Pare-mi-se că  trăim într-o cultură care nu se împacă bine cu critica. Nici nu știm să criticăm prea bine fără să dăm în cap dar mai ales nu știm „să ne asumăm în mod responsabil aspectele care pot fi îmbunătățite”. Adică nu înghițim critica (am exersat limbajul de lemn corporatist lately). O percepem cel mai adesea ca pe un atac la persoană și reacționăm în consecință – trecem într-o defensivă țâfnoasă sau sărim direct la contraatac.

Partea rațională din mine (aia care nu reacționează decât cu întârziere ca să… mă critice) spune că reproșurile nejustificate și atacurile la persoană ar trebui ignorate cu un surâs sau parate cu umor și că pentru critica sinceră și justificată ar trebui mulțumit cu demnitate, urmând faza opțională dar recomandată de (auto)analiză și ajustare. Sună bine, deși, cum spuneam, partea asta rațională nu se află nici la mine „la butoane” atunci când ar fi cazul. În consecință criticul, chiar dacă are dreptate, este bou, enervant, răuvoitor, habarnist, plictisit, frustrat [...] și are ceva cu mine iar eu sunt perfectă și am mereu dreptate. Ca toți ceilalți din jurul meu, când sunt ei pe masa de disecție, de altfel.

Fostul meu prof de olandeză remarcase la un moment dat cultul notei 10 la noi; strădania elevilor și studenților nu de a învăța sau a înțelege, nu de a se bucura de ce s-a lipit de ei în urma efortului depus, ci de a obține acel zece dat atât de ușor. Un opt nu este suficient, deși se traduce prin „bine”, ținta este zecele care în calitatea lui de „perfect” ar trebui să fie mai degrabă excepția decât regula, o recunoaștere binemeritată, nu un succes bagatelizat.

Celălalt aspect pe care îl remarcase era comoditatea și lipsa disponibilității de a depune efort pentru a obține acel premiu râvnit, considerat totuși atât de important. Important e zecele în sine și hârtia pe care este scris, nu acoperirea sa. Chestia asta sună tare cunoscut – o mai remarcase un oarecare Caragiale. Adăugăm la ecuație: niște decenii în care gânditul e periculos, politica de alfabetizare 100% a populației (că nu avem repetenți, cum nu avem nici handicapați), zero viziune, competență și adesea bune intenții la „cârmă”, trecerea sistematică a învățământului la coada  listei de priorități și ridicarea unor păpuși gonflabile larger than life din soiul irinei și zăvorance la rang de repere valorice (pentru că gânditul este în continuare periculos).

Toate astea se întâmplă în timp ce ne mândrim cu tinerii noștri olimpici, susținând sus și tare calitatea „produselor” învățământului nostru, ignorând faptul că acele răzlețe vârfuri de
lance sunt rodul propriilor eforturi sau oblăduirii unor mentori pasionați, nu al sistemului care nu îi deosebește cu nimic de restul masei amorfe, care tinde să fie formată din același gen de personaje de care râdeam pe youtube acum câțiva ani. Produsele reale ale sistemului ăstuia sunt analfabeții care au trecut prin școală timp de doi’șpe ani ca gâsca prin apă, ca să șocheze apoi națiunea la bacalaureate. Viitorii miniștri, cum ar veni, că tot e la modă – same thing, bigger scale. Nu înțeleg cine și de ce se mai miră.

Că tot veni vorba de cursa pentru zece – presiunea asta pentru performanță (reală sau pe hârtie, nici nu prea contează) se insinuează prin toate ungherele vieții sub înfățisări care de care mai perverse. E un mecanism care generează o stare permanentă de tensiune și disconfort, care macină nervii încet, dar sistematic. Presiunea pentru zecele ăla (sau bulină, sau calificativ sau diplomă, pentru job, pentru salariu, pentru promovare, pentru căsătorie, pentru recunoaștere, pentru accesorii, pentru hobby-uri la modă) care te intoxică de mic e ca un miros de fum – o chestie murdară și grețoasă care se îmbibă în haine, în piele, în păr și te însoțește mult după ce ai părăsit locul în care s-a generat, parcă chitită să se vâre în tot ce atingi și îți taie pofta de viață mai ceva ca lui Midas. Se materializează în priviri piezișe, în nedumeriri, în șușoteli, în bârfe, în îndemnuri, compătimiri, înțepături, în dezamăgirea ta și dezamăgirea altora, în exemple de urmat, în chestionări și chestionare, în interviuri, măsurări din ochi, acceptări lipsite de entuziasm, invidii, felicitări, refuzuri, îmbărbătări și în toate grilele de evaluare pe toate palierele și în toate domeniile.

Și durează mult până te vindeci măcar parțial de boală, cât să poți pe alocuri răsufla ușurat fără aerul ăla hăituit de man with a plan on tight schedule. Și câteodată te mai ustură cicatricile. Dar uneori înveți că e mai important să privești frunzele căzând, chiar dacă asta nu se află pe lista de activități încurajate în vreun domeniu în care pândește spectrul așteptărilor înșelate.

