Nu am pretenţia că ar fi capodopere literare sau că aş desprinde învăţături de viaţă din ele (un coleg mi-a recomandat cu un fornăit dispreţuitor să citesc Fraţii Karamazov ca să învăţ principii de viaţă şi să… nu mai ştiu ce, motivarea recomandării m-a amuzat prea tare). Am pretenţia să mă distreze, să mă relaxeze şi să mă facă să uit de ipostazele ‘aici’ şi ‘acum’ vreme de câteva pagini. Să mă ducă altundeva, mai bun sau mai rău, după caz. Dacă din când în când mai pun şi neuronii în mişcare e un bonus dar nu neapărat ceea ce caut în lectură.

Aşa cum mă pot uita cu o pungă de popcorn în braţe la Prince of Persia sau la puzderia de filme inspirate de seria Dungeons&Dragons şi să mă relaxez la ele, chit că am citit/văzut/jucat aceeaşi poveste de nşpe mii de ori sub varii forme, aşa pot citi fără probleme copilul din flori dintre Star Wars şi Lord of the Rings în versiunea “când mă fac mare vreau să călăresc un dragon” care este Eragon, de exemplu. Nu e un monument de ficţiune ca operele care l-au inspirat pe puşti să scrie o carte, but it serves its purpose, cum zice românul.

Mergând pe aceeaşi idee, Wyrm al lui Orson Scott Card tratează în mare aceeaşi temă analizată mult mai profund şi din mai multe unghiuri în Vorbitor în numele morţilor însă este mult mai “slabă” ca abordare, profunzime a personajelor, perspectivă de filosofie, etică, ştiinţă, ce vreţi voi. Dacă vrei ceva de disecat/digerat, citeşti Vorbitorul. Dacă vrei o lectură uşoară, cu acţiune, cu nişte personaje mai mult sa mai puţin arhetipale în gen, asezonată cu acorduri de mitologie şi tradiţie “extraterestră”, cu un final previzibil când te-ai prins ce şi cum şi cu o aromă de He-Man cu tot cu final happily ever after (şi cu o scenă de tentacle rape, dacă tot e până acolo ), Wyrm este o alegere la fel de bună ca oricare alta.

În general, câtă vreme mă captivează în vreun fel şi satisfac nevoile de mai sus, papilele mele gustative pentru foi tipărite nu sunt foarte pretenţioase.

Anyhow… era un citat simpatic in Gmail-ul meu la un moment dat, din Charles de Gaulle, cred, desi or fi zis-o si altii la vremea lor. Ala cu The better I get to know men, the more I find myself loving dogs.

Categoric, un job in care te suna zilnic zeci de oameni, unii amabili, altii rastiti, unii cu simtul umorului, altii intepati, unii care ‘se prind’, altii idioti… (you get the point) nu este recomandat unor a(nti)sociali declarati. Indiferent cat de mult corespunde aceasta declaratie realitatii obiective (daca exista asa ceva, pentru ca ma indoiesc ca se poate masura subiectiv sociabilitatea).

Asa ca eu cam sunt intr-un mood sa imi bag picioarele. Am vrut sa imi bag si banii, pentru ca am descoperit sinpro.ro. Dar parca nu as da doua salarii pe un obiectiv. Poate o sa ma multumesc cu vreo 2-3 filtre. Pastrez banii sa ii ‘bag’ in ceva mai breaz. De exemplu un caine. Ca cica face mai bine la suflet decat mult blamatele “bunuri materiale”. Si categoric mai bine decat specia homo sapiens.

PS: Speaking off… de ce am asa o banuiala ca acel ochi lovit care supureaza la cainele de la Pizzeria Poli se trage de la un animal biped si nu unul patruped?

Asta aşa, ca măsură pentru importanţa pe care o acord eu propriilor mele cuvinte. Ideea este tangenţială cu leapşa aceea pornită de la un citat al lui C.T. Popescu din Libertatea urii. De ambele dăţi de care o văzusem, cel care o onora alegea moartea proprie în locul celei a cuvintelor. Am trecut repede peste, am zis că poate nu sunt eu într-o dispoziţie de “filosofeală” şi că de aia primul meu impuls de răspuns a fost “me, of course”.

