Cred că fiecare din noi, copil fiind, a trecut prin vizite la rude, prieteni sau cunoştinţe ale familiei. Cât de plăcută sau de neplăcută era vizita respectivă depindea în mare măsură de ce aveai de făcut ca să treacă timpul în timp ce adulţii îşi vedeau de discuţiile lor “de oameni mari”. Eu primeam adesea câte o jucărie care să mă ţină ocupată. Dacă îşi îndeplinea scopul, tot restul în jur era şters – în speţă adulţii şi discuţiile lor plictisitoare. Dacă nu aveam ce face sau nu îmi plăcea ce mi se oferea, vizita respectivă era întotdeauna o corvoadă.

Una din cele mai plicticoase era la cea la o doamnă în vârstă, undeva între 700 şi British Council. Locuinţă cu camere înalte, o tanti venerabilă de vârsta bunicii şi fiica ei de vârsta mamei, care pe deasupra era profesoară de matematică. Nu ştiam eu pe vremea aia ce este matematica, decât că e ceva groaznic. Masă înaltă cu faţă de masă din macrameu, mobile lustruite şi nici o jucărie în afară unui cub Rubik care m-a făcut să rămân cu frustrări ever since. Cub Rubik aveau şi naşii mei, dar mai era acolo şi un puzzle imens (sau mie aşa mi se părea) cu o corabie cu pânze şi o uşă la terasă de pe care vopseaua se decojea în mob absolut fascinant.

O tanti la care îmi plăcea să merg avea o casă de păpuşi veche, total neinteresantă pentru că eu nu m-am jucat niciodată cu păpuşi. Mai avea însă o tabletă de desen cu ‘nisip’. Apăsai cu un stilus special ca să desenezi şi apoi o întorceai si o scuturai ca să ştergi. Plus că îmi dădea sirop de trandafiri, aşa că eu îmi vedeam de sirop şi de desene până la terminarea vizitei. La plecare treceam prin curte, unde vecinii aveau un câine lup la care tot vroiam eu să merg şi nu aveam voie. Ah well, life sucks.

Un nene bătrân avea pe perete rafturi şi răftuleţe pline cu sculpturi mici şi cu miniaturi, în principal modele de maşini oldtimers, absolut fascinante. Era fost angajat la Ford şi avea un puzzle de plastic cu o maşinuţă Ford pe care mi l-a şi făcut cadou. Trebuie să îl caut, precis îl mai am pe undeva. De altfel, nenea era foarte simpatic, făcea conversaţie, ne plimba alegând special localuri care aveau şi teren de joacă pentru copii şi în general era un moşulic atât de dulce încât merita să suport înţepăturile mustăţii nevestii-si când mă pupa. În consecinţă nu e de mirare că dintre toate cunoştinţele de vizitat, era preferatul meu.

Când “vizitaţii” aveau copii, aceştia primeau sărmanii rolul de babysitter şi/sau entertainer pentru mine. Presupun că  ei nu erau foarte încântaţi şi la drept vorbind nici eu. Eram un copil destul de timid şi nu mă simţeam în largul meu. A fost însă o dată când mi s-a părut că nu am stat destul. “Babysitterul” meu era un tip cu nişte ani buni mai în vârstă decât mine pe care îl chema Zeno. În timp ce bunicile noastre îşi vedeau de cafeluţă, m-am dus în camera lui Zeno şi… am rămas cu gura căscată. Parcă păşisem într-un acvariu. Pereţii camerei înfăţisau un peisaj submarin, cu alge, peşti, scoici şi tot tacâmul. Ba mai mult, era pictat chiar de el. Fiind pasionat de pictură şi tot ce ţinea de ea, ne-am aşezat frumos în mijlocul camerei cu nişte foi şi nişte tuburi de tempera. Atunci am învăţat eu despre culori primare şi secundare, ce cu ce să amesteci ca să îţi dea o anumită culoare, etc. A fost una din cele mai reuşite vizite în care am fost în calitate de “atârnache”.

