Muzică. Aici e complicat. Primele piese pe care le ţin minte (de pe la 8-9 ani) sunt Lambada, Joanna Gimme Hope şi C’est dur d’etre bebe. Wind of Change a fost prima pe care ştiam cine o cântă. Ergo, dacă mă întrebai la vremea aia care e trupa mea preferată, răspundeam prompt Scorpions, deşi de altceva habar n-aveam de la ei. Mult mai târziu am primit o casetă cu Scorpions şi ce uimire pe mine să găsesc piesele lor supărate . Primele clipuri despre care îmi amintesc sunt Everybody Hurts de R.E.M şi Cryin’-ul celor de la Aerosmith. Apoi Depeche Mode cu Enjoy the Silence. Eu nu serveam MTV pe vremea aceea (şi acuma mă zgârii pe ochi) dar servea fratele meu.

Acuma mă gândesc că s-or fi sedimentat pe undeva prin creierul meu chestiile astea, chiar dacă la momentul respectiv nu le-am acordat nici o importanţă. Pentru că sunt în continuare formaţiile sau măcar genurile care mă coafează. De început pe bune să ascult muzică am început în decembrie 1994. Colega mea de bancă pe atunci mă întrebase dacă am înţeles finalul clipului la Always şi dacă “moare aia”. Eu eram căzută din toţi norii. Mă uit… la ce să mă uit. Păi Bon Jovi. Mda, cam atât mi-a trebuit. Casete de pe tarabe cand luam alocaţia, postere din Bravo, tot tacâmul. A fost o filieră a naibii de bună pentru descoperit multe alte cele, care cum spuneam nu s-au îndepărtat întotdeauna sau prea mult de ce mi-a trecut mie iniţial pe la urechi.

Cărţi. Primele cărţi de care îmi amintesc mi le-au citit ai mei: Bertoldo, Bertoldino şi Cacaseno, Familia Roademult şi Aventurile lui Habarnam. De n ori, că nu mă săturam. Prima carte pe care am citit-o eu a fost Winnetou a lui Karl May. Era în ’90 şi plecam la mare. Am pus mâna pe prima carte care mi s-a părut interesantă, din colecţia Biblioteca pentru toţi. Fiind prima, habar nu aveam ce înseamnă cele 5 stelute de pe copertă – eventual mă gândeam că e o carte de cinci stele. Era evident volumul cinci, din care am citit jumătate pe vapor de la Tulcea la Sulina (asta când nu mă uitam să văd dacă nu cumva ne afundăm prea tare în apă pentru că îmi era frică să nu ne scufundăm). Am plâns în hohote când a murit Winnetou şi iniţial nu am vrut să citesc restul cărţilor. M-a biruit însă curiozitatea până la urmă. Constatasem că îmi place să citesc şi când am terminat, am căutat altceva care să mi se pară accesibil. Am pus mâna pe Soarele gol al lui Isaac Asimov. And the rest is history.

Film. Acu, să nu aveţi impresia că sunt vreun cinefil înrăit. De fapt, majoritatea filmelor le văd muuuuult după ce apar. Am explicat în altă parte cum stau eu cu răbdarea. Dar de plăcut, îmi plac . Primul film la care am fost la cinema a fost… 101 Dalmaţieni. Desenul animat. Ce emoţii că moare Norocel! Şi ce bine că a scăpat! Film pe bune… ăsta a fost eveniment. În primul rând pentru că era la Bucureşti (tot cu ocazia acelui mers la mare) la cinematograful Patria. Parcă era cu Alexandru Repan şi sigur era ceva cu o viperă. Apoi, primele filme de care îmi amintesc la TV au fost Terminator II şi E.T. – adică două porţii bune de plâns (sunt culmea, ştiu). Dar cum pisici să nu plângă copilu’ când ET phone home şi Schwarzi can’t terminate himself???

