Cred că fiecare din noi, copil fiind, a trecut prin vizite la rude, prieteni sau cunoştinţe ale familiei. Cât de plăcută sau de neplăcută era vizita respectivă depindea în mare măsură de ce aveai de făcut ca să treacă timpul în timp ce adulţii îşi vedeau de discuţiile lor “de oameni mari”. Eu primeam adesea câte o jucărie care să mă ţină ocupată. Dacă îşi îndeplinea scopul, tot restul în jur era şters – în speţă adulţii şi discuţiile lor plictisitoare. Dacă nu aveam ce face sau nu îmi plăcea ce mi se oferea, vizita respectivă era întotdeauna o corvoadă.

Una din cele mai plicticoase era la cea la o doamnă în vârstă, undeva între 700 şi British Council. Locuinţă cu camere înalte, o tanti venerabilă de vârsta bunicii şi fiica ei de vârsta mamei, care pe deasupra era profesoară de matematică. Nu ştiam eu pe vremea aia ce este matematica, decât că e ceva groaznic. Masă înaltă cu faţă de masă din macrameu, mobile lustruite şi nici o jucărie în afară unui cub Rubik care m-a făcut să rămân cu frustrări ever since. Cub Rubik aveau şi naşii mei, dar mai era acolo şi un puzzle imens (sau mie aşa mi se părea) cu o corabie cu pânze şi o uşă la terasă de pe care vopseaua se decojea în mob absolut fascinant.

O tanti la care îmi plăcea să merg avea o casă de păpuşi veche, total neinteresantă pentru că eu nu m-am jucat niciodată cu păpuşi. Mai avea însă o tabletă de desen cu ‘nisip’. Apăsai cu un stilus special ca să desenezi şi apoi o întorceai si o scuturai ca să ştergi. Plus că îmi dădea sirop de trandafiri, aşa că eu îmi vedeam de sirop şi de desene până la terminarea vizitei. La plecare treceam prin curte, unde vecinii aveau un câine lup la care tot vroiam eu să merg şi nu aveam voie. Ah well, life sucks.

Un nene bătrân avea pe perete rafturi şi răftuleţe pline cu sculpturi mici şi cu miniaturi, în principal modele de maşini oldtimers, absolut fascinante. Era fost angajat la Ford şi avea un puzzle de plastic cu o maşinuţă Ford pe care mi l-a şi făcut cadou. Trebuie să îl caut, precis îl mai am pe undeva. De altfel, nenea era foarte simpatic, făcea conversaţie, ne plimba alegând special localuri care aveau şi teren de joacă pentru copii şi în general era un moşulic atât de dulce încât merita să suport înţepăturile mustăţii nevestii-si când mă pupa. În consecinţă nu e de mirare că dintre toate cunoştinţele de vizitat, era preferatul meu.

Când “vizitaţii” aveau copii, aceştia primeau sărmanii rolul de babysitter şi/sau entertainer pentru mine. Presupun că  ei nu erau foarte încântaţi şi la drept vorbind nici eu. Eram un copil destul de timid şi nu mă simţeam în largul meu. A fost însă o dată când mi s-a părut că nu am stat destul. “Babysitterul” meu era un tip cu nişte ani buni mai în vârstă decât mine pe care îl chema Zeno. În timp ce bunicile noastre îşi vedeau de cafeluţă, m-am dus în camera lui Zeno şi… am rămas cu gura căscată. Parcă păşisem într-un acvariu. Pereţii camerei înfăţisau un peisaj submarin, cu alge, peşti, scoici şi tot tacâmul. Ba mai mult, era pictat chiar de el. Fiind pasionat de pictură şi tot ce ţinea de ea, ne-am aşezat frumos în mijlocul camerei cu nişte foi şi nişte tuburi de tempera. Atunci am învăţat eu despre culori primare şi secundare, ce cu ce să amesteci ca să îţi dea o anumită culoare, etc. A fost una din cele mai reuşite vizite în care am fost în calitate de “atârnache”.

