Am pornit în căutarea unor litere, a unui obiect verde, a unei flori galbene, unui cățel alb, a ceva care să sugereze ideea de amintire, a unei poze cu o misterioasă doamnă Einstein, a unui nr. 22, să ne facem poză ținând o bucată de stradă și să vindem o carte trecătorilor pe minim 10 lei, în timp ce trebuia să intrăm online să postăm pe facebook un catren tematic și toate astea fără să le plătim și contra cronometru, în 45 minute. Nici domnișoara Einstein, nici cățelul nu ne-au dat atâta bătaie de cap ca și cronometrul , căci chiar dacă ne-am întors cu 10 minute mai repede de termen, colegii au sosit înaintea noastră înapoi la standul All din marele (și sufocantul) cort alb. Echipa Corinei Săftescu a fost cea căreia i-a revenit în consecință sarcina de a realiza varianta timișoreană a vizualului Străzii Ficțiunii. Noi ne-am achitat însă onorabil de datorie și am adus cel mai frumos cățel alb, courtesy of clovnul din centru.

Și la așa eveniment, așa speech de mulțumire, demn de un Oscar: mulțumiri așadar
- bietului clovn, care a mulțumit toate echipele, ne-a răsucit un minunat cățel alb din baloane și ne-a încropit și litera T
- florăresei care ne-a donat floarea galbenă
- celor două tanti de la librăria Eminescu (terorizate și ele și de o altă echipă, cu care ne-am întâlnit la ușă), care ne-am lăsat să luăm o vedere cu Timișoara pe post de amintire
-  lu´tanti drăguță care ne-a făcut poza de grup, cu aparatul foto în poziții ciudate
- celor de la agenția de turism de pe Piatra Craiului (nici nu am băgat de seamă ce agenție era), care s-au uitat ciudat la noi când am apărut în prag și Tomata s-a întins încetișor după un pliant verde
- fetei care s-a scobit după 10 lei ca să cumpere cartea noastră, Oracolul din Stambul – sper să îi placă

La final, toți participanții am primit vouchere de 50 lei din partea All și am năvălit la stand să îl golim de cărți. În urma unei trageri la sorți, trei dintre noi au plecat chiar acasă cu toată colecția Strada Ficțiunii – adică două plase pline. În consecință, last but not least, mulțumirile merg către All pentru idee și execuție – Loredana Modoran și Mario Demezzo preluând bagheta de dirijor la această mică nebuneală.

All in all (uhm… no pun intented?), eu m-am distrat pe cinste. A fost altceva, ceva deosebit de cotidian și chiar de tiparul unor eventuri/aniversări. Potrivit cu Strada Ficțiunii și care ne-a asigurat o oră de chicoteli, alergături, încurcări în ițe și momente de wtf?!

World Book and Copyright Day (also known as International Day of the Book or World Book Days) is a yearly event on 23 April, organized by UNESCO to promote reading, publishing and copyright. The Day was first celebrated in 1995 and in 2012 the UK World Book day was celebrated on March 1, 2012.

Dacă nu vă place aroma de copyright din denumire, în 2007, o tanti a stabilit că ziua de 23 aprilie este International Pixel-Stained Technopeasant Day, pentru a încuraja postarea materialelor calitative pe net, la dispoziția publicului. Asta pentru că un nene scriitor de SF s-a declarat revoltat de practica unor altor neni scriitori SF de a-și publica operele pe net, gratuit, și i-a etichetat drept un fel de spărgători de grevă virtuali, care „transformă chemarea nobilă a Scriitorului în viața mizerabilului Țărănoi Tehnologic pătat de pixeli”.

Pentru că Sam întreba pe facebook cu ce carte ne-a prins în mână ziua asta a cărților: pentru mine, este un alt roman al lui Elif Shafak și este prima carte după foarte multă vreme care m-a făcut să îmi iau notițe (ca să țin minte pentru următorul review) – asta până îmi vine comanda de la Books Express, pentru că îmi hrănesc în continuare obsesia .

