… te ridici ca să îți iei o doză de cola, și vrei să dai lock la calculator. Acasă.

… vii acasă și te întrebi de ce ușa de la bloc nu reacționează la badge-ul de serviciu.

… îți sună celularul și te prezinți cu formula „oficială” folosită la lucru.

… vrei să îți verifici adresa de gmail și cauți Outlook în meniul de start. Fără să îți fi setat vreodată contul pentru asta. Sau să ai măcar Office instalat pe calculator.

… înainte de a-ți deschide blogul, ești tentat să verifici dacă șeful nu îți aruncă priviri supărate. Singurele priviri supărate vin de la patrupedul din dotare, care vrea atenție.

… orice întrebare pusă amical care face referire la domeniul tău de activitate te transformă într-un Hulk. Măcar pe dinăuntru.

… în zilele libere te trezești atunci când ar fi sunat alarma… dacă nu ai fi avut liber. Dacă nici nu mai ești în stare să adormi la loc, probabil că e cazul să îți dai demisia. Ai putea irosi timpul mult mai bine dormind.

Primii bani câștigați de mine au fost prin clasa a V-a sau a VI-a. Din păcate, nu eu am fost cea cu spiritul întreprinzător, ci colegul meu de bancă Ricky. Dar dacă tot îi venise ideea, am profitat și eu puțin de ea. Amândoi aveam surse „din afară”, astfel încât aveam întotdeauna coperțile caietelor, stilourile, penarele etc. cele mai frumoase. Aceleași surse ne furnizau ceva foarte căutat la vremea respectivă: abțibilde. Fie că erau din desene animate, fie cu animale, fie naiba mai știe cu ce. Vreme de câteva zile am făcut bani de buzunar la școala „vânzând” în pauze abțibildele. Recunosc, dădeam de pe atunci dovadă de totala lipsă de talent în ale comerțului de care m-am convins și mai târziu: dacă vrei să mă pedepsești, pune-mă să „negociez” ceva. Dădeam pe datorie, dădeam mai ieftin la colegii care îmi erau simpatici și acceptam schimburi care nu erau neapărat avantajoase.

Curând s-a terminat stocul. Mi-a venit pe atunci ideea să „facem ziar”, în condițiile în care ziarul școlii fie nu exista, fie era prea neinteresant ca să îmi aduc eu aminte de el. Astfel a luat ființă ABC-Zeitung, cu titlul și mascota (extraterestrul Kyky) desenate cu carioca, cu articole bătute la mașina de scris, imagini decupate de Dumnezeu știe de unde, ghicitori, știați că?-uri și poezii creație personală. Toate astea era înghesuite pe o coală A4, față-verso. Cine are nevoie de PageMaker și In-Design când există foarfeci și batoane de lipici? Creația astfel asamblată era trasă la xerox pe nașpa pe la părinți în vreo 30 exemplare și vândută la școală amatorilor pe 5 lei. Primul număr l-am făcut cu Ricky, al doilea singură, al treilea nu a mai apărut. Am mai avut tentative de tehnoredactări și alte chestii din astea plictisitoare când am mai crescut. „Plata” pe care o mai am și acuma este ceea ce am primit în urma unui troc în ora de desen tehnic. Am făcut desenul unei colege, care mi-a dat un poster cu Roxette pe care l-am dat unei alte colege în schimbul unui poster cu Kurt Cobain pe care l-am dat pe unul cu Bon Jovi.

Primele sarcini „serioase” nu au fost plătite. În primul rând, pentru că în anul I de facultate, am umblat prin zone de oraș unde nu îmi doresc să mai pun vreodată piciorul, cu un vraf de chestioare în brațe. Fără decontarea transportului, fără asigurare de vreun fel, fără scutire de la ore. Că doar nu era să angajeze facultatea operatori de sondaje pentru proiectele contractate iar studenții trebuiau să facă practică. Chiar dacă era o disciplină teoretică în plin an universitar. Am fost dintre fraierii care au făcut chestionarele pe bune până la ultimul, când m-am lăsat păgubașă. În anul III, a mai avut tupeul cineva să ne spună că dacă nu aplicăm chestionare nu intrăm în examen și am avut onoarea să fac parte din echipa care a muncit la analiza datelor pentru lucrarea sa de doctorat. Pentru chestionare, mi-am dat bursa pe o lună prietenului unei prietene, să le aplice el. M-am bucurat să aud că anul care a urmat după noi a făcut scandal, l-a dat în judecată pe Marcel Iordache și a câștigat. Bravo lor.