]]> http://arashi.me/2010/06/jucarii/feed/ 3 http://arashi.me/2009/10/gameri/ http://arashi.me/2009/10/gameri/#comments Sun, 04 Oct 2009 11:56:38 +0000 Arashi http://arashi.me/?p=1384 … şi mentalităţile lor. Am afirmat mai demult şi cu alte ocazii că felul în care îţi construieşti un personaj într-un joc sau cum se manifestă în relaţie cu alţi jucători nickname-ul tău, spune ceva despre persoana din spatele lui. Nu poate coincide 100% cu cine eşti în realitate, dar nici nu poate reflecta ceva ce nu există în tine sub o formă sau alta.

Ba adesea, la adăpostul anonimatului pe care îl oferă un nickname şi cu scuza că este doar un joc şi că tu eşti de fapt altfel, tocmai în comportamentul din acel joc se manifestă adevărata fire… cea pe care o ţii în frâu în “real life” din motive evidente. În joc nu te frânează din manifestări nici legile, nici normele şi constrângerile sociale de orice tip. Eşti cine şi cum vrea muşchiul tău iar de o sancţiune în joc ţi se poate, la o adică, rupe. La fel ca şi de părerea unor iluştri necunoscuţi ascunşi în spatele altor nick-uri.

Acestea fiind zise, citeam zilele trecute un articol pe blogul Community Manager-ului Acclaim, publisher-ul 9Dragons pentru ţări ne-asiatice. Sunt convinsă că, în calitate de reprezentant al unei firme care din asta trăieşte, are şi motive economice să afirme ceea ce afirmă. Pe de altă parte, acelea sunt întrebări pe care mi le-am pus şi eu de nenumărate ori. Şi chiar dacă îmi pot explica asemenea comportamente, nu reuşesc să le înţeleg.

De ce no.1 cu orice preţ, sfidând orice reguli – ale jocului sau de bun simţ -, călcând peste alţii, trişând şi mândrindu-te când “fentezi sistemul”, că întotdeauna există un sistem care e “ăla rău” iar trişorii de fapt sunt marii luptători pentru eliberarea maselor oprimate. De ce goana asta pentru no1, ca să…? Ca să îţi afirmi singur superioritatea când constaţi că nu îţi cântă nimeni osanale şi că nimeni nu este impresionat de acumulările tale de… pixeli, într-un joc? Just one word: overcompensation.

Happiness isn’t the destination, it’s the journey.

True Neutral Human Ranger (3rd Level)

Ability Scores:
Strength- 11
Dexterity- 14
Constitution- 10
Intelligence- 18
Wisdom- 13
Charisma- 13

Alignment:
True Neutral- A true neutral character does what seems to be a good idea. He doesn’t feel strongly one way or the other when it comes to good vs. evil or law vs. chaos. Most true neutral characters exhibit a lack of conviction or bias rather than a commitment to neutrality. Such a character thinks of good as better than evil after all, he would rather have good neighbors and rulers than evil ones. Still, he’s not personally committed to upholding good in any abstract or universal way. Some true neutral characters, on the other hand, commit themselves philosophically to neutrality. They see good, evil, law, and chaos as prejudices and dangerous extremes. They advocate the middle way of neutrality as the best, most balanced road in the long run. True neutral is the best alignment you can be because it means you act naturally, without prejudice or compulsion. However, true neutral can be a dangerous alignment because it represents apathy, indifference, and a lack of conviction.

Race:
Humans are the most adaptable of the common races. Short generations and a penchant for migration and conquest have made them physically diverse as well. Humans are often unorthodox in their dress, sporting unusual hairstyles, fanciful clothes, tattoos, and the like.