Citatul original sună aşa:

… dacă ai avea de ales, să mori sau să-ţi cobori cuvintele în pământ, în locul tău, să fie mâncate de viermi, şterse, uitate, iar tu să rămâi deasupra trăind veşnic, ce-ai face?

Până acuma, Alex a fost primul care se preferă pe sine în locul cuvintelor (mai sap, până la el am ajuns eu cu “restanţele” la citit bloguri în pauza de masă). Păi, dă-te mai încolo, să am loc şi eu

Nu mă leagăn în iluzia că vreun cuvânt de al meu are foarte mare însemnătate pentru altcineva în afară de mine. Adesea nici măcar pentru mine, după ce şi-au îndeplinit funcţia de defulare. Spuneam odată mai demult că blogul meu nu este altceva decât un coş de gunoi pentru nişte deşeuri pseudo-intelectuale. Nu mi-am schimbat părerea.

Am avut recent o discuţie cu un amic legată de… să îi spunem, importanţa scrisului. Importanţa afectivă, cum ar veni; despre cât de grav este când lumea nu înţelege ce vrei să spui sau înţelege altceva, dacă este frustrant pentru autorul unor rânduri de orice natură acest lucru.

Am susţinut atunci că eu fac o distincţie mai mult sau mai puţin clară între ‘scrisul pentru public’ şi ‘scrisul pentru mine’. Dacă scriu o povestioară, cel mai probabil că este într-un fel sau altul destinată unui public. Cel mai probabil atunci nu vreau să transmit nimic sau nimic foarte important oricum. E doar o joacă sau un mic exerciţiu literar mai mult sau mai puţin reuşit. Dacă cineva înţelege altceva, probabil că înseamnă că este reuşit.

Dacă este o abureală pe blog… ei bine, cum spuneam, funcţia de defulare primează. La fel, punerea propriilor mele gânduri într-o ordine oarecare – au proprietatea ciudată de a căpăta consistenţă când sunt obligate să părăsească matca acelui “stream of consciousness” şi să îmbrace forma cuvintelor (şi probabil şi de a pierde din importanţă, dar asta este altă discuţie). Dacă pe deasupra, cineva (mă) mai şi înţelege, iau asta ca pe un bonus binevenit. Dacă nu, nu e gaură în cer – dacă eu sunt ceva mai lămurită / liniştită / împăcată, atunci e mission achieved şi cuvintele mele pot muri liniştite. Deşi recunosc, prefer să rămân şi eu în viaţă şi să le am şi pe ele alături. Like old pals.

Me likes training. Câtă vreme mi se toarnă în cap meniuri, opţiuni, erori, workaround-uri şi chiar şi proceduri, me happy. Când sunt luată de mânuţă şi pusă la telefon cu clienţii, me not so happy anymore. Da’ o să bag capu’ între umeri, o să pleoştesc urechile de chinchilla şi o să îi dau înainte, încercând să îmi amintesc că I’m in for the money. Ceea ce este o chestie foarte tristă pentru sufletul meu mic şi ciuntit de hippie întârziat. Anyway, mai jos e dovada că săptămâna trecută m-am jucat frumos la partea de aplicaţii practice individuale la training-ul de Office.

>Că tot veni vorba de chestii calculatoriceşti. Acu nişte ani buni, îmi pusesem în cap să învăţ Flash. M-am lăsat la fel de repede cum m-am apucat. Mi-am găsit atunci scuza convenabilă şi mi-am băgat nasul un pic în Photoshop, datorită similitudinii de layout între cele două. Acuma mi s-a năzărit să mai încerc odată. Dilema este că învăţarea la mine nu funcţionează aşa, probabil din prea multă comoditate. Sau lene, spus pe şleau. Aşa cum nu a funcţionat acu vreo 4 ani cu limba suedeză, aşa cum nu a funcţionat cu încercarea mai recentă cu matematica. Oricât nu îmi place să recunosc, nu mă ţin de treabă. Şi nici nu reţin prea multe.