Pixelate sau nu, este ziua lor, așa că happy book day, pentru cărți și pentru bookworms (cartim, kadia, richie, simsim, tomata)!

… te ridici ca să îți iei o doză de cola, și vrei să dai lock la calculator. Acasă.

… vii acasă și te întrebi de ce ușa de la bloc nu reacționează la badge-ul de serviciu.

… îți sună celularul și te prezinți cu formula „oficială” folosită la lucru.

… vrei să îți verifici adresa de gmail și cauți Outlook în meniul de start. Fără să îți fi setat vreodată contul pentru asta. Sau să ai măcar Office instalat pe calculator.

… înainte de a-ți deschide blogul, ești tentat să verifici dacă șeful nu îți aruncă priviri supărate. Singurele priviri supărate vin de la patrupedul din dotare, care vrea atenție.

… orice întrebare pusă amical care face referire la domeniul tău de activitate te transformă într-un Hulk. Măcar pe dinăuntru.

… în zilele libere te trezești atunci când ar fi sunat alarma… dacă nu ai fi avut liber. Dacă nici nu mai ești în stare să adormi la loc, probabil că e cazul să îți dai demisia. Ai putea irosi timpul mult mai bine dormind.

Am câştigat de patru ori în viaţa mea ceva pentru care m-am bucurat foarte mult. O dată a fost un CD de la VH-1, prin tragere la sorţi, pentru că votasem ceva la ei pe site iar “premiul” a fost o surpriză. Celălalte dăţi s-au apropiat mai mult de noţiunea de concurs normal la care ajungem imediat.

O plasă cu o mapă, nişte broşuri, nişte sticle de Coca Cola, baloane, abţibilduri şi alte mici prostioare a fost primul premiu pe care l-am câştigat la un concurs, ever. Era ceva organizat acum mulţi ani de Radio Vest (actualul West City Radio) cu ocazia Zilei Europei, şi mai ţin minte şi acuma că răspunsul la întrebare era “Norvegia”. Am devenit de atunci abonată la concursurile Radio Vest, preferatele mele fiind cele de tip rebus din cadrul emisiunii Casa Soareului Răsare, dar prima dată a rămas specială .

În anul de graţie 2000 a început povestea mea de iubire cu concertele. Era o toamnă tristă şi ploioasă şi eu eram în primul an de facultate. Prin România abia începuseră să vină nişte nume mari “de dincolo” iar când am auzit că vine Bryan Adams la Bucureşti, am zis că-i musai să mă duc şi eu. TV Atomic a organizat atunci concursuri, dădeau două bilete zilnic. Era pe bază de întrebări din cariera lui Bryan şi sunt conştientă că acuma sună a “mare scofală!”, pentru că nenea Google îţi oferă în câteva secunde răspunsul la orice întrebare de acest gen, iar peste alte câteva secunde ai trimis mailul.

Pe atunci, eu aveam internet de la dnt, prin dial-up. Adresa de mail era cu @dnttm.ro iar timpul de internet era seara după ora 20:00, pentru verificat mailuri şi citit apoi offline, că era scump telefonul. De căutat răspunsuri pe interneţi, nici nu se punea problema. Scriam aşadar în fiecare seara câteva zeci de mailuri cu răspunsul (informaţii adunate de-a lungul timpului din varii reviste de profil) şi la ora 20:00, mă conectam şi le dădeam send. A doua zi aşteptam cu sufletul la gură ştirile Atomic, sperând să îmi aud numele. Nu a fost să fie. Într-o seară am primit reply de la o tanti, parcă Ana, cu adresă de mail @atomic.ro. Îmi spunea că îi pare rău că nu am încă nici un bilet la concert, pentru că am răspuns zilnic, şi corect, şi detaliat, dar din păcate mailurile mele ajung întotdeauna după momentul tragerii la sorţi. Era ultima sută de metri, se dădeau ultimele două bilete. Nu mai ţin minte exact întrebarea, ştiu că era ceva legat de duetul lui Bryan Adams cu Tina Turner, It’s Only Love. Am pregătit cam o sută de mailuri cu răspunsul şi le-am trimis înainte de ora X cu tarife mai mici la RomTelecom. Miracolul s-a produs – a doua zi de dimineaţă mi-am auzit numele la ştirile Atomic – unul din ultimii doi câştigători.