Class:
Rangers- Rangers are skilled stalkers and hunters who make their home in the woods. Their martial skill is nearly the equal of the fighter, but they lack the latter’s dedication to the craft of fighting. Instead, the ranger focuses his skills and training on a specific enemy a type of creature he bears a vengeful grudge against and hunts above all others. Rangers often accept the role of protector, aiding those who live in or travel through the woods. His skills allow him to move quietly and stick to the shadows, especially in natural settings, and he also has special knowledge of certain types of creatures. Finally, an experienced ranger has such a tie to nature that he can actually draw on natural power to cast divine spells, much as a druid does, and like a druid he is often accompanied by animal companions. A ranger’s Wisdom score should be high, as this determines the maximum spell level that he can cast.

Noob: Contrary to the belief of many, a noob/n00b and a newbie/newb are not the same thing. Newbs are those who are new to some task and are very beginner at it, possibly a little overconfident about it, but they are willing to learn and fix their errors to move out of that stage. N00bs, on the other hand, know little and have no will to learn any more. They expect people to do the work for them and then expect to get praised about it, and make up a unique species of their own.

pízdă (pízde), s.f. – Organul genital femeiesc. – Mr. chizdă. Sl., cf. bg. dialectal, slov., ceh., pol. pizda, sb. pižda, rus. pizdá (Miklosich, Slaw. Elem., 35; Cihac, II, 260; Vasmer, II, 355). – Der. pizdi, vb. (a o încurca, a o păți).

Nu cred că mai e vreun secret pentru cineva că a bună parte din timpul şi neuronii mei sunt păpaţi jucând 9Dragons (sau nu ar trebui să fie ) şi asta de vreun an de zile. De ceva vreme şi-a făcut simţită prezenţa în chatul jocului un mod de comunicare deranjant, cel puţin pentru mine. Exista şi înainte, dar nu cu această intensitate încât să îl remarc ca pe ceva supărator. Erau nişte linii de dialog mai degrabă sporadice care acuma încep sa devină preponderente.

Că limbajul online este supus unui proces de “degradare” (termenul e subiectiv, dar eu aşa îl percep) accelarată cred că e uşor de observat, mai ales că mulţi ne declarăm aversiunea faţă de aşa numitul limbaj de mirc sau scriere de chat (scz dak u te grabeshty shi nai timp sa vb altfel). În cazul jocului, totul se învârte în jurul controversatului “noob”. Nu newbie, ci noob. Varianta cu intenţie de jignire.

Mai nou, a devenit modul comun de adresare, împreună cu tot soiul de variante “degradate”: noobs, nubs, naabs şi alte asemenea. Din sfera în care era folosit drept “noob!” la supărare sau ca admonestare prietenească şi oarecum complice când un prieten făcea câte o greşeală, a devenit un mod curent de adresare. A început cu: mori – “noob!”; omori tu – “noob!”; n-ai nu ştiu ce echipament – “noob!”; pui vreo întrebare, orice întrebare – “noob!”.  S-a ajuns la faza în care în loc de “hello all” să se folosească “hello noobs/nubs/nabs” înainte de a posta un anunţ sau în loc de bună ziua. Ok, mintea mea de modă veche zice că pervertirea sensului unui cuvânt în halul ăsta nu e ok. Folosirea în paralel cu intenţia de jignire e şi mai aiuritoare.

Şi uite-aşa, mi-am adus aminte un episod similar din real life. De prin clasa a zecea, când am auzit pentru prima dată apelativul de mai jos care mi-a bulversat ideea de… “adresare”. Scenariul e următorul: pauză la şcoală; colega A.R. intră în clasă de pe hol şi o strigă pe colega A.C. din fundul clasei (adică a auzit toată lumea): “Băi pizdă!”. Am ridicat nasul din treaba mea şi m-am uitat aiurită în jur. Mă aşteptam la o continuare cu înjurături, admonestări, ceartă… Continuare a fost “… vrei să mergem diseară la…” “Da, pizdă”. M-am uitat în jur şi se pare că eu eram singura frapată / oripilată. Restul lumii se pare că era la curent cu noua modă în materie de adresare între amici şi nu a băgat de seamă.