Prin anul II am început să merg pe la AID-ONG, care avea sediul la 10 minute de mine. Abrevierea vine de la Asociația pentru Informarea și Dezvoltarea Organizațiilor Non-Guvernamentale. Oamenii ne prezentaseră oportunități de voluntariat într-o oră la facultate și m-am decis să văd cu ce se mănâncă. Am dat câte o mână de ajutor la varii proiecte desfășurate – de la întreținut baze de date la capsat broșuri, am fost prezentă mai mult sau mai puțin constant timp de vreun an. În apartament își mai avea sediul Asociația Pro-Democrația Timișoara și venea pe acolo Adriana Tudor de la Ecovet (așa cum vedeți la link, așa știam eu să fac pagini web în 2006 ) – ambele asociații în care am activat ceva vreme. Acolo am învățat ceea ce în manualele de profil în limba engleză se cheamă networking.

După ceva vreme, APD Timișoara a organizat concurs pentru postul de coordonator de proiect. Mi-am depus candidatura, apoi nu m-am prezentat la interviu. Mă tăiasem de frică. M-a sunat acasă președintele de atunci al filialei, cu care colaborasem la n proiecte să tragă de mine, fără succes. Postul l-a câștigat, ca într-un episod de telenovelă, Ciprian Pânzariu, proful care ne trimisese în lume cu chestionare în anul I de facultate, un șmecheraș bun de gură care impresionase prin papagal. După câteva luni, APD căuta din nou coordonator – preferabil cineva care să dea și pe la locul de muncă. Am fost din nou sunată și am împărțit jobul cu fostul președinte care demisionase din conducere pentru a se putea angaja în executiv.

Așa că în anul III semnam primul meu contract de muncă, part-time. Doi ani de zile am fost coordonator de proiect. Am văzut cum arată o conferință de presă, ce înseamnă să scrii un proiect, să faci un buget, să scrii un raport, să ții un dosar de presă, să dai comunicate, să organizezi echipe de voluntari, cum arată un interviu, cum se scrie o informație oficială, cum se face o bază de date în Access, cum se dă un fax și unde se depun cererile oficiale la Primărie și la Prefectură. De la șeful meu am învățat că un material scris trebuie să fie corect ȘI coerent, dacă e să fie credibil. Am redactat la un moment dat o scrisoare adresată „Stimate domnule Președinte” iar în text aveam scris „președinte”. M-a pus să o refac – cum vreau eu, cu P sau cu p, dar să fie la fel. Nu exista nicăieri corectură cu pixul sau cu pastă, la fel cum nu se fixa pe panou nimic lipit strâmb. Am mârâit la început dar am ajuns să îi dau dreptate și mi-am dezvoltat de atunci propriile mele manii în domeniu. Am avut plăcerea să scriu un proiect și să mi se aprobe finanțarea de către Ambasada Olandei, am avut două „ieșiri” în afară în care am văzut cum funcționează administrația locală în Barcelona și în Amsterdam și am venit cu capul plin de idei. Din păcate era deja în perioada în care frumosul balon de săpun începuse deja să tremure și nu mai avea mult până să se spargă – parțial datorită contextului, parțial pentru că nu este niciodată plăcut când începi să te prinzi ce se întâmplă prin bucătăria internă.

