Și dacă nu m-ar afecta direct pe mine, ca individ (și cetățean al internetului, fie că îmi/îți/îi/ne/vă/le convine), mă afectează așa, la mod ideatic. Pentru că am trăit o perioadă într-un regim totalitar. Da, scurtă, dar suficient cât să intuiesc ceva în spate, ceva ce sper să nu își mai arate VREODATĂ fața. Așa, ca într-o nuvelă de Lovecraft din aia fain scrisă, în care nu „vezi” niciodată monstrul, dar îi simți și îi intuiești mereu prezența. Și oricum ai lua-o, orice perioadă, cât de scurtă, este mult prea lungă pentru așa ceva. Pentru că punerea de botnițe, de călușuri, de cătușe, de camere de luat vederi, de microfoane, de log-uri, de dosare și de arhive a fiecărei mișcări pute a 1984 ca un hoit în descompunere și pentru că am avut nopți de insomnii după ce am citit cartea aia acu 12 ani.

Peste dispoziția asta a mea revoluționară (în total dezacord cu dispoziția revoluționară a concetățenilor mei, care e de complet altă factură) a căzut hodoronc tronc o decizie în firma la care lucrez, de a închide fumoarele în ultima săptămână a fiecărei luni (fumoarele fiind camerele acelea în care fumătorii își puteau vedea nestingheriți de fumat, fără a deranja pe cineva). Cu cheia, deci cât se poate de ad litteram. Sunt frumoase intențiile declarate (sănătate, campanie, grijă și alte cuvinte-cheie), nu neg, dar aplicate și comunicate într-un mod care mie a făcut să îmi crească subit tensiunea.

A se nota că nu fumez și n-am fumat în viața mea. Dar mă gândesc că oamenii ăia, mulți, care fumează trebuie să coboare 5, 6, 7 etaje, să stea în frig și în ploaie lângă clădire, apoi să urce iar 5, 6, 7 etaje. Cu două lifturi cu capacitate maximă de 8 persoane. În condițiile în care prin natura muncii, nu își pot lua mai mult de n oameni pauză și aia nu mai lungă de x minute, x echivalând în general cu 10. Pauzele se depășesc oricum, că nu ai cum să te mai încadrezi. E frig afară. Arată ca pixu’ când doișpe oameni stau zgribuliți pe lângă clădire să fumeze. Nefumătorii nu mai prind pauze. Iar în general, atmosfera este orice altceva decât constructivă, oamenii sunt nervoși pentru ca jobul e oricum stresant, doar de draci din ăștia corporatiști nu mai avea nimeni nevoie. Colac peste pupăză nimeni, dar absolut nimeni nu va renunța la fumat pentru așa o tâmpenie. Uite de ce am umblat eu, nefumătoare, cu liste de strâns semnături (generând o nouă serie de sprâncene ridicate). Pentru că nu este normal. Și pentru că, în ciuda părerii cu „iar ăia fac gură, iar lor nu le convine ceva”, este normal să îți deschizi gura când se nasc asemenea monștri din somnul… nici nu știu a ce. Presupun că de vină este completa rupere de realitatea „oamenilor normali” a „celor de sus” – de fapt același sindrom evident și la scară macro. Aștept cu deosebit interes rezultatul oficial al petiției la fel de oficiale. Fără nici un fel de așteptări (pentru că nu am așa ceva), ci cu un soi de… curiozitate profesională.

Și revenind la ideea mea (dintr-o anterioară postare pe teme… revoluționare) că adevărata schimbare se face la nivel micro, cu niște omuleți supărați care vor să facă ceva ce contează și atât cât pot ei: Editura All a lansat campania vALLuntar (via Richie). O echipă a editurii va presta muncă de voluntariat, dacă suficienți bloggeri citesc și recenzează cărți de-ale lor până în 16 martie. Adică ei încearcă să facă ceva mișto, și tot ce se cere de la lume este să citească și să scrie despre asta. Eu am aruncat un mail la adresa indicată în regulamentul campaniei. Sună promițător – să vedem ce iese.