N-am înţeles niciodată nevoia asta de înjosire subconştientă (presupun… sau sper) a partenerului de discuţie direct de la apelativ. Şi nici bucuria (nu e termenul potrivit; căutam “readiness” sau “willingness”, asta ca să dau de lucru celor care comentează că nu ai cum să gândeşti în altă limbă şi că e anormal să o faci) cu care acel partener de discuţii se pretează la a accepta aşa apelativ care de fapt iniţial s-a vrut jignire / injurie / invectivă / degradare.

—-

Îmi tot vine în minte începutul de la Civil War al celor de la G’n'R: what we’ve got here, is failure to communicate. Some men you just can’t reach. (Men în sensul de people, să fie clar).

Asta aşa, ca să nu zic că am lăsat să treacă pe lângă mine prin blogosferă subiectul lipsei de respect. Şi ca să mă descarc de nervii provocaţi de noobii ăia cu “noob” al lor toată ziua

Muzică. Aici e complicat. Primele piese pe care le ţin minte (de pe la 8-9 ani) sunt Lambada, Joanna Gimme Hope şi C’est dur d’etre bebe. Wind of Change a fost prima pe care ştiam cine o cântă. Ergo, dacă mă întrebai la vremea aia care e trupa mea preferată, răspundeam prompt Scorpions, deşi de altceva habar n-aveam de la ei. Mult mai târziu am primit o casetă cu Scorpions şi ce uimire pe mine să găsesc piesele lor supărate . Primele clipuri despre care îmi amintesc sunt Everybody Hurts de R.E.M şi Cryin’-ul celor de la Aerosmith. Apoi Depeche Mode cu Enjoy the Silence. Eu nu serveam MTV pe vremea aceea (şi acuma mă zgârii pe ochi) dar servea fratele meu.

Acuma mă gândesc că s-or fi sedimentat pe undeva prin creierul meu chestiile astea, chiar dacă la momentul respectiv nu le-am acordat nici o importanţă. Pentru că sunt în continuare formaţiile sau măcar genurile care mă coafează. De început pe bune să ascult muzică am început în decembrie 1994. Colega mea de bancă pe atunci mă întrebase dacă am înţeles finalul clipului la Always şi dacă “moare aia”. Eu eram căzută din toţi norii. Mă uit… la ce să mă uit. Păi Bon Jovi. Mda, cam atât mi-a trebuit. Casete de pe tarabe cand luam alocaţia, postere din Bravo, tot tacâmul. A fost o filieră a naibii de bună pentru descoperit multe alte cele, care cum spuneam nu s-au îndepărtat întotdeauna sau prea mult de ce mi-a trecut mie iniţial pe la urechi.

Cărţi. Primele cărţi de care îmi amintesc mi le-au citit ai mei: Bertoldo, Bertoldino şi Cacaseno, Familia Roademult şi Aventurile lui Habarnam. De n ori, că nu mă săturam. Prima carte pe care am citit-o eu a fost Winnetou a lui Karl May. Era în ’90 şi plecam la mare. Am pus mâna pe prima carte care mi s-a părut interesantă, din colecţia Biblioteca pentru toţi. Fiind prima, habar nu aveam ce înseamnă cele 5 stelute de pe copertă – eventual mă gândeam că e o carte de cinci stele. Era evident volumul cinci, din care am citit jumătate pe vapor de la Tulcea la Sulina (asta când nu mă uitam să văd dacă nu cumva ne afundăm prea tare în apă pentru că îmi era frică să nu ne scufundăm). Am plâns în hohote când a murit Winnetou şi iniţial nu am vrut să citesc restul cărţilor. M-a biruit însă curiozitatea până la urmă. Constatasem că îmi place să citesc şi când am terminat, am căutat altceva care să mi se pară accesibil. Am pus mâna pe Soarele gol al lui Isaac Asimov. And the rest is history.