Dacă stau strâmb și judec drept, este până la ora actuală jobul care mi-a plăcut cel mai mult. Orar flexibil, colectiv mișto, activități variate și interesante. De atunci, salariul a luat-o în sus iar „satisfacția muncii” e pe o continuă pantă descendentă. În prezent este în cădere liberă, salvată doar de îndatoriri conexe (și alea de training, culmea! eu care nu suport să vorbesc în public) pe care nu pot și pe care nu sunt lăsată să le desfășor în regim preponderent. Dacă nu mi-ar fi așa lene… Totuși, se întrevede la orizont un alt balon de săpun. Dacă tot spun mayașii că 2012 e anul marilor schimbări

via Stank Cheese

P.S.: Numele care apar în text sunt reale și apar acolo în deplină cunoștință de cauză. E timpul să ne mai scuturăm de mania persecuției și de obiceiul de a pomeni numele doar în șoaptă, că poate pică cerul pe noi altfel.

Adevărul e că rolul de trofeu devenise al dracului de plictisitor, iar faptul că odată pe an eram scoasă de la naftalină, scuturată de praf și pusă să strălucesc fie că aveam chef fie că nu, nu mă încălzea cu nimic, ba dimpotrivă. Pentru că în restul timpului trebuia să aștept până și ultimul retard / dezinteresat din clasă a apucat să citească și eventual să priceapă cele trei fraze din manual. Fără să bodogănesc, fără să dau semne de iritare sau să desfășor activități conexe gen desenat. Da, I’m smarter than the average bear, mă scot din sărite ăia la care conexiunea nu face „țac” într-un termen considerat de mine în mod subiectiv rezonabil pentru a-ți pica fisa și nu e vina mea că în sistemul românesc de învățământ a trebuit să îmi tocesc coatele împreună cu tot restul curbei lui Gauss, de la majoritatea gri amorfă la celălalt capăt al spectrului populat de a) niște semi-retarzi și b) niște putori dezinteresate.

În fine, mă bucur că în anul de grație în care ne aflăm nu mai sunt la școală, colegă de liceu în an terminal cu niște analfabeți târâți dracu știe cum mai departe de patru clase. Se caută în lumea largă coafeze, instalatori și vânzători de pantofi, deci e loc și pentru ei fără să toace bani și nervi în școli inutile, ba încă și cu tupeul de a face gură – așa incoerent cum se pricep ei (a nu se înțelege că am ceva cu respectivele categorii sau că eu, inteligenta pământului, aș avea ceva titluri răsunătoare pe fișa postului).

Revenind la oile noastre, trebuia eventual și să nu îmi manifest nicicum existența la nenumăratele ore de materie devenite ore de dirigenție pentru mereu și mereu aceiași subiecți și aceleași cauze, care mă interesau în egală măsură – adică deloc. Subiecți, de altfel, care erau fie odrasle de ștabi, fie odrasle ale colegelor de breaslă cunoștințe personale și care, atunci când furtuna de isterie trecea, erau partenerii de glumițe și chicoteli și de priviri duioase (ah, puiu mamii, așa e el, mai astâmpărat), trofeele devenind neinteresante.

Trofeele deveneau interesante când trebuia pus osul. Ca în clasa a doisprezecea, în ultima zi, când trebuiau lipite pozele pe panou. Atunci când diriginta a vrut să culeagă vreo două-trei trofee din astea ca să termine treaba și doar nu era să se adreseze odoarelor, replica a fost un „n-au decât să facă ei, că au frecat-o destul în Cafe Colț până acuma!” și o priveliște a fundurilor noastre în deplasare către casă. A fost singurul meu act de nesimțire curată din liceu (dacă se mai poate considera liceu), dar în afară de sfidarea pe tema olimpiadei, nu îmi amintesc vreun alt moment în care interacțiunea să îmi fi produs atâta satisfacție. Dovadă fiind rândurile de față, scrise unsprezece ani mai târziu.

Nu neg că mă rodea un anumit grad de invidie amestecat cu ciudă pe gașca veselă. Ciuda copilului premiant care nu o arde prin baruri, ciuda copilului cuminte care nu este băgat în seamă decât când trebuie scos în față, ciuda copilului care depune efort constant, care îi este nivelat cu nepăsare până este adus pe același grad de merit cu toți (a se insera termen generic care definește orice categorie-tip pe care o disprețiuesc profund, din regnul șmecher  / descurcăreț) cu bani, pile, obraz al dracului de gros sau o blestemată stea norocoasă care le permite să treacă prin viață fluierând și să cadă mereu în picioare.