De altfel, la mine tot ce ţine de calculator este după ureche. La unul din traininguri, persoana “din faţă” întreba dacă ştim ce este una sau alta. Nu puteam să dau decât din umeri pentru că nu ştiam dacă ştiu sau nu. S-a întâmplat adesea că aveam noţiunea, dar nu aveam vreun nume pentru ea. Aşa că mă ajută prea puţin să citesc paragraf cu paragraf nişte descrieri, apoi nişte instrucţiuni de apasă aici şi click dincolo. Mă interesează prea puţin ce bară e aia sau cum îi zice butonului respectiv, mă interesează ce face. Aşa că în domeniul ăsta, la mine funcţionează sistemul one-on-one. Stat, uitat peste umărul cuiva care face chestia asta şi binevoieşte să îmi explice, then trying it out.

Eh, asta e. Să vedem la ce pagină din afurisitul de manual ajung de data asta înainte să renunţ…

În consecinţă pentru că am, sunt şi îmi place Zen, balonu’ meu personal de săpun este ZenBubble, nu iBubble. De altfel sună mult mai mişto aşa. Pe mine cel puţin, mă duce cu gândul la o grădină japoneză în interiorul bulei. Ah şi în cazul în care vă întrebaţi dacă din aprilie şi până acuma nu am găsit / luat alt mp3 player, răspunsul este nu.

E tot lipit cu scotch. Tot un pic zgâriat. Şi tot aşa bine merge ca acum cinci ani când l-am cumpărat. Aşa că din spirit de frondă faţă de nenorocita societate de consum, refuz să iau măsuri câtă vreme This River Is Wild se aude foarte bine în căşti pe drumul spre casă. De altfel, eu din principiu nu mă urnesc decât dacă arde. Nu iau altul decât atunci când ăsta se strică, nu mă duc la dentist decât atunci când nu trece durerea de dinţi cu algocalmine, nu caut alt job decât atunci când sunt dată afară.

It’s the way of the zen.

Iar baloanele de săpun sunt nişte chestii faine.

In that spirit… peace!

Click here to view the embedded video.

sursa (nsfw)

De asemenea, m-au asigurat că n-am nici în clin, nici în mânecă cu alcoalele, dar că ar fi bine să pun mâna pe câte un board game; că din RPG-uri sunt The Wizard (minciuni sfruntate – rogue/shadowdancer for life!), că în secolul XV aş fi fost călugăr şi la Camelot însuşi Arthur (spre deosebire de toată lista de “recent results” plină de Lancelot la care scria “the hardest result to obtain” – a big lol); că tipul meu de personalitate corespunde elementului apă şi că în Germania anilor ’30 nu aş fi fost un nazist activ sau pasiv, ci aş fi şters-o din ţară înainte de momentul critic.

Iar acu’ taman am aflat că dacă aş lua-o razna şi aş deveni criminal în serie, proflilul meu ar fi asemănător cu al lui Jeffrey Dahmer. Refuz să admit că aş vivsecţiona vreodată veveriţe, dar presupun că se putea şi mai rău (insert raised eyebrow here).

Now that I have myself figured out, eu mă duc acasă să mă culc. Vouă, ăstora pe ciclu diurn, bună dimineaţa şi weekend fain vă doresc (nu, nu mi-am ascuţit încă nici un satâr).

Muzică. Aici e complicat. Primele piese pe care le ţin minte (de pe la 8-9 ani) sunt Lambada, Joanna Gimme Hope şi C’est dur d’etre bebe. Wind of Change a fost prima pe care ştiam cine o cântă. Ergo, dacă mă întrebai la vremea aia care e trupa mea preferată, răspundeam prompt Scorpions, deşi de altceva habar n-aveam de la ei. Mult mai târziu am primit o casetă cu Scorpions şi ce uimire pe mine să găsesc piesele lor supărate . Primele clipuri despre care îmi amintesc sunt Everybody Hurts de R.E.M şi Cryin’-ul celor de la Aerosmith. Apoi Depeche Mode cu Enjoy the Silence. Eu nu serveam MTV pe vremea aceea (şi acuma mă zgârii pe ochi) dar servea fratele meu.

