Sunt şi frumos împărţite pe categorii – greşeli de ortografie, maniaci ai semnelor de exclamare, tipuri de formulări, mesaje care abuzează de cliparts şi câte şi mai câte. Merită să aruncaţi un ochi, poate fi amuzant în momente de plictiseala. Partea mişto este că în timp ce te umflă râsul, eşti liniştit că este vorba despre genul de lucruri care se întâmplă mereu altora (unele chiar par a fi desprinse din sitcom-uri americane). Sau cel puţin aşa am crezut până mai ieri când, mergând la baie la lucru am dat cu ochii de minunatul mesaj de mai jos. Este şi lipit pe interiorul uşii fiecărei cabine precum şi pe uşa încăperii în sine. Duios de-a dreptul, cu câtă gingăşie ne povesteşte autorul anonim (dar cvasi-oficial dacă luăm în considerare că este hârtie laminată) despre “privată”.

Mi-am adus aminte recent de o comparaţie pe care o folosisem mai demult pentru a-mi ilustra punctul de vedere. Contextul de atunci era o cunoştinţă care îşi depusese un CV cu skillurile unei anumite limbi străine umflate cu pompa, la care eu am strâmbat din nas. În ideea că eu aş intra în pământ să mă laud cu ceva şi pusă în faţa faptului să nu prestez. Comparaţia pe care o folosisem atunci era cu jocul de cruce. Cum că eu, cu o mână de juveţi şi nouari nu voi supralicita vreodată zicând că fac trei puncte.

Din punct de vedere practic, se pare că în real life, strategia funcţionează. Că o fi noroc, că or fi calităţile persoanelor în cauză (şi rămân la părerea că pentru a aplica metoda, pe lângă acele calităţi trebuie să posezi şi un obraz gros), că acţionează şi ceva “merge şi-aşa”… beats me. Cert este că văd mereu pusă în practică chestia asta şi culmea!, nu le pică cerul în cap. Nu ştiu, probabil iar arăt eu cu degetul în direcţia greşită şi de fapt ciudată nu este lumea în care se petrec absurdităţi, ci percepţia mea distorsionată. Şi, se pare, inflexibilă şi enervantă.

Încercarea de a ignora chestiile de acest gen îmi aminteşte de o profă din liceu. Ne preda literatură universală, unii ziceau că mai emana câte un dampf de alcool şi toţi erau de acord că e ţicnită şi incompetentă. Într-una din zile, în acea ultimă oră din zi când aveam cu ea, trebuia să ne mutăm în altă sală. Era la parter, fără ferestre spre exterior, doar cu o uşă care dădea într-o debara care la rândul ei avea un gemuleţ spre o curte interioară de 2 pe 2 fără uşă. “Curtea” era populată de o sumedenie de porumbei, deci pe jos se îngrămădeau pene căzute şi dealuri de găinaţ (sau porumbaţ). Mirosul în zilele de vară era pe măsură, iar în sala aceea se simţea cel mai tare. Replica profesoarei când i-am spus să lăsăm măcar uşa deschisă a fost “Faceţi abstracţie de miros.”

În aceeaşi măsură în care s-a putut face abstracţie de putoarea nenorociţilor de porumbei (unei colege i s-a făcut rău), pot eu face abstracţie şi de aberaţiile astea din jur. Da, at the end of day ajung la un soi de stare de abrutizare, când frecvenţa incidentelor de acest gen le conferă pe nedrept statut de “normalitate”. Ajung să dau din umeri cu oboseală. Dar undeva în fundul sufletului meu mic şi negru nu pot să nu mă enervez.

Încerc să ajung din nou la minunata stare de zen din toamna trecută când ajunsesem la convingerea – deloc religioasă şi poate nici măcar spirituală – că dacă nu intervin eu pentru a pune beţe în roate cu nervii, temerile şi frustrările mele, până la urmă toate piesele unui gigantic puzzle vor cădea de la sine în poziţia potrivită şi totul se va rezolva cu timpul, dacă i se permite. Ştiu, sună îngrozitor de siropos, coehlic şi poate chiar fatalist. Dar senzaţia aia de linişte pe bune, neindusă artificial de încercări de a face abstracţie a fost sublimă.