Eniueeeeei… copilul e acuma acasă, frumos învelit, am jucat icebreakers și ne-am împrietenit ieri și, probabil Cantemir se răsucește prin vreun mormânt, am studiat cum se vede Descriptio Moldaviae pe un Kindle. Nu râdeți, am căutat și eu prin calculator să văd ce e-books am, că nu m-am prea omorât cu genul . Am mai identificat niște Lord of the Rings (evident!), Cartea cimitirului și vreo două povestioare puse la dispoziție gratuit de Neil Gaiman (evident!), The Wizard of Oz și A Brave New World. A primit însă Kindle-ul cadou de botez o tonă de sci-fi și fantasy, așa ca tnx Irina.

Pentru mine achiziția unui e-reader e așa, un fel de ieșire din peșteră. În continuare prefer cartea carte, pe care nu o răsfoiesc din buton. Dar dacă e musai de schimbat tabietul, e musai. Nu mi-a plăcut niciodată să citesc pe calculator, pentru că mi se pare obositor. Pe telefon era deja ceva mai bine și s-a dovedit practic pentru deplasări și călătorii cu trenul. Kindle-ul însă nu obosește, așa că iată-mă pe mine, omulețul anti-gadget, cu încă un gadget în dotare .

Reticențele mele în domeniu se rezumă în consecință doar la audiobooks. Le pot înțelege punctul de vedere – lor și fanilor lor – dar nu sunt pentru mine. În primul rând, nu mă pot concentra să ascult ceva pe termen lung. Memoria mea este vizuală, și atenția cam la fel. Și în plus, cum citește altcineva nu este neapărat cum sună cartea în capul meu. Interesante din punctul ăsta de vedere sunt lecturile autorilor, pentru alea probabil aș face o excepție. Dar intervine iar factorul concentrare. Dar cine știe ce schimbări de opinie mă mai pasc și pe mine, biet hippie at heart în secolul XXI…

Bilbo  Me

Până una-alta însă, iată douăzeci de lucruri despre Thailanda pe care le puteaţi afla şi din ghiduri turistice sau de pe wiki, dacă le-aţi fi căutat, sau poate nu.

1. Deşi există cu privire la Thailanda supranumele de Ţara celor liberi (tai înseamnă “liber” în thailandeză, deşi nu de acolo vine numele ţării), în aeroport ţi se urează bun venit în Ţara Zâmbetelor. Din experienţa mea, pe bună dreptate.

2. Deşi poate pentru noi, ţările şi culturile “din zonă” sunt toate o apă şi un pământ, există diferenţe semnificative atât între ele, cât şi în interiorul aceleiaşi ţări. Astfel, salutul acela cu mâinile împreunate văzut poate prin filme, care în zona India-Nepal se numeşte namaste, în Thailanda este wai şi în Cambogia sampeah. Poziţia mâinilor, înălţimea la care sunt ţinute, gradul de aplecare a capului, aplecarea sau nu a trunchiului – totul se constituie într-un ritual complicat care denotă diverse grade de apropiere, respect, etc. Dar invariabil totul este însoţit de un zâmbet. Daţi din cap, mormăiţi un Hello şi zâmbiţi şi thailandezul din faţa voastră va fi mulţumit şi vă va răspunde la salut.

3. Los Angeles nu este singurul oraş al îngerilor. În thai, Bangkokului i se mai spune Krung Thep, ceea ce tot aia înseamnă – oraşul îngerilor. Tehnic vorbind, Krung Thep şi Thon Buri sunt, dacă am înţeles eu bine, un fel de Buda şi Pesta de o parte şi alta a fluviului, care au format oraşul modern de azi.

4. Fluviul Chao Praya care traversează Bangkokul (şi care le-a dat bătăi de cap anul acesta) are acelaşi nume cu un titlu nobiliar thailandez. În consecinţă, zice wiki, “in the English-language media in Thailand, the name is often translated as River of Kings.” La cât de mare e fluviul, cât de intensă activitatea pe malurile sale și câtă vânzoleală de oameni, eu am rămas plăcut surprinsă de cât de curat este totuși. Ceea ce plutea eventual în el erau resturi organice (de exemplu, coji de ananas), dar am văzut foarte puține PET-uri.

5. Decembrie şi ianuarie sunt lunile uscate. În septembrie şi octombrie, nivelul precipitaţiilor depăşeşte (conform surselor autorizate prezente în familie) cantitatea anuală de precipitaţii din Timişoara. Inundațiile din acest an au survenit în urma celui mai ridicat nivel al precipitațiilor din ultimii 50 ani. Și da, se mai văd urme în Bangkok, inclusiv saci de nisip.