Acuma mă gândesc că s-or fi sedimentat pe undeva prin creierul meu chestiile astea, chiar dacă la momentul respectiv nu le-am acordat nici o importanţă. Pentru că sunt în continuare formaţiile sau măcar genurile care mă coafează. De început pe bune să ascult muzică am început în decembrie 1994. Colega mea de bancă pe atunci mă întrebase dacă am înţeles finalul clipului la Always şi dacă “moare aia”. Eu eram căzută din toţi norii. Mă uit… la ce să mă uit. Păi Bon Jovi. Mda, cam atât mi-a trebuit. Casete de pe tarabe cand luam alocaţia, postere din Bravo, tot tacâmul. A fost o filieră a naibii de bună pentru descoperit multe alte cele, care cum spuneam nu s-au îndepărtat întotdeauna sau prea mult de ce mi-a trecut mie iniţial pe la urechi.

Cărţi. Primele cărţi de care îmi amintesc mi le-au citit ai mei: Bertoldo, Bertoldino şi Cacaseno, Familia Roademult şi Aventurile lui Habarnam. De n ori, că nu mă săturam. Prima carte pe care am citit-o eu a fost Winnetou a lui Karl May. Era în ’90 şi plecam la mare. Am pus mâna pe prima carte care mi s-a părut interesantă, din colecţia Biblioteca pentru toţi. Fiind prima, habar nu aveam ce înseamnă cele 5 stelute de pe copertă – eventual mă gândeam că e o carte de cinci stele. Era evident volumul cinci, din care am citit jumătate pe vapor de la Tulcea la Sulina (asta când nu mă uitam să văd dacă nu cumva ne afundăm prea tare în apă pentru că îmi era frică să nu ne scufundăm). Am plâns în hohote când a murit Winnetou şi iniţial nu am vrut să citesc restul cărţilor. M-a biruit însă curiozitatea până la urmă. Constatasem că îmi place să citesc şi când am terminat, am căutat altceva care să mi se pară accesibil. Am pus mâna pe Soarele gol al lui Isaac Asimov. And the rest is history.

Film. Acu, să nu aveţi impresia că sunt vreun cinefil înrăit. De fapt, majoritatea filmelor le văd muuuuult după ce apar. Am explicat în altă parte cum stau eu cu răbdarea. Dar de plăcut, îmi plac . Primul film la care am fost la cinema a fost… 101 Dalmaţieni. Desenul animat. Ce emoţii că moare Norocel! Şi ce bine că a scăpat! Film pe bune… ăsta a fost eveniment. În primul rând pentru că era la Bucureşti (tot cu ocazia acelui mers la mare) la cinematograful Patria. Parcă era cu Alexandru Repan şi sigur era ceva cu o viperă. Apoi, primele filme de care îmi amintesc la TV au fost Terminator II şi E.T. – adică două porţii bune de plâns (sunt culmea, ştiu). Dar cum pisici să nu plângă copilu’ când ET phone home şi Schwarzi can’t terminate himself???

În consecinţă, cum s-au trezit Scorpions trupa mea preferată fără să ştiu prea bine de ce, am ajuns mare fan Steven Spielberg după E.T. Într-atât încât am vrut să merg la Jurassic Park la Capitol, dar era coadă şi nu am mai mers. Şi am plâns din nou. (Ajung încet la concluzia că eu mi-am terminat până la 12 ani toată porţia de externalizat sentimente ) Primul film pe care l-am văzut după ce ne-am pus cablu a fost Musca. Baaaaad idea. Aşa cum şi Gremlins a fost a bad idea de văzut când l-am văzut pentru că el o fi ştiut că e comedie, dar eu n-am ştiut deci ceream escortă pentru mers la baie pentru că eram convinsă că acolo se află gremlini. Pe care nu ştiam că îi cheamă aşa, dar le spuneam trobiţi pentru că trobbits  erau omuleţii roz din Blackstar, dacă mai ţine minte cineva desenul animat.

