15 decembrie

Pe pământ e umed și rece, cât e câmpia de lungă și de lată. Piuitoarele de la aeroport se împiedică de bocancii mei. După ce se convinge lumea că nu sunt un pericol ambulant, aeroportul devine mai prietenos. L-au îmbrăcat în luminițe, e plin de animăluțe Steiff și de ciocolată cu arome care promit copilărie. S-ar potrivi la el o pătură de zăpadă, nu asfaltul umed și picăturile ce cad necontenit din mohoreala gri-uniform de deasupra. Însă, ca securitatea și ca și copilăria duty-free în ambalaj de carton, și bosumflarea norilor e o iluzie. Trebuie doar să îi privești de suficient de aproape și din alt unghi – vor deveni albi, pufoși și prietenoși, ca ursuleții Steiff. Aici sus, lumea nu se împarte în alb și negru, ci în alb și albastru, iar infinitul e la o lungime de aripă depărtare.

ora 14:54, undeva deasupra Carpaților

16 decembrie

Kievul ne-a primit cu mai multă umezeală și mai multă răcoare, cu o zonă de sosire a aeroportului în care beculețele, reclamele și ecranele nu reușesc să acopere imensitatea familiară de beton a vechii structuri. Zona de plecare e altă poveste – același veșmânt de brad artificial, globuri și duty-free. Locurile în avion sunt toate în secțiunea din mijloc, așa că mă uit cu jind printre capete, coate și spătare spre dreapta mea – acolo unde Caucazul se profilează la apus, parcă desenat pe un fundal greu de descris, inclusiv ceva ce bănuim a fi Elbrusul. Scaunele sunt strâmte, lumea se fâțâie; de fiecare dată când mă trezesc, o fac pe altă melodie din playlist și mă doare alt mușchi – spatele, fundul, ceafa. După o ațipeală, Avatar a fost înlocuit pe ecrane de Ice Age. Ronțăi un baton de müsli, ca să compensez mâncarea neatinsă de după decolare – dracu să-l ia de pește. Mă pregătesc să îmi pun căștile în urechi, să mai ațipesc un pic. La Bangkok e trecut de miezul nopții, încă patru ore până sosim.

01:10, undeva deasupra Indiei

De fiecare dată când zbor cu avionul, mă bucur ca un copil de locuri la geam. De ceva vreme, aparatul foto petrece orele de zbor la mine în brațe. Când combinația loc-la-geam, nu-trebuie-să-îmi-sucesc-gâtul-să-văd, nu-șed-deasupra-aripii și geam-curat-nezgâriat este întrunită, declanșez cu voioșie mare parte din zbor: nori, petece de pământ insignifiante care spun „aici sunt oameni”, coaste, munți, curbura orizontului și iarăși nori.

Norii și munții sunt în general printre cele mai mișto priveliști posibile, însă văzuți de sus se încadrează fără drept de apel în categoria „breathtaking”. De când a fost publicată imaginea asta, tronează la mine pe desktop. Când o văd, încep să mi se zbată fluturași din ăia de îndrăgosteală prin stomac, iar în cap mi se învârte obsedant un vers din Kula Shaker: did you know that planet Earth was blue, turning blue.

Acuma schimbăm decorul: înlocuim monitorul cu un geam, iar pe mine mă extragem din zona de comfort a camerei și mă plasăm undeva în aer, despărțită de infinit de acel geam. Se ia sentimentul de mai sus și se amplifică pe măsura decorului. Da, la altitudini de 11 km, am accese de misticism, în lipsă de un cuvânt mai bun. Cu căștile în urechi și restul cabinei trecut pe ignore, suntem doar eu, muzica, cerul și pământul și încercarea firavă de a captura ceva din eternitate. Dacă nu ar fi nenorocita de înțepeneală din cauza scaunelor incomode, aș putea petrece așa ore în șir.