Film. Acu, să nu aveţi impresia că sunt vreun cinefil înrăit. De fapt, majoritatea filmelor le văd muuuuult după ce apar. Am explicat în altă parte cum stau eu cu răbdarea. Dar de plăcut, îmi plac . Primul film la care am fost la cinema a fost… 101 Dalmaţieni. Desenul animat. Ce emoţii că moare Norocel! Şi ce bine că a scăpat! Film pe bune… ăsta a fost eveniment. În primul rând pentru că era la Bucureşti (tot cu ocazia acelui mers la mare) la cinematograful Patria. Parcă era cu Alexandru Repan şi sigur era ceva cu o viperă. Apoi, primele filme de care îmi amintesc la TV au fost Terminator II şi E.T. – adică două porţii bune de plâns (sunt culmea, ştiu). Dar cum pisici să nu plângă copilu’ când ET phone home şi Schwarzi can’t terminate himself???

În consecinţă, cum s-au trezit Scorpions trupa mea preferată fără să ştiu prea bine de ce, am ajuns mare fan Steven Spielberg după E.T. Într-atât încât am vrut să merg la Jurassic Park la Capitol, dar era coadă şi nu am mai mers. Şi am plâns din nou. (Ajung încet la concluzia că eu mi-am terminat până la 12 ani toată porţia de externalizat sentimente ) Primul film pe care l-am văzut după ce ne-am pus cablu a fost Musca. Baaaaad idea. Aşa cum şi Gremlins a fost a bad idea de văzut când l-am văzut pentru că el o fi ştiut că e comedie, dar eu n-am ştiut deci ceream escortă pentru mers la baie pentru că eram convinsă că acolo se află gremlini. Pe care nu ştiam că îi cheamă aşa, dar le spuneam trobiţi pentru că trobbits  erau omuleţii roz din Blackstar, dacă mai ţine minte cineva desenul animat.

Jocuri. Hmmmm… Primele pe bune (adică nu Solitaire) au fost Hellbender (ceva shooter cu nave) Jazz Jack Rabbit 2 (lol. Ăsta încă mă distrează ocazional) şi Dungeon Keeper II. De fapt, am încă CD-ul pe care le-am primit dar Dungeon Keeper nu mai serveşte Şi ce frumos mă relaxam eu în anul I de facultate, luând câte un goblin şi pălmuindu-l de moarte după orele şi mai ales examenul la Sociologie generală când învăţam în principiu ce generaţie de rahat suntem, nişte proşti, dobitoci şi prostituate la grămadă (domnu’ Dabu, se aude?). Partea bună la chestia asta cu faculta a fost că împărtăşind noi metodele anti-stres, am aflat de la o colegă de Heroes of Might and Magic III care a ţinut multă vreme capul de afiş. L-a împărţit o vreme cu Age of Empire II şi cu Caesar III. De Caesar m-am reapucat de curând . Când a apărut HoMM IV am trecut pe el (de altfel sunt singura persoană pe care o cunosc care preferă IV). Singurul cu care am petrecut poate tot atâta timp au fost Neverwinter Nights-urile şi asta pentru că mi s-a năzărit mie ce mult mi-ar plăcea să joc Dungeons&Dragons. Ăla cu şezutul la masă şi povestit. Nu am reuşit să îmi dau încă seama cum se împacă asta cu personalitatea mea antisocială şi cu faptul că urăsc să mă “produc” în public (într-atât încât nu suport nici banala mimă). Dar am avut o tentativă online, cu un progrămel special creat – harta, jetoane cu mutriţe şi spaţiu de chat – şi aşa e genial

So… dacă aveţi chef de împărtăşit din “începuturile” voastre, feel free.

Înainte a ieşit din ou şi e fetiţă. Cum cine??? Puiul meu de dragon. O cheamă Nymeria, evident. Şi îi place să fie vizitată *hint, hint*.

Întrebarea retorică pe care mi-o pun este ce ar trebui să mă îngrijoreze mai tare: faptul că efectiv înţeleg referirile de acolo sau că mi se par teribil de amuzante?