6. În Thailanda se aplică legi foarte stricte privind lezmajestatea. Rişti ani grei de închisoare dacă, în viziunea autorităţilor, jigneşti casa regală sau doamne fereşte chiar regele – ale cărui portrete şi altare sunt ubicue prin ţară. Imnul se aude de două ori pe zi, la ora 8:00 și la ora 18:00, în stații de metrou de exemplu. Lumea se oprește, respectiv se ridică în picioare în aceste momente.

7. Elevii poartă uniforme, iar cele ale fetelor sunt foarte similare cu ce vedem prin desenele animate japoneze. La un moment dat, mai că mă aşteptam să scoată careva o amuletă și să se transforme în Sailor Moon.

8. Orezul este omniprezent, Thailanda fiind de altfel cel mai mare exportator de orez din lume. În general este aşa cum îmi place mie – cu bobul lung şi fiert într-un mod „nelipicios”; îl găsiţi prin meniuri separat sub denumirea de Steamed Rice.

9. Vă puteţi aştepta la mult usturoi, praz, busuioc, lime şi chestia aia căreia îi spune lemongrass şi care e tare ca naiba prin bucate. Dacă îndrăzniţi, evident găsiți şi chili.

 10. Că tot veni vorba de meniuri – cam peste tot în zonele turistice veţi găsi totul scris atât în scrierea thai, cât şi în engleză, cu caractere latine. Evident, ca mai peste tot în asemenea situaţii, nu vă aşteptaţi ca ceea ce în capul vostru sună într-un fel, să fie pronunţat tot aşa şi de către localnici.

11. Ca să stingeţi arsura provocată de chili: găsiţi în foarte multe locuri sucuri proaspete de fructe, de la portocale, mere şi pepeni, la lychee, kiwi sau papaya. De asemenea, pe străzi se vând sticle de 0.5 de apă (care are un gust nasol) sau răcoritoare, din lăzi cu gheață. Totul se serveşte şi se bea cu foarte multă gheaţă, cuburi sau pisată, aşa că nu strică să vă antrenaţi gâturile să facă faţă. În combinaţie cu aerul condiţionat absolut dement din magazine, metrouri, localuri şi cam tot ce are pereţi şi acoperiş, riscaţi o răceală, ca subsemnata.

12. Ca să răspund unor întrebări din public primite live: nu, nu am fost în cartierul roșu și nu am văzut transvestiți. Dacă vreți numărul exact, am văzut taman patru fete cu turistul sexual la purtător și în trei dintre cazuri turistul vorbea engleză; a patra pereche nu am auzit-o vorbind.

13. Pentru că tot veni vorba de turiști: în nordul Thailandei am auzit FOARTE multă franceză, cred că erau cei mai numeroși, urmați de vorbitorii de germană, din care am auzit mulți și la Bangkok.

14. La intrare, oamenii se descalță, fie că e vorba de locuințe, fie că e vorba de temple. Și în camerele din guesthouse-uri am găsit rugămintea de a respecta tradiția thailandeză care cere să îți lași pantofii la ușă. Recomandare din partea casei: dacă vizitați temple, luați șlapi, sandale sau chestii cu scai, ziși și arici. Eu am purtat vreo două zile bascheții, am avut distracție asigurată: să mă deșiretez/înșiretez de fiecare dată.

15. Bonus: dacă înconjurați vreun templu, pentru poze sau de curiozitate, faceți asta în sensul acelor de ceasornic. Eu am luat-o invers la un moment dat căutând umbra, mi-am dat seama prea târziu. Nu vă taie nimeni capul, dar e mai politicos așa. De asemenea, dacă vă așezați prin vreun templu, aveți grijă ca picioarele să nu vă fie îndreptate spre imaginea lui Buddha – este considerat un lucru lipsit de respect.

16. Peste tot sunt reprezentări de elefanți, de la animal în sine la zeul Ganesha. Elefanții sunt un simbol al țării, imaginea lor abundă în suveniruri, deși specia și exemplarele ei nu o duc prea bine. Cât despre elefanți vii, nu am văzut nici un vârf de trompă, deși există experience park-uri pentru turiști.

17. Sunt foarte multe temple – unele imense și fastuoase, altele modeste și ascunse printre clădiri. Conform wiki, 94% dintre locuitori sunt buddhiști și cred că procentajul de practicanți între ei este mult mai mare decât cel dintre cei care se declară creștini pe la noi. S-ar putea să fie doar o impresie subiectivă. La multe colțuri de case veți vedea un mic altar simbolic, unde sunt așezate ofrandele buddhiste tipice: ghirlande proaspete de flori, bețișoare parfumate, fructe și băutură. Inclusiv Cafe Frappe la doză.

18. Tot peste tot sunt și călugării buddhiști (și novicii, elevii sau cei care dintr-un motiv sau altul stau o vreme la templu – eu nu am învățat să îi deosebesc) cu robele lor în diverse nuanțe de portocaliu, galben, ruginiu sau maro. Sunt atât de peste tot, încât la aeroport au sală de așteptare proprie (iar musulmanii cameră de rugăciune), iar în mijloacele de transport în comun, alături de indicatoarele care roagă călătorii să cedeze locul bătrânilor, celor cu dizabilități sau gravidelor, există și unul care spune „please offer this seat to monks”.