Ceea ce am și făcut, mai mult sau mai puțin, pe drumul de întoarcere din Thailanda. Avionul a fost mai gol, m-am mutat undeva în spate unde îmi puteam întinde picioarele pe scaunul de alături și lipi nasul și obiectivul de geam, cu căștile în urechi (pentru curioși, playlist-ul e aici). Am făcut pauză în mod forțat când echipajul ne-a spus să lăsăm jos storurile și nu am avut voie să le ridicăm. Nu aveam nici monitoare care să indice cam pe unde ne aflăm pe rută, așa că peisajul marțian care m-a întâmpinat într-un târziu, presupunem că ar fi undeva pe deasupra Afghanistanului. La fel cum probabil că munții înzăpeziți sunt Caucazul. Deși, la nivelul ăsta, numele sunt neimportante.

Vroiam să mai adaug niscaiva explicații mai lungi la cele de mai jos, dar nu cred că o postare inspirată din două articole de wikipedia ar folosi cuiva la ceva. Așa că… press play, enjoy și lăsați vântul să vă șoptească povești de la Soare-Răsare.

Click here to view the embedded video.

Până una-alta însă, iată douăzeci de lucruri despre Thailanda pe care le puteaţi afla şi din ghiduri turistice sau de pe wiki, dacă le-aţi fi căutat, sau poate nu.

1. Deşi există cu privire la Thailanda supranumele de Ţara celor liberi (tai înseamnă “liber” în thailandeză, deşi nu de acolo vine numele ţării), în aeroport ţi se urează bun venit în Ţara Zâmbetelor. Din experienţa mea, pe bună dreptate.

2. Deşi poate pentru noi, ţările şi culturile “din zonă” sunt toate o apă şi un pământ, există diferenţe semnificative atât între ele, cât şi în interiorul aceleiaşi ţări. Astfel, salutul acela cu mâinile împreunate văzut poate prin filme, care în zona India-Nepal se numeşte namaste, în Thailanda este wai şi în Cambogia sampeah. Poziţia mâinilor, înălţimea la care sunt ţinute, gradul de aplecare a capului, aplecarea sau nu a trunchiului – totul se constituie într-un ritual complicat care denotă diverse grade de apropiere, respect, etc. Dar invariabil totul este însoţit de un zâmbet. Daţi din cap, mormăiţi un Hello şi zâmbiţi şi thailandezul din faţa voastră va fi mulţumit şi vă va răspunde la salut.

3. Los Angeles nu este singurul oraş al îngerilor. În thai, Bangkokului i se mai spune Krung Thep, ceea ce tot aia înseamnă – oraşul îngerilor. Tehnic vorbind, Krung Thep şi Thon Buri sunt, dacă am înţeles eu bine, un fel de Buda şi Pesta de o parte şi alta a fluviului, care au format oraşul modern de azi.

4. Fluviul Chao Praya care traversează Bangkokul (şi care le-a dat bătăi de cap anul acesta) are acelaşi nume cu un titlu nobiliar thailandez. În consecinţă, zice wiki, “in the English-language media in Thailand, the name is often translated as River of Kings.” La cât de mare e fluviul, cât de intensă activitatea pe malurile sale și câtă vânzoleală de oameni, eu am rămas plăcut surprinsă de cât de curat este totuși. Ceea ce plutea eventual în el erau resturi organice (de exemplu, coji de ananas), dar am văzut foarte puține PET-uri.

5. Decembrie şi ianuarie sunt lunile uscate. În septembrie şi octombrie, nivelul precipitaţiilor depăşeşte (conform surselor autorizate prezente în familie) cantitatea anuală de precipitaţii din Timişoara. Inundațiile din acest an au survenit în urma celui mai ridicat nivel al precipitațiilor din ultimii 50 ani. Și da, se mai văd urme în Bangkok, inclusiv saci de nisip.

6. În Thailanda se aplică legi foarte stricte privind lezmajestatea. Rişti ani grei de închisoare dacă, în viziunea autorităţilor, jigneşti casa regală sau doamne fereşte chiar regele – ale cărui portrete şi altare sunt ubicue prin ţară. Imnul se aude de două ori pe zi, la ora 8:00 și la ora 18:00, în stații de metrou de exemplu. Lumea se oprește, respectiv se ridică în picioare în aceste momente.