Și să fiu eu a naibii dacă nu clocotește în mine o furie viscerală în timp ce am fantezii cu justițiari demenți și băi de sânge, asta când sunt în stare să îmi depășesc sila pe care o resimt în general și care, teamă mi-e, mi se citește mult prea bine pe față în prezența respectivelor primate. Bastionul (sau sanatoriul?) sănătății mele mintale este ceea ce poetic se numește conștiința superiorității – faptul că nu merită să îmi bat capul cu ceea ce generic denumesc „toți tâmpiții” – indiferent de ce alte vini poartă ei de fapt în ochii mei. Îmi pare rău dacă totul sună groaznic de arogant sau de fapt nu, de ce să fiu ipocrită, nu îmi pare rău. Sună groaznic de arogant și probabil că așa o fi, dar este la fel de groaznic de adevărat sau cel puțin de real. Sunt de o mie de ori mai brează decât „ei”, dar ce folos, că nu pe vreo scală de valori cu o largă răspândire sau recunoaștere.

Dilema mea este că… al dracului, mi s-a acrit de rahatul ăla de deja-vu cu eleva și diriginta. Mi s-a acrit să fiu luată de fraieră, să fiu pusă la muncă, să fiu pusă să înghit, să fiu pusă să mă adaptez, să fiu pusă să continui, să fiu scoasă la paradă și apoi aruncată în sertar, să mi se arunce din când în când oscioare când mârâi ca să tac din gură pentru că, nu-i așa, las-o, săraca, e frustrată, asta e, o să tune un pic și îi trece, vezi mai bine de restul că fac scandal, ce ne facem cu ei, fii serios, nu pleacă, nu se supără, lasă, îi trece, nu își bagă picioarele și sigur nu-și bagă pula.

Have you looked inside my pants lately?

Acuma, că noi trăim într-o lume SF, asta mă cam dumirisem. Deşi, dacă mă întreba cineva, aş fi plasat-o undeva în zona crepusculară. M-am convins însă că am nimerit nici mai mult nici mai puţin decât într-o zonă de picnic.

Ca la orice corporaţie care se respectă, avem şi noi “vizite”. Nu de la extratereştri, doamne-ajută, deşi nu ştiu dacă agitaţia ar putea fi mai mare în cazul lor. Vizitele sunt anunţate în prealabil de mailuri. Ca să măturăm străzile, vopsim copacii, purtăm bentiţe şi cravate de pionier şi să zâmbim frumos delegaţiei de partid. Sau ca să “facem curat pe birouri şi în sălile de proiecte”. Eventual, dacă sunt mai alieni oamenii care ne vizitează, ducem şi geacile de pe spătare şi le aruncăm claie peste grămadă în debaraua care poartă numele de garderobă. Poate dăm şi din colţ în colţ întrebându-ne ce facem cu mobilul care nu are voie să stea pe masă, dar parcă nici inima nu te lasă să îl depozitezi sub 50 kilograme de fâşuri. Paharele se îngrămădesc în chiuveta din bucătărie după ce fiecare soarbe la repezeală restul de suc, apă sau cafea. Paginile de facebook se închid în grabă (şi ăsta e singurul punct în care dau dreptate pravilelor care intră subit în vigoare). Şi stăm ţepeni aşteptând vizita. O oră, două ore, trei ore… După care, dacă nu ai fost pe fază, are loc o variaţiune a următorului dialog:

- Bă, nu mai vin ăştia dracului ca să plece odată?!?!
- Cine?
- Ăştia cu vizita lor!
- Păi au fost…
- Cum adică, au fost?
- Da, au venit acolo în faţă la teamleader, le-au povestit ceva două minute şi au plecat.
- ……… *privire care zice clar wtf?!*

După ce zvonul este confirmat, încep foielile. De aşezat mai comod în scaun, de redeschis facebook, de crănţănit napolitane, de adus iar recipientul de lichide. Scenariul se repetă la fiecare vizită. De parcă vizitele n-ar fi doar nişte picnicuri la margine de drum.