În consecinţă, cum s-au trezit Scorpions trupa mea preferată fără să ştiu prea bine de ce, am ajuns mare fan Steven Spielberg după E.T. Într-atât încât am vrut să merg la Jurassic Park la Capitol, dar era coadă şi nu am mai mers. Şi am plâns din nou. (Ajung încet la concluzia că eu mi-am terminat până la 12 ani toată porţia de externalizat sentimente ) Primul film pe care l-am văzut după ce ne-am pus cablu a fost Musca. Baaaaad idea. Aşa cum şi Gremlins a fost a bad idea de văzut când l-am văzut pentru că el o fi ştiut că e comedie, dar eu n-am ştiut deci ceream escortă pentru mers la baie pentru că eram convinsă că acolo se află gremlini. Pe care nu ştiam că îi cheamă aşa, dar le spuneam trobiţi pentru că trobbits  erau omuleţii roz din Blackstar, dacă mai ţine minte cineva desenul animat.

Jocuri. Hmmmm… Primele pe bune (adică nu Solitaire) au fost Hellbender (ceva shooter cu nave) Jazz Jack Rabbit 2 (lol. Ăsta încă mă distrează ocazional) şi Dungeon Keeper II. De fapt, am încă CD-ul pe care le-am primit dar Dungeon Keeper nu mai serveşte Şi ce frumos mă relaxam eu în anul I de facultate, luând câte un goblin şi pălmuindu-l de moarte după orele şi mai ales examenul la Sociologie generală când învăţam în principiu ce generaţie de rahat suntem, nişte proşti, dobitoci şi prostituate la grămadă (domnu’ Dabu, se aude?). Partea bună la chestia asta cu faculta a fost că împărtăşind noi metodele anti-stres, am aflat de la o colegă de Heroes of Might and Magic III care a ţinut multă vreme capul de afiş. L-a împărţit o vreme cu Age of Empire II şi cu Caesar III. De Caesar m-am reapucat de curând . Când a apărut HoMM IV am trecut pe el (de altfel sunt singura persoană pe care o cunosc care preferă IV). Singurul cu care am petrecut poate tot atâta timp au fost Neverwinter Nights-urile şi asta pentru că mi s-a năzărit mie ce mult mi-ar plăcea să joc Dungeons&Dragons. Ăla cu şezutul la masă şi povestit. Nu am reuşit să îmi dau încă seama cum se împacă asta cu personalitatea mea antisocială şi cu faptul că urăsc să mă “produc” în public (într-atât încât nu suport nici banala mimă). Dar am avut o tentativă online, cu un progrămel special creat – harta, jetoane cu mutriţe şi spaţiu de chat – şi aşa e genial

So… dacă aveţi chef de împărtăşit din “începuturile” voastre, feel free.

1. Russel Crowe. Nu pot. Nu pot să îi dezlipesc eticheta de bădăran pe care nici nu ştiu cu ce ocazie i-am lipit-o iar eu nu suport bădăranii. Nu pot să mă uit la un film cu individul ăsta. Poate să joace în ce-o vrea muşchiu’ lui, poate să se aboneze la Oscaruri pentru restul secolului, eu nu îl sufăr.

2. Tom Cruise. Yuck, yuck, yuck. Cred că singurul film în care am reuşit să fac abstracţie de Tom a fost Jerry Maguire. La Mission Impossible I ştiu sigur că am fost la film la Capitol şi am stricat toată tensiunea şi tot suspansul pe o rază de trei scaune în jur pentru că m-a buşit râsul în momente cheie (Tom atârnat, picătura de sudoare, bla bla). It was the nose…

3. Nicole Kidman. Mie îmi pare rău că s-au despărţit ăştia doi. Puteam să nu îi sufăr aşa, la grămadă. Dacă vreodată va trebui să exprim frigiditatea într-o imagine, o să caut una cu Nicole.

4. Leonardo DiCaprio. Asta e traumă din adolescenţă. Din spirit de Gigă Contra, când a izbucnit febra Titanic, eu am zis NU! Nu a rămas până în zilele noastre – şi filmului, şi lui Leo. Ptiii, şi ce afaceri făceam pe atunci în clasă, vindeam posterele cu Titanic din Bravo-ul nemţesc.