19. Tot în mijloacele de transport în comun (respectiv în metroul și în Sky Trainul din Bangkok), stațiile următoare sunt anunțate în thailandeză și engleză și afișate împreună cu partea pe care se găsește peronul pe niște monitoare tv. Între stații, acolo rulează reclame la răcoritoare și Samsung Galaxy Note. Sau clipuri despre rege și acțiunile sale pentru binele poporului. Se pare de asemenea că thailandezilor le place fotbalul britanic. Am văzut multe reclame la berea Singha cu echipa Chelsea, sub motto-ul „Two lions. One pride.”, iar unele Sky Train-uri sunt acoperite de reclame Honda cu Manchester United.

20. Hamacele din bambus sunt incredibil de comode. Pe testate.

OST: Original Soundtrack, the soundtrack of a movie, TV series, or video game.

Unul din motivele principale pentru care îmi place The Shoebox Blog sunt comics-urile cu Chuck şi Beans. Nu că aş avea habar care e care dintre cei doi blănoşi. Sunt doi geekşi adorabili iar umorul este de aceeaşi factură: dacă Star Wars, Spock şi Sauron nu fac să îţi sune nici un clopoţel, jumătate din timp benzile formate din patru panel-uri nu vor avea nici un înţeles. Pentru cealaltă jumătate, e suficient să te confrunţi cu realităţi  cotidiene sau virtuale fără a cădea în capcana imaginii lor pentru a ajunge la “Să ştii că aşa e! Şi eu m-am gândit la asta…”

Una din cele mai puternice reacţii de genul acesta am avut-o la strip-ul de mai jos. Ca dovadă faptul că postarea asta a stat şi a fermentat printre drafturi nişte luni bune.

Este un gând nostalgic care mă bântuie de mult şi periodic. Ca orice nostalgie, e total inutil din punct de vedere practic, pentru că realitatea nu are cum să se schimbe. Şi mai supărător este faptul că nu îmi dau seama exact care este obiectul nostalgiei – “vremurile de atunci” sau “eu din acele vremuri”. Probabil un pic din fiecare, întrucât ambele ingrediente s-au schimbat (din păcate, evident) în mod iremediabil.

E stupid, dar mi-e dor de vremurile când sursele de muzică erau trei mari și late: radioul, MTV-ul și „casetarii” de prin piețe și intersecții, ale căror casete ajungeam inevitabil să le pescuiesc buclă cu buclă din casetofon și să le derulez cu capacul unei carioci care se potrivea la țanc. Era pe vremea când M-ul din MTV venea de la Music cu M mare în toate sensurile cuvântului, când youth culture avea un înțeles, când ceream piese la radio și le așteptam difuzarea cu urechea lipită de boxe și degetul pe butonul de record – probabil nu aș fi auzit prea curând de Animals sau Dire Straits dacă nu era Radio Vest.

Primul videoclip de care îmi amintesc sunt de fapt două – Black or White-ul lui Michael, care era în mintea mea un fel de film, și Cryin’-ul celor de la Aerosmith cu „wow, la asta nu m-am așteptat” de la final. Primul clip la care am plâns (de fapt și ultimul, cred) a fost Everybody Hurts.

Click here to view the embedded video.

Da, mă bucur că acuma nu mai trebuie să bat orașul în lung și în lat și să întreb „aveți cumva…?” plină de speranță, pentru ca un vânzător zgribulit de frig să se uite consternat la mine și să dea din cap a mirare, cum am pățit când am căutat Soul Asylum, pentru că îmi plăcuseră Runaway Train și Misery. Pe vremea aia, o casetă costa la tarabă 7000 lei, apoi s-a scumpit la 11.000. A trebuit să scot bani de la C.E.C când am găsit New Jersey și am făcut ochii cât cepele pentru că nu mă așteptam să dau peste așa ceva și depășea alocația. Am rugat vânzătorul să mi-o păstreze până mă întorc.

Acuma nu trebuie decât să arunc un ochi pe net. Că eu una de CD-uri cu abțibild de „made for Romania”, cu booklet incomplet și care se nenorocește după o săptămână de heavy rotation, cum am pățit cu Sam’s Town, m-am săturat. Îl întreb pe nenea PirateBay dacă are vreun album și mă aleg cu discografia. Care trece pe lângă urechile mele în anonimitate, poate cu vreo piesă, două, care îmi rămâne agățată în timpan. Nu că nu aș avea și acuma piese care mă obsedează și le ascult până nu le mai suport. Dar senzația nu mai e aceeași. Când am la dispoziție zeci de site-uri de torenți, de download, de vizionare, parcă mai totul e diluat. Nu mai există aventura descoperirii și a vânătorii, nici satisfacția prăzii. E prea ușor, nu necesită nici un efort, e totul acolo și am ajuns să nici nu mă mai obosesc să întind mâna. Iar când descopăr vreo piesă din aia care a fost scrisă numai și numai pentru mine, nu mă mai bucură în așa hal.