Jocuri. Hmmmm… Primele pe bune (adică nu Solitaire) au fost Hellbender (ceva shooter cu nave) Jazz Jack Rabbit 2 (lol. Ăsta încă mă distrează ocazional) şi Dungeon Keeper II. De fapt, am încă CD-ul pe care le-am primit dar Dungeon Keeper nu mai serveşte Şi ce frumos mă relaxam eu în anul I de facultate, luând câte un goblin şi pălmuindu-l de moarte după orele şi mai ales examenul la Sociologie generală când învăţam în principiu ce generaţie de rahat suntem, nişte proşti, dobitoci şi prostituate la grămadă (domnu’ Dabu, se aude?). Partea bună la chestia asta cu faculta a fost că împărtăşind noi metodele anti-stres, am aflat de la o colegă de Heroes of Might and Magic III care a ţinut multă vreme capul de afiş. L-a împărţit o vreme cu Age of Empire II şi cu Caesar III. De Caesar m-am reapucat de curând . Când a apărut HoMM IV am trecut pe el (de altfel sunt singura persoană pe care o cunosc care preferă IV). Singurul cu care am petrecut poate tot atâta timp au fost Neverwinter Nights-urile şi asta pentru că mi s-a năzărit mie ce mult mi-ar plăcea să joc Dungeons&Dragons. Ăla cu şezutul la masă şi povestit. Nu am reuşit să îmi dau încă seama cum se împacă asta cu personalitatea mea antisocială şi cu faptul că urăsc să mă “produc” în public (într-atât încât nu suport nici banala mimă). Dar am avut o tentativă online, cu un progrămel special creat – harta, jetoane cu mutriţe şi spaţiu de chat – şi aşa e genial

So… dacă aveţi chef de împărtăşit din “începuturile” voastre, feel free.

Există însă un weekend – al treilea al lunii august – când are loc un eveniment încetăţenit iniţial de radioamatori din Scoţia. “The basic objective of the event is to promote public awareness of lighthouses and lightships and their need for preservation and restoration, to promote amateur radio and to foster International goodwill” se spune aici. Foarte frumos, parcă e speech de Miss Universe.

Acum ceva ani (după ce trecusem şi de veterinar şi de dj la radio), jobul visurilor mele era îngrijitor de far. Se pare că nu mai am şanse, ce puţin în Marea Britanie nu mai există aşa ceva din 1998. Maşinăriile, bată-le vina. Am aflat asta tot de pe un site şmecher la care recunosc, mi-a plăcut mai ales meniul.

Ce-mi veni cu farurile? Păi… nu am chef astăzi să vă povestesc despre Lică, deci lăsam draft-ul la locul lui că nu e grabă. Şi sincer, nu am chef nici de darea de seamă din concediu (încă îmi vine să îi spun “vacanţă” pentru că implică invective nepatriotice din soiul ‘tu-i-morţii-ei-de-naţie-cretină şi… am mai spus că nu am chef? Aşa. Şi pe principiul “dacă nu aici, atunci unde” m-am gândit să vă povestesc despre visul meu umed cu farurile.

Că nu mai am şanse să aprind şi să sting lanterne’n faruri aflasem de mai demult. Dar aflasem şi că farurile se pot achiziţiona şi recondiţia. În consecinţă, răspunsul corect la întrebarea “ce ar face Arashi dacă s-ar trezi multimilionară în euro peste noapte?” ar fi “Imediat după doza de cola pe care ar cumpăra-o penrtu a sărbători, şi-ar cumpăra un far.” Şi i-ar mai face nişte ferestre.

Să vă povestesc despre farul meu.

