concerte, ca aveam parleala de scos. Am scos-o Deci, pentru plictisitii din presa de specialitate (or not, majoritatatea) care nu au altceva de comentat decat despre aroganta oamenilor… well, au cu ce si au de ce. Mi-ar fi placut sa aud si Tranquilize, Bones si Neon Tiger (adica mai mult decat doar un bis); then again era 11 jum’ate cand s-a terminat si nu 11.

Nu am inteles atitudinea celor de la BGS security, care au simtit nevoia sa intre in public pentru a-i spune unei domnisoare cocotate pe umerii cuiva sa se dea jos O_o . Poate ar fi trebuit sa ii informeze cineva ca ceea ce se intampla pe scena nu era un concert de muzica simfonica. [sarcasm] Bine ca nu au sarit sa il imobilizeze pe Brandon cand si-a aruncat sticla de apa in public, vandalu’ naibii. [/sarcasm]

Meh. I’ll never understand drugs. All I need is concerts. Cat mai in fata, preferabil All in all, the evening turned into a series of musicgasms … what is there left to say… ditai proiectiile, fumuri, scantei, topaieli, refrenuri cantate de public. As said, cei care erau pe acolo stiau de ce erau si au prestat pe toate piesele, de la Hot Fuss la Day and Age. La final (much, much, much too soon) mi-am luat in mod inevitabil tricou. Hey, era negru si era uscat.

Setlist-ul e luat de pe setlist.fm, daca nu ma insel mai trebuie corectat. Calitatea pozelor sa mi-o scuzati, aparatul meu le omoara instant la cel mai mic zoom si pe semi-intuneric iar cu Nikon-ul m-ar fi oprit la poarta. My kingdom pentru o legitimatie de presa (nu de alta, dar si la Whitesnake anul trecut, trimiteam la colt trei sferturi din imaginile postate pe site-urile care au publicat review-uri…. daca nu era zgomotul din poze, a.k.a. “purecii”.

Ergo după ce toată noaptea dinspre 16 spre 17 şi ziua următoare am evacuat conţinutul stomacului pe toate căile posibile (imposibile nu am încercat) în momentele când mă ridicam (măcar pe jumătate) din pat, spre seară am făcut 39 febră. Ergo, mi-am petrecut apoi 3-4 ore la Urgenţe la Clinicile Noi şi ai mei pe coridoarele de acolo (no comment aici, chiar au fost foarte drăguţi oamenii de la Clinici), în analize şi măsurători de tot soiul. Am ajuns acasă pe la unu jum’ate, după o descindere şi la infecţioase la Victor Babeş.

Locul ăla deprimant, pe care numai parfumul de tei şi întunericul deplin îl salva, pare desprins dintr-un documentar dintr-acelea care circulau la începutul anilor ’90 despre spitalele şi orfelinatele din România – aceleaşi coridoare de coşmar, acelaşi mobilier vechi de metal cu vopsea scorojită, aceleaşi registre de trei tone în care o asistentă cu ochelari îţi trece datele cu încetineala şi răbdarea unui robot, aceleaşi paturi în care nu îţi vine să te întinzi, aceleaşi citate înălţătoare pe pereţi care nu cadrează deloc cu aspectul general. Şi am văzut doar două încăperi de la parter.

Anyway… până azi am mâncat cuminte pâine prăjită, orez fiert, brânză de vacă şi conopidă fiartă.  Azi am “înviat” ceva mai mult şi nici febră nu am mai făcut. Dar parcă tot nu sunt încă de stat 8 ore pe tren – cântat, ţopăit – încă 8 ore pe tren. So, mai trecem un rateu pe listă.

Dacă pierd un singur minuţel din concertul Killers, eu îmi iau jucăriile, mă aşez în colţ şi plâng.

[update]

Am adăugat filtru de spam pe blog. Se pare că “love” este cuvânt de căutare pentru boţii de spam pentru că pe entry-ul cu Counting Crows am început să am zilnic câte 15-20 commenturi cu cârnaţi de text random care conţineau linkuri la varii site-uri farmaceutice.

Sam, fată… noi parcă trebuia să ne vedem anul ăsta la Depeche, la Killers şi hopefully la Placebo. De ce anume atunci eu visez că sunt cu tine la un concert Whitesnake unplugged într-un amfiteatru roman (sau o fi fost grec) semi-în-ruină nu ştiu. Era ceva gen Starkers, dar as said, într-un amifteatru. Care la un moment dat se golise de restul lumii, sau oricum restul lumii era irelevant pentru că Vandenberg ne-a întrebat pe noi, expres, ce anume vrem să ascultăm. Şi eu îl compătimeam, că la momentul ăsta de obicei lumea spune Here I Go Again şi ce enervant trebuie să fie să cânţi mereu aceeaşi piesă până ţi se acreşte de ea. Anyhow, “sweet dreams are made of this”.

Vorbind de Depeche – it’s the final countdown. Deja mi-e groază de orele în tren. Partea proastă e că mi-e frică să mă uit dacă mai sunt bilete la Placebo. Sunt în pană de bani într-un moment cât se poate de prost ales. Şi chiar nu aş vrea să îl ratez. Pe principiul “all good things are three”, mi s-ar părea corect ca între mai şi iulie, să am un concert şi în iunie. Şi mai corect mi s-ar părea să mai am şi prin Timişoara, nu să mă tot cărăbănesc la capitală (supressed rant despre Bucureşti şi fauna din CFR aici). Poate când s-or îndura să vină U2

În altă ordine de idei, după ce am corupt tot ce se putea corupe la 9Dragons (howdy again, green witch), eu m-am culcat pe o ureche zilele trecute. M-am odihnit după grind-ul nebun spre CS9 (nici o grijă, îl reiau mâine seara) şi am băgat în schimb campanii de Heroes III. Good ol’ times.

[/update]

PS: merge aici şi “the boo story”, că tot frântură e. Boo story este despre Casper, filmul cu fantomiţa.  Care a apărut pe când eram eu copchil, şi îmi spunea frate-miu ce fain e filmul, că el a văzut secvenţe; că nimeni nu se sperie de Casper; că la un moment dat deschide un nene uşa şi dincolode ea e Casper şi se uită unul la altul… şi Casper face “boo!”. Well… mi s-a părut foarte funny “digest”-ul respectiv şi abia aşteptam să merg să văd filmul. Din care film eu nu mai ţin minte prea multe şi nici prea atentă la el nu am fost… pentru că eu aşteptam faza cu boo!. Needless to say, atâta am reţinut: în tot Casper, nu este absolut nici o secvenţă în care să se întâmple acel “boo!”

Că mă duc la Depeche, cred că se ştie deja (adică noh, nici cel mai noob noobişor nu ratează aşa ceva de DOUĂ ori ). Mă duc şi la The Killers. Anul trecut, după concertul Muse (whoaaaa!), stăteam şi număram pe degete ce şanse sunt să mai vină cine care să facă ceva de genul (if you follow…. Placebo – au fost (şi revin! şi mă duc!). Muse – au fost (again: whoaaaa!). Şi mă gândeam eu ce mişto ar fi să vină The Killers, dar nu îmi făceam iluzii. Ei bine, vin! Şi mă duc!

PeSe: anul ăsta am temă de casă să îmi doresc să vină Kings of Leon. Să vedem de câte ori merge ulciorul la apă

The star maker says “It ain’t so bad”
The dream maker’s gonna make you mad
The space man says “Everybody look down…
It’s all in your mind!”

Click here to view the embedded video.