7. Elevii poartă uniforme, iar cele ale fetelor sunt foarte similare cu ce vedem prin desenele animate japoneze. La un moment dat, mai că mă aşteptam să scoată careva o amuletă și să se transforme în Sailor Moon.

8. Orezul este omniprezent, Thailanda fiind de altfel cel mai mare exportator de orez din lume. În general este aşa cum îmi place mie – cu bobul lung şi fiert într-un mod „nelipicios”; îl găsiţi prin meniuri separat sub denumirea de Steamed Rice.

9. Vă puteţi aştepta la mult usturoi, praz, busuioc, lime şi chestia aia căreia îi spune lemongrass şi care e tare ca naiba prin bucate. Dacă îndrăzniţi, evident găsiți şi chili.

 10. Că tot veni vorba de meniuri – cam peste tot în zonele turistice veţi găsi totul scris atât în scrierea thai, cât şi în engleză, cu caractere latine. Evident, ca mai peste tot în asemenea situaţii, nu vă aşteptaţi ca ceea ce în capul vostru sună într-un fel, să fie pronunţat tot aşa şi de către localnici.

11. Ca să stingeţi arsura provocată de chili: găsiţi în foarte multe locuri sucuri proaspete de fructe, de la portocale, mere şi pepeni, la lychee, kiwi sau papaya. De asemenea, pe străzi se vând sticle de 0.5 de apă (care are un gust nasol) sau răcoritoare, din lăzi cu gheață. Totul se serveşte şi se bea cu foarte multă gheaţă, cuburi sau pisată, aşa că nu strică să vă antrenaţi gâturile să facă faţă. În combinaţie cu aerul condiţionat absolut dement din magazine, metrouri, localuri şi cam tot ce are pereţi şi acoperiş, riscaţi o răceală, ca subsemnata.

12. Ca să răspund unor întrebări din public primite live: nu, nu am fost în cartierul roșu și nu am văzut transvestiți. Dacă vreți numărul exact, am văzut taman patru fete cu turistul sexual la purtător și în trei dintre cazuri turistul vorbea engleză; a patra pereche nu am auzit-o vorbind.

13. Pentru că tot veni vorba de turiști: în nordul Thailandei am auzit FOARTE multă franceză, cred că erau cei mai numeroși, urmați de vorbitorii de germană, din care am auzit mulți și la Bangkok.

14. La intrare, oamenii se descalță, fie că e vorba de locuințe, fie că e vorba de temple. Și în camerele din guesthouse-uri am găsit rugămintea de a respecta tradiția thailandeză care cere să îți lași pantofii la ușă. Recomandare din partea casei: dacă vizitați temple, luați șlapi, sandale sau chestii cu scai, ziși și arici. Eu am purtat vreo două zile bascheții, am avut distracție asigurată: să mă deșiretez/înșiretez de fiecare dată.

15. Bonus: dacă înconjurați vreun templu, pentru poze sau de curiozitate, faceți asta în sensul acelor de ceasornic. Eu am luat-o invers la un moment dat căutând umbra, mi-am dat seama prea târziu. Nu vă taie nimeni capul, dar e mai politicos așa. De asemenea, dacă vă așezați prin vreun templu, aveți grijă ca picioarele să nu vă fie îndreptate spre imaginea lui Buddha – este considerat un lucru lipsit de respect.

16. Peste tot sunt reprezentări de elefanți, de la animal în sine la zeul Ganesha. Elefanții sunt un simbol al țării, imaginea lor abundă în suveniruri, deși specia și exemplarele ei nu o duc prea bine. Cât despre elefanți vii, nu am văzut nici un vârf de trompă, deși există experience park-uri pentru turiști.

17. Sunt foarte multe temple – unele imense și fastuoase, altele modeste și ascunse printre clădiri. Conform wiki, 94% dintre locuitori sunt buddhiști și cred că procentajul de practicanți între ei este mult mai mare decât cel dintre cei care se declară creștini pe la noi. S-ar putea să fie doar o impresie subiectivă. La multe colțuri de case veți vedea un mic altar simbolic, unde sunt așezate ofrandele buddhiste tipice: ghirlande proaspete de flori, bețișoare parfumate, fructe și băutură. Inclusiv Cafe Frappe la doză.