Muzica era o coloană sonoră omniprezentă. De fapt, era una din puținele sclipiri de geniu într-un film destul de prost, numit viață. Cam ca și Twister – o prostie care și-a meritat la vremea aceea banii de bilet și frigul de la cinema doar și doar pentru soundtrack. Acuma muzica e un zgomot de fundal de cele mai multe ori monoton, pe care îl remarc doar când e excepțional de bun sau excepțional de prost.

Probabil o persoană foarte seacă ar considera că asta înseamnă că „am crescut”. Trist. Mi-e a dracului de dor de anii ’90. Și de mine din anii ’90. Probabil pe 9gag, noul depozit de înțelepciune online, era postat nemuritorul adevăr: when I was little and couldn’t wait to grow up, I wasn’t expecting this shit.

Click here to view the embedded video.

Primii bani câștigați de mine au fost prin clasa a V-a sau a VI-a. Din păcate, nu eu am fost cea cu spiritul întreprinzător, ci colegul meu de bancă Ricky. Dar dacă tot îi venise ideea, am profitat și eu puțin de ea. Amândoi aveam surse „din afară”, astfel încât aveam întotdeauna coperțile caietelor, stilourile, penarele etc. cele mai frumoase. Aceleași surse ne furnizau ceva foarte căutat la vremea respectivă: abțibilde. Fie că erau din desene animate, fie cu animale, fie naiba mai știe cu ce. Vreme de câteva zile am făcut bani de buzunar la școala „vânzând” în pauze abțibildele. Recunosc, dădeam de pe atunci dovadă de totala lipsă de talent în ale comerțului de care m-am convins și mai târziu: dacă vrei să mă pedepsești, pune-mă să „negociez” ceva. Dădeam pe datorie, dădeam mai ieftin la colegii care îmi erau simpatici și acceptam schimburi care nu erau neapărat avantajoase.

Curând s-a terminat stocul. Mi-a venit pe atunci ideea să „facem ziar”, în condițiile în care ziarul școlii fie nu exista, fie era prea neinteresant ca să îmi aduc eu aminte de el. Astfel a luat ființă ABC-Zeitung, cu titlul și mascota (extraterestrul Kyky) desenate cu carioca, cu articole bătute la mașina de scris, imagini decupate de Dumnezeu știe de unde, ghicitori, știați că?-uri și poezii creație personală. Toate astea era înghesuite pe o coală A4, față-verso. Cine are nevoie de PageMaker și In-Design când există foarfeci și batoane de lipici? Creația astfel asamblată era trasă la xerox pe nașpa pe la părinți în vreo 30 exemplare și vândută la școală amatorilor pe 5 lei. Primul număr l-am făcut cu Ricky, al doilea singură, al treilea nu a mai apărut. Am mai avut tentative de tehnoredactări și alte chestii din astea plictisitoare când am mai crescut. „Plata” pe care o mai am și acuma este ceea ce am primit în urma unui troc în ora de desen tehnic. Am făcut desenul unei colege, care mi-a dat un poster cu Roxette pe care l-am dat unei alte colege în schimbul unui poster cu Kurt Cobain pe care l-am dat pe unul cu Bon Jovi.

Primele sarcini „serioase” nu au fost plătite. În primul rând, pentru că în anul I de facultate, am umblat prin zone de oraș unde nu îmi doresc să mai pun vreodată piciorul, cu un vraf de chestioare în brațe. Fără decontarea transportului, fără asigurare de vreun fel, fără scutire de la ore. Că doar nu era să angajeze facultatea operatori de sondaje pentru proiectele contractate iar studenții trebuiau să facă practică. Chiar dacă era o disciplină teoretică în plin an universitar. Am fost dintre fraierii care au făcut chestionarele pe bune până la ultimul, când m-am lăsat păgubașă. În anul III, a mai avut tupeul cineva să ne spună că dacă nu aplicăm chestionare nu intrăm în examen și am avut onoarea să fac parte din echipa care a muncit la analiza datelor pentru lucrarea sa de doctorat. Pentru chestionare, mi-am dat bursa pe o lună prietenului unei prietene, să le aplice el. M-am bucurat să aud că anul care a urmat după noi a făcut scandal, l-a dat în judecată pe Marcel Iordache și a câștigat. Bravo lor.

Prin anul II am început să merg pe la AID-ONG, care avea sediul la 10 minute de mine. Abrevierea vine de la Asociația pentru Informarea și Dezvoltarea Organizațiilor Non-Guvernamentale. Oamenii ne prezentaseră oportunități de voluntariat într-o oră la facultate și m-am decis să văd cu ce se mănâncă. Am dat câte o mână de ajutor la varii proiecte desfășurate – de la întreținut baze de date la capsat broșuri, am fost prezentă mai mult sau mai puțin constant timp de vreun an. În apartament își mai avea sediul Asociația Pro-Democrația Timișoara și venea pe acolo Adriana Tudor de la Ecovet (așa cum vedeți la link, așa știam eu să fac pagini web în 2006 ) – ambele asociații în care am activat ceva vreme. Acolo am învățat ceea ce în manualele de profil în limba engleză se cheamă networking.