… drumuri care duc adesea la restaurante. Şi asta este o chestie care mi-a plăcut întotdeauna la nebunie. La BAC, strângem bani de protocol. Că-s profii bugetari, şi dacă nu le dăm noi Salatini, o să moară de foame. La facultă, strângem bani de protocol. Că dacă au alune, poate nu-s naşpa cu noi profii (dacă am învăţat sa nu, evident nu are nici o relevanţă). Dacă vine vreo mătuşă din partea verişoarei bunicii, e cu stat juma’ de zi în bucătărie şi gătit trei feluri de mâncare, să nu piară ruda de inaniţie. Dar cel mai şi cel mai simpatic este când vine câte o delegaţie din asta din Străinezia care trebuie cărată la restaurante, să vadă dracului neamţu’, franţuzu’ şi italianu’ că la noi se mănâncă bine. Eventual, și că se bea bine. Sau că avem fete frumoase. Că doar cu asta ne lăudăm peste tot.

Acolo pe unde trece împăratul totul este minunat, curge lapte și miere, bambi zburdă în ciripit de păsărele iar noi muncim cu drag și spor pentru propășirea socialismului muncitoresc. Sau a capitalismului externalizat. Tipii în gri ar fi în delir.

Recunosc cu mâna pe inimă că mi se fâlfâie la fel de toate trei. Dar dacă e musai, cu plăcere, ascult şi îmi manifest interesul prin onomatopee (contrar celor învăţate la trainingurile de comunicare), în timp ce notez, măzgălesc sau mă joc cu hârtiuţe. Ceea ce este ce făceam zilele trecute. Rupeam o foaie în fâşii egale, cu răbdăre, centimetru cu centimetru în timp ce aşteptam ca nu-se-ştie-cine şă dea nu-se-ştie-ce click-uri.

Şi atunci am avut un flashback. Eram în grupa mijlocie la grădiniţă şi primisem hârtie colorată din care să facem semne de carte de ziua mamei. Trebuia să rupem o hârtie în două, “de mână”. Ţin minte că am plâns neconsolată atunci pentru că mi-am “stricat” capodopera, deoarece hârtia se udase nu se ştie cum pe la margini şi evident nu s-a lăsat ruptă drept. Eu vroiam să îmi iasă drept, ca la carte.

Mereu vreau chestia asta şi de obicei nu iese prea bine sau pentru prea multă vreme. La un moment dat, îmi bag picioarele şi las baltă ce îmi început cu atâta elan. La un moment dat, cineva joacă după alte reguli şi îmi strică jucăria. La un moment dat, vreun cosmic joker decide că gluma zilei este pe seama mea. Sună foarte dramatic, îmi dau seama. Nu este cazul. Nu sunt vreo figura tragică, nici victima vreunui destin crud şi oricum, de cele mai multe ori cauza adevărată a ratărilor este varianta A, chiar dacă trebuie să înghit de câteva ori în sec până să recunosc măcar în sinea mea asta.

Invariabil când se întâmplă aşa ceva, am nişte momente în care tun şi fulger împotriva cui şi a ce nimeresc, urmate de o scurtă meditaţie despre cât de enervant de inutile şi insignifiante sunt toate cele, după care bag capul între umeri şi o iau de la capăt (dacă e musai) sau fac altceva (dacă găsesc ce); oricum se va duce dracului până la urmă. Dar mi-aş dori să fac cumva să tacă vocea aia care îmi tot povesteşte că trebuie să rup drept hârtia colorată…

Revenită în “the real life” şi la locu’ muncii nu am nimic la încheietură, nici o “zgardă” oficială.  Nu e nevoie, pentru că aici e rost de futingeală mult mai subtilă. Am mai menţionat că avem pe aici un soi de messenger intern. Copie drăguţă după Y!m cu emoticoane mai naşpa. Utilă pentru a discuta cu colegii din cealaltă parte a sălii fără a urla peste capetele celor aflaţi în vreo convorbire, pentru  a ne anunţa de una-alta sau a pune întrebări colegilor mai luminaţi şi pentru a comunica cu colegii de la Berlin cu care formăm o echipă. Ieftin şi atât de elegant cât poate fi o aplicaţie de instant messaging.