De atunci nu am mai prea participat la concursuri “pe bune” – poate vreo două poze trimise undeva, sau vreun cod de ceva ambalaj. Am mai “câştigat” de la Coca Cola – elfi de pluş şi sticle de 0.5 de pe sub capace dar totul a fost un fel de “meh”. Nu încercasem, nu îmi dădusem nici un fel de silinţă, nu am depus nici un fel de efort special.

Ajungem acuma la acea noţiune de concurs normal. Termenul nu îmi aparţine mie, ci lui Dragoş Alexa. Cu citat şi ghilimele: <“Concurs normal” = concurs unde trebuie să faci ceva, să depui un efort, să te afli într-o competiție și nu să dai Like sau să trimiți un SMS.>. Îmi era dor de aşa ceva. A mai fost unul pe un forum, se dădea o temă cu vreo 5 puncte de rezolvat/elaborat pentru a primi discografia Nightwish dar recunosc că deşi mi-au plăcut cerinţele (erau formulate astfel încât să încurajeze doar fanii să participe), mi-a fost lene.

Lenea aproape m-a învins şi de data asta. Mi-a plăcut însă ideea şi pentru că modul de abordare avea oarece tangenţă cu treaba mea de zi cu zi, am zis să încerc. M-am bucurat mult când am şi câştigat, tocmai pentru că a presupus să investesc mai mult decât secundele necesare unui click sau trimiterii unui SMS. Înainte de plecare am apucat să răsfoiesc un pic – şi să îmi placă ce văd – şi cărţile trimise de Dragoş, căruia îi mulţumesc pe această cale pentru promptitudine. Am avut oarece dubii legate de livrare, având în vedere plecarea iminentă, dar totul s-a potrivit la ţanc .

Așadar în cele ce urmează, urmează top5 așa cum îl văd eu: chestii posibile într-un fel sau altul pe calculator, care ar trebui să aibă un echivalent în viața reală. Cine vrea, poate să o ia de leapșă și adaug linkurile ulterior.

5. Pause. Ideal pentru orice moment când trebuie să iei o pauză, să respiri adânc de vreo două ori și să îți pui ordine în gânduri. Ca să te gândești la o replică adecvată într-o situație delicată. Ca să nu o iei razna când ai o tonă de mailuri de citit, sună două telefoane, trei persoane diferite vor trei lucruri diferite de la tine, raportul început trebuia predat ieri iar tot ce vrei tu este o armă de foc și un algocalmin, în ordinea aceasta. Ca să ai timp să arunci o privire într-o vitrină, să vezi dacă nu te-ai pătat cu ceva sau nu ai șlițul deschis de se uită toți la tine. Ca să nu răbufnești aiurea la cine nu trebuie. Sau pur și simplu ca să dai o tură la baie în liniște, fără a fi stresat că pierzi ceva important.

4. Bookmarks. Pentru toate clipele acelea din viață la care ai vrea să te poți întoarce din când în când: momente scurte dar perfecte, când nimic nu este imposibil, când e suficient să întinzi mâna și să atingi stelele. Fericire le spune. Organizate în foldere: Apusuri, Nori, Mare (cu și fără pescăruși), Atingeri, Concerte, Ploi (cu și fără fulgere), Căței, Priveliști din turnuri. Neapărat priveliști din turnuri.

3. Share. Pentru că pozele nu spun niciodată totul. De fapt, dacă nu ești un fotograf talentat nu spun mai nimic, iar dacă ești – spun povestea privitorilor, nu a ta așa cum ai vrea să o împărtășești altora. Pentru că orice povestire oricânt de măiastră este o traducere, o filtrare, o diluare. Pentru că sunt nenumărate clipe în care vrei să împărtășești totul, pe loc, neîngrădit, necenzurat; ceea ce vezi și auzi cu cei care nu sunt prezenți; câteodată doar o stare, fără a o transpune în cuvinte, fără a încerca să o explici sau să o justifici. Pur și simplu share.