]]> http://arashi.me/2010/06/jucarii/feed/ 3 http://arashi.me/2010/06/barcelona/ http://arashi.me/2010/06/barcelona/#comments Mon, 14 Jun 2010 12:32:47 +0000 Arashi http://arashi.me/?p=1596 Prima dată am auzit de carte chiar în oraşul ei natal. Era anul trecut în martie şi “fugisem” de ziua mea de naştere cu Sam la Barcelona. Acolo la librăria fnac şi-a cumpărat ea Umbra Vântului a lui Carlos Ruiz Zafon, carte a cărei acţiune are loc taman în Barcelona. Anul acesta, tot prin martie, am pus şi eu mâna pe carte în cursul unei plimbări fără vreun scop anume la Cărtureşti. Am văzut titlul şi în parte datorită entuziasmului lui Sam, în parte datorită propriei mele nostalgii legate de Barcelona, am luat-o frumos în braţe şi m-am dus la casă cu ea.

Şi aşa am aflat de ce taximetristul nostru foarte vorbăreţ ne povestea că strada Escudeilleres (unde se afla hotelul nostru) este “muy perigrosa” – în Barcelona vremurilor lui Franco se pare că întreaga zonă era rău famată iar străduţa noastră era adresa unei prostituate care apare ca personaj pe vreo două pagini.

Despre carte, în afară de faptul că mie mi-a plăcut foarte mult, nu prea ştiu ce să spun. Am mai spus şi cu altă ocazie că nu îmi place să fac recenzii şi că nu mă pricep neam la aşa ceva. Mie îmi place şi basta iar la cărţi mi-e la fel de greu ca în cazul muzicii să explic cum şi de ce. V-aş spune cu dragă inimă măcar ce gen este, dar asta e şi mai complicat. Dramă, thriller, poveste de dragoste dificilă/imposibilă, aventură detectivistică cu aromă de supranatural şi cu referinţe directe la “vremurile tulburi” care îi servesc drept cadru.

Nenea Zafon se joacă frumos cu cuvintele şi cu decorul oraşului. Probabil au dreptate criticii şi e pe alocuri over the top – de serios, de (melo)dramatic,  de deus ex machina – dar sincer, puţin îmi pasă. Pentru că all in all, mie mi-a plăcut mult şi povestea m-a prins.

La fel cum de altfel m-a prins şi Jocul îngerului care are loc în acelaşi decor de acum familiar al Barcelonei, cu o întâmplare care porneşte din acelaşi loc fabulos care este Cimitirul Cărţilor Uitate, devenind o versiune catalană a mitului lui Faust. Ceva mai mult supranatural, mai mult suspans, mai mulţi morţi şi în general o atmosferă mai apăsătoare. Eroul cărţii de data aceasta este un scriitor, nu un cititor, însă apar sporadic în scenă personaje cunoscute precum familia de librari Sempere sau bătrânul Isaac care este paznicul Cimitirului.

All in all, ambele romane sunt nişte declaraţii de dragoste la adresa cărţilor şi a unei Barcelone capricioase. La care cine naiba nu poate subscrie după ce le-a cunoscut?

Mi-am adus aminte recent de o comparaţie pe care o folosisem mai demult pentru a-mi ilustra punctul de vedere. Contextul de atunci era o cunoştinţă care îşi depusese un CV cu skillurile unei anumite limbi străine umflate cu pompa, la care eu am strâmbat din nas. În ideea că eu aş intra în pământ să mă laud cu ceva şi pusă în faţa faptului să nu prestez. Comparaţia pe care o folosisem atunci era cu jocul de cruce. Cum că eu, cu o mână de juveţi şi nouari nu voi supralicita vreodată zicând că fac trei puncte.

Din punct de vedere practic, se pare că în real life, strategia funcţionează. Că o fi noroc, că or fi calităţile persoanelor în cauză (şi rămân la părerea că pentru a aplica metoda, pe lângă acele calităţi trebuie să posezi şi un obraz gros), că acţionează şi ceva “merge şi-aşa”… beats me. Cert este că văd mereu pusă în practică chestia asta şi culmea!, nu le pică cerul în cap. Nu ştiu, probabil iar arăt eu cu degetul în direcţia greşită şi de fapt ciudată nu este lumea în care se petrec absurdităţi, ci percepţia mea distorsionată. Şi, se pare, inflexibilă şi enervantă.