18. Tot peste tot sunt și călugării buddhiști (și novicii, elevii sau cei care dintr-un motiv sau altul stau o vreme la templu – eu nu am învățat să îi deosebesc) cu robele lor în diverse nuanțe de portocaliu, galben, ruginiu sau maro. Sunt atât de peste tot, încât la aeroport au sală de așteptare proprie (iar musulmanii cameră de rugăciune), iar în mijloacele de transport în comun, alături de indicatoarele care roagă călătorii să cedeze locul bătrânilor, celor cu dizabilități sau gravidelor, există și unul care spune „please offer this seat to monks”.

19. Tot în mijloacele de transport în comun (respectiv în metroul și în Sky Trainul din Bangkok), stațiile următoare sunt anunțate în thailandeză și engleză și afișate împreună cu partea pe care se găsește peronul pe niște monitoare tv. Între stații, acolo rulează reclame la răcoritoare și Samsung Galaxy Note. Sau clipuri despre rege și acțiunile sale pentru binele poporului. Se pare de asemenea că thailandezilor le place fotbalul britanic. Am văzut multe reclame la berea Singha cu echipa Chelsea, sub motto-ul „Two lions. One pride.”, iar unele Sky Train-uri sunt acoperite de reclame Honda cu Manchester United.

20. Hamacele din bambus sunt incredibil de comode. Pe testate.

M-am înființat foarte punctuală la halele TimCo, deși la ora 18:30 când am plecat eu încă nu începuse partea simandicoasă cu bufet și speech-uri. Perfect, din punctul meu de vedere, pentru că aia este partea care variază între a mă plictisi/irita la asemenea eventuri artistice. Am fost să mai văd niște lume pe care nu am văzut-o demult și să mai rămân un pic perplexă în fața celor expuse. Sunt prima care recunoaște că nu prea „le am” cu arta , dar tactica cu care abordez lucrările este una de rebusist. Nu pe principiul „ce a vrut autorul să ne spună?”, că aia e treaba lui. Treaba mea e să îmi dau seama dacă eu aud/văd ceva și îmi reușește mai des decât la rebusuri.

Mai jos sunt niște imagini de astăzi, pentru că vineri nu aveam la mine aparatul. Dacă sunteți curioși, până vineri puteți face o vizită. Probabil veți găsi ușa încuiată, ca mine, dar nenii care stau de pază la Arsenal au cheile și vă dau drumul înăuntru. O parte din lucrările expuse sunt proiecții și e niscaiva aparatură pe acolo, de aia partea cu încuiatul.

Am tot soiul de idei din astea crețe și hippiote care nu prea cadrează cu ce a fost lumea dresată să aprecieze ca valori de referință de vreo 65 de ani încoace. Mai am scăpări și recunosc că e perfect adevărat că e mai ușor să filosofezi abstract despre fericire când nu te sâcâie gândul următoarei facturi sau următoarei rate, dar în general nu pot înțelege în ruptul capului de ce țelurile atâtor oameni se leagă de cât mai mulți bani, cât mai repede, de o casă cât mai nu-știu-cum, o mașină cât mai așa, un telefon cât mai pe dincolo și toate mai ceva ca ale vecinului. There simply has got to be more to it.

Pare genul de concluzie la care lumea dă aprobator din cap, da dom’le, așa e, apoi își vede de treburile zilnice ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Rămâne o chestie menționată în proverbe, cântece sau cărți bune de scos de la naftalină când se simte omul mai sfătos. Între două reprize de „vai, dacă aș avea mai mulți bani”. Ideea este sintetizată perfect în introducerea la The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy:

        Far out in the uncharted backwaters of the unfashionable end of the western spiral arm of the Galaxy lies a small unregarded yellow sun.
        Orbiting this at a distance of roughly ninety-two million miles is an utterly insignificant little blue green planet whose ape-descended life forms are so amazingly primitive that they still think digital watches are a pretty neat idea.
        This planet has – or rather had – a problem, which was this: most of the people on it were unhappy for pretty much of the time. Many solutions were suggested for this problem, but most of these were largely concerned with the movements of small green pieces of paper, which is odd because on the whole it wasn’t the small green pieces of paper that were unhappy.
        And so the problem remained; lots of the people were mean, and most of them were miserable, even the ones with digital watches.

