Sunt şi frumos împărţite pe categorii – greşeli de ortografie, maniaci ai semnelor de exclamare, tipuri de formulări, mesaje care abuzează de cliparts şi câte şi mai câte. Merită să aruncaţi un ochi, poate fi amuzant în momente de plictiseala. Partea mişto este că în timp ce te umflă râsul, eşti liniştit că este vorba despre genul de lucruri care se întâmplă mereu altora (unele chiar par a fi desprinse din sitcom-uri americane). Sau cel puţin aşa am crezut până mai ieri când, mergând la baie la lucru am dat cu ochii de minunatul mesaj de mai jos. Este şi lipit pe interiorul uşii fiecărei cabine precum şi pe uşa încăperii în sine. Duios de-a dreptul, cu câtă gingăşie ne povesteşte autorul anonim (dar cvasi-oficial dacă luăm în considerare că este hârtie laminată) despre “privată”.

Una din disciplinele mele preferate în facultate a fost Antropologia culturală. Nu din cauza profesorului decrepit care ne povestea amintiri din copilărie nu foarte palpitante sau amuzante, ci a seminarului la care chiar făceam chestii mişto cu teme la alegere. Atunci am făcut eu un referat despre mituri moderne (sau mai bine spus mituri vechi repovestite în epoca modernă), analizând în Stăpânul Inelelor şi în Războiul Stelelor paşii clasici parcurşi de personajele principale, aceiaşi pe care i-au făcut eroii mitologici: chemarea la aventură, ajutorul supranatural, trecerea primului prag, burta balenei, întâlnirea cu zeiţa, împăcarea cu tatăl. Este cadrul arhetipal pe care sunt construite majoritatea miturilor.

Paşii nu i-am inventat eu, i-au dibuit alţii ca traseu ‘de devenire’ clasic al eroului principal. Într-o mare măsură, etapele acestea se pot aplica/identifica în foarte multe filme/cărţi, mai ales în cele care-mi plac mie . Ei bine, pe lângă acest schelet comun, experienţa spune că şi ‘învelişul’ are puncte comune în cărţile de gen.

Având în vedere aceste observaţii, m-am gândit că pare să existe un fel de reţetă pentru scrierea unei cărţi de aventuri. Dacă vreţi să deveniţi următoarul Paolini sau următoarea Rowling, puteţi încerca să aplicaţi reţeta de mai jos.

Se alege ca erou principal un puşti cu o vârstă “magică”, preferabil număr impar: 7, 11, 13 etc. Vârsta serveşte în principal doar scopului de-a-l face de-o seamă cu cititorii din publicul-ţintă, presupun, deşi câteodată aventura începe în preajma zilei de naştere (carevasăzică e intriga). Oricum eroul va trece prin peripeţii nemaiîntâlnite şi va face nişte chestii pe care un copil non-fictiv de vârsta sa nu prea le face, oricât de precoce ar fi.

După cum spuneam, de preferinţă să fie vorba despre un puşti; puştoaicelor le este rezervat rolul (câteodată vital, dar totuşi secundar) de “sidekicks” – vezi Hermione Granger. Personaje principale feminine… în afară de Coraline… hm. Mai rar.

Puştiul dispune de anumite calităţi care îl deosebesc de ceilalţi copii de vârsta lui şi adesea este un outsider din această cauză. Acestea pot fi facultăţi latente (pe care le descoperă de ziua lui); curiozitate şi curaj cum vezi doar în desene animate; semne distinctive misterioase; locuieşte în cine ştie ce casă specială; este al şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu (ca în Cronicile Wardstone); este avatarul unor personaje de demult sau din altă dimensiune sau încarnarea unor profeţii; este de fapt vlăstarul unei alte familii pierdut/abandonat/ascuns şi lista poate continua.

În ceea ce priveşte familia, pentru a accentua meritele ingeniosului puşti în situaţiile cu care se confruntă, se recomandă creionarea unui cadru dramatic. Astfel, puştiul este adesea orfan de unul sau ambii părinţi; dacă nu vă lasă sufletul, atunci aceştia musai sunt undeva departe din motive care au sau nu legătură cu firul naraţiunii. Asta  îl scapă pe narator şi de explicaţii neplăcute – cum de se întâmplă mereu ceva ciudat fără adulţi de faţă, cum are timp să  treacă prin toate aventurile şi alte întrebări pline de neîncredere. El trăieşte într-un orfelinat, este singur sau locuieşte cu nişte rude fie ţicnite, fie nesuferite. Dacă nu se aplică cele de mai sus, cumva este despărţit oricum de persoanele majore – răpit, gaură în timp, dimensiune paralelă, etc.