Click here to view the embedded video.

Anyhow… era un citat simpatic in Gmail-ul meu la un moment dat, din Charles de Gaulle, cred, desi or fi zis-o si altii la vremea lor. Ala cu The better I get to know men, the more I find myself loving dogs.

Categoric, un job in care te suna zilnic zeci de oameni, unii amabili, altii rastiti, unii cu simtul umorului, altii intepati, unii care ‘se prind’, altii idioti… (you get the point) nu este recomandat unor a(nti)sociali declarati. Indiferent cat de mult corespunde aceasta declaratie realitatii obiective (daca exista asa ceva, pentru ca ma indoiesc ca se poate masura subiectiv sociabilitatea).

Asa ca eu cam sunt intr-un mood sa imi bag picioarele. Am vrut sa imi bag si banii, pentru ca am descoperit sinpro.ro. Dar parca nu as da doua salarii pe un obiectiv. Poate o sa ma multumesc cu vreo 2-3 filtre. Pastrez banii sa ii ‘bag’ in ceva mai breaz. De exemplu un caine. Ca cica face mai bine la suflet decat mult blamatele “bunuri materiale”. Si categoric mai bine decat specia homo sapiens.

PS: Speaking off… de ce am asa o banuiala ca acel ochi lovit care supureaza la cainele de la Pizzeria Poli se trage de la un animal biped si nu unul patruped?

Tot în categoria iluminări subite, mi-am dat seama acu’ vreo două zile la ce dracu poate folosi aberaţia de twitter unei persoane asociale ca mine. Celebrity stalking. Ştiu, chestia asta se practică de obicei între 12-15 ani, dar cică ai vârsta pe care o simţi. Poze tâmpiţele neregizate şi perle de genul “Wrote a hysterical song. Hysterical.”, “A wordy dinosaur: thesaurus” sau “Getting out of bed is so overrated. I just can’t support the concept right now.” îmi înseninează garantat o zi, chiar dacă e cretină în tot restul timpului.

Speaking of which… mă apucă lehamitea de mine însămi când încerc să fac pe omul foarte sociabil, deschis şi mai ales dornic să muncească şi care dă răspunsurile stas la întrebările stas. De fapt, mi-e aşa silă de tot circul de ambele părţi – plus că până una alta sunt pe program de “om normal”, adică încerc să ajung la tăiat frunze la câini măcar pe la ora 10 – încât dimineaţa îmi vine să îmi dau cu capul de pereţi când trebuie să scot nasul (şi până la urmă şi the rest of me) de sub plapumă. Sau şi mai bine, să bag cornu’ înapoi în pernă şi să hibernez. Until next spring or next life.

8 mai 2005 – 30 septembrie 2009. Asta teoretic, practic marţi şi miercuri sunt zilele mele libere în orar, deci this was it. Mi-am dus ieri acasă cana cu cai (pe care am folosit-o aici de vreo două ori, dar avea nişte cafea uscată pe fund de la altcineva), cărţile de matematică (şi mi-am amintit că m-am apucat şi nu am continuat – nimic surprinzător) şi posterul mare cu Garfield pe care îl cumpărasem acu ceva vreme de la Cărtureşti pentru birou. Mi-am copiat folderul personal pe stick şi l-am şters din calculator. În seara asta când plec, las aici badge-ul şi iau laptopul acasă definitiv.

Îmi pare rău că plec, of course. Cred că tuturor ne pare. Era călduţ. Nu cu mulţi bani, dar fără stres. Am fost o gaşcă faină şi am avut parte de oameni de treabă şi pe tot restul palierului. Urăsc finalurile.

Mâine cică mă duc la firmă “la testare” pentru un alt proiect. Partea cu germană o înţeleg, n-am mai folosit-o în mod curent de când am terminat liceul (iar la anu’ am întâlnirea de zece ani, după cum mi-a amintit o colegă cu care m-am întâlnit zilele trecute). Da’ engleza n-o pricep de vreme ce o foloseam şi aici şi au hârţogărie tradusă de mine. Şi nu prea pricep nici Office-ul, dar treacă de la mine. I’m still zen.