P.S.: În aceeași ordine de idei: domeniul și hostingul blogului sunt de la GoDaddy. Intenționez să îl mut din aceleași „motive ideologice” de mai sus. Sugestii, idei, comentarii?

Cei care au încercat azi să acceseze diferite site-uri și s-au trezit cu ele înnegrite la propriu, carevasăzică blacked out, au avut ocazia să citească despre SOPA/PIPA. Dacă nu au făcut-o, dacă nu au auzit sau dacă dau din umeri a „ce-mi pasă mie de legile americane” (tentația e mare), mai jos e un clip care explică cu ce se mănâncă abrevierile respective.

Click here to view the embedded video.

În consecință, o sumedenie de site-uri și-au închis astăzi parțial sau complet porțile în semn de protest. Nota un articol pe undeva (chiar am uitat sursa) că lipsesc din horă jucătorii cu greutate – site-uri ale unor companii, care nu au vrut să renunțe la profit. Posibil. Mesajul a fost însă transmis la milioane iar eu personal nu mă așteptam să văd un protest atât de răspândit. Nu țin minte să fi văzut www-ul vreodată la fel de unit într-un scop oarecare. Mai jos e o galerie de imagini pe care le-am prins eu, pe varii site-uri (o listă probabil ceva mai completă aici).

Îmi voi permite luxul de a acorda trei premii de creativitate pentru modul în care au transmis mesajul „stop SOPA” unele dintre site-uri. Așa, ca dovadă că creativitatea este la ea acasă pe net.

La categoria Audio-Video, câștigători sunt cei de la LaughPong, pentru o cântecelul lor cu text anti-SOPA pe melodia lui Don McLean American Pie (probabil o violare de copyright). Bonus pentru mesajul din clip „Changing your twitter photos and getting angry isn’t enough. Call your Senators today.” – via Gizmodo.com:

Click here to view the embedded video.

La categoria Animație-Umor, câștigător este domnul Oatmeal în persoană. Site-ul este blacked out, pe pagina principală regăsindu-se .gif-ul de mai jos, o ilustrare a situațiilor absurde care pot fi create / invocate cu ajutorul celor doua legi în discuție.

Premiul la categoria Design sau Sleek, Simple, Effective sau Love at First Sight sau This is Design! merge la Wikipedia, cea care a și stârnit valurile cele mai mari în presă. Primul blackout pe care l-am văzut de altfel azi dimineață. Imaginea îmi tronează pe desktop, atât acasă cât și la lucru.

După ce mi-am revenit din recul, prima asociere mentală pe care am făcut-o a fost cu Another Brick in the Wall. Partea aia cu marșul ciocanelor din clip, cu umbre cu tot. Nu că „we don’t need no thought control” nu ar cadra perfect cu situația. A doua asociere a fost orwelliană, 1984-ească. O imagine de film sumbru, alb-negru, cu o închisoare de maximă securitate, cu farul de căutare din turnurile de pază la datorie. Dacă e să o dau pe englezisme, it rang the bells it was designed to ring, așa că din punct de vedere al reacției emoționale, design de nota 10. Bonus pentru faptul că eu am dat și clickurile respective.

Vineri seară locul de desfășurare a fost Teatrul German de Stat din Timișoara, a cărui scenă s-a transformat pe rând în mănăstire și în vila familiei von Trapp pentru The Sound of Music. A fost puțin ciudat, având în vedere că știam doar filmul, nu și versiunea originală a musicalului și evident niște scene sunt un pic schimbate. De asemenea, mie îmi sunau în cap textul cântecelor în engleză - la urma urmei, Julie Andrews e Julie Andrews – iar în piesă ele sunt evident în germană.

Totuși, nu a fost rău deloc. Cristian Rudic, invitat de la Opera Națională din Timișoara în rolul căpitanului Georg von Trapp (pe lângă faptul că mie mi se părea că seamănă cu Florin Piersic senior) vorbea germană cu accent austriac, ceea ce nu putea fi decât de bine iar vocea Danei Borteanu a făcut-o pe Maica Stareță chiar impresionantă pentru Climb Ev’ry Mountain.