Încercarea de a ignora chestiile de acest gen îmi aminteşte de o profă din liceu. Ne preda literatură universală, unii ziceau că mai emana câte un dampf de alcool şi toţi erau de acord că e ţicnită şi incompetentă. Într-una din zile, în acea ultimă oră din zi când aveam cu ea, trebuia să ne mutăm în altă sală. Era la parter, fără ferestre spre exterior, doar cu o uşă care dădea într-o debara care la rândul ei avea un gemuleţ spre o curte interioară de 2 pe 2 fără uşă. “Curtea” era populată de o sumedenie de porumbei, deci pe jos se îngrămădeau pene căzute şi dealuri de găinaţ (sau porumbaţ). Mirosul în zilele de vară era pe măsură, iar în sala aceea se simţea cel mai tare. Replica profesoarei când i-am spus să lăsăm măcar uşa deschisă a fost “Faceţi abstracţie de miros.”

În aceeaşi măsură în care s-a putut face abstracţie de putoarea nenorociţilor de porumbei (unei colege i s-a făcut rău), pot eu face abstracţie şi de aberaţiile astea din jur. Da, at the end of day ajung la un soi de stare de abrutizare, când frecvenţa incidentelor de acest gen le conferă pe nedrept statut de “normalitate”. Ajung să dau din umeri cu oboseală. Dar undeva în fundul sufletului meu mic şi negru nu pot să nu mă enervez.

Încerc să ajung din nou la minunata stare de zen din toamna trecută când ajunsesem la convingerea – deloc religioasă şi poate nici măcar spirituală – că dacă nu intervin eu pentru a pune beţe în roate cu nervii, temerile şi frustrările mele, până la urmă toate piesele unui gigantic puzzle vor cădea de la sine în poziţia potrivită şi totul se va rezolva cu timpul, dacă i se permite. Ştiu, sună îngrozitor de siropos, coehlic şi poate chiar fatalist. Dar senzaţia aia de linişte pe bune, neindusă artificial de încercări de a face abstracţie a fost sublimă.

Click here to view the embedded video.

Aşa, şi ca să sărbătorim cum se cuvine acest eveniment, zic eu că ar fi cazul să onorez leapşa cărturească de la Richie. Care leapşă cere să enumerăm zece personaje preferate din cărţile copilăriei. Încerc să o fac oarecum cronologic deşi nu mai ţin exact minte ordinea iar multe dintre cărţi le-am citit, recitit şi răscitit.