Rămân în ideea că va fi nevoie de sociolog pentru proiecte viitoare şi poate după cinci ani oi face şi eu ceva pentru care mi-am tocit coatele la facultate. Şi pentru că mi-au oferit o chestie care până acum sună bine, spre deosebire de oferta iniţială pentru cei trei dintre noi care am rămas până în final, care a fost de porc. Ce-o fi acuma, om trăi şi om vedea. Cum spuneam, mâine mă scol cu noaptea în cap să mă duc la testare la 9:30 (noaptea în cap este orice oră înainte de 12, by default).

Însă dacă aveţi an offer I can’t refuse şi vreţi să mă angajaţi, anunţaţi-mă .

Am un coleg pe palier care de ceva vreme bună pleacă la ore aberante de la muncă – 8-9 seara. E căsătorit, are şi un copil micuţ. Are şi un post de oareşce conducere şi un salariu pe măsură – or so rumour has it. Deşi nu ştiu exact cu ce se ocupă, cert e că în perioada asta are destulă treabă. Şi totuşi… are o familie. Şi presupunând că his marriage sucks şi la birou scapă, are un copil care nu poartă nici o vină. Şi dacă nu ar fi căsătorit, şi nu ar avea nici un copil, s-ar avea pe sine. Hobbyuri, prieteni sau relaxare pur şi simplu… a bit of time for oneself. Astea nu intră în nici o ecuaţie? O carte, o bere, un meci, un film, o piesă de teatru, un concert, un somn de după-amiază… something? Ce face cu salariul acela? Îl cheltuie în cele trei săptămâni de concediu? Sau trăieşte doar două zile pe săptămână (atunci când nu dă pe la lucru şi în weekend şi dacă alte treburi îi permit)?

Singura “scuză” legitimă mi se pare să îţi placă aşa mult munca pe care o faci, încât să se şteargă graniţele dintre obligaţie şi pasiune şi toate segmentele intermediare. Ceea ce nu e cazul. Nu poţi fi pasionat de muncă decât dacă este fie de creaţie, fie legată de nişte interacţiuni profunde. Un medic, un dascăl, un autor, un arhitect, un grădinar, un designer, un instrumentist… pot fi pasionaţi de munca lor. Respectivului poate doar să îi placă, deşi nu pare să exulte de fericire. Şi atunci… what’s the point?

Înţeleg la nivel raţional că este vorba de necesitate. Criză, schimbări, ajustări, transformări şi alte -ări. Ştiu şi că banii nu cresc în copaci (“închide ochii, Ghideoane, şi visează…”. Nu îl învinuiesc pe om, în fond face probabil ceea ce trebuie făcut. La un alt nivel, care pentru mine are prioritate în a stabili în cazul unor astfel de întrebări cruciale what’s right and what’s wrong, nu pot pricepe de ce atâta implicare şi consum emoţional, nervos, energetic, de timp, etc. Viaţa este complicată şi are multe aspecte – multe dintre ele “suferă” de dihotomia asta de înţelegere la mine.

În cazul de faţă, mă mir doar de perversitatea sistemului, care te obligă să exişti funcţional mult mai mult timp decât scrie în instrucţiuni şi să trăieşti doar două zile pe săptămână. Dacă alte treburi de rezolvat îţi permit, dacă te ţin nervii, dacă nu eşti prea obosit, dacă nu ai alte obligaţii, dacă mai ai vreo urmă de chef. Dacă nu…

Totuşi… what’s the point?

De la succesul unei prostioare de film încoace, sintagma “blonda de la drept” a intrat oareşcum în uzul comun. Atât că spre deosebire de blonda din film care infirmă în unele aspecte stereotipul, în învăţământul românesc şi al său sistem de (non)admitere la noi chiar se aplică. Bani să fie şi în rest, de diplomă se rezolvă.