Ca şi varianta clasică, îţi oferă posibilitatea de a-ţi seta un status. Ei bine, cei care am folosit-o ne-am trezit cu mesaj de la un şef. Să ne scoatem statusurile. Că este totuşi o aplicaţie de lucru, nu messengerul personal. Eu personal nu ştiam că aveam vreun policy în acest sens. Aplicaţia fiind una internă, m-aş fi gândit că dacă statusul e indezirabil la nivel de companie, aveai doar clasicele available, busy, on the phone, not at my desk şi cu asta basta.

Mai mult, faza cu aplicaţia de lucru este o abureală în do major, având în vedere că avem în listă doar restul colegilor din sală şi pe cei de la Berlin. Deci nici pomeneală să ne punem cravata sau taiorul virtual că ne vede clientu’ şi tre’ să dăm bine pe sticlă.  Deci de unde până unde concluzia că “I will be chasing a starlight until the end of my life” sau “Enjoy the silence…” este ceva ce nu are căuta la status îmi este un mister. Eu diagnostichez un caz clasic de a fi mai catolic decât papa sau de mătură înghiţită la micul dejun. Asta în condiţiile în care colegii de la Berlin folosesc statusuri de genul “I hacked 127.0.0.1″, “Hello, IT. Have you tried turning it off and on again?” sau “Hum’n'Pam & Tralala”.

Get a life, people.

Strangely enough, chestia asta se manifestă şi în lectură. Câteodată pur şi simplu, I don’t feel like it să fac cunoştinţă cu personaje noi, să păşesc într-un decor nou, să mă adaptez stilului unui scriitor necunoscut. Când faza asta se suprapune cu o lipsă de chef de a citi clasicii din bibliotecă la care am rămas restantă şi cu buzunare care strigă la mine să nu intru în vreo librărie, când pe deasupra nu am nici o carte de “poveşti” pe care să vreau să o parcurg, fac chestia aia absolut oribilă şi condamnabilă: recitesc cărţi. Cu cea mai mare plăcere şi fără pic de sentiment de vinovăţie, ca un copil care se bălăceşte şi face turtiţe de noroi . Acum vreo două veri am recitit (oare pentru a câta oară?) Winnetou şi oricât de facilă ar fi lectura, mi-a dat o stare de bine excepţională. Mai nou, m-am reapucat de raftul de SF-uri de pe hol, cărţi pe care le-am parcurs acum zece sau cincisprezece ani. Şi din care probabil nu am înţeles foarte multe la vremea aia.

Despre unele nu am nici un fel de aminitiri. Ştiu sigur că le-am citit, eventual păstrez o senzaţie difuză de thumbs up sau thumbs down şi cam atât. La altele am reţinut o idee sau un cadru general dar nu aş putea să le rezum. În fine, la o a treia categorie, am reţinut câteva amănunte, fără să le pot plasa într-un context anume. Ca la exemplarul de acuma. Ţin minte că mi-a plăcut Lumea inelară a lui Larry Niven. Ştiu chiar şi că am primit-o cadou de la mama, cu ocazia unei zile de naştere la nu-ştiu-câti ani. Probabil 17 sau 18, dacă mă iau după anul apariţiei. Am reţinut şi un anume amănunt relevat undeva pe la sfârşitul cărţii despre una din rasele extraterestre din carte, Păpuşarii Pierson: anume la ce foloseşte al treilea picior. Ideea de bază a Lumii inelare se pare că am pierdut-o undeva pe drum dar o voi regăsi cu siguranţă în următoarele zile.

Începând cu excursia la Valencia, am trecut prin Picnic la marginea drumului, Visează androizii oi electrice?, Sceptrul hazardului şi Seniorii războiului. Am să trec în coada de citire şi Zeii înşişi pentru că prea multe iţe disparate din trei sfere complet diferite în care mă învârt indică spre ea. Este una dintre cele la care am reţinut şi ideea (la cunoştinţele mele de fizică e mare lucru), şi amănunte legate de universul celălalt şi de motivele pentru care fetele ar prefera să locuiască pe Lună şi nu pe Pământ . Şi probabil că vor urma şi altele de pe acelaşi raft, că mai sunt slavă Domnului destule.