• Bertoldo. Bertoldo este (alături de fiul său Bertoldino şi nepotul Cacasseno) protagonistul unor povestiri italienişti, un fel de rudă de la Verona a lui Păcală sau Nastratin Hogea. Cât se poate de urât şi ager la minte pe măsură, el devine consilierul regelui, spre ciuda bufonului acestuia şi ne face să râdem pe seama celor doi pâna la moartea sa pentru că nu i s-a servit o ciorbă de fasole. Din cartea asta, maaare, cu desene cât pagina, îmi citea tata pe când eu eram prea mică să o fac.
• Harun-al-Rashid. Cu legendarul calif din 1001 nopţi am făcut cunoştinţă în timp ce îmi citea mama dintr-un volum pentru copii cu respectivele poveşti arabe. Ne-am “împrietenit” apoi în timp ce ascultam nenumăratele discuri de vinil cu poveşti (cam până le învăţam pe de rost).
• Habarnam. Acesta este un alt erou preferat din aceeaşi perioadă. Tot carte de format mare, cu coperţi tari, albastre, despre nişte omuleţi miiici-miiici, de genul Schlumpfilor. Habarnam era marele pierde-vară şi personajul principal. Cine doreşte să îi citească aventurile, poate găsi cartea lui Nikolai Nosov online, cu tot cu desene.
• Old Shatterhand. Prima carte pe care am citit-o eu singurică a fost volumul 5 din Winnetou. Asta pentru că nu ştiam semnificaţia celor 5 stele de pe copertă. Am citit şi răscitit toate cărţile de Karl May pe care am pus mâna de atunci şi probabil că în mare parte le datorez gustul pentru lectură.
• Elijah Baley din Soarele gol al lui Isaac Asimov. După Winnetou, am căutat şi eu prin raft ceva care să îmi atragă atenţia şi aşa am ajuns să citesc primul SF din viaţa mea. Chiar mă gândeam recent că ar trebui să recitesc  cartea şi eventual să o şi pricep de data asta, deşi de plăcut mi-a plăcut de atunci.
• Rob Roy. După epoca lui Karl May a urmat la mine epoca lui Walter Scott şi am înlocuit westman-ii cu cavalerii. După Rob Roy au urmat Ivanhoe, Quentin Durward şi tot restul.
• El Cid şi Regele Arthur. Dacă tot era vorba de poveşti medievale cu regi, cavaleri şi fapte de vitejie, am continuat în acelaşi fel cu o carte frumos copertată, cu cele mai frumoase poveşti şi epopei de acest fel repovestite. Cei doi eroi au fost întotdeauna preferaţii mei. Fan Arthur am rămas multă vreme, mai ales după ce am descoperit Ceţurile Avalonului ale lui Marion Zimmer Bradley şi…
• Ulise. Ei bine, eu nu am citit Legendele Olimpului. Sursa mea era o carte cu coperţi cartonate maro, cu un semn de carte din pânză, roşu şi cu pagini foarte lucioase, pline de ilustraţii de fresce, vase greceşti şi alte asmenea – Legendele şi miturile Greciei antice de N.A. Kun. Poveştile medievale provenite din varii ţări ale Europei şi miturile greceşti mi-au deschis apetitul pentru alte asemenea aşa că două dintre cărţile mele preferate au fost una de basme ruseşti (şi acuma cred că în folclorul lor se găsesc probabil cele mai frumoase) şi una de poveşti… africane, mongole, indiene, chinezeşti.
• Paul Atreides. Ei bine, da. Am citit Dune când a apărut prima dată la Nemira. Halul de ferferniţă a primelor două volume stau mărturie. Am mai povestit cu altă ocazie despre acest love story al meu aşa că nu voi insista.

Ah, era să uit: leapşa e “la liber”.

Oricine a fost elev la Lenau, îl ştie pe Lică. S-ar putea să îl ştiţi şi dacă nu aţi fost elevi acolo. Poate l-aţi întâlnit în zona centrală a oraşului sau poate l-aţi văzut la vreun meci al lui Poli. Îl puteţi recunoaşte după fularul alb-violet pe care îl poartă fie vară, fie iarnă. După treningul în care este mereu îmbrăcat. După claia de păr negru din cap, deşi între timp a început să fie vârstat de şuviţe cărunte. După mersul oarecum săltat şi ţinuta un pic şleampătă.

Uite, Lică este un personaj pitoresc care ar trebui să apară pe ultima pagină din prostioara aia de Adevărul de seară. Că oricum apar acolo toate aberaţiile. Iar Lică nu e cu nimic mai puţin interesant decât tanti Floarea care vinde roşii în 700, decât puştiul ospătar sau tanti inspectoare de poliţie. Din contră.

Habar n-am care e numele lui complet. Nu ştiu nici prea multe alte detalii biografice. Am auzit odată cum că ar fi fost copil orfan. Ni s-a spus pe când eram la şcoală “Nu îi faceţi probleme lui Lică, să nu îl dea afară. A fost orfan şi şcoala asta înseamnă totul pentru el.” dar habar nu am dacă sau cât de adevărat este. Probleme îi făceam dacă ieşeam în pauză din şcoală şi nu ne întorceam la ore. Că Lică era bun şi ne lăsa, alţi portari nu. Dar Lică era un fel de complice cu elevii. Ne saluta pe toţi cu “ceau” şi noi îi spuneam pe nume şi câteodată juca fotbal cu noi în curte.