Procentajul de “blonde” şi “blonzi” “pe bune” este ceva mai mare la facultăţile din sfera umanistă / socială, preferabil cele cu nume sforăitoare. Aşa că pe lângă blonda de la drept, avem şi blonda de la jurnalistică, blonda de la management, blonda de la marketing, blonda de la PR şamd (evident există şi blonzi). În cazul de faţă, personajul principal este blonda de la HR (de fapt sunt câteva; având în vedere că nu le văd la faţă nu ştiu şi nu mă prea interesează).

Pe principiul “prostul nu e prost destul dacă nu e şi fudul”, pe lângă habarnisme de ortografie şi norme elementare de tot soiul – de la redactări de text la bun simţ, un prototip de “blondă de la…” care se respectă îşi îngroapă monumentul de tâmpenie sub diferite sclipiciuri – chestii care “dau bine pe sticlă”. De exemplu, burse în străinătate. Sau apartenenţa la organizaţii studenţeşti “de prestigiu”: BEST, AIESEC, minuni din astea – care, cel puţin la noi, sunt de cele mai multe ori doar un pas în plus în direcţia îndobitocirii şi de-individualizării.

Este absolut fascinant ce stereotipii de limbaj şi de gândire le crează, copiate din cărţi americăneşti şi luate de bune. Ador când văd pe cineva aplicând tehnicile dintr-un manual de comunicare sau din minunate cărţi din acelea de self help şi marketing personal: cum să reuşeşti la interviu; cum să fii convingător; cum să negociezi eficient; cum să îţi vinzi imaginea. Îmi vine să le pun mental câte un bullet la fiecare frază şi să caut pagina de pe care e “copiată”.

(A propos, numai mie îmi provoacă o greaţă indescriptibilă ideea asta de “a te vinde”? În plină democraţie am dus sclavagismul pe asemenea culmi încât nici nu mai avem nevoie de negustori de sclavi, ne vindem singuri. Ba citim şi cărţi şi le aplicăm ca papagalii ca să o facem cât mai bine. Horrifyingly amazing)

În fine, divaghez. Revenim la blonda de la HR, cu o părere foarte bună despre sine (don’t we all?), convinsă de abilităţile ei, pusă în faţa “meandrelor concretului”. Apar tot soiul de obstacole care trebuiesc depăşite, norme şi proceduri care trebuiesc respectate, sarcini care trebuiesc îndeplinite. Şi continuându-şi în mod firesc modul de lucru, apelează la copy paste. Chestionare pentru angajaţi copiate din alte cărţi americăneşti, de exemplu. Că se aplică sau nu în alt spaţiu social/cultural, că se aplică sau nu acestui tip de companie, că se aplică sau nu tuturor angajaţilor… contează prea puţin.

(Don’t get me wrong. Sunt faine cărţile americăneşti în domeniu. Am şi eu câteva pe acasă. Atât că despre forma aia fără fond a tot bodogănit Titu Maiorescu de prin secolul XIX, dar blondele din varii domenii au lipsit de la lecţia aia de limba română.)

Nu ştiu, mă gândesc că poate or fi unii impresionaţi de acronime, de formulări “profi” care nu acoperă nimic, de… dracu ştie ce. Mie îmi vine să îmi iau câmpii. Eh, şi după tot efortul ăsta… din când în când apare în Inbox câte un mail din ăsta (click pentru imaginea întreagă)… de te întrebi cu ce ai greşit (numele sunt cenzurate ). *sigh*.

No (more) comment.

Zilele astea de şopârleală… sunt zile în care mi-aş dori să fiu o şopârlă, să stau lungită şi lăţită pe un bolovan, la soare, eventual cu ochii semi-închişi, urmărind caleidoscopul de pete colorate care mi-ar juca pe pleope and… just be. Fără nici un fel de dorinţe, pretenţii, aşteptări, fără să fiu deranjată… eventual doar cu o dorinţă difuză ca acel firicel de nisip care defineşte acel moment să rămână suspendat în clepsidră pentru eternitate. Să încremenesc în nemişcarea aia de şopârlă la soare, mulţumită cu simplul fapt de a fi.