Mă mai liniștea întrucâtva să descopăr așa ceva în cărți, dar realitatea continua să îmi arate modele de urmat în a căror descriere abunda până la depreciere cuvântul „succes” definit foarte rigid și să îmi arate cu degetul tot soiul de ecuații care se reduceau mai mult sau mai puțin la = f($), la care geniul ne-matematic din mine urlă „Wroooong!” mai ceva ca Depeche Mode.

Până și bunăstarea unei națiuni este definită adesea de contabilitatea ei, ca acel faimos „PIB” cu care se tot aruncă în dreapta și în stânga. Toată lumea pare să uite în mod convenabil că împărțirea pe cap de locuitor înseamnă o medie aritmetică, iar cifra rezultată nu mai spune nimic despre nimeni, cu atât mai puțin despre buna sau proasta stare. Dacă Ana și George sunt frați iar Ana are zece mere și George nu are nici unul, frații au în medie 5 mere fiecare, am tras linie și am încheiat. Un studiu calitativ ar ajunge probabil la concluzia că cele 5 mere pe cap de frate sunt total inutile, având în vedere că George plânge de mama focului că vrea și el un măr iar Ana nu e nici ea prea mulțumită pentru că de fapt, ea ar prefera pere.

Imaginați-vă surpriza mea când am aflat azi din pură întâmplare că există o țară care folosește ca indicator oficial al bunăstării „fericirea națională brută”. Iar pentru a preveni suspiciuni orwelliene, ea nu este definită drept adularea vreunui Mare Frate. Probabil nu ar trebui să mă mire că noțiunea provine dintr-o țară cu tradiție buddhistă.

Ceea ce mă suprinde însă, este că inițiativa provine din partea monarhului absolut al Bhutanului. În 1972, când i-a trecut prin cap ideea, era cel mai tânăr suveran din lume, la 18 ani. Și-a desăvârșit educația în Bhutan, India și Marea Britanie și a studiat la Universitatea din Houston. Este (sau mai bine zis a fost) al patrulea Rege Dragon al Bhutanului și are patru neveste, care îi sunt toate surori. În timpul domniei sale au pătruns în țară televiziunea și internetul. A ordonat organizarea primelor alegeri parlamentare libere în țară în 2008 înainte de a abdica în 2006 în favoarea fiului său. În 2008, în Bhutan a fost adoptată Constituția care stabilea organizarea statală ca fiind o monarhie constituțională democrată. Pentru că wiki knows best:

The current Constitution is based on Buddhist philosophy, international Conventions on Human Rights, comparative analysis of 20 other modern constitutions, public opinion, and existing laws, authorities, and precedents. According to Princess Sonam Wangchuck, the constitutional committee was particularly influenced by the Constitution of South Africa because of its strong protection of human rights.

Numita prințesă, născută în 1981, fiica regelui abdicat și sora celui actual, este licențiată în relații internaționale a Stanford University și are un masterat în drept absolvit la Harvard.

Și, evident, politicile guvernului din Bhutan urmăresc Fericirea Națională Brută ca indicator pentru măsurile și politicile pe care le implementează. Așa abstract și ne-științific (dacă echivalăm științific cu cuantificabil) cum pare conceptul, a făcut niște urechi de specialiști să se ciulească, măcar din curiozitate. Aveți mai jos explicația sub forma unui filmuleț.

Click here to view the embedded video.

Iar acuma să revenim la ideea mea inițială și la cum am ajuns să vă povestesc despre politica unui stătuleț din creierii Himalayei, sufocat pe hartă între China și India. Un anume nene artist numit Jonathan Harris a publicat un site rezultat din proiectul său intitulat Balloons of Bhutan. Timp de două săptămâni în 2007, a stat de vorbă cu 117 bhutanezi despre fericire: ce înseamnă pentru ei, ce aminitiri fericite au, gluma preferată, nivelul fericirii pe o scală de la 1 la 10 și să numească o dorință. Au primit baloane colorate în funcție de răspunsuri, iar pe un balon de culoarea lor preferată a fost notată dorința. Baloanele cu dorințe au fâlfâit vesele alături de bilețele cu rugăciuni la Dochula.