Îl mai văd şi acum din când în când prin oraş. Şi pe el, ca şi pe domnul Raţă, l-a marcat trecerea timpului. Şi tot la fel, este o piesă de puzzle insignifiantă, dar fără de care întreg ansamblul ar fi mai puţin lipsit de farmec şi de culoare. Mai ales de violet.

Noob: Contrary to the belief of many, a noob/n00b and a newbie/newb are not the same thing. Newbs are those who are new to some task and are very beginner at it, possibly a little overconfident about it, but they are willing to learn and fix their errors to move out of that stage. N00bs, on the other hand, know little and have no will to learn any more. They expect people to do the work for them and then expect to get praised about it, and make up a unique species of their own.

pízdă (pízde), s.f. – Organul genital femeiesc. – Mr. chizdă. Sl., cf. bg. dialectal, slov., ceh., pol. pizda, sb. pižda, rus. pizdá (Miklosich, Slaw. Elem., 35; Cihac, II, 260; Vasmer, II, 355). – Der. pizdi, vb. (a o încurca, a o păți).

Nu cred că mai e vreun secret pentru cineva că a bună parte din timpul şi neuronii mei sunt păpaţi jucând 9Dragons (sau nu ar trebui să fie ) şi asta de vreun an de zile. De ceva vreme şi-a făcut simţită prezenţa în chatul jocului un mod de comunicare deranjant, cel puţin pentru mine. Exista şi înainte, dar nu cu această intensitate încât să îl remarc ca pe ceva supărator. Erau nişte linii de dialog mai degrabă sporadice care acuma încep sa devină preponderente.

Că limbajul online este supus unui proces de “degradare” (termenul e subiectiv, dar eu aşa îl percep) accelarată cred că e uşor de observat, mai ales că mulţi ne declarăm aversiunea faţă de aşa numitul limbaj de mirc sau scriere de chat (scz dak u te grabeshty shi nai timp sa vb altfel). În cazul jocului, totul se învârte în jurul controversatului “noob”. Nu newbie, ci noob. Varianta cu intenţie de jignire.

Mai nou, a devenit modul comun de adresare, împreună cu tot soiul de variante “degradate”: noobs, nubs, naabs şi alte asemenea. Din sfera în care era folosit drept “noob!” la supărare sau ca admonestare prietenească şi oarecum complice când un prieten făcea câte o greşeală, a devenit un mod curent de adresare. A început cu: mori – “noob!”; omori tu – “noob!”; n-ai nu ştiu ce echipament – “noob!”; pui vreo întrebare, orice întrebare – “noob!”.  S-a ajuns la faza în care în loc de “hello all” să se folosească “hello noobs/nubs/nabs” înainte de a posta un anunţ sau în loc de bună ziua. Ok, mintea mea de modă veche zice că pervertirea sensului unui cuvânt în halul ăsta nu e ok. Folosirea în paralel cu intenţia de jignire e şi mai aiuritoare.

Şi uite-aşa, mi-am adus aminte un episod similar din real life. De prin clasa a zecea, când am auzit pentru prima dată apelativul de mai jos care mi-a bulversat ideea de… “adresare”. Scenariul e următorul: pauză la şcoală; colega A.R. intră în clasă de pe hol şi o strigă pe colega A.C. din fundul clasei (adică a auzit toată lumea): “Băi pizdă!”. Am ridicat nasul din treaba mea şi m-am uitat aiurită în jur. Mă aşteptam la o continuare cu înjurături, admonestări, ceartă… Continuare a fost “… vrei să mergem diseară la…” “Da, pizdă”. M-am uitat în jur şi se pare că eu eram singura frapată / oripilată. Restul lumii se pare că era la curent cu noua modă în materie de adresare între amici şi nu a băgat de seamă.