Ca să pecetluiesc înţelegerea cu paginile uşor îngălbenite (love ‘em like that), statusul meu la echivalentul messengerului la lucru a fost astăzi “Against Stupidity, the Gods themselves contend in vain”. Pentru că efectiv am ajuns la concluzia că toţi nemţii cu scaun la cap şi-au luat catrafusele şi s-au dus în Mallorca iar la lucru au rămas doar semi-retarzii ca să ne chinuie pe mine şi pe colegii mei.

PS: Numai pe mine mă enervează noua înfăţişare a căutării de imagini pe Google?

Sunt şi frumos împărţite pe categorii – greşeli de ortografie, maniaci ai semnelor de exclamare, tipuri de formulări, mesaje care abuzează de cliparts şi câte şi mai câte. Merită să aruncaţi un ochi, poate fi amuzant în momente de plictiseala. Partea mişto este că în timp ce te umflă râsul, eşti liniştit că este vorba despre genul de lucruri care se întâmplă mereu altora (unele chiar par a fi desprinse din sitcom-uri americane). Sau cel puţin aşa am crezut până mai ieri când, mergând la baie la lucru am dat cu ochii de minunatul mesaj de mai jos. Este şi lipit pe interiorul uşii fiecărei cabine precum şi pe uşa încăperii în sine. Duios de-a dreptul, cu câtă gingăşie ne povesteşte autorul anonim (dar cvasi-oficial dacă luăm în considerare că este hârtie laminată) despre “privată”.

Anyhow… era un citat simpatic in Gmail-ul meu la un moment dat, din Charles de Gaulle, cred, desi or fi zis-o si altii la vremea lor. Ala cu The better I get to know men, the more I find myself loving dogs.

Categoric, un job in care te suna zilnic zeci de oameni, unii amabili, altii rastiti, unii cu simtul umorului, altii intepati, unii care ‘se prind’, altii idioti… (you get the point) nu este recomandat unor a(nti)sociali declarati. Indiferent cat de mult corespunde aceasta declaratie realitatii obiective (daca exista asa ceva, pentru ca ma indoiesc ca se poate masura subiectiv sociabilitatea).

Asa ca eu cam sunt intr-un mood sa imi bag picioarele. Am vrut sa imi bag si banii, pentru ca am descoperit sinpro.ro. Dar parca nu as da doua salarii pe un obiectiv. Poate o sa ma multumesc cu vreo 2-3 filtre. Pastrez banii sa ii ‘bag’ in ceva mai breaz. De exemplu un caine. Ca cica face mai bine la suflet decat mult blamatele “bunuri materiale”. Si categoric mai bine decat specia homo sapiens.

PS: Speaking off… de ce am asa o banuiala ca acel ochi lovit care supureaza la cainele de la Pizzeria Poli se trage de la un animal biped si nu unul patruped?

Acum, problema asta, ca şi viaţa, e complicată şi are multe aspecte. Nu mă voi lansa în disecarea ei aici cu ocazia asta. Poate altădată. Ideea este însă că mai sunt şi alţii care nu sunt mulţumiţi să aibă în descrierea postului chestii banale. Iar ca respectivii ciudăţei să aibă şi pregătire serioasă în (non-)domeniile lor de nişă, s-au găsit şi universităţi care să ofere studii pentru ei.

O simpatică listă care compilează astfel de specializări inedite se găseşte aici. Veţi regăsi pe ea mastere în Beatles, thanatologie, anime, artă secvenţială (ca de exemplu comic-uri) sau parapsihologie. Aflaţi de asemenea la ce universităţi şi specialităţi puteţi aplica pentru un curs despre arme de distrugere în masă, protecţie împotriva exploziilor sau “aspectele intelectuale, sociale şi tehnice ale iluminatului”.

Dacă încă mai rătăciţi în căutarea chemării voastre, nu disparaţi. Precis se găseşte pe undeva un training care să scoată la lumină vreun talent obscur.

via toothpaste for dinner