5. Keira Knightley. M-a enervat în Pirates of the Carribean (could you have please given the screentime to Johnny Depp?) şi mi-au ajuns nişte imagini din Arthur ca să decid că I’m not going to watch it in the first place.

Aşa. Şi îi condamn pe Cătă şi pe dAImon să se oripileze şi ei un pic pe la ei prin blog.

Am rămas cu o întrebare, parţial datorită efectelor pe alocuri exagerate din Harry (deşi doar de vreo două ori mi s-a părut că au sărit calul), dar mai ales datorită trailerului de dinaintea filmului, la G.I. Joe, care a fost numai efecte, efecte, efecte şi cascadorii. Am impresia că singura raţiune de a fi a unor filme sunt efectele speciale. Şi dacă întâmplător nu este vreo lucrare de diplomă a unui specialist în materie, care e scopul vrăjitoriilor astora vizuale în abundenţă? Înţeleg să faciliteze spunerea poveştii, să sublieze / ilustreze ceva.

Dar… parcă există o categorie aparte de filme… cu un storyline de doi lei, tras de perucă, care există doar pentru a oferi un “decor” de desfăşurare unei adevărate avalanşe de  CGI şi pirotehnică, aşa cum există lung metraje porno cu acting şi “story” de doi bani ca pretext pentru scenele de sex în sine. P’astea le înţeleg. Dar… excită pe cineva incendii, explozii şi luminiţe verzi?

Anyway, back to Harry. Did I like it? Îţi place calule, ovăzul? Păi… e cu vrăji şi zburat şi poveşti. Cum să nu îmi placă? Copilul din mine a fost foarte happy. Ah şi mie mi-a plăcut la nebunie puştiul ăsta în rolul lui Tom Riddle. Runs in the family, presupun: imdb zice că e nepotul lui Ralph Fiennes.

[update]

Am adăugat filtru de spam pe blog. Se pare că “love” este cuvânt de căutare pentru boţii de spam pentru că pe entry-ul cu Counting Crows am început să am zilnic câte 15-20 commenturi cu cârnaţi de text random care conţineau linkuri la varii site-uri farmaceutice.

Sam, fată… noi parcă trebuia să ne vedem anul ăsta la Depeche, la Killers şi hopefully la Placebo. De ce anume atunci eu visez că sunt cu tine la un concert Whitesnake unplugged într-un amfiteatru roman (sau o fi fost grec) semi-în-ruină nu ştiu. Era ceva gen Starkers, dar as said, într-un amifteatru. Care la un moment dat se golise de restul lumii, sau oricum restul lumii era irelevant pentru că Vandenberg ne-a întrebat pe noi, expres, ce anume vrem să ascultăm. Şi eu îl compătimeam, că la momentul ăsta de obicei lumea spune Here I Go Again şi ce enervant trebuie să fie să cânţi mereu aceeaşi piesă până ţi se acreşte de ea. Anyhow, “sweet dreams are made of this”.

Vorbind de Depeche – it’s the final countdown. Deja mi-e groază de orele în tren. Partea proastă e că mi-e frică să mă uit dacă mai sunt bilete la Placebo. Sunt în pană de bani într-un moment cât se poate de prost ales. Şi chiar nu aş vrea să îl ratez. Pe principiul “all good things are three”, mi s-ar părea corect ca între mai şi iulie, să am un concert şi în iunie. Şi mai corect mi s-ar părea să mai am şi prin Timişoara, nu să mă tot cărăbănesc la capitală (supressed rant despre Bucureşti şi fauna din CFR aici). Poate când s-or îndura să vină U2

În altă ordine de idei, după ce am corupt tot ce se putea corupe la 9Dragons (howdy again, green witch), eu m-am culcat pe o ureche zilele trecute. M-am odihnit după grind-ul nebun spre CS9 (nici o grijă, îl reiau mâine seara) şi am băgat în schimb campanii de Heroes III. Good ol’ times.