Farul meu este alb, ca mai toate farurile. Pentru că în zile senine, formează un contrast superb cu albastrul mării şi al cerului. În zilele înnorate, preferăm nori gri şi o lumină de apus piezişă, care răzbate pe sub nori. Farul acesta se află undeva în nord. Acuma nu insist neapărat pe fjord, dar… Norvegia, Islanda… ceva pe acolo.

Se află la o distanţă apreciabilă de aşezări omeneşti, deşi el în sine dispune de tot confortul: o baie şi o bucătărie, amândouă micuţe şi amândouă frumos dotate şi utilate; un pat lat şi nu foarte moale în care ziua hălăduiesc vreo două-trei animale de pluş moi şi imense; o “cameră de zi” cu multe rafturi pe care se găsesc din belşug cărţi, cd-uri, lumânări şi obiecte de decor, eventual o hartă veche pe pereţi şi un şemineu. Din dotare mai fac parte o staţie pentru muzică, un calculator cu un flatscreen imens, o camera Nikon (care este ea în sine un vis umed, adică un vis-în-vis dacă e să identificăm procedeul stilistic) şi o excelentă conexiune la internet. Împrăştiate prin far se mai găsesc probabil tot soiul de hârţogării, caiete şi instrumente de scris/desenat/pictat/vopsit/tăiat/decupat.

O dată la câteva săptămâni, apare o camionetă cu provizii de halit, băut, eventual citit/ascultat. Cu ocazia asta, locuitorii farului sunt asiguraţi că nu au eşuat în vreun scenariu de film prost şi că omenirea există încă bine mersi (sau pe-aproape) somewhere out there. Locuitorii farului sunt subsemnata şi un dulău (deşi dacă e foarte sociabil dulăul, posibil să fie doi; având însă în vedere un câine seamănă cu stăpânul e puţin probabil). La modul cel mai fantezist, dulăul este un dog danez pe care în cheamă Gringo, dar nu e musai. Dulău să fie.

Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi şi dacă n-au murit, mai trăiesc şi astăzi. Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea-aşa. Şi-am încălecat pe-o lingură scurtă, s-o dau peste nas cui n-ascultă (da, am citit multe poveşti nemuritoare).

sursa

Nu ştiu, ori e sezonul, ori nu sunt eu aşa de unică şi de buricul pământului, pentru că se pare că şi alţii s-au mai lovit de asemenea reproşuri, să le spunem (cât se poate de bine intenţionate de altfel). Altfel formulate, în alt context dar în esenţă cam tot pe acolo.

(Anyone remeber Choose Life? Choose Life. Choose a job. Choose a career. Choose a family. Choose a fucking big television, choose washing machines, cars, compact disc players and electrical tin openers. Choose leisurewear and matching luggage. Choose a three-piece suite on hire purchase in a range of fucking fabrics. Choose DIY and wondering who the fuck you are on a Sunday morning. Choose sitting on that couch watching mind-numbing, spirit-crushing game shows, stuffing fucking junk food into your mouth. Choose rotting away at the end of it all, pishing your last in a miserable home, nothing more than an embarrassment to the selfish, fucked up brats you spawned to replace yourself. Choose your future. Choose life. I chose not to choose life: I chose something else.)

Click here to view the embedded video.

Nu am un argument mai bun pentru a-mi “susţine cauza” (din nou, it’s a figure of speech – nu există absolut nici un motiv logic pentru care să îmi explic sau justific vreo alegere, orice alegere în faţa a absolut nimănui, asta dacă nu cumva suntem la Judecata de Apoi şi nu m-a anunţat nimeni). E acelaşi din totdeauna – it’s my fucking life (asta pe lângă faptul că nu consider absolut deloc că am reacţii sau comportamente extreme sau că încalc flagrant limitele acelei normalităţi care sunt har domnului foarte maleabile în zilele noastre). Mi-am dezvoltat je m’en fiche-ul ăsta undeva prin generală, printr-a şaptea sau a opta.