2. Load Autosave. Orice joc deștept face autosave înainte momentelor cruciale – când schimbi zona sau înainte de a te bate cu vreun boss nasol. Dacă o dai în bară e game over. Și atunci ai mereu opțiunea de „load autosave” și te găsești iar în fața ușii, pentru o nouă încercare. Over and over and over again. Nu există situație imposibilă, dacă ți se dau suficiente încercări pentru a o rezolva. În cel mai pur stil Groundhog Day. Știu, știu, cunosc contra-argumentul. Totul ajunge să își piardă valoarea – lupta, victoria, înfrângerea, meritul, gustul dulce sau amar al rezultatului, frumusețea imprevizibilă a vieții. Dar n-o să cred pe nimeni care îmi va spune că nu și-a dorit măcar odată în viață să dea load autosave și să mai încerce o dată.

1. Undo. Și că tot veni vorba: de cele mai multe ori nici măcar nu e nevoie de un autosave. Ajunge un banal undo. La mine este campionul absolut al listei. Să formulezi ceva altfel. Să răspunzi sau dimpotrivă să ignori un apel. Să spui da în loc de nu sau invers. Să nu verși cafeaua. Să nu lași porumbelul ăla să îți iasă pe gură. Ar trebui ca în unele momente să îți apară pur și simplu plutind în față două taste maaaaari de CTRL și Z. Cea mai bună cremă antirid posibilă.

Întâi am aterizat pe site-ul 30 Seconds to Mars. Eu și câteva zeci de mii de alți oameni. Mi-a luat ceva vreme să mă găsesc în imagine, aveam impresia că sunt acoperită de roadie, naiba să îl ia, but I’m there. Așa că pot să mă laud că am poză cu Jared Leto.

De parcă asta nu ar fi destul, White Lies au filmat clip la Budapesta anul ăsta pentru The Power and the Glory. Eram cam în lateral, mari speranțe nu aveam, dar două secunde așa mă văd și eu. Se văd însă bine steagul, respectiv cârjele fraților Sîrb.

Gata, nu mai stă nimic în cale succesului meu mondial!

Click here to view the embedded video.

- Summer Well la București
- Art Mania la Sibiu
- Sziget Fest la Budapesta

Vorba băieților de la Muse, I’m not breaking down, I’m breaking out. Așa că, pentru că e tot mai Harder to Breathe și Heaven Knows I’m Miserable Now, am decis și eu că este momentul pentru un Jailbreak. Pentru că unui Freebird așa îi șade bine, mâine voi fi Running Free, Over the Hills and Far Away. O să iau un Runaway Train spre Paradise City-ul acestui weekend pentru mine și pentru că este Strength in Numbers, o să mă adun împreună cu alți Soldier of Fortune ca mine pe un Island in the Sun. Somebody Told Me anul trecut când m-am întors că parcă Shine. Posibil să fi fost doar un Beautiful Lie, dar posibil să fi fost și adevărat, având în vedere cât de Comfortably Numb sunt de obicei și că doar un Rock and Roll All Night ca la carte poate să Bring Me Back to Life și să mă facă să mă simt Alive. Cei care You Know My Name știți că acesta este un lucru Bigger Than Us și nu am cum să mă împotrivesc chemării pentru că asta It’s My Life. Așa că până se sting în noapte acordurile unui ultim Song to Say Goodbye, Thank U pentru atenție. Your Love Alone Is Not Enough, Don’t Let Me Be Misunderstood, dar eu mă duc să mă bucur de puțin Hedonism, să îi spun Hello, I Love You și să Be Somebody happy ever after în brațele amantului meu Rock And Roll.

Acest Sonnet închinat muzicii fiind încheiat, Beautiful Ones, v-am salutat.
Nu uitați să Keep On’ Rockin in the Free World.