N-am înţeles niciodată nevoia asta de înjosire subconştientă (presupun… sau sper) a partenerului de discuţie direct de la apelativ. Şi nici bucuria (nu e termenul potrivit; căutam “readiness” sau “willingness”, asta ca să dau de lucru celor care comentează că nu ai cum să gândeşti în altă limbă şi că e anormal să o faci) cu care acel partener de discuţii se pretează la a accepta aşa apelativ care de fapt iniţial s-a vrut jignire / injurie / invectivă / degradare.

—-

Îmi tot vine în minte începutul de la Civil War al celor de la G’n'R: what we’ve got here, is failure to communicate. Some men you just can’t reach. (Men în sensul de people, să fie clar).

Asta aşa, ca să nu zic că am lăsat să treacă pe lângă mine prin blogosferă subiectul lipsei de respect. Şi ca să mă descarc de nervii provocaţi de noobii ăia cu “noob” al lor toată ziua

Dintre toate simţurile, cel al mirosului la mine este cel care declanşează cele mai clare şi punctuale amintiri. Ieri de exemplu, am ieşit din baie de la lucru. Fiind duminică, cele două băi nu fuseseră folosite frecvent de două zile. În faţa uşilor pe coridor se simţea un miros de apă stătută… pe care eram sigură că îl mai simţisem odată demult, exact acelaşi.

Întâi am avut impresia că era mirosul din preajma fântânilor sau pompelor de apă, precum fântâna din Unirii, dar acela e mai… mineral. După câteva secunde mi-am amintit cu ce îl asociam.

Când eram mică, mă jucam cu un vecin de bloc, Emi. Băteam mingea lui de baschet de pereţi până ne spunea vecina de la parter să ne găsim altceva de făcut. Când nu erau alţi amatori, ne chinuiam să scoatem din boxa de lângă scară şi apoi să asamblăm masa de ping-pong.

Evident, ne încălzeam şi la fel de evident ni se făcea sete. Ai noştri, fiind oameni cu scaun la cap, ne spuneau că nu avem voie să bem apă rece, transpiraţi şi încălziţi fiind. Dar nouă ne era sete! Aşa că recurgeam la soluţii alternative. În aceeaşi boxă era un robinet de apă rece, la care era ataşat un furtun luuuung gălbui, încolăcit pe o scară proptită de perete.  De la robinetul respectiv lua femeia de serviciu apă pentru a spăla pe jos în casa scării iar de furtun se serveau proprietarii de maşini pentru a şi le spăla. În mod evident, apa nu era taman de cea mai bună calitate. Dar ce bună era, rece-rece, când oboseam de alergat după mingi

Ei bine, în boxă (ticsită de unelte de grădinarit, butoaie, cutii, lăzi goale, cu două scări – una de lemn şi una de metal) era mereu răcoare şi un pic umed. Iar apa de la furtunul din care beam şi care băltea acolo în jurul scurgerii… ei bine, avea acelaşi miros ca cel pe care îl simţisem eu ieri.

L-am întâlnit iar ieri dimineaţă, în drum spre casă după o tură de noapte. Mi s-a părut… îmbătrânit. În dimineaţa asta, l-am revăzut. Abia umbla, se ţinea de şale ca şi când ar fi avut dureri.

Habar n-am cum îl cheamă. Nu ştiu nici unde stă, deşi ştiu că pe undeva aproape de mine. Îl ştiu de când eram copil dar asta doar sub numele de “Domnul Raţă”. Cândva, râsesem cu frate-miu de el şi îl poreclisem aşa din cauza mersului. Îşi leagănă tot corpul ba într-o parte, ba în alta atunci când umblă. De fapt, seamănă mai mult cu mersul unui pinguin, dar eu eram prea mică pentru a şti de pinguini. De aşa multă vreme îl ştiu. De când încă nu auzisem de pinguini.

Întotdeauna l-am întâlnit de-a lungul aceluiaşi drum, venind din sens opus cu mersul lui de raţă. Îl salutam întotdeauna pentru că eu consideram că îl cunosc – la urma urmei locuia în zonă şi îl vedeam aproape zilnic iar ai mei m-au învăţat să îi salut pe cei care îi ştiu. Întotdeauna ridica mâna în semn de salut şi îmi răspundea cu “Bună, păpuşico”.