După ceva vreme, APD Timișoara a organizat concurs pentru postul de coordonator de proiect. Mi-am depus candidatura, apoi nu m-am prezentat la interviu. Mă tăiasem de frică. M-a sunat acasă președintele de atunci al filialei, cu care colaborasem la n proiecte să tragă de mine, fără succes. Postul l-a câștigat, ca într-un episod de telenovelă, Ciprian Pânzariu, proful care ne trimisese în lume cu chestionare în anul I de facultate, un șmecheraș bun de gură care impresionase prin papagal. După câteva luni, APD căuta din nou coordonator – preferabil cineva care să dea și pe la locul de muncă. Am fost din nou sunată și am împărțit jobul cu fostul președinte care demisionase din conducere pentru a se putea angaja în executiv.

Așa că în anul III semnam primul meu contract de muncă, part-time. Doi ani de zile am fost coordonator de proiect. Am văzut cum arată o conferință de presă, ce înseamnă să scrii un proiect, să faci un buget, să scrii un raport, să ții un dosar de presă, să dai comunicate, să organizezi echipe de voluntari, cum arată un interviu, cum se scrie o informație oficială, cum se face o bază de date în Access, cum se dă un fax și unde se depun cererile oficiale la Primărie și la Prefectură. De la șeful meu am învățat că un material scris trebuie să fie corect ȘI coerent, dacă e să fie credibil. Am redactat la un moment dat o scrisoare adresată „Stimate domnule Președinte” iar în text aveam scris „președinte”. M-a pus să o refac – cum vreau eu, cu P sau cu p, dar să fie la fel. Nu exista nicăieri corectură cu pixul sau cu pastă, la fel cum nu se fixa pe panou nimic lipit strâmb. Am mârâit la început dar am ajuns să îi dau dreptate și mi-am dezvoltat de atunci propriile mele manii în domeniu. Am avut plăcerea să scriu un proiect și să mi se aprobe finanțarea de către Ambasada Olandei, am avut două „ieșiri” în afară în care am văzut cum funcționează administrația locală în Barcelona și în Amsterdam și am venit cu capul plin de idei. Din păcate era deja în perioada în care frumosul balon de săpun începuse deja să tremure și nu mai avea mult până să se spargă – parțial datorită contextului, parțial pentru că nu este niciodată plăcut când începi să te prinzi ce se întâmplă prin bucătăria internă.

Dacă stau strâmb și judec drept, este până la ora actuală jobul care mi-a plăcut cel mai mult. Orar flexibil, colectiv mișto, activități variate și interesante. De atunci, salariul a luat-o în sus iar „satisfacția muncii” e pe o continuă pantă descendentă. În prezent este în cădere liberă, salvată doar de îndatoriri conexe (și alea de training, culmea! eu care nu suport să vorbesc în public) pe care nu pot și pe care nu sunt lăsată să le desfășor în regim preponderent. Dacă nu mi-ar fi așa lene… Totuși, se întrevede la orizont un alt balon de săpun. Dacă tot spun mayașii că 2012 e anul marilor schimbări

via Stank Cheese

P.S.: Numele care apar în text sunt reale și apar acolo în deplină cunoștință de cauză. E timpul să ne mai scuturăm de mania persecuției și de obiceiul de a pomeni numele doar în șoaptă, că poate pică cerul pe noi altfel.

Atenție, postare kilometrică

1) Subtitlurile kilometrice la capitole, care le rezumă într-un paragraf

Toată ideea acestei postări s-a născut citind recomandarea de pe spatele celei mai recente achiziții: „Prințul din negură este o extraordinară poveste cu accente soft-horror, care arată cum hotărârile părinților pot influența imaginația copiilor”. Sună a introducere puerilă de compunere de clasa a cincea în cel mai bun caz, dar mi-a declanșat un declic. Formularea mi-a adus aminte de acele subtitluri sau explicații lungi la capitole, în care acestea erau rezumate în câteva propoziții. Le întâlnisem în Robinson Crusoe și parcă și în Insula misterioasă, dar asocierea cea mai puternică și cea mai dragă mie este cu basmele celor O mie și una de nopți: „Unde Șeherezada încheie basmul hamalului și al celor trei fete. Urmează minuni nemaivăzute, cum e aceea când se arată pentru a doua oară Ifrit-Diavolița și alte întâmplări care vor bucura cetitorul… spre lauda lui Allah în vecii vecilor…”. Ediția în care le-am citit  (din păcate doar primul volum) este una superbă din 1956, moștenire de familie: Basme arabe povestite de Eusebiu Camilar, cu o prezentare grafică de excepție. Pe lângă desenele și arabescurile care împodobeau paginile și mai ales începuturile de capitol, mă fascinau acele rezumate – și cum să nu sorbi următoarele pagini când ți se prezintă așa?