[/update]

PS: merge aici şi “the boo story”, că tot frântură e. Boo story este despre Casper, filmul cu fantomiţa.  Care a apărut pe când eram eu copchil, şi îmi spunea frate-miu ce fain e filmul, că el a văzut secvenţe; că nimeni nu se sperie de Casper; că la un moment dat deschide un nene uşa şi dincolode ea e Casper şi se uită unul la altul… şi Casper face “boo!”. Well… mi s-a părut foarte funny “digest”-ul respectiv şi abia aşteptam să merg să văd filmul. Din care film eu nu mai ţin minte prea multe şi nici prea atentă la el nu am fost… pentru că eu aşteptam faza cu boo!. Needless to say, atâta am reţinut: în tot Casper, nu este absolut nici o secvenţă în care să se întâmple acel “boo!”

I-am amintit că nu mă uit la seriale. “Nu la TV. Who does that anymore?”. Uhm, my mum. Dar oricum… nu mă uit la seriale. Nici la ne-TV. Ca să clarificăm dimensiunile fenomenului: nu m-am uitat la Stargate, habar n-am despre ce e Lost şi nu am văzut nici un episod cap-coadă din Prison Break. Dacă mai e vreun serial care a făcut vâlvă prin lume prin perioada ăstora şi nu l-am menţionat, este probabil pentru că nu i-am dat suficientă importanţă ca să îi reţin titlul. Asta dacă am auzit vreodată de el. (Dacă mai era necesar: nu, nu mă uit la Dr. House.)

Notă explicativă: nu am răbdarea necesară nici să mă uit la un film cap-coadă. Am o ditai lista de filme pe care chiar vreau să le văd, unele şi descărcate deja şi nu mă îndur să apăs butonul ăla de play. Dacă mă duc la cinema, stau cuminte and do the thing I went there for (watch the movie, perverşilor ).

Acasă/la lucru… cel mai probabil, dacă îl termin de vizionat în ziua în care l-am început, îl pun pe pauză din 10 în 10 minute. Ca să mă duc la baie, chiar dacă nu îmi trebuie. Ca să spun cuiva ceva pe messenger. Pentru că mi-am adus aminte să caut ceva pe net. Sau pentru că nu mai suport tensiunea. Am un prag destul de jos la aşa ceva, cred

Ergo, fie-vă milă. Dacă mă ‘puneţi’ să mă uit la ceva, ţineţi-vă departe de chestiile alea cu tag-ul “drama”. Mă descurc mai bine cu animaţiile şi comediile. Durează 1,5-2 ori mai mult la mine cu toate pauzele, dar am şanse să le termin de văzut. Asta la filme. La seriale…

În primul rând aţi avea de trecut obstacolul numit “lene”. Eu nu descarc aşa ceva (mint, am unul descărcat pe care vreau mult să îl revăd dar nu am trecut încă de episodul pilot). Deşi, dacă mă întreabă cineva, vreau să (re)văd M.A.S.H., Seinfeld, Ally McBeal şi Friends. Revenind: ca să măriţi şansele să văd vreun serial, ar trebui să veniţi cu DVD-ul la purtător.

În al doilea rând, încă o dependenţă nu este taman ceea ce îmi lipseşte, deci ar trebui eu să trec peste obstacolul “of, şi ce mă fac dacă mă prinde (şi vreau să mă uit la tot, chiar dacă fiecare episod durează de trei ori mai mult pentru că îl tot întrerup)?”. Tricky thing, dar nu cred că e chiar imposibil.

So, o posibilă soluţie ar fi totul mură în gură (sau în fine, obţinut cu un minim de efort) pentru turele de noapte/weekend. Cam pe atunci au avut loc 90% din vizionările mele (nu foarte multe) din ultimul an. Excepţie face Dark Knight pe care l-am văzut la cinema. Meritul îi aparţine unei prietene şi lui Heath Ledger – o combinaţie care nu mai are şanse să se repete.

Mi-a promis cinevă că m-aş uita la (şi mi-ar plăcea) Dexter. Probabil. Sună bine . Dar nu am trecut încă de factorul lene.