Puncte bonus din oficiu pentru scena Teatrului German, care nu este despărțită de public (remarcasem plăcut ultima dată lucrul acesta la spectacolul Șefele) și încă niște puncte bonus pentru aducerea pe scenă a personajului principal, Muzica – sau cel puțin a orchestrei. Publicul a devenit personajul colectiv „Publicul” la scena festivalului de la Salzburg la care participă familia von Trapp, oferind aplauze la cererea moderatorului Max Dettweiler și încordându-se instinctiv când printre rânduri a patrulat un ofițer al armatei naziste.

All in all o seară reușită de vineri mai altfel.

Sâmbătă seara, scena spre care s-au ațintit ochii a fost chiar cea a Teatrului Național pentru spectacolul Requiem. Nu știi nimic despre mine, creat de Motoko Hirayama și Răzvan Mazilu. Detalii tehnice despre reprezentație, concepută ca un spectacol de strângere de fonduri pentru Japonia puteți citi pe site-ul danceforjapan.ro.

În solo-urile celor doi artiști, puteți descifra demonii cu care se luptă fiecare dintre ei, încercarea de a se defini sau de a se regăsi, de a-și da un sens existenței, fiecare în lumea sa, înainte de a se găsi unul pe altul în final și a se înălța împreună. De regăsit, se pot regăsi și spectatorii cu micile lor drame personale – îmbătrânirea, găsirea menirii, dificultarea conformării la canoane sau prețul plătit pentru a le sparge nefiind doar o dramă rezervată artiștilor.

Ceea ce m-a frapat la ambele spectacole a fost numărul mare de francezi din sală – în cazul Sound of Music chiar francezi care vorbeau germană. De asemenea, mulți părinți cu copii la The Sound of Music, ceea ce nu poate fi decât un lucru îmbucurător. La Requiem. Nu știi nimic despre mine, probabil fiind un eveniment mai monden, publicul mergea mai degrabă în direcța tineri corporatiști și atârnache, cel puțin în zona în care am șezut. Nu am înțeles de ce chat-ul de facebook pe smartphone ar fi fost mai interesant decât spectacolul – care chiar a fost de excepție. La fel cum nu înțeleg de ce auzeam declicul unor aparate foto cand fotografierea și înregistrarea erau interzise, ba am văzut încă și un flash supărător când sala era cufundată în întuneric și scena în penumbră. Mi-aș dori niște spectacole la care să nu am nimic de comentat la adresa publicului. Dar, vorba unui coleg, iar devin obraznică.

Click here to view the embedded video.

M-am înființat foarte punctuală la halele TimCo, deși la ora 18:30 când am plecat eu încă nu începuse partea simandicoasă cu bufet și speech-uri. Perfect, din punctul meu de vedere, pentru că aia este partea care variază între a mă plictisi/irita la asemenea eventuri artistice. Am fost să mai văd niște lume pe care nu am văzut-o demult și să mai rămân un pic perplexă în fața celor expuse. Sunt prima care recunoaște că nu prea „le am” cu arta , dar tactica cu care abordez lucrările este una de rebusist. Nu pe principiul „ce a vrut autorul să ne spună?”, că aia e treaba lui. Treaba mea e să îmi dau seama dacă eu aud/văd ceva și îmi reușește mai des decât la rebusuri.

Mai jos sunt niște imagini de astăzi, pentru că vineri nu aveam la mine aparatul. Dacă sunteți curioși, până vineri puteți face o vizită. Probabil veți găsi ușa încuiată, ca mine, dar nenii care stau de pază la Arsenal au cheile și vă dau drumul înăuntru. O parte din lucrările expuse sunt proiecții și e niscaiva aparatură pe acolo, de aia partea cu încuiatul.

Dacă fie nu știați de expoziție (or mai fi extratereștri ca mine prin oraș), fie nu ați avut ocazia până acum, eu vă recomand cu căldură să vă rezervați o jumătate de oră pe care să o petreceți în fața imaginilor și a textelor explicative ce le însoțesc. Planșele originale au alături traducerea în limba română a textului nemțesc, așa că necunoașterea limbii germane nu constituie o scuză valabilă. Pentru cei trecuți de o anumită vârstă, multe din stările (de fapt și psihice) descrise în spațiul restrâns oferit de asemenea ocazii vor suna neliniștitor de familiar. Pentru cei cărora imaginile și textele le evocă mai degrabă romane orwelliene sau disptopii SF turnate în alb-negru decât viața reală este adăugată ultima planșă cu povestea expoziției în sine, născută din crezul „Nie wieder Diktatur!” (never again dictatorship). Dacă tot nu v-am convins, aruncați măcar un ochi aici.