De atunci, tot aşa îmi spune. Îl mai văd încă, din când în când, dimineaţa când mă întorc de la lucru. De obicei, nu mă gândesc prea mult la asta. E parte din peisajul familiar, parte din ceea ce trebuie să fie acolo. Ca şi clădirile pe lângă care trec de douăzeci de ani, pentru că drumul meu este în principiu acelaşi de când mergeam la grădiniţă.

Cum spuneam, nu îmi băteam capul. Îl salutam întotdeauna, el ridica întotdeauna mâna şi îi puteam citi pe buze cum spune “bună, păpuşico”. De prin liceu nu prea mai circul fără căşti în urechi, iar liceul l-am terminat demult. Nu opream niciodată muzica atunci când ni se încrucişau drumurile. Atât de puţină atenţie îi acordam acestui om pe care nu îl ştiam decât sub numele de Domnul Raţă şi care a făct parte din peisaj timp de aproape douăzeci de ani. Nici măcar nu s-a schimbat mult – arăta mereu la fel… sau cel puţin aşa aveam impresia.

Ieri am rămas şocată. Vedeam că îi este greu să umble şi m-am uitat mai atentă la faţa lui. A îmbătrânit. Mult. Douăzeci de ani. Şi probabil era şi bolnav. Dacă ieri am fost şocată să descopăr ce urme a lăsat timpul asupra acestui individ-raţă anonim, astăzi m-a cuprins mila. În mod evident, mersul îl obosea şi în mod la fel de evident, avea dureri.

S-a oprit să vorbească cu mine, lucru pe care nu îl mai făcuse vreodată. Niciodată nu făcuse mai mult decât să îmi răspundă la salut; de vreo două ori am schimbat nişte nimicuri de genul “Gata şcoala?” “Da, pentru azi” sau “Te întorci de la şcoală?” “Nu, de la lucru” “Vai, ce ai crescut.”, iar asta în timp ce treceam unul de altul, fără să ne oprim.

Ceea ce mi-a spus după ce mi-am dat jos căştile (da, am făcut asta) a fost ceva de genul “uită-te la mine, abia pot să merg… poţi să crezi?”. Replica mea a fost foarte cretină şi foarte ne-la locul ei: “Eh, bucuriile tinereţii”. A râs şi a zis “aşa e” înainte să ne vedem amândoi de drum. Nu m-am putut gândi decât la ce “glumă” idioată făcusem, deşi era perfect adevărată. Doar că nu era unul dintre acele adevăruri pe care să le arunci cuiva în faţă. Iar eu eram ultima persoană care să o facă, doar îi spusesem “domnul Raţă” toată viaţa mea. Dar pur şi simplu aşa mi-a ieşit.

M-a dus acasă întrebându-mă în ce stare va fi când îl voi revedea… şi m-a lovit gândul cum că va veni o zi când nu îl voi mai vedea deloc. Va dispărea din peisaj, ca un copac tăiat, ca o faţadă zugrăvită. Doar că mult, mult mai puţin evident. Pentru că este aşa de periferic şi insignifiant în “lumea mea”, deşi a făcut într-un fel mereu parte din ea, încât dacă nu ar fi fost aceste două zile în care să mă frapeze aspectul lui, probabil că nici nu aş fi realizat dacă dispărea.

Totuşi, în dimineaţa asta, ipotetica sa viitoare dispariţie îmi părea o mică tragedie. O mică tragedie egoistă. Nu i-aş fi dus dorul lui ca persoană, ci lumii copilăriei mele care ar fi fost lipsită de o aparent neimportantă piesă de puzzle.

Dar este o piesă din multe. Ca piesa care a dispărut când a fost nivelat deluşorul pe care îl foloseam iarna ca derdeluş, ca straturile de trandafiri în jurul cărora îmi alerga câinele, ca atunci când s-a mutat în altă parte o vecină care îmi era simpatică dar cu care nu am vorbit niciodată, ca un tricou pe care îl îndrăgeam dar care mi-a rămas mic.