Că tot veni vorba despre sidekicks: eroul este rareori singur. De obicei îl întovărăşesc şi alţii, la fel de deosebiţi şi ei; pot fi de o seamă cu el şi atraşi întâmplător sau nu în aventură (ca în Misterioasa Societate Benedict) sau pot fi “complici” / binefăcători / îndrumători din rândul adulţilor – adesea personaje excentrice sau mă rog, deosebite în felul lor, poate foşti protagonişti ai propriilor poveşti odinioară care trăiesc acum “undercover” ca oameni de rând sau învăţători ai tinerilor care sunt mai mult decât ceea ce par (de exemplu, Brom din Eragon).

Oricum, eroul luat prin surprindere de eveninmente (the unlikely hero, cum ar veni) are nevoie de tot ajutorul pe care  îl poate primi. Antagoniştii sunt de obicei hiperbolizaţi: fiinţe supranaturale sau oameni cu puteri ieşite din comun, porniţi să cucerească lumea sau să dobândească puteri nemaiîntâlnite. Iar tot ce stă între bad guys şi îndeplinirea scopurilor lor malefice este personajul principal şi însoţitorii săi.

Esenţial în intrigă este adesea un artefact misterios, care este cheia puterii. Fabricat de civilizaţii dispărute sau de zei înşişi, pierdut, regăsit, ascuns, care nu trebuie să fie găsit sau care trebuie găsit. Dacă nu e artefact, este un personaj cheie, cunoştinţe secrete de dobândit, ritualuri de îndeplinit, etc.Oricum, de obicei are loc o cursă contra cronometru pentru miza pusă în joc. Altă posibilitate este o “trecere”: un portal misterios către o altă lume, o dimensiune paralelă sau o altă epocă.

Deşi este vorba despre un erou improbabil, adesea fără vreo pregătire prealabilă sau fără să aibă măcar habar în ce aventură este prins, acesta reuşeşte (cu ajutorul găştii sau a câte unui binefăcător picat mereu la ţanc precum şi cu foarte mult noroc) să îi dejoace planurile.În funcţie de cât chef de scris v-a mai rămas când aţi parcus aceşti paşi,  aveţi de ales între două posibile finaluri: antagoniştii au fost înfrânţi definitiv (big happy end, nu uitaţi să înnodaţi principalele fire narative introduse aleatoriu în poveste pentru a justifica una sau alta) sau doar temporar, câştigându-se o amânare a confruntării finale – variantă recomandată în caz că vreţi să produceţi o trilogie, pentru că este la modă.

Dacă mai aveţi idei, feel free to add

Din seria de ‘stiri reale’ comentate haios sau un pic rautacios, mi-a atras atentia un articol de pe site-ul CNN. Se pare ca un nene imam din Iran, loctiitorul ayatollahului la conducerea rugaciunii de vineri in Teheran a descoperit cauza cutremurelor relativ frecvente din tara. Acestea sunt un soi de pedeapsa divina pentru promiscuitatea raspandita in societate de catre femeiele care se imbraca provocator si duc lumea in ispita. Nu le ramane decat sa gaseasca o Andromeda vinovata pe care sa o inlantuie de stanca pentru a impaca divinitatea suparata care nu e de acord ca ce e frumos place si la Dumnezeu. Sau intr-o adaptare a situatiei, sa dea cu stanca dupa Andromede.

Pentru a nu ramane cu impresia cum ca asa ceva se intampla numai la “ei”, mai avem o perla. Un tele-evanghelist din acela de care faceau misto Genesis in clipul de la Jesus He Knows Me a constatat de ce bietii haitieni au avut de patimit in ianuarie. Se pare ca au de indurat pedeapsa divina pentru ca in secolul 18 au incheiat un pact cu diavolul pentru a scapa de dominatia franceza. Care or fi fost painea lui Dumnezeu pe acolo. Se pare ca acuma au platit si dobanda.

Ei bine, citind asemenea aberatii nu pot sa nu ma gandesc ca a sta pana la ora 4 dimineata pentru un dungeon run intr-un joc RPG nu mai este asa o idee proasta. De fapt, este o alternativa mai mult decat viabila, avand in vedere cam in ce lume traim. Si, ca sa vedeti coincidenta: mandra nevoie mare de nivelul atins in 9Dragons, am pornit cu trupa vesela la un dungeon raid. Care dungeon incepe sa se cutremure atunci cand cronometrul se reseteaza si urmeaza sa apara boss-ul. Care boss e o tipa in bikini. Imbracata provocator, incitand(u-ne) la glume desucheate si provocand cutremure. Eh, voila.