În timp ce îmi contemplam eu ideile despre şopârleala ideală, era inevitabil să ajung la concluzia că de fapt, asta şi fac. La o altă scară şi fără să duc pe culmile perfecţiunii (sau măcar a mulţumirii) starea respectivă. Nu ştiu, probabil am nimerit un colţ mai ascuţit de piatră sau aşa ceva. Sunt prinsă într-un soi de… nemişcare agitată. Şi asta din cauza cuiului acela înfipt nu se ştie când, nu se ştie cum (de fapt se ştie, dar mi-e lene de o prea profundă analiză).

Pentru că zice-se că ar trebui să am un scop în viaţă, nişte ţeluri, ceva care să îi dea sens. Şi… n-am. Am făcut aşa, rapid, o trecere în revistă, să văd dacă pot bifa ceva din ceea ce am eu impresia că ar fi scopurile comune. Carieră… doamne fereşte. Familie, copii, alea-alea… să nici nu aud. De altfel, ambele mi se par destul de… nepotrivite ca “scop în viaţă”. La polul opus şi la fel de nepotrivite sunt scopuri din alea de Miss Univers de pace în lume, eradicarea foametei şi a cancerului şi câştigarea unui loc în memoria posterităţii prin x mijloace.

So, revenind la palierul de mijloc… cu temele făcute… cică în vârful piramidei lui Maslow ar fi autorealizarea. Sau mai degrabă auto-îmbunătăţirea. Pare cea mai plauzibilă variantă, dar… nu văd scopul final. You live, strive to get better and then you die. (42 doesn’t help much here, does it?)

O pletoră de cărţi despre ne învaţă varii metode de ajunge acolo (acela “acolo” fiind cunoscut în popor şi sub denumirea vagă de “a-ţi găsi fericirea”. Autocunoaştere, spiritualitate de tot soiul, urmarea unei pasiuni, detaşarea de cele lumeşti şi stresul cotidian, compasiunea faţă de semeni şi altele similare sunt indicate ca “reţete”. Asta ca să nu mai spunem de autori de beletriscă pseudo-esoterică, pseudo-filosofică gen Coelho cu a sa legendă personală şi celebrul “dacă îţi doreşti ceva cu adevărat, întreg Universul conspiră să te ajute la îndeplinirea scopului” sau ceva pe acolo.

Acuma… o fi, nu zic că nu. Dar mie personal, nimic de acolo nu îmi spune prea multe sau nu îmi pare foarte realizabil. Nu mă pot gândi la absolut nimic ce să îmi doresc cu adevărat şi să pun pe acel piedestal de ţel suprem. La naiba, nu mă pot gândi nici la obiective mărunte pe care le-aş avea. Întrebări de genul mă oripilează.

Şi ştiţi unde se găsesc cel mai adesea? Păi… în interviuri pentru job-uri făcute conştiincios după cărţi americăneşti traduse pe la noi, pe site-uri de profil şi periodic când îi tună prin cap (mai mult ca sigur de nevoie şi nu de bună voie) cuiva de la resurse umane că e timpul pentru vreo evaluare sau ceva similar.

Şi ca să mai spună cineva că Universul (sau… ce entitate o fi pe acolo) nu are un extraordinar simţ al umorului (care aduce îngrijorător de mult a ironie): azi pe la 12, şefu’ s-a dus la un training, prezentare, meeting… ceva, acolo. Şi s-a întors cu foaia de exerciţii, cum ar veni. Pe care exerciţiu, l-a făcut pe seama mea – cică evaluarea performanţelor şi dezvoltarea mea profesională (remember postarea cu dead end job?).

Pe pagina 2, cu bullets, urmează întrebările magice, după care blondele de la HR (şi am toate motivele să le numesc aşa, le paşte de multişor o postare pe aci) să îmi pună o etichetă şi să mă bage la dosar, ca să vadă mai încolo ce fac cu mine. Care au fost obiectivele mele, ce am realizat, ce nu şi de ce; evident, conjugăm întrebările şi la viitor. Nu ştiu, or fi funcţionând cărţile alea americăneşti de human resources management… dar în altă companie, cu alţi angajaţi (cu alţii populând HR-ul!) pe alt tip de joburi.