Recunosc, nu mi-am băgat picioarele în tot şi în toate în halul în care o fac acuma. Am încercat să fac chestia asta selectiv. Am încercat să nu acţionez (deşi de obicei este vorba de lipsa unei acţiuni) cu bună ştiinţă împotriva intereselor mele şi mi-am dat silinţa pe cât posibil să nu afectez pe alţii. Probabil că motivaţia tot egoistă era şi la asta, îmi confirma mie propria-mi imagine de good kid, mai bun decât tot restul pe care îi dispreţuiam într-un fel. O impresie pe care am reuşit să mi-o dovedesc a fi falsă oricum. Pentru că toată joaca asta de-a hai să fiu copilul rebel dar fără să sar calul şi fără să supăr pe nimeni a devenit foarte, foarte obositoare, fără a mai vorbi de o serie de frustrări acumulate în timp. Calea cea “bună” nu este calea cea uşoară şi cine a zis că te alegi cu vreo mare satisfacţie la capătul ei a fost un mare mincinos, un mare imbecil sau ambele.

~~~

Acuma, presupunând că aş avea cea mai mică urmă de voinţă să mă smulg din starea asta de “viaţă paralelă” în favoarea chestiilor normale pe care le face un om… give me one good reason.

Give me one good reason pentru care să plonjez în concretul de care mă feresc cu atâta grijă. Concretul ăla în care mă lovesc de lucruri care nu îmi plac şi oameni care nu mă interesează. Concretul ăla în care reperele în jurul cărora gravitează existenţele celor mai mulţi sunt câte zero-uri are salariul, dacă te-ai futut aseară şi decât câţi vecini eşti tu mai tare. Give me one good reason care să nu implice apeluri la corazon de genul “îţi dai seamă cât îi răneşti pe cei care ţin la tine?” pentru că începe să nu mai ţină. Îmi dau seamă că îi îngrijorez / rănesc pe alţii şi nu răspund decât cu un ridicat din umeri. Give me one good reason… or better yet, give me a break.

Mi s-a spus în repetate rânduri şi în varii contexte, legat de atitudinea asta a mea definită de cele mai multe ori drept aroganţă, nepăsare or both că îmi voi da cu capul de pragul de sus. Formulările şi tonul acopereau plaja de la o grijă reală de genul “dar ce-o să te faci atunci când…” la un soi de anticipare răutăcioasă “lasă că vezi tu…”.

All your stupid ideals
You’ve got your head in the clouds
You should see how it feels
With your feet on the ground

Click here to view the embedded video.

Ei bine… nu ştiu ce voi face atunci. Voi vedea când şi dacă apuc momentul. Mă rog (nu ştiu cui) să am puterea să o ţin pe a mea până la capăt, plătind preţul întreg deşi foarte probabil nu îl voi suporta doar eu. Dacă nu voi fi în stare, mă rog să am măcar tăria să put myself out of the misery. Dacă nici măcar atâta forţă nu voi fi în stare să adun, presupun că o să cedez şi de voie de nevoie voi intra în “normalitate”. Just another brick in the wall. Atunci, şi numai atunci, vă dau voie să mă arătaţi cu degetul şi să îmi spuneţi “ţi-am spus eu…”.

~~~

Drama queen? Yeah. Exagerez? Yeah. Subiectiv şi foarte egoist punct de vedere? Yeah. Atât că… e ca şi cu avertismentele alea groteşti şi ridicole de pe pachetele de ţigări. Nu sunt nici tâmpită, nici inconştientă. Trasul acesta de mânecă, oricât de bine intenţionat nu mai serveşte nici unui scop. Sunt atât ultra-plictisită de subiect încât ajung să mârâi şi la humorous hints to it. Feeling tired and bruised, with the bitterest taste.

Şi pentru că tot mi-au trecut dracii şi îmi pare rău că am mârâit în halul ăsta la potenţiali nevinovaţi şi pentru că tot mi se învârt în cap versurile “enough about me… let’s talk about life for a while”, vă mai las cu o piesă.

Click here to view the embedded video.

And all I really want is some patience
A way to calm the angry voice
And all I really want is deliverance