Poveștile individuale precum și imagini cu fețele, mâinile, baloanele și dorințele oamenilor pot fi vizionate / ascultate integral pe site și unele conțin lecții care nu ne-ar strica. Aveți tot acolo și o statistică a vârstei, ocupației, culorii de balon alese și a „notei la fericire” pe care și-au acordat-o.

http://balloonsofbhutan.org

Click here to view the embedded video.

Scurt pe doi, thank you și voila rezultatele unui photo shooting cu păsăroiul meu cadou

We don’t talk about love
We only want to get drunk
And we are not allowed to spend
As we are told that this is the end
A design for life

 Duminică

Cum spuneam, duminică am mers din timp pe insulă, ca să ajung la The National, că mi s-a spus că merită. Având în vedere că pe White Lies i-am „cunoscut” în condiții similiare, m-am conformat . Am ajuns devreme, în timp ce pe scena principala să desfășurau Gogol Bordello, care, cum am mai menționat, m-au lăsat cam rece, și nu pentru că nu s-ar fi agitat ei. Mă rog, reacție subiectivă, nu prea mă atrag chestiile astea… etno. Am început să înaintez finuț împreună cu mulțimea care se strângea pentru National. Nu prea știam la ce să mă aștept, nu le cunoșteam nici o piesă. De atunci însă îmi revin periodic în cap Afraid of Everyone și Fake Empire, așa că e de bine.

După cum remarca un amic, piesele nu sunt neapărat făcute pentru a fi cântate la festivaluri, însă trupa s-a descurcat foarte bine. De altfel, Matt Berninger îmi amintește puțin de Joe Cocker. Că o fi tonul vocii parcă un pic răgușite, sticla cu care își ungea permanent gâtlejul sau barba de vină, omul s-a simțit bine pe scenă și ne-a comunicat-o și nouă. S-a dat jos de pe scenă, s-a cățărat pe garduri, a făcut glume cu colegii de trupă între piese (frații Dessner s-au trezit fiecare cu o pălărie din public pe cap, una de marinar, una de paie), ba la un moment dat a sărit gardul în public și a intrat bine de tot în mulțime în dreapta mea. Moment în care mulțumea a țâșnit spre el, iar eu am tâșnit spre gardul din față – mișcare strategică de altfel. Pentru că nu am mai dat drumul gardului până la finalul serii, doar am alunecat mai spre mijlocul lui

Următorii pe care am avut ocazia astfel să îi văd de aproape au fost Manic Street Preachers, și ei pentru a doua oară pe lista mea. Dacă l-a B’estfest am vrut să îi văd și mi-au plăcut, aici au avut o prestație absolut bestială. În public flutura dragonul de Wales nu departe de tricolorul României iar în dreapta mea era o rusoaică la vreo douăzeci și ceva de ani împreună cu mama ei care se agita și cânta de mama focului. Cred că venise special pentru Manics.

Băieții au prestat toată lista de hituri la care te poți aștepta de la ei iar publicul a reacționat pe măsură (un entuziasm pe care eu la București acum doi ani nu îl prea simțisem): Your Love Alone Is Not Enough (piesă cântată în original în duet cu Nina Persson de la The Cardigans), Motorcycle Emptiness, Everything Must Go, You Stole the Sun from My Heart – chestiile alea „britpop” care sunau bine la MTV prin anii 90 și încă sună adevărate. A Design for Life a fost introdus de James Dean Bradfield drept „the song that meant our comeback, rebirth or whatever dramatic word you want to attach to it. It’s nothing like that, this is just a Welsh drinking song”. A fost de fapt piesa cu care îi descoperisem eu în 1996 și conține unul din exemplele mele de misheard lyrics. Pricepusem eu că băieții sunt supărați, numai că în loc de „I wish I had a bottle… to show from where I came”, eu înțelesesem „I wish I had a father”.