… şi eventual cu persoane care nu îşi doresc pur şi simplu să fie şopârle. Măcar pâna la apariţia unei opţiuni viabile.

Eu lucrez sub potenţialul meu (şi total paralel cu faculta) de… când lucrez.

Am început în anul III cu un part-time la un ONG, ajungând într-un final să coordonez nişte proiecte. Era part-time, era cu orar flexibil, era la 10 minute de casă, era într-un mediu pe care îl cunoşteam pentru că făcusem voluntariat pentru respectivul ONG. Toate premisele din lume pentru a mă acomoda fără un şoc prea mare cu “a fi angajat” undeva. (De fapt, la primul interviu, nu m-am dus de… panică).

În principiu, îmi plăcea ce făceam. Am dobândit nişte abilităţi pe care altfel nu aveam de unde, am învăţat cum se fac nişte “chestii” (organizat interviuri, ţinut o bază de date cu nişte oameni, scris nişte hârţogăraie, conceput şi coordonat proiecte, ţinut un dosar de presă, etc.), am cunoscut nişte lume… stuff I could’ve build on. Când s-a scufundat respectiva barcă, puteam practic să sar la orice alt ONG, în orice instituţie mai “destupată” şi să fac ceva ce avea şanse să îmi placă şi cu care mă familiarizasem cât de cât. A world of unused opportunities, privit la rece. I skipped them in exchange for a comfortable dead end.

Am pus mâna pe prima chestie care s-a ivit. Eram la câteva luni de la terminarea facultăţii, barca se scufunda şi I needed a job. Totul era conform principiului I was young and I needed the money Aprilie lună de probă, angajare 9 mai 2005. Acum patru ani and I’m still here, la fel de conştientă ca atunci că e un dead end job. Salariu călduţ într-un job călduţ care nu îmi cere mult mai mult decât prezenţa fizică într-un spaţiu dat într-un interval orar dat. Răspund la un telefon care rar sună din motivele pentru care am fost angajată, mai fac un raport, mai completez o bază de date… în rest, long live mobile internet and online games.

I could probably do much better, money-wise şi challenge-wise. Când ocazia a venit la botul calului, am zis pas în câteva rânduri. Am refuzat să coordonez proiecte în firmă, am refuzat un job pentru care m-a sunat un prieten şi am refuzat (şi refuz în continuare) să aplic pentru joburi pe care probabil le obţineam fără mare efort şi care ar fi însemnat bani şi “prestigiu” în plus. Şi mă cam seacă (,) când lumea se cruceşte de ce.

Problema e că banii ăia… mă cam enervează atunci când constat că nu îi am, dar în rest mă lasă oareşcum rece. Iar când cineva mă întreabă ce fac şi îi zic “răspund la telefon” se aude un “ah…” care se pierde stingherit în tăcere sau într-o schimbare de subiect.  Not good enough, huh? Hey, it’s not like I’m retarded or something, you know… Pur şi simplu mi se fâlfâie de chestiile considerate importante de restul lumii. Tot ce vreau e linişte şi pace. And my values are better than yours. Always.

Faza e că… mi-e lene, în primul rând. O lene absolut monumentală. Să mă agit, să mă zbat, să mă stresez… e coşmarul vieţii mele. Să trebuiască să fac asta constant ca să câştig un ban… ei bine, ar fi cumplit. Să mă îmbrac nu ştiu cum că tricoul cu Def Leppard şi blugii mei suflecaţi nu sunt buni? Nici pentru tot “prestigiul” din lume. A doua fază e că… fiinţele din genul homo sapiens mă calcă pe nervi într-un hal fără de hal.

Ştiu, sunt de o aroganţă strigătoare la cer; trăiesc însă cu convingerea că vreo 70-80% din populaţia de homo sapiens a Terrei nu îndeplineşte criteriile necesare pentru ca eu să îmi pierd vremea cu dânşii, pe motive legate mai mult sau mai puţin strâns de imbecilitate. Curiozitatea mea în ale psihologiei şi antropologiei nu este atât de pronunţată încât, pentru a avea material de studiu, să mă pun zilnic de bună voie în contact cu un număr aleatoriu de homo sapiens respectând nişte reguli de interacţiune (printre care o comunicare respectuoasă) în scopul îndeplinirii unor sarcini din fişa postului.