Thank you, Gary Gygax & co. I may be a sad, pitiful geek, but I’m a happy sad, pitiful geek.

ps: tricouri cu aşa ceva la jinx.com —> puneţi-vă întrebări retorice dacă înţelegeţi/râdeţi măcare la jum’ate din ele.

Note to others: start writing, you lazy bums. Voi chiar nu pricepeţi că eu mă plictisesc la lucru?
Note to self: de căutat nişte bloguri lizibile şi citibile (nu sunt sinonime în cazul de faţă) pentru situaţii de urgenţă din acestea.

1. Ok, concertul Depeche a căzut baltă. Bad enough. Prost inspiraţi însă indivizii care se cred foarte amuzanţi sau spirituali întrebându-mă (pe mess sau nu) cu un rânjet “cum a fost la concert?”. Şi au fost destui. Now, I usually appreciate jokes. Da’ unele sunt chiar cretine, zău aşa. Şi când nişte glume tâmpiţele se repetă la infinit… ajung vacanţa mare. Nici măcar pe departe amuzant şi oareşcum iritant. În altă ordine de idei şi cum speranţa moare ultima, EMagic sunt în negocieri pentru reprogramare, dacă şi cum o fi.

2. Speaking of jokes. Am primit un tricou de la mama. Negru, evident. Pe care scrie cu alb, ca şi cum ar fi scris cu cretă: FCUK ‘EM if they can’t take a joke. E tricoul new entry în topul meu de preferate. Love mom’s humour.

3. Chestia asta căreia îi bântui eu birourile şi coridoarele aiurea este ceea ce s-ar numi o companie respectabilă (deşi fitzele probabil ar dicta să reformulez fraza de mai sus cu ceva care să conţină termenul multinaţională). În condiţiile mai sus menţionate, cam cât de penibil poate fi să apară în baie, deasupra oglinzii şi în fiecare din cele două compartimente, o foaie A4 lipită cu scotch pe perete cu următorul anunţ:

Vă rugăm:
- folosiţi peria de toaletă dacă este cazul
- nu aruncaţi hârtii pe jos
- nu vă urcaţi cu picioarele pe WC

Adică… poftim??? Nu zic că nu au dreptate, dar… era necesar? Vă daţi seama că afişul acela a apărut acolo cu un motiv. Se crease un precedent, sau mai bine zis, suficiente precedente, presupun, ca să îi justifice existenţa. Deşi părea greu de crezut… până am văzut o urmă de pantof pe colacul WC-ului. Uhm… no comment.

4. Am corupt-o pe The Green Witch! Şi-a luat RAM doar pentru a putea juca 9Dragons fără lag. Mwhahaha. Cu asta am bifat al treilea dependent pe listă. Sper că pentru asta am asigurat un loc VIP în Iadul Gamerilor (deşi, mai ţăcănit jucător decât talibanul nu am cum să găsesc nici dacă vreau. Check Bardo ranking: încă un level şi e maxed.

Pfff… sunt absolut sigură că mai urmau vreo două puncte pe aici. Da’ între timp au venit tantile să aspire prin birou, m-am ridicat de la laptop si… pooof! am uitat. Bătrâneţea, maică.

Spuneam odată mai demult că nu cred că personalitatea cuiva nu se reflectă în comportamenul in-game. Oricât de role-play ar fi, oricât încerci să fii altfel sau să îţi construieşti un alt tip de identitate, de undeva vin toate ingredientele alea pe care le foloseşti în amestec.

Da, că nu te comporţi aşa în viaţa de zi cu zi… de acord. Însă e foarte probabil că ţi-ar plăcea şi ai face-o dacă… nu ar exista dacă-uri. Presiunea socială şi sancţiuni de la sprâncene ridicate a “uite-l şi pe ciudatul ăsta” la ani buni de puşcărie. În joc însă, îţi merge. Un ban acolo, dacă chiar eşti prins şi adminii ăia afurisiţi fac pe durii, nu e un capăt de ţară, nu?

De cele mai multe ori nici măcar nu trebuie să încalci regulamentul, poţi fi doar nesimţit după pofta inimii, cum nu ţi-ai permite în viaţa reală şi extrem de mulţi sunt care o şi fac. Pe ăştia îi şi pot înţelege la un moment dat. Şi mie îmi vine câteodată să iau câte o mutră la palme. În mod repetat. Sau să ignor complet un biet amărât care mă calcă pe nervi, pentru că nu am chef de el. Într-un joc… I just might.

Eh, există însă şi categoria aia de “achievement freaks” în jocuri, care folosesc orice mijloace pentru a fi “acolo sus”. Acel orice trece peste nesimţirea obişnuită sau doza de egoism care poate mă face să strâmb din nas, dar pe care pot să o înţeleg. Orice-ul respectiv include trişarea cu nesimţire, în mod constant (până se sparge ulciorul cel puţin şi din păcate se sparge mult prea rar) şi cu bună ştiinţă, sau, ca să folosesc o expresia dragă românilor – “fentarea sistemului” sau “fraierirea adminilor” (şi asta pentru că e plin de românaşi verzi care, inclusiv în jocuri şi pe servere internaţionale se comportă ca la ei acasă, unde reuşita cam cu asta echivalează).

Îşi construiesc aşa o aură de Jesse James şi sunt tare mândri de realizarea lor. Îi face să se simtă deştepţi (sau jmekeri, după caz), nicidecum nişte trişori ordinari şi nişte jucători rataţi, cum sunt de fapt. Ingenioşi, categoric. Probabil unii chiar inteligenţi. Totuşi, complet nerelevant în contextul dat (contextul dat fiind jocul x, cu regulamentul său) – în acel context… you’re just another big mouth loser.

Nu eşti în stare să ajungi “cineva” conform regulamentului respectiv, eşti un jucător ca oricare altul. Nu eşti în stare să ajungi “cineva” conform regulamentului respectiv şi îl încalci în mod voit pentru a fi mai bun decât restul… atunci eşti un jucător ratat, indiferent de ce spune rangul / nivelul / punctajul / whatever. Pentru că a trişa nu înseamnă a juca, deci nu ştii să joci. Indiferent cât de inteligent trişezi – este un alt sistem de referinţă. Este… ca şi cum te-ai prezenta la un concurs de interpretare la vioară cu o pictura demnă de maeştrii Renaşterii. Absolut uimitor talentul tău la desen, dar ca interpret la vioară tot un zero barat rămâi.

Mă rog, nici o mare scofală. Oamenii se dau mereu drept ceea ce nu sunt. De la vedete care se dezbracă pentru că nu ştiu să cânte, la CV-uri cu şapte limbi străine stăpânite la perfecţie la zâmbetele false de zi cu zi. Trist este când scoţi ochii altora cu aceste “realizari”. Tragic e când tu însuţi te crezi “bun” din cauza lor.

Tristeţea şi tragismul altora mă scoate destul de des din minţi (mine are mine and therefore fine). Oricum, nu ştiu de ce îmi bat gura, sau în cazul de faţă – tastele. Sau de ce mă mai mir/agit/enervez. Sau de ce îmi pasă că x e de fapt, după standardele mele (complet subiective şi în oareşce contradicţie cu cele unanim acceptate) un mare ratat, indiferent cât de mare îi e gura şi indiferent că e in-game sau out of game. Probabil vreun soi de complex şi ăsta. Până să îmi dezvolt cât de cât o imunitate, cred că îmi fac bagajele.

Cum ziceam ceva mai devreme, drumul meu zilnic home-job-home trece pe lângă Parcul Botanic. Adică tot un pe unde trecea şi drumul spre facultă şi cel spre şcoală. Cu alte cuvinte, de vreo douăzeci de ani tot trec pe lângă parcul ăla. Ţin chiar vag minte că înainte de a fi Parc Botanic îngrădit, era o zonă “verde” cu o… ridicătură, aşa, spre care migrau copiii iarna, fiind unul din probabil foarte puţinele derdeluşuri.