A urmat momentul de piele de găină, cu James cântând Everlasting acustic și solo, adică împreună cu noi, fără colegii de trupă, urmat de Postcards from a Young Man de pe cel mai recent album semnat Manic Street Preachers, Suicide is Painless și un adio la care s-a dezlănțuit toată lumea – imnul antifascist If You Tolerate This, Then Your Children Will Be Next, al cărui clip îmi dădea întotdeauna fiori.

Când luminile s-au stins după Manics, a urmat freamătul în așteptarea headlinerilor White Lies. Acum doi ani, au cântat la București pe o ploaie torențială, undeva în momentul ingrat când fanii lui Patrice plecau acasă să se usuce iar fanii The Killers încă nu sosiseră la Romexpo. Au rămas (sau au venit) să țopăie prin balta adâncă din fața scenei doar câteva sute de oameni, majoritatea refugiați pe unde puteau, însă băieții și-au dat silința de parcă era concertul lor propriu și personal cu mii de fani în public. Ceea ce, cel puțin asupra mea, nu a rămas fără urmări. Eternul reproș că încearcă să copieze Joy Division mă calcă pe nervi – m-ar bucura să fie cât mai mulți cei care vor să fie Ian Curtis și mai puțini ăia care vor să fie din alții…

Îi așteptam așadar cu nerăbdare să văd cât au crescut. Au început în forță direct cu Fairwell to the Fairground, una dintre cele mai reușite piese de pe primul album. Aproape tot concertul au alternat piesele de pe primul album cu cele de pe Ritual: după Strangers a urmat To Lose My Life, apoi Holy Ghost și tot așa. Au vorbit puțin dar au cântat bine și s-au bucurat în mod cât se poate de evident de adulația fanilor (respectiv a fanelor). De altfel, mărturisiseră pe Facebook că aveau oarece emoții să apară ca headlineri la un festival de asemenea anvergură, pentru că nu știau dacă sunt pregătiți. Eu spun că au făcut față cu brio.

La Death, piesa care i-a consacrat, publicul a explodat. Cei de la Security au dat din cap amuzați de valul de urlete (de altfel, foarte profi și foarte prompți indivizii – un surfer prea entuziast a fost escortat fără prea mare blândețe înafara perimetrului îngrădit pentru ca după vreo 10 minute, băieții să salte peste gard o fată căreia i se făcuse rău, apoi pe prietena ei pentru a le duce la cortul de prim ajutor). Trupa s-a retras pentru a reveni după câteva minute de urlete pentru un bis de trei piese. Au încheiat evident  fulminant cu Bigger Than Us, cu care a spart gheața mainstream.

Așadar, o să casc ochii pe site-ul festivalului și la anu’. Că a dat ursul de miere și tare îi place

It was a thousand to one and a million to two
Time to go down in flames and I’m taking you
Closer to the edge
No I’m not saying I’m sorry
One day maybe we’ll meet again

Sâmbătă

Sâmbăta concertistică am început-o alături de Kaiser Chiefs, care s-au desfășurat în fața decorului care declara titlul ultimului album, The Future Is Medieval. I-am „cunoscut” la București acum doi ani la B’estfest iar „desfășurat” este ceea ce în engleză se numește „understatement” (lingviștii puritani să mă lumineze și pe mine asupra traducerii exacte). Dacă ați văzut filmul Over the Hedge, vocalul Ricky Wilson are aproximativ nivelul de energie al veverițoiului Hammy după ce bea cafea. Sare, aleargă, se cațără, coboară în mulțime, se urcă înapoi, își dă singur startul pentru curse pe scenă, apoi o ia de la capăt – toate astea în timp ce Never Miss a Beat, vorba piesei lor omonime.

De altfel, trupa are destule piese calificate drept „indie anthems”, numai bune de cântat la concerte ca fundal pentru dezlănțuinea trupei și a publicului deopotrivă așa că nu este de mirare că te mai trezești cu un crowd surfer în brațe la I Predict a Riot. Să te ferească toți sfinții să nu sari și să nu scandezi pe Angry Mob sau să nu declari sus și tare Everyday I Love You Less and Less deși e clar că mulțimea îi adoră și plutește așa departe încât Oh My God, I can’t believe it, I’ve never been this far away from home. Mai ales când, după toate declarațiile făcute camerei MTV care transmitea concertul celor care doreau să îl urmărească din cealaltă parte a insulei, solistul a înfășurat de ea microfonul și a împins brațul camerei spre mulțime. Care s-a conformat. Și care cum apuca, lua microfonul, își urla versul de refren și apoi îl dădea mai departe.