2) Hârtia îngălbenită

Pentru că tot veni vorba de O mie și una de nopți, îmi place hârtia așa zis de proastă calitate, rudă cu hârtia de ziar. Da, îngălbenește, iar imprimarea probabil e din aia nesănătoasă cu plumb dar are un farmec aparte și un mod special de a se mula și de a se îndoi la răsfoire. Țin minte colecția aceea în format de buzunar, Biblioteca pentru toți. Probabil hârtia pe care era tipărită cartea contribuie și ea la nostalgia mea pentru Winnetou. Deși am devorat și Dune, cel puțin primele volume, de tot atâtea ori (iar cârțile sunt tot atât de dejghinate, cu bucăți de lipici pe cotor), hârtia pe care o folosea Nemira la acea vreme nu mă mulțumea – era mult prea albă, iar caracterele au început să se șteargă.

3) Mirosul

Mirosul este strict legat de hârtia cu vechime. Cărțile noi miros adesea a plastilină acuma. Cele vechi miros autentic, a Hârtie cu H mare. Am citit undeva pe net pe bookshelfporn.com o explicație științifică, cum că de vină e lignina, care e rudă cu vanilina și că decompunerea sa din hârtie degajă cu timpul acel miros. O fi, dar e prea multă chimie și prea puțin romantism în explicație așa că să nu strivim corola de minuni a lumii – mirosul cărților este una din micile plăceri ale vieții de care trebuie să te bucuri fără să le analizezi.

4) Coperțile legate

Nu sunt neapărat fană a coperților cartonate, de multe ori constituie doar o greutate inutilă și un adaos la preț. Nu degeaba edițiile hardcovover sunt mai scumpe. De altfel, căpățâna mea are niște amintiri nu foarte plăcute de la contactul cu asemenea coperți. Nici dacă mi-aș da acuma în cap cu atlasul geografic din dotare nu cred că ar durea așa cum țin eu minte că dureau loviturile cu abecedarele în limba germană în clasa I. Die Fibel este până la ora actuală cea mai tare (la sens propriu) carte cu care am făcut cunoștință, eu și capul meu.

Ce îmi plac sunt însă cărțile legate. Nu mă întind acuma neapărat la coperți legate în piele  dar dacă e să judge a book by the cover, cele legate inspiră  impresia de distincție și  încredere, degajă un aer oarecum misterios (sigur conțin ceva important!) și poate o autoritate a vârstei. Preferința mea pentru legătorie nu se manifestă doar la cărți, îmi plac și am adunat și tot soiul de caiete și carnete legate șmecher și chiar și un album foto învelit în frunze de banan. Tot de când eram mică mi se trage, de la o colecție de cărți pe care mama le-a dat la legat în material (verde închis și vișiniu – până și culorile au prestanță) și de la o agenda groasă, cu coperți tari și îmbrăcate în ceva ce semăna a catifea, în care tata nota cu scris mărunt de creion tot soiul de lucruri fascinante; ca de exemplu rețeta pony franz, singurul mod în care puteam fi fraierită să mănânc ficat – zdrobit și amestecat cu piure de cartofi.

5) Supracoperțile

Că tot veni vorba de coperți – îmi plac cărțile cu supracoperți. Parcă mai mult ca niciodată, cartea devine cadou, învelită în propria supercopertă în loc de hârtie de cadou. Întotdeauna le dau jos când citesc, ca să nu se deterioreze (plus că tinde cartea să îmi alunece din înveliș, zburându-mi de sub ochi când mi-e lumea mai dragă fraza pe care o citeam.

6) Notele de subsol

Asta sună ciudat, știu. Mie mi se par fascinante – sunt mici cheițe aruncate acolo de autor uneori ca un colac de salvare, alteori ca și când ai fi dat peste însemnările personale ale vreunui personaj de carte, care aruncă o altă lumină asupra ansamblului. Explicații științifice, jocuri de cuvinte explicate sau mici indiscreții ale autorului – mie îmi plac. Cifrele acelea micuțe care apar pe alocuri în text înseamnă că cineva a pus ceva deoparte special pentru mine undeva în josul paginii. Să citesc Doamna T. a lui Camil Petrescu a fost un decliu pentru mine (iar pentru alții un supliciu) – având în vedere că mai toată cartea era înțesată de note de subsol. Știu că unora nu le plac – la ultima plachetă de poezii (da, până și acolo pot fi folosite!) am luat asta în considerare și le-am transformat în note de final. Îndeplinesc cam aceeași funcție, dar parcă nu e așa comod să răsfoiești pâna la finalul unui volum pentru the goodies.