Anyway… pe bucata de gazon dintre parc şi trotuar pe Calea Aradului (mai nou. A.I.Cuza, n-am înţeles de ce) apar la vremea asta mai mereu o sumedenie de muşuroaie de cârtiţe. Mie mi se par foarte amuzante chestiile alea. Treci pe acolo… şi la câteva ore după, la drumul de întoarcere observi că au apărut subit nişte deluşoare de pământ.

Anul acesta le-am cam dat dispărute. Au săpat nişte neni nişte şanţuri pe acolo pentru niscaiva cabluri sau conducte sau alte pisici din astea (cu alte cuvinte a fost o mizerie şi o noroire generală). Au terminat acum câteva zile, au astupat la loc şanţul. Cel puţin mare parte din el, pe lângă şi pe sub viaduct spre pizzeria Poli e încă săpat fără a da semne că face cineva ceva cu el, decât eventual să îşi bage la propriu picioarele şi să şi le rupă (banda aia roşu cu alb care era legată de nişte beţe de lemn întru avertizare nu mai e demult la locul ei) – dar asta e altă discuţie şi o las pe seama vreunui blogger de Timişoara cu mai mult simţ civic decât am eu acum

Din fericire, în afară de bucăţile de pământ neînierbat şi nişte cărmămizi sparte care nu ştiu de unde le-au scos, nenii respectivi nu au lăsat în urmă prea multă mizerie, cel puţin la suprafaţă. În şanţ am ochit azi o sticlă goală de bere, dar nu ştiu dacă să o pun neapărat în seama lor. Deci so far so good. Problema mea majoră era să nu fi deranjat… cârtiţele rezidente.

M-am liniştit ieri dimineaţă în drum spre lucru. Le-or fi deranjat (cam aşa cum deranjează vecinii care îşi pun termopane sau uşi metalice pe principiul “când termină Ionescu, începe Popescu”, dar cârtiţele au rămas pe poziţii. Am văzut ieri primul deluşor.

Speaking of which, eu până acum vreo doi ani, nu am văzut vreo cârtiţă (iar cea de acum doi ani era din păcate moartă). Ceea ce e oareşcum de aşteptat, presupun, având în vedere că nu sunt taman cele mai extrovertite făpturi. Dar trăiam cu imaginea cârtiţelor din desene animate, cărţi cu poveşti (da, aveam una foarte frumos ilustrată în care apăreau şi cârtiţe) şi alte asemenea. Care mi-au făcut cârtiţele tare simpatice dar care nu mi-au sugerat nişte proporţii taman… exacte.

Cu alte cuvinte, îmi închipuiam cărtiţele mai mari… cam ca un pechinez mai mic, aşa (cum anume îmi închipuiam că ditai animalu’ ar trăi bine mersi sub pămmânt aia nu mai ştiu, dar nici nu îmi puneam prea des problema). Aşa că, să văd un biet animăluţ zăcând inert peste muşuroi… was a bit of a shock. Oricum, mă bucur că au apărut şi anul ăsta.

Şi pentru că tot sunt pe valul cârtiţesc (is there such a word?), să vă pove şi de minunatul joculeţ în care cresc salată de vreo trei zile . Browsergame, încă netrecut la site-uri blocate la lucru. Dai o mână de ajutor unui pitic de grădină la semănat, udat, cules şi vândut legume, fructe şi flori. După cum spune mama, “bine că măcar aşa, din click-uri, grădinăreşti şi tu”. Aşa… şi prin grădina aia, pe lângă buruieni, bolovani şi cioturi de care trebuie să scapi, sunt şi două… cârtiţe drept pentru care joculeţul se cheamă Molehill Empire. Dacă vă plictisiţi, give it a try (click pe poză)

Şi în caz că nu aţi avut curiozitatea să daţi click şi pe versurile de la început… U2 – Elevation.

Click here to view the embedded video.