După părerea mea, nu sunt suficient de multe expoziții de acest tip, cu material brut, ca să spun așa. Imagini „pe bune”, articole din presa vremii și faptele reci, care să te lovească în moalele capului. De fapt, nici nu știu unde ar trebui plasat acel „destul”. Dictaturile, regimurile totalitare de tot soiul, oprimarea calculată pe motive imbecile, crime ale conducătorilor împotriva propriilor populații, degradarea Oamenilor și reducerea lor la elementele unui plan, în numele unei idei, oricare ar fi ea – toate astea sunt niște recurente în istorie. Și mie personal, nu mi se pare că se împuținează cazurile, eventual se transformă mijloacele de înlănțuire, devenind mai subtile și mai perfide.

Sunt de acord că până la un anumit nivel, societatea primează asupra individului, supraviețuirea speciei / colectivităților fiind mai importantă decât soarta unor elemente disparate. Accentul cade însă pe „până la un anumit nivel”. În momentul în care orice fel de grup este abstractizat în așa hal și ridicat pe un piedestal atât de înalt deasupra indivizilor care îl compun, acel grup și-a pierdut legitimitatea existenței. Unicul motiv al existenței societății este crearea unui cadru în care cât mai mulți indivizi să se poată împlini  în siguranță și fără frecușuri prea mari cu alți indivizi. Orice îndepărtare a elementelor perturbatoare este o încălcare a unei individualități, din păcate necesară pentru a menține echilibrul întregului. Când însă tot mai mulți indivizi fie constată că societatea dată nu își îndeplinește menirea, fie sunt considerați indezirabili de către conceptul abstract menit să le servească nevoile, grupul respectiv are nevoie de o regândire/restructurare. În momentul în care societatea își atacă proprii membrii, ea este cea deviantă.

Invariabil, mai devreme sau mai târziu, construcția respectivă sucombă. După atingerea unui punct critic urmează inevitabil colapsul. Dar cu ce preț? Cu ce preț de suferințe fizice, psihice, morale și de care vreți voi, s-a creat acea masă critică, cu ce pierderi s-au înfruntat cele două forțe opuse, ce răni a lăsat în urmă ridicarea și decăderea unui alt experiment social eșuat și cine și pentru câtă vreme va plăti prețul vindecării? Și cu toate astea, undeva, într-un colț de lume, niște indivizi pășesc cu zâmbetul pe buze și un suspin de ușurare într-o capcană ideologică, care se va închide la momentul potrivit în urma lor, damnându-i pe ei și pe urmașii lor la a plăti prețul acela cumplit – o bucățică din însăși umanitatea lor. Și asta în numele unei himere, a unor promisiuni deșarte sau de spaima unui pericol cel mai probabil artificial dar cu certitudine infinit mai mic decât cel ascuns sub lozincile salvatoare.

Și din nou îmi vin în minte acele replici din Revenge of the Sith. Aren’t we always doing that?

- In order to ensure the security and continuing stability, the Republic will be reorganised in the First Galactic Empire! For safety and secure society!
- So this is how liberty dies… With thunderous applause.

Click here to view the embedded video.

—————————-

Mă întrebaseră colegii dacă nu mă duc la Phoenix joi. Nu, nu m-am dus la Phoenix. În primul rând, ultima dată când i-am văzut la ceva concert în Unirii din banii Primăriei, m-au călcat pe nervi. Ceruse cineva din public o piesă anume şi i s-a dat peste nas de pe scenă cu replica “aici nu suntem la McDonalds”, carevasăzică n-are publicul ce să “comande” piese. Well, ducă-se învârtindu-se. Un artist cu mintea întreagă se bucură de aşa ceva, nu se bosumflă. Dacă n-au chef de ascultat publicul, n-am nici eu chef să îi ascult în calitate de public. În al doilea rând, am avut ceva mai bun de făcut.