7) Hărțile

Orice autor are dreptul să se joace cum vrea cu personajele sale. Dacă lutul din care le plămădește este însă originar de pe Terra, el poate conta pe cititorii săi, indiferent cât de exotic este decorul datorită diferențelor spațiale, temporale sau culturale. Dacă acțiunea are loc in Japonia, se poate baza pe faptul cititorul știe să o localizeze pe harta lumii și are măcar câteva noțiuni acolo, cât să nu îi fie complet străină: kimono, samurai, sakura, ikebana, harakiri. Dacă și-a plasat acțiunea în Europa Evului Mediu, se presupune că fiecare are în minte o imagine cu castele, cavaleri, nobili și țărani, vrăjitoare arse pe rug și ce o mai fi.

În cazul fantasy-ului, un autor are libertatea de a făuri o întreagă lume. De la creație, la legile care o guvernează și societățile care o populează, își poate lăsa imaginația să zburde, liberă de chingile bătrânei Terra. Nivelul de detaliu și grija pentru amănunt în elaborarea unei asemenea construcții la scară planetară sunt adesea direct proporționale cu reușita rezultatului final. Neputându-se baza pe cunoștințe implicite ale cititorului despre lumea respectivă și neputând înghesui toate informațiile care îi dau viață în firul narativ, poate recurge la ajutorul unor aliați, pe care eu mă bucur de fiecare dată să îi întâlnesc în paginile cărților.

Hărțile conferă rapid un cadru în care se poate plasa acțiunea, un suport vizual pentru a înțelege mai ușor contextul și pe lângă credibilitate, dau și farmec cărților. Pe mine m-au fascinat de mică, de când răsfoiam un superb atlas pentru copii, iar ce rețin din geografia lumii, de acolo am reținut, nu din geografia tocită în școală. Cu cât sunt mai vechi și mai artistice hărțile, cu atât mai bine. De altfel, deasupra patului meu tronează înrămată pe perete o reproducere achizționată din magazinul de suveniruri de la British Museum, după o hartă a lumii realizată la începutul secolului al XVII-lea, care arată aproximativ așa (atenție, e o imagine imensă).

În concluzie, când autorii își dau silința să producă așa fumuseți migăloase ca cele din jos pentru a da viață lumilor imaginate de ei, cum să nu te afunzi cu plăcere în volumele lor? În ordine, sunt Middle Earth-ul lui J.R.R. Tolkien, lumea Roții Timpului lui Robert Jordan și Westeros-ul lui George R.R. Martin, în care are loc acțiunea Cântecului de Gheață și Foc.

8) Anexele și citatele din opere fictive

Tot din seria aliaților de nădejde fac parte și anexele și citatele din opere fictive. Istoriile facțiunilor încleștate  în lupta dintre bine și rău, explicarea calendarului folosit în operă, un glosar de termeni sau un dicționar al unei limbi inventate – toate astea conferă celor petrecute între paginile cărții o impresie de real, adăugând o dimensiune sau elucidând una pe care în opera propriu-zisă doar o intuiai. De asemenea dovedește că volumul pe care îl ții în mână este ceea ce se numește „a labor of love”. Pentru că să compilezi un asemenea volum de date, să îl menții la un nivel de coerență și să adaugi bucățică după bucățică pentru a construi lumi complexe înseamnă fie că ești sărit de pe fix, fie că faci asta din pasiune și probabil vocație.

În aceeași categorie se încadrează și citatele din opere fictive, create chipurile în universul cărții. Revin la Dune, pentru că este prima carte în care am întâlnit procedeul iar citatele care îi preced capitolele, din diferite opere atribuite unor personaje, oferă adesea cheia de citire a întregului capitol. Și cum să nu fie adevărat ce ți se narează, când ai dovada chiar acolo, scrisă cu italice, sub forma unui citat!

9) Seriile

Probabil orice împătimit al cărților cunoaște senzația: mai ai câteva pagini până la final, nu îți vine să te oprești din citit, devorezi pagină după pagină și totuși o voce din interior îți spune să o lași mai moale. Pentru că, nu-i așa, dacă isprăvești, e gata cartea. Și atunci ce te mai faci? Am mai spus că fac parte dintre cei care recitesc anumite cărți. Nu mi se pare pierdere de vreme mai mult decât a te întâlni cu aceeași prieteni în același loc – desigur, ai putea să iei lecții de flaut în timpul ăsta ca să încerci ceva nou, dar de ce nu te destinzi într-o atmosferă familiară, cu oameni pe care îi cunoști.

Marea diferență este că discuțiile sunt irepetabile întocmai, în timp ce o carte recitită, chiar dacă îi descoperi sensuri noi și amănunte care ți-au scăpat, conține în principiu același text. Scăparea din impas o oferă autorii prolifici, care îți facilitează întâlnirea cu prietenii dintre pagini pe parcursul unei întregi serii. Iar când ai dat ultima pagină la un volum, îl poți pune deoparte împăcat: între coperțile următorului, povestea continuă.

10) Senzația de a ține cartea în mână

Am lăsat acest aspect la urmă, dar la mine nu este deloc neglijabil. Pot să înțeleg conceptul de audio books, ