Postarea asta am început-o weekendul trecut şi mi-e ruşine că nu a văzut încă lumina fontului de wordpress. Atât că după ce am muncit două ore la ea ca apoi să îi dau “move to trash” fără să fiu în stare să recuperez ceva din ea, mi s-a cam tăiat elanul. Încerc să o reîncropesc.

Am mai spus şi cu alte ocazii că eu nu ştiu să “povestesc vacanţe” – sunt mult prea multe impresii şi senzaţii care nu au nici un farmec dacă sunt pur şi simplu relatate iar o platitudine de genul “a fost foarte mişto” nu ajută pe nimeni. Poate pozele mai salvează situaţia, aşa că mai jos aveţi o selecţie din “pradă”. Vă recomand Valencia cu toată căldura celor 30+ grade cu care ne-a întâmpinat. Deşi fiind la mare, parcă nu era aşa de zăpuşeală ca la noi. Faptul că aveam linie directă de autobuz de pe lângă hotel şi până la întinsele plaje ale oraşului a ajutat cu siguranţă.

Un card de 3 zile valabil pentru toate călătoriile atât cu autobuzul cât şi cu metroul (două dintre liniile de metrou duc direct la aeroport) costă 20 euro şi nu mai ai nici o grijă. Ca un sfat, cereţi la centrele de informare pentru turişti harta cu liniile de autobuze – sunt câteva zeci care acoperă întregul oraş: liniile normale, câteva linii de noapte care duc din centru spre variile zone şi câteva linii estivale care dublează traseele “normale” şi se prelungesc de-a lungul promenadei pe malul mării. Dacă nu aveţi card puteţi plăti direct în autobuz la şofer, respectiv puteţi cumpăra bilete de metrou de varii tipuri. Biletele sunt de altfel foarte simpatice, beneficiind de imaginea unor lilieci care se pare că sunt simbolul oraşului. Apar şi pe soclul stâlpilor de iluminat, pe sigla FC Valencia şi bineînţeles pe tricouri (am unul). Mie mi se pare foarte mişto alegerea – ce atâta urşi, vulturi, lei, inorogi şi alte alea. Liliecii ftw!

Oraşul este încins cu o centură verde acolo unde altădată curgea râul Turia. La sfârşitul anilor ’50, după o inundaţie urâtă, oamenii au decis că le-a ajuns şi au mutat cursul râului în sudul oraşului. În locul lui, de la vest la est, oraşul este străbătut de un imens parc care oferă umbră, un pic de răcoare, aer curat, loc de picnic, de plimbat copii, căţei şi iubiţi şi de întors spatele citadinului în chiar inima sa. Terenuri de sport, mini parcuri de distracţie, locuri de joacă pentru copii şi alte asemenea locuri de agrement punctează din loc în loc fâşia verde.

Pe malul Turiei se înălţase vechiul oraş, partea dinspre râu fiind apărată de întărituri ca la carte, din care s-au păstrat turnuri de apărare foarte bine conservate. Vechiul oraş este geografic şi social vorbind inima Valenciei şi are flerul tipic al oraşelor mediteraneene: străduţe înguste şi pitoreşti, clădiri care respiră un aer de vechime fără să îşi fi pierdut din demnitate şi edificii impunătoare, în majoritate religioase, din marmură neprelucrată care mie cel puţin mi-a creat o impresie de frumuseţe brută, mult mai plăcută ochiului decât cea bogat dichisită. La asta se adaugă o sumedenie de scuaruri cu băncuţe, câţiva palmieri sau copaci înfloriţi şi câte o fântână sau măcar o ţâşnitoare frumos împodobită – locuri primitoare pentru trecătorii osteniţi care vor să se bucure de umbră şi de o gură de apă.

Marmura este de altfel foarte prezentă în oraş. Astfel, următorul cerc concentric care îmbrăţişează centrul vechi are parte de pavaj cu plăci de marmură în loc de asfalt. Aici se găseşte sediul Primăriei şi sediul Poştei, două clădiri superbe faţă în faţă în Placa de Ajuntament. După spusele recepţionerului nostru, este locul unde locuitorii Valenciei se adună şi pentru a sărbători victoriile sportive – am trecut şi noi pe acolo după victoriile Spaniei pe care le-am prins pe durata şederii. Piaţa este de altfel foarte centrală şi ca atare capăt de linie pentru majoritatea autobuzelor. Fântânile şi vegetaţia sunt prezente şi aici, iar din piaţă pornesc artere mărginite de clădiri modernista în culori deschise – sedii de hoteluri, bănci şi alte instituţii – care mie mi se părea că arată a imense torturi de frişcă supraetajate. Puţin mai la sud se află un alt nod de transport – clădirea superbă a Gării de nord, cu o sală de aşteptare plină cu mozaicuri, de e mai mare plăcerea să aştepţi vreun tren acolo şi cu arena pentru coride. Am intrat şi la locul de măcel, şi am privit arena “din interior” deşi nu m-am simţit taman bine. M-a ajutat să depăşesc momentul toată aura de ireal şi un flashback din Dune (prietenii ştiu de ce).

Condiţii ceva mai umane pentru animale se regăsesc în recent deschisul Bioparc, amplasat undeva spre vestul liniei verzi a Turiei, în apropierea unui alt parc minunat pentru a face picnicuri, ieşiri cu prietenii sau o plimbare cu o hidrobicicletă în formă de lebedă. Bioparcul este tot o specie de grădină zoologică, încercând însă să reducă pe cât posibil gardurile vizibile, barele, plasele şi zăbrelele. Tot limitate în mişcare sunt animalele, s-a încercat însă folosirea de obstacole naturale. Pe alocuri, aceste obstacole lipsesc cu desăvârşire, precum în zona Madagascar, unde te plimbi pe poteci cu lemuri ţopăind prin copaci pe deasupra capului. Eşti doar frumos rugat să ai grijă cum închizi uşile. Am mai menţionat că sunt fan lemuri? Sunt fan lemuri, aşadar.

În capătul celălalt al grădinilor Turiei se află un ansamblu cultural-educaţional de clădiri denumite sugestiv Ciutat  de les Arts i les Ciències – oraşul artelor şi ştiinţelor. Doi arhitecţi şugubeţi au dat frâu liber imaginaţiei iar ce a rezultat pare desprins dintr-un film science fiction. Clădirile cu forme rotunde sau zvelte, amintind de scheleţi de peşti adăpostesc palatul artelor, un muzeu de ştiinţă, Hemisfericul, care este un cinematograf / planetariu care oglindit în apă are forma unui ochi, o promenadă umbrită de palmieri şi alte specii indigene care serveşte şi ca loc de expoziţie de sculptură în aer liber, precum şi oceanograful care, la fel ca şi celălalte pe care le-am vizitat, se laudă că este cel mai mare din Europa din vreun punct de vedere. Toate aceste clădiri sunt oglindite în bazine largi şi puţin adânci de apă, creând o impresie de ireal şi mai accentuată. Totodată spaţiul este foarte aerisit.

De altfel, ultimul bazin nu este taman bazin, ci pur şi simplu o adâncitură umplută cu apă. Am văzut joggeri sau biciclişti osteniţi care s-au descălţat şi au intrat în apă pentru a se răcori, fără ca vreun jandarm băţos să le facă vreo observaţie. Aşa cum nu se strâmbau dacă te întindeai pe vreo bancă cum mi s-a atras atenţia la un moment dat în Unirii că sunt indecentă Oamenii sunt incredibil de relaxaţi. Sunt prietenoşi, intră în vorbă (fie pentru a-ţi arăta nuş’ce ofertă în supermarket sau a a-ţi arăta drumul pe care să o iei, sporovăind într-o veselie chit că nu prea dai semne că îi înţelegi), râd şi iubesc. Am văzut cupluri la 50-60 ani plimbându-se pe stradă ţinându-se de mână, am văzut o droaie de copii mici şi de căţei de varii dimensiuni. Am văzut oameni în scaune cu rotile urcând fără probleme în autobuzele dotate cu rampe şi oameni oferindu-se imediat să le valideze biletul. I-am văzut mergând la plajă la locuri de îmbăiere special amenajate pentru ei, fără ca nimeni să întoarcă capul sau să se uite ciudat, cum nu se uitau ciudat nici la moşii şi băbuţele cu păr cărunt care se plimbau în costume de baie.

Mie mi-a plăcut foarte mult oraşul. Are multe de oferit şi de descoperit pentru toate gusturile. Am fost întrebată dacă mi-a plăcut mai mult Valencia sau Barcelona şi este o întrebare la care nu am răspuns pentru mi se par foarte diferite ca personalitate. Mai mult de atât nu am cum răspunde. Cum spuneam, nu îmi place şi nu mă pricep să “povestesc vacanţe” pentru că după mine nu ai cum reda decât o palidă descriere a unei multitudini de senzaţii şi impresii. Dacă vă pasionează călătoriile, aruncaţi un ochi la Traveling Hawk. Cum îi spune numele, este o pasăre mai călătoare decât mine, deşi este vorba de o trăsătură de familie

Cred că fiecare din noi, copil fiind, a trecut prin vizite la rude, prieteni sau cunoştinţe ale familiei. Cât de plăcută sau de neplăcută era vizita respectivă depindea în mare măsură de ce aveai de făcut ca să treacă timpul în timp ce adulţii îşi vedeau de discuţiile lor “de oameni mari”. Eu primeam adesea câte o jucărie care să mă ţină ocupată. Dacă îşi îndeplinea scopul, tot restul în jur era şters – în speţă adulţii şi discuţiile lor plictisitoare. Dacă nu aveam ce face sau nu îmi plăcea ce mi se oferea, vizita respectivă era întotdeauna o corvoadă.

Una din cele mai plicticoase era la cea la o doamnă în vârstă, undeva între 700 şi British Council. Locuinţă cu camere înalte, o tanti venerabilă de vârsta bunicii şi fiica ei de vârsta mamei, care pe deasupra era profesoară de matematică. Nu ştiam eu pe vremea aia ce este matematica, decât că e ceva groaznic. Masă înaltă cu faţă de masă din macrameu, mobile lustruite şi nici o jucărie în afară unui cub Rubik care m-a făcut să rămân cu frustrări ever since. Cub Rubik aveau şi naşii mei, dar mai era acolo şi un puzzle imens (sau mie aşa mi se părea) cu o corabie cu pânze şi o uşă la terasă de pe care vopseaua se decojea în mob absolut fascinant.

O tanti la care îmi plăcea să merg avea o casă de păpuşi veche, total neinteresantă pentru că eu nu m-am jucat niciodată cu păpuşi. Mai avea însă o tabletă de desen cu ‘nisip’. Apăsai cu un stilus special ca să desenezi şi apoi o întorceai si o scuturai ca să ştergi. Plus că îmi dădea sirop de trandafiri, aşa că eu îmi vedeam de sirop şi de desene până la terminarea vizitei. La plecare treceam prin curte, unde vecinii aveau un câine lup la care tot vroiam eu să merg şi nu aveam voie. Ah well, life sucks.

Un nene bătrân avea pe perete rafturi şi răftuleţe pline cu sculpturi mici şi cu miniaturi, în principal modele de maşini oldtimers, absolut fascinante. Era fost angajat la Ford şi avea un puzzle de plastic cu o maşinuţă Ford pe care mi l-a şi făcut cadou. Trebuie să îl caut, precis îl mai am pe undeva. De altfel, nenea era foarte simpatic, făcea conversaţie, ne plimba alegând special localuri care aveau şi teren de joacă pentru copii şi în general era un moşulic atât de dulce încât merita să suport înţepăturile mustăţii nevestii-si când mă pupa. În consecinţă nu e de mirare că dintre toate cunoştinţele de vizitat, era preferatul meu.

Când “vizitaţii” aveau copii, aceştia primeau sărmanii rolul de babysitter şi/sau entertainer pentru mine. Presupun că  ei nu erau foarte încântaţi şi la drept vorbind nici eu. Eram un copil destul de timid şi nu mă simţeam în largul meu. A fost însă o dată când mi s-a părut că nu am stat destul. “Babysitterul” meu era un tip cu nişte ani buni mai în vârstă decât mine pe care îl chema Zeno. În timp ce bunicile noastre îşi vedeau de cafeluţă, m-am dus în camera lui Zeno şi… am rămas cu gura căscată. Parcă păşisem într-un acvariu. Pereţii camerei înfăţisau un peisaj submarin, cu alge, peşti, scoici şi tot tacâmul. Ba mai mult, era pictat chiar de el. Fiind pasionat de pictură şi tot ce ţinea de ea, ne-am aşezat frumos în mijlocul camerei cu nişte foi şi nişte tuburi de tempera. Atunci am învăţat eu despre culori primare şi secundare, ce cu ce să amesteci ca să îţi dea o anumită culoare, etc. A fost una din cele mai reuşite vizite în care am fost în calitate de “atârnache”.

]]> http://arashi.me/2010/06/jucarii/feed/ 3 http://arashi.me/2010/06/popcorn/ http://arashi.me/2010/06/popcorn/#comments Tue, 15 Jun 2010 12:08:18 +0000 Arashi http://arashi.me/?p=1603 Mie îmi place popcornul cam de când eram mică, iar asta înseamnă de dinainte de a se chema popcorn sau de a fi asociat cu mersul la cinema la filme americane.

Când am făcut eu pentru prima dată cunoştinţă cu bunătăţile astea, ele se numeau “frişi-cocoş” – iertată fie-mi transcrierea fonetică, dar maghiara nu e punctul meu forte. De găsit, eu ştiam un singur loc unde se găsesc, în fosta staţie de tramvai din Piaţa 700, cea vis-a-vis de biserica greco-romană, unde se vindeau şi bilete de tramvai. Între cele două gherete pentru bilete şi nu-mai-ştiu-ce stătea câteodată un moş care făcea şi vindea frişi-cocoş din ăştia.

Poate nu era el chiar moş, dar eu prichindel fiind, cu siguranţă aşa mi se părea şi aşa l-am ţinut minte. Avea un soi de cutie ca un acvariu,  cu partea de jos din tablă înnegrită de foc, fum şi vreme şi trebuia să mişte continuu partea de jos să nu se ardă floricelele. Că le spune “floricele de porumb” am aflat mult mai târziu, iar nenea ăla din 700 a rămas în mintea mea multă vreme ca un soi de prototip al vânzătorilor de floricele iar cele pe care le-am mâncat de la el sunt şi acum cele mai bune, ever.

Cutia aia de tablă neagră este alături de cea rotundă în care se face vata de zahăr una dintre maşinăriile fascinante ale copilăriei. Chestiile astea moderne în care pui ulei, sare, porumb şi aştepţi, fără să hâţâni ceva încoace şi încolo au cam dezumflat balonul. Plus că la un moment dat răsăriseră în varii locuri de prin oraş şi… au demitizat frişi-cocoşii. şi i-au transformat în popcorn. Cu aşa ofertă bogată, nu mai era un eveniment să îi crănţăni între dinţi deşi ţin minte că la film la Capitol trebuia mers cu cel puţin jumătate de oră mai devreme pe motiv de coadă la popcorn.

Varianta “de-a gata” la pungă nu mi-a plăcut niciodată. Parcă n-are nici un dumnezeu şi când mai văd şi colorantul ăla portocaliu îmi trece pofta de orice crănţăneală. În clasa a XI-XII-a însă, mai făceam pe acasă. Mă apucase pe atunci microbismul, urmăream meciurile din Champions League şi musai înainte făceam popcorn. Porumb la punguţă, puţin ulei şi tigaia de teflon cu un capac de sticlă deasupra şi am produs şi eu minunea (umplând de fum toată casa şi sfârşind cu un sfert din boabe pârlite şi neplesnite, dar asta nu se mai pune).

În weekend am fost la film în Mall, că deh, stau peste drum de Cinema City. Şi mi s-a făcut poftă de popcorn, drept pentru care mi-am luat o porţie mică şi scumpă, ceea ce m-a ofticat. Aşa că ieri am mers să văd dacă mai este acolo o tanti de care ştiam eu… şi acuma musai să îi fac reclamă la tanti asta, că o merită. Este o tanti mai în vârstă care vinde popcorn la intersecţia străzilor Timiş şi Brânduşei, aproape Calea Torontalului. Câteodată, când are treabă prin casă, îl lasă pe soţul ei să vândă. Are un soi de cort verde, să o apere de soare. Iar floricelele pe care le face sunt bune-bune. Îi plăceau şi Karei când treceam cu ea pe acolo venind de la veterinar. Se uita la tanti aşa cum doar căţeii cerşetori ştiu să se uite, tanti îi spunea că e o frumoasă şi îi arunca floricele una câte una iar ea le prindea din zbor.

Mi-am luat ieri o pungă la 2 lei, care avea cel puţin de două ori mai mult conţinut decât versiunea mini cu 6 lei de la Mall. Nu m-am aşezat cu punga în braţe să mă uit la meci, for old time’s sake, pentru că ameţită fiind mi-am uitat mobilul la lucru şi m-am întors după el. Dar tot le-am savurat în loc de cină şi au fost aproape la fel de bune ca frişi-cocoş de la moşul din 700.

Partea nasoală este că argumentele astea răsar oarecum natural în discuţie iar nefericita victim-of-my-wrath-to-be nici nu îşi dă seama când l-a aruncat în discuţie (probabil că nici eu nu îmi dau seama când le folosesc). De la discuţiile despre mâncare de când eram copil de genul “de ce nu mănânci aia, eu în situaţia X ce n-aş fi dat să am aşa ceva de mâncare” până la faze de grădi de genul “hai şi tu la banchet, nu vezi că vine toată lumea?”.

Zilele astea fac parte dintre nefericiţii fără apă caldă. Înţeleg că într-o anumită perioadă chestia asta ţinea de economii, de infrastructură proastă şi de un mod de a aminti plebei cine ţine pâinea şi cuţitul unor chestii basic de genul apă curentă, electricitate, etc. Nu înţeleg de ce trebuie să mi se pară normal în secolul XXI că eu 4 zile pe an vara nu am apă caldă pentru că se pare că în alte ţări, apa curentă este chiar… curentă.

În contextul ăsta a picat nefericit argumentul “încălzeşte apă şi toarnă în lighean… ce, înainte cum se descurca lumea”. Prima parte, so far so good, e soluţia logică. Partea a doua mă lasă rece, sau mi-aş dori să o facă, pentru că de fapt mă scoate din sărite. Pentru că I.DON’T.FUCKING.CARE cum se descurca lumea înainte. Da, sunt o putoare modernă handicapată atunci când îmi lipseşte confortul cu care m-am obişnuit, pentru care nu am nici un merit.  Da,  e meritul unor mii de ani de evoluţie şi a unor circumstanţe asupra cărora n-am avut nici o influenţă (cum ar fi locul naşterii). Dar fuck it, sunt acum şi aici, nu în Mozambic şi nu acum 300 de ani. Ergo, nu îmi pasă în acest context nici cât negru sub unghie că în Africa unii mor de sete sau că acu’ trei secole lumea se spăla de două ori pe an la pârâul de la marginea satului.

Cam la fel de puţin cum mă interesează că “toată lumea” face una sau alta. Îmi plac lemmingii, dar când sunt rozătoare.

Iar senzatia de a sta pe o insula cvasi-pustie este de nedescris . Insula in cauza fiind Lastovo, la 5 ore cu ferry-ul de Split. Daca mai adaug faptul ca am avut cazare nici mai mult nici mai putin decat la un far, atunci va dati seama de ce nu m-am intors cu foarte mult chef de munca.

Despre Croatia, numai de bine. Oamenii aia au de toate in tara – munte, mare, insule, rauri pentru rafting, lacuri, cascade, parcuri nationale, cladiri istorice, ruine, tot ce vrei. Ah, da si autostrazi. Pe insuala aia cu 800 locuitori, unde te-ai astepta sa gasesti poteci pentru magarusi, este sosea asfaltata, marcata, semnalizata, ingrijita si ce vreti voi cum n-avem noi drumuri nationale

Am lenevit, am citit, m-am jucat, am facut poze, am ‘soparlit’ la soare (zic gurile rele ca m-am si colorat) si mi-am rupt picioarele prin jumatate din Croatie – asta a fost partea faina a aventurii. Restul nu conteaza. Pentru curiosi, poze se gasesc pe Picassa.

Aşa, şi ca să sărbătorim cum se cuvine acest eveniment, zic eu că ar fi cazul să onorez leapşa cărturească de la Richie. Care leapşă cere să enumerăm zece personaje preferate din cărţile copilăriei. Încerc să o fac oarecum cronologic deşi nu mai ţin exact minte ordinea iar multe dintre cărţi le-am citit, recitit şi răscitit.

• Bertoldo. Bertoldo este (alături de fiul său Bertoldino şi nepotul Cacasseno) protagonistul unor povestiri italienişti, un fel de rudă de la Verona a lui Păcală sau Nastratin Hogea. Cât se poate de urât şi ager la minte pe măsură, el devine consilierul regelui, spre ciuda bufonului acestuia şi ne face să râdem pe seama celor doi pâna la moartea sa pentru că nu i s-a servit o ciorbă de fasole. Din cartea asta, maaare, cu desene cât pagina, îmi citea tata pe când eu eram prea mică să o fac.
• Harun-al-Rashid. Cu legendarul calif din 1001 nopţi am făcut cunoştinţă în timp ce îmi citea mama dintr-un volum pentru copii cu respectivele poveşti arabe. Ne-am “împrietenit” apoi în timp ce ascultam nenumăratele discuri de vinil cu poveşti (cam până le învăţam pe de rost).
• Habarnam. Acesta este un alt erou preferat din aceeaşi perioadă. Tot carte de format mare, cu coperţi tari, albastre, despre nişte omuleţi miiici-miiici, de genul Schlumpfilor. Habarnam era marele pierde-vară şi personajul principal. Cine doreşte să îi citească aventurile, poate găsi cartea lui Nikolai Nosov online, cu tot cu desene.
• Old Shatterhand. Prima carte pe care am citit-o eu singurică a fost volumul 5 din Winnetou. Asta pentru că nu ştiam semnificaţia celor 5 stele de pe copertă. Am citit şi răscitit toate cărţile de Karl May pe care am pus mâna de atunci şi probabil că în mare parte le datorez gustul pentru lectură.
• Elijah Baley din Soarele gol al lui Isaac Asimov. După Winnetou, am căutat şi eu prin raft ceva care să îmi atragă atenţia şi aşa am ajuns să citesc primul SF din viaţa mea. Chiar mă gândeam recent că ar trebui să recitesc  cartea şi eventual să o şi pricep de data asta, deşi de plăcut mi-a plăcut de atunci.
• Rob Roy. După epoca lui Karl May a urmat la mine epoca lui Walter Scott şi am înlocuit westman-ii cu cavalerii. După Rob Roy au urmat Ivanhoe, Quentin Durward şi tot restul.
• El Cid şi Regele Arthur. Dacă tot era vorba de poveşti medievale cu regi, cavaleri şi fapte de vitejie, am continuat în acelaşi fel cu o carte frumos copertată, cu cele mai frumoase poveşti şi epopei de acest fel repovestite. Cei doi eroi au fost întotdeauna preferaţii mei. Fan Arthur am rămas multă vreme, mai ales după ce am descoperit Ceţurile Avalonului ale lui Marion Zimmer Bradley şi…
• Ulise. Ei bine, eu nu am citit Legendele Olimpului. Sursa mea era o carte cu coperţi cartonate maro, cu un semn de carte din pânză, roşu şi cu pagini foarte lucioase, pline de ilustraţii de fresce, vase greceşti şi alte asmenea – Legendele şi miturile Greciei antice de N.A. Kun. Poveştile medievale provenite din varii ţări ale Europei şi miturile greceşti mi-au deschis apetitul pentru alte asemenea aşa că două dintre cărţile mele preferate au fost una de basme ruseşti (şi acuma cred că în folclorul lor se găsesc probabil cele mai frumoase) şi una de poveşti… africane, mongole, indiene, chinezeşti.
• Paul Atreides. Ei bine, da. Am citit Dune când a apărut prima dată la Nemira. Halul de ferferniţă a primelor două volume stau mărturie. Am mai povestit cu altă ocazie despre acest love story al meu aşa că nu voi insista.

Ah, era să uit: leapşa e “la liber”.

Me likes training. Câtă vreme mi se toarnă în cap meniuri, opţiuni, erori, workaround-uri şi chiar şi proceduri, me happy. Când sunt luată de mânuţă şi pusă la telefon cu clienţii, me not so happy anymore. Da’ o să bag capu’ între umeri, o să pleoştesc urechile de chinchilla şi o să îi dau înainte, încercând să îmi amintesc că I’m in for the money. Ceea ce este o chestie foarte tristă pentru sufletul meu mic şi ciuntit de hippie întârziat. Anyway, mai jos e dovada că săptămâna trecută m-am jucat frumos la partea de aplicaţii practice individuale la training-ul de Office.

>Că tot veni vorba de chestii calculatoriceşti. Acu nişte ani buni, îmi pusesem în cap să învăţ Flash. M-am lăsat la fel de repede cum m-am apucat. Mi-am găsit atunci scuza convenabilă şi mi-am băgat nasul un pic în Photoshop, datorită similitudinii de layout între cele două. Acuma mi s-a năzărit să mai încerc odată. Dilema este că învăţarea la mine nu funcţionează aşa, probabil din prea multă comoditate. Sau lene, spus pe şleau. Aşa cum nu a funcţionat acu vreo 4 ani cu limba suedeză, aşa cum nu a funcţionat cu încercarea mai recentă cu matematica. Oricât nu îmi place să recunosc, nu mă ţin de treabă. Şi nici nu reţin prea multe.

De altfel, la mine tot ce ţine de calculator este după ureche. La unul din traininguri, persoana “din faţă” întreba dacă ştim ce este una sau alta. Nu puteam să dau decât din umeri pentru că nu ştiam dacă ştiu sau nu. S-a întâmplat adesea că aveam noţiunea, dar nu aveam vreun nume pentru ea. Aşa că mă ajută prea puţin să citesc paragraf cu paragraf nişte descrieri, apoi nişte instrucţiuni de apasă aici şi click dincolo. Mă interesează prea puţin ce bară e aia sau cum îi zice butonului respectiv, mă interesează ce face. Aşa că în domeniul ăsta, la mine funcţionează sistemul one-on-one. Stat, uitat peste umărul cuiva care face chestia asta şi binevoieşte să îmi explice, then trying it out.

Eh, asta e. Să vedem la ce pagină din afurisitul de manual ajung de data asta înainte să renunţ…

În deschidere a vorbit un nene japonez prezentând staff-ul. O parte din cei prezenţi în sală erau participanţi la cursul de japoneză, aşa că ei râdeau înainte de traducere, chiar dacă noi nu înţelegeam de ce, iar traducerea se pierdea în vastitatea amfiteatrului. Apoi o tanti îmbrăcată tradiţional în kimono, a interpretat Sakura la Koto, un instrument tradiţional japonez, asemănător cu Guzheng-ul chinezesc de care pomeneam aici.

Ei bine, începând cu ora 13 ne-am încercat mâna şi talentul la caligrafie. “Tema” noastră era să redăm un singur caracter kanji: ‘hikari’, care înseamnă “lumină”. Când vezi un nene japonez mânuind pensula zici că e uşor. Mie în schimb a început să îmi tremure mâna După mai multe încercări am izbutit să produc ceva care să semene cât de cât cu originalul din faţa noastră. Dovada e în poza de mai jos pe sistemul “găsiţi diferenţele” . Mi-ar fi plăcut să încerc un ‘Arashi’ (deşi nu ştiu ce ar ieşi dacă aş încerca aşa ceva) dar şi aşa a durat prea puţin.

Despre restul atelierelor vă povesteşte Richie (de la care am aflat de fapt de manifestare in the first place), că am dat peste el acolo

So… hm… hai să fac o listă de “things to blog about”.

• de ce nu-mi plac mie corporaţiile (şi asta nu pentru că la un test de genul “which famous leader are you?”, rezultatul meu a fost Che Guevara sau mai ştii, poate tocmai de aia)
• cum s-a adeverit acea zicere românească plină de înţelepciune cum că facerea de bine e futere de mamă (sau de ce nu am eu acuma telefon de piţi)
• de ce îmi devine mie antipatic Orange-ul (mai are cineva impresia că noua campanie cu animale gonflabile portocalii este absolut imbecilă?)

Aşa. Acuma măcar de jenă, şi tot o să mă ţin de treabă ca să mai ştie lumea că trăiesc (I won’t let any corporation get me down!). By the way, mulţumesc Cătă pentru albumul Bon Jovi, uitasem de el .

Ştiu, mişcate ca naiba. Da’ încercaţi voi să ţineţi nemişcată camera setată pe no blitz într-un birou fără geamuri în timp ce ţineţi şi biberonul unui ghemotoc din ăsta fără ochi şi super agitat (parcă dansează lambada când e hrănită, aşa dă din funduleţ ).