Văzusem un afiş cu o lansare de carte, concert de nai şi expoziţie foto şi de instalaţie. Mi-au atras atenţia două lucruri la afiş: numele unor cunoscuţi pe el şi faptul că evenimentul avea loc la sinagoga din Cetate (sau sinagoga de pe strada cu pizza Cora), după cum s-a orientat lumea să o găsească. Aşa că am prins doi iepuri deodată – m-am revăzut cu nişte oameni haioşi pe care nu îi mai văzusem demult şi am apucat să văd şi eu pe dinăuntru clădirea aceea – măcar la a doua încercare.

Prima nu ne-a reuşit, pentru că evenimentul a început cu discursul unei tanti critic literar. Să îmi aduceţi aminte să nu invit aşa ceva dacă îmi voi lansa vreodată o carte. Am îndurat vreo zece minute tortura aia prelinsă pe o băncuţă, după care am dat arta pe gastronomie şi (după ce am intrat şi am ieşit instant din Cora) am mers la o terasă la o clătită şi o limonadă până îşi revin criticii din meandrele abstractului. Ne-am cam lungit, aşa că atunci când am revenit se terminase şi concertul şi am putut studia fotografiile şi interiorul sinagogii – atât cât se vedea în (semi)obscuritatea aceea. Mare păcat de respectiva clădire – mi-ar plăcea să o văd restaurată aşa cum merită dar ca pentru atâtea altele, nu sunt fonduri.

Momentul de umor al serii a venit când unul dintre “expozanţi” ne-a povestit un episod din cursul după-amiezii. În timp ce se pregătea instalaţia, o băbuţă care văzuse acea uşă veşnic ferecată deschisă în sfârşit, a intrat împinsă de evlavie. S-a dus până în faţă tot în temenele şi în cruci. Ajunsă în faţă însă s-a oprit un pic să se uite în jur şi s-a cam speriat: nu tu cruci, nu tu hristoşi, nu tu fecioare, nu tu sfinţi. S-a dezmeticit băbuţa că n-a prea intrat unde a crezut ea şi s-a dus apoi aţă spre ieşire.

Acu’, eu zic săraca băbuţă, ce sperietură o fi tras, cine ştie în ce loc malefic o fi crezut că a intrat când s-a dumirit că nu-i biserică. Pe de altă parte, cum n-a ridicat privirea de afară să vadă pe lângă ce trece sau înăuntru să vadă spre ce se îndreaptă… cam tot aşa n-ar observa un circ zburător deasupra oraşului.

PS: pentru că nu am poze de la eveniment în sine, puteţi vedea ce şi cum a fost chiar la unul dintre protagonişti.

Ei bine, acum două zile am primit un link cu menţiunea “your wish is their command”, care link anunţă că şi Timişoara citeşte. Am găsit confirmarea pe blogul lui Richie. Aşa că probabil, cum se întâmplă la astfel de evenimente, vor fi prezenţi bloggeri, twitteri şi alţi scriitori / cititori virtuali. Poate destul de mulţi cât să fie observaţi şi să trezească pofta şi altora. Nu promit solemn să fac act de prezenţă, dar îmi dau silinţa.

Oricum, mi s-a deschis apetitul, aşa că voi merge şi la Inimă de câine săptămâna viitoare.

În deschidere a vorbit un nene japonez prezentând staff-ul. O parte din cei prezenţi în sală erau participanţi la cursul de japoneză, aşa că ei râdeau înainte de traducere, chiar dacă noi nu înţelegeam de ce, iar traducerea se pierdea în vastitatea amfiteatrului. Apoi o tanti îmbrăcată tradiţional în kimono, a interpretat Sakura la Koto, un instrument tradiţional japonez, asemănător cu Guzheng-ul chinezesc de care pomeneam aici.