Cumva, piese din puzzle se tot pierd pe drum şi nici măcar nu conştientizez asta… doar câteodată când mă întreb ce lipseşte şi care anume este obiectul acestei senzaţii difuze de pierdere acută. Presupun că este senzaţia pe care o ai când te uiţi la un puzzle cu multe piese lipsă…

Câinele de la Clinici nu a mai apărut. În schimb şi-a făcut apariţia de ceva vreme prin faţă pe la Parcul Botanic o tanti căţel vagabond. Micuţă şi speriată de bombe. Doarme printre sau pe sub maşinile parcate pe acolo, din când în când mai latră pe câte cineva. Nu ştiu pe ce criterii, dar în general criteriile de lătrături furioase ale câinilor corespund cu ale mele.

Ne-am împrietenit de ceva vreme, deşi încă mai tremură ca varga atunci când se apropie de oameni, inclusiv de mine, cu urechile lăsate pe spate şi coada între picioare. Are exact atitudinea unui câine care a încasat prea multe şuturi de la jeguri oameni. Pe motiv de tremurături i-am şi spus Zgribulici. De altfel, prima dată când m-a lăsat să o mângâi, avea blana pe spinare, spre fund, ciufulită şi udă, în ţepi.

Am crezut atunci că poate s-a muşcat după vreun purece sau că poate se culcase în ceva ud, cum mai au obiceiul câinii de felul ei, sau că s-a murdărit cu ulei de maşină.

În seara respectivă i-am dus ceva de mâncare. Am chemat-o, a venit, i-am despăturit şerveţelul şi în timp ce inspecta conţinutul, am observat că blana de pe spinare era umedă de la cu totul altceva. Avea acolo o rană cam cât o monedă de 50 bani care mai mult ca sigur că nu era nici accident, nici vreo urmă lasată de vreun alt câine. Nici nu e de mirare că tremura toată când se apropia. Mai degrabă e de mirare că m-a lăsat să pun mâna pe ea.

Mi s-au aglomerat în momentul acela în minte foarte multe înjurături şi chiar şi mai multe epitete pentru reprezentantul anonim al categoriei “jeg sub-uman” responsabil. Între timp m-am mai calmat şi mi-am adus aminte o întâmplare de când eram mică… 10-12 ani poate. Mersesem la alimentara din colţ să cumpăr ceva… împreună cu Rocky, collie-ul din dotare (adică un câine blând prin definiţie).

Când l-am chemat să mergem acasă, a ieşit agale dintre tufişuri şi s-a îndreptat spre mine. O babă s-a oprit la 5 m de el, strunind şi plodul pe care îl ţinea de mână (care de altfel era vizibil încântat de câine), spunându-i să nu se apropie, că poate îl muşcă. Totul pe un ton isteric. Rocky a întors capul, a învrednicit-o cu o privire şi a venit spre mine.

Baba a continuat să vocifereze pe linia lu’ “dracu să vă ia câinii voştri” apoi a făcut greşeala monumentală să spună “Să dea domnul să-ţi crape”. Ei bine, babele cârtitoare nu sunt specia mea preferată. Babele cârtitoare şi nesimţite îşi merită soarta. Pentru că replica a ţâşnit instant şi în totală contradicţie cu… orice. “Ba, să dea domnul să crăpi tu!”. Am plecat cu câinele după mine şi am lăsat-o urlând după mine ce nesimţită sunt.

Între timp am crescut şi am devenit mai cinică. Domnule jeg sub-uman care n-ai altă treabă decât să loveşti / răneşti câini vagabonzi, eu din partea mea îţi urez viaţă lungă. Cât se poate de lungă, cât se poate de chinuită şi dureroasă. Ţi-aş dori şi vreo boală pe cap care să te ajute în acest sens, dar mă abţin. Dumnezeul ălora care s-ar oripila şi ar zice că îmi fac păcate nu bate cu parul…