Cel mai fain moment al concertului lor a fost însă când bateristul l-a întrerupt câteva clipe pe Ricky, a tras spre el microfonul și a arătat în mulțime „Look, there is a real fan”. Solistul, mulțimea și camerele s-au îndreptat spre persoana indicată. Era o fată în scaun cu rotile, ridicată de cei din jur. Vedea chiar mai bine decât de pe platforma special amenajată în acest sens. De altfel, pe insulă este loc de campare special amenajat pentru persoanele cu handicap, Ability Park, unde beneficiază de facilități specifice, asta pe lângă platforme speciale la concerte. (Nu-i așa că la Heaven totul a revenit la „normal”?). Oricum, timp de câteva secunde, fata a devenit vedeta concertului, în aplauzele trupei și scandările mulțimii.

Dacă la Kaiser Chiefs a fost nebunie, la 30 Seconds to Mars s-a dezlănțuit iadul. Sau raiul pe Pământ, depinde cum privești. Urletele au început din timpul soundcheckului și s-au intesificat când s-au stins luminile. Primul și-a făcut apariția bateristul Shannon care a început să zvânte tobele în bătaie ajutat de unul dintre roadies, care s-a bucurat astfel de cele două minute de glorie. Din Escape nu s-a auzit mai nimic, trupa fiind acoperită de fani. Și-au luat revanșa cu hituri la foc rapid – Beautiful Lie, Attack, This is War, cu fragmente din clipuri proiectate în spatele scenei și jocuri de lumini. De altfel, atât la intrarea în insulă cât și pe ecrane înainte de concert, publicul era avertizat asupra faptului că showul folosește stroboscoape, ceea ce poate produce probleme persoanelor care suferă de epilepsie.

Jared nu a cântat nici o clipă singur, așa cum nu a stat nici o clipă locului – cu excepția momentelor acustice. Înaintea unui astfel de moment a început să fredonze Rehab și a anunțat că trupa primise un telefon cu câteva luni înainte, organizatorii întrebându-i dacă sunt de acord să cânte o piesă în duet cu Amy Winehouse. Au acceptat, dar momentul a fost apoi anulat când Amy a renunțat la concert din cauza unor probleme personale. „And now we all know just how serious these probleme were. So this is for Amy” – urmând Modern Myth în versiune acustică, cu publicul invitat să își scoată și să își aprindă celularele (nu se mai folosesc brichete) și câteva zeci de mii de persoane au intonat Goodbye-urile sfâșietoare.

„Do you know a song called Hurricane?” am fost întrebați din fața scenei. Atâta le-a trebuit fetelor din mulțime, să întrebe Jared cu disperare „do you really want me?” în repetate rânduri. De altfel, una a fost destul de inspirată să își poarte părul într-o creastă roz. Pentru că într-un moment de solo, Jared a reperat-o în mulțime. „You! The girl with the pink mohawk! I want you on stage fucking right now!”. Cei din security s-au conformat și au ajutat-o să sară gardul și să urce pe scenă alături de trupă. Cu publicul „dresat” bine să urle NO! NO! NO! a explodat apoi la scurt timp Closer to the Edge iar băieții au părăsit pentru prima dată scena. Asta doar așa, ca să ne tachineze. Au revenit la fel de în forță cu Night of the Hunter pe țeavă și The Kill.

De altfel, Jared avea publicul la degetul mic. Trebuie să fii puțin țicnit să pui câteva zeci de mii de oameni să se lase pe vine pentru ca apoi să sară și să insiști să se conformeze. Și s-au conformat. Seara s-a încheiat cu vreo alți 30 de fani din primele rânduri care au fost urcați pe scenă, inclusiv un anumit Patrick invitat să își salute prietenii la microfon înainte ca seara să se încheie fulminant cu Kings and Queens.