Ei bine, începând cu ora 13 ne-am încercat mâna şi talentul la caligrafie. “Tema” noastră era să redăm un singur caracter kanji: ‘hikari’, care înseamnă “lumină”. Când vezi un nene japonez mânuind pensula zici că e uşor. Mie în schimb a început să îmi tremure mâna După mai multe încercări am izbutit să produc ceva care să semene cât de cât cu originalul din faţa noastră. Dovada e în poza de mai jos pe sistemul “găsiţi diferenţele” . Mi-ar fi plăcut să încerc un ‘Arashi’ (deşi nu ştiu ce ar ieşi dacă aş încerca aşa ceva) dar şi aşa a durat prea puţin.

Despre restul atelierelor vă povesteşte Richie (de la care am aflat de fapt de manifestare in the first place), că am dat peste el acolo

S-o luăm cu începutul. De luni de zile bombăn(esc?) în legătura cu gălăgia şi praful de la şantier. Ei bine, azi a fost marea zi de deschidere a Auchan-ului (care nu este “ocean” nici să stea marii lingvişti ai neamului în cap). Probabil tot astăzi este ziua în care cineva din stafful de PR stă încuiat într-o budă a Auchan-ului cu o sticlă de votcă, plânge, îşi dă cu capul de pereţi şi se întreabă în câte să îşi împletească venele. Eu asta aş face. (Later edit. M-am uitat pe site-ul Auchan.ro. Neah, cine îşi permite să iasă în lume cu aşa site nu îşi face griji pentru detalii nesemnificative ca cele de mai jos.)

• La trei zile după ce s-a montat firma pe clădire, al doilea “a” a început să pâlpâie. One week later, ziua deschiderii, “a”-ul pâlpâie muribund în continuare.
• În Iulius Mall sunt utilaje. Utilaje de gen buldozer. Scări rulante demontate. Stuff like that.
• Una din intrările în parcare nu este funcţională. Nu a fost turnat asfalt, este un drum de pământ plin de noroi, accesul din stradă este oprit de benzi din acelea roşu cu alb.
• Tot restul parcării este plin de noroi. De fapt, mai degrabă mocirlă. Pentru că partea de parcare dinspre Iulius Mall este (sau pare, după cantitatea de noroi) neasfaltată. Ştiu că a plouat la greu în ultimele zile dar pământul uscat nu m-ar fi încântat mai mult (de altfel, întreaga parcare de acolo se transformă într-o imensă baltă).
• Unele locuri de parcare sunt ocupate de cutii de carton abandonate, ţevi de tot soiul etc. – lucruri care ar fi trebuit să dispară în culise înainte de a se îndepărta gardul şantierului şi de a se da drumul turmei să intre.
• Insulele de spaţiu verde… sunt delimitate de blocuri de bordură fără ciment între ele (sau ce s-o folosi), în care şi ocazional peste care s-a aruncat pământ.
• La ieşirea funcţională din parcare sunt îngrămădite tot soiul de gunoaie. PET-uri, un sac de plastic, ceva crengi tăiate şi ce-o mai fi pe acolo.

Nicăieri nu se găseşte o trecere de pietoni. Stai minute în şir să apuci să traversezi. Circulaţia era şi aşa grea, cu sens unic cu tot, datorită îngustimii străzii şi a părţii de carosabil ocupată de maşinile riveranilor. Acuma se mai adaugă o sursă de heavy traffic.

Cu toate astea, oamenii s-au înghesuit din nou ca vitele. Nu ştiam că se poate intra din Mall, dar din faţă de la Altex vedeam cozile imense de la casierii. Cum a fost la Real la lansare, cum era pe vremuri la Comtim (sper că de data asta măcar nu a stat nimeni cu orele la intrare), cum abia te puteai mişca dacă te deplasai cumva în sens invers curentului de gură cască acum patru ani când s-a deschis Mall-ul. De parcă toată lumea ar fi făcut trei luni foame şi a aşteptat deschiderea Auchan-ului ca să mănânce. Sau de parcă n-au mai văzut… nu ştiu ce… o clădire fără ferestre?

Ah, iar ideea proastă pe care am avut-o a fost să cred că găsesc o carte la Diverta. Iar constatând că nu este, să vreau să merg la Cărtureşti. Care nu mai este acolo. Ştie cineva ce s-a întâmplat cu el?