Acum, problema asta, ca şi viaţa, e complicată şi are multe aspecte. Nu mă voi lansa în disecarea ei aici cu ocazia asta. Poate altădată. Ideea este însă că mai sunt şi alţii care nu sunt mulţumiţi să aibă în descrierea postului chestii banale. Iar ca respectivii ciudăţei să aibă şi pregătire serioasă în (non-)domeniile lor de nişă, s-au găsit şi universităţi care să ofere studii pentru ei.

O simpatică listă care compilează astfel de specializări inedite se găseşte aici. Veţi regăsi pe ea mastere în Beatles, thanatologie, anime, artă secvenţială (ca de exemplu comic-uri) sau parapsihologie. Aflaţi de asemenea la ce universităţi şi specialităţi puteţi aplica pentru un curs despre arme de distrugere în masă, protecţie împotriva exploziilor sau “aspectele intelectuale, sociale şi tehnice ale iluminatului”.

Dacă încă mai rătăciţi în căutarea chemării voastre, nu disparaţi. Precis se găseşte pe undeva un training care să scoată la lumină vreun talent obscur.

via toothpaste for dinner

“                     ALTEX In urma extrageri la sorti ati castigat premiul de 3000€ si un telefon NOKIA N95 ,pentru informatii apelati la acest numar de telefon.”

Ortografierea şi spaţierea aparţin autorului. Eu i-am răspuns (azi noapte pe la 1, când l-am şi citit), i-am urat întâlniri cu o carte de limba română şi un an plin de “succesuri”.

Iar acu că mi-am citit urările, pot începe şi eu anul nou ca tot omu’ – întorcându-mă la muncă. Hai, plângeţi-mi de milă

Pentru că nu am chef să îmi stric noaptea cu bombăneli (anti)corporatiste dar mai ales pentru că nu vreau să ajungă dAImonul în spatele meu , hai să vă zic ce piese păcătoase am eu rătăcite pe hard. Adică piesele alea care te fac să cauţi rapid scuze când sare winampul pe ele şi mai e cineva în jur. Din alea de genul “ăăă… nu, nu, eu n-ascult din astea, sunt pentru X” sau “ah, era la grămadă cu mai multe chestii pe un cd”.

Hmm. Să cotrobăim. Sweet Kiss, Floare albă, floare neagră, deşi cu asta mai că nici nu îmi este jenă.

Le mai ţineţi minte pe Angels? Şi oribiloşenia aia de Aşa-s băieţii, combinaţie între Macarena şi manele? Bifat.

Apoi, alţi copii rătăciţi pe Atomic TV: Extra şi Îngeraşul meu. Adică al lor.

Şi last but not least… sunt plăcut surprinsă să văd că nu o am pe asta, deşi parcă aşa ţineam minte. Probabil am şters-o între timp. Maneaua cu largă difuzare naţională L.A. – Ochii tăi.

Aşa. Păcate mărturisite, debaraua muzicală curăţată de schelete. Voi cu ce vă lăudaţi ruşinaţi?

În consecinţă, la mine în mail a apărut un ficat agramat. Pentru că cineva a scăpat un “r” în plus şi din live s-a făcut liver, presupun. Şi pentru că nimeni n-a râs bine în firma lu’ peşte prăjit când a văzut ce scoate translate-ul. Ce ziceţi, să mă bag? Poate aflu şi eu cum e înăuntru USA cu Verde Carte. Ăsta mă gândesc că o fi cărturarul lui Verde Împărat.

Click pentru imagine.

De asemenea, m-au asigurat că n-am nici în clin, nici în mânecă cu alcoalele, dar că ar fi bine să pun mâna pe câte un board game; că din RPG-uri sunt The Wizard (minciuni sfruntate – rogue/shadowdancer for life!), că în secolul XV aş fi fost călugăr şi la Camelot însuşi Arthur (spre deosebire de toată lista de “recent results” plină de Lancelot la care scria “the hardest result to obtain” – a big lol); că tipul meu de personalitate corespunde elementului apă şi că în Germania anilor ’30 nu aş fi fost un nazist activ sau pasiv, ci aş fi şters-o din ţară înainte de momentul critic.

Iar acu’ taman am aflat că dacă aş lua-o razna şi aş deveni criminal în serie, proflilul meu ar fi asemănător cu al lui Jeffrey Dahmer. Refuz să admit că aş vivsecţiona vreodată veveriţe, dar presupun că se putea şi mai rău (insert raised eyebrow here).

Now that I have myself figured out, eu mă duc acasă să mă culc. Vouă, ăstora pe ciclu diurn, bună dimineaţa şi weekend fain vă doresc (nu, nu mi-am ascuţit încă nici un satâr).