So… not that many doors open on close count. Aşa că… de ce să mă agit ca să lucrez la “capacitatea mea”? Pentru nişte bani? Nu mai bine stau eu frumos la căldurică în fundătura asta, să joc Heroes pe laptop, să mai postez un blog, să una-alta? De altfel, Fundătura e un loc tare frumos… any hobbit knows that.

Toata correct-uiala asta, laudabila in fond si la baza, degenereaza intr-un invartit in jurul cozii si locutiuni pompoase care pe mine incep sa ma ameteasca. You don’t mean it anyway, people, in majoritatea cazurilor. Cred, nu bag mana in foc. E ca si cu “Hai, nu ramai la o cafea?”. You know and they know you just want to screw and you know that they know si pe asta se bazeaza intreaga lume a eufemismelor, politeturilor, politically correct-urilor si a intrebarilor de “Ce mai faci?”. Cu totii stim ce vrem sa spunem si sa auzim de fapt. Repet, pot intelege mascarada asta in anumite limite si in fond, no harm done. Dar incercarile de ultra-cosmetizare ma amuza, iar atunci cand nu o fac ma obosesc si imi dau ochii peste cap. Ca acuma:

Ce anume, pentru numele lui Dumnezeu, este un Asistent Manager? Este asistentul cuiva si in acelasi timp managerul altcuiva??? Ah, stai. E pe engleza, pricipit (da’ jur ca restul mailului era in romana…. hm.) Deci… un manager mai mic. Un junior, cum ar veni. Bun…. sa vedem ce se cauta, de fapt:

In momentul de fata suntem in cautarea unei persoane cu studii superioare care sa vorbeasca limba engleza la nivel avansat. O a doua limba straina constituie un avantaj.

Candidatul ideal trebuie sa aiba:
- bune cunostinte operare PC – (Microsoft Office);
- foarte bune abilitati de comunicare verbala si scrisa;
- abilitatea de a ramane calm in situatii tensionate;
- capacitatea de organizare si de prioritizare a sarcinilor primite spre solutionare;
- capacitatea de planificare;
- capacitatea de a lucra in echipa.

Ne dorim in echipa noastra o persoana autonoma, flexibila, care sa aiba in permanenta o atitudine pozitiva!

Care este rolul pe care ti-l vei asuma?

Mentinerea si actualizarea agendei de lucru a superiorului ierarhic, incluzand intalnirile stabilite
Procesarea apelurile telefonice: preluarea apelurilor si a mesajelor, transferul apelurilor in interiorul companiei
Monitorizarea documentelor care intra in firma si ies, inregistrarea acestora si procesarea lor conform procedurilor specifice
Asigurarea fluxului informatiei atat cu celelalte departamente, cat si in cadrul propriului departament
Mentinerea relatiei cu clientii din tara si din strainatate promovand intotdeauna o buna politica de relatii cu clientii, din partea superiorului ierarhic
Promovarea imaginii companiei prin infatisare, modul de tratare a vizitatorilor, informatii oferite

Dupa toate datele detinute de neuronii mei, dupa o ampla si complicata procesare, ei (neuronii) au ajuns la concluzia ca este vorba de un post de secretar(a). Deci… de ce mama zmeului ii zice asistent manager? Ca sa nu complexeze un mascul care ocupa postul? Sau pentru ca “secretara” e dactilografa aia care face cafea si si-o trage cu sefu’? Wake up, slujba se schimba cu vremea, normal ca se cer limbi straine si calculatoare in secolul 21… si oarescum normal ca toate abilitatile trebuie sa sune la fel de sforaitor in ‘job desciption’ cum suna de altfel si la candidati in siivii. Ca doar traim intr-o lume politically correct… corectam, cosmetizam, umflam cu pompa si in general sforaim mai ceva decat un cal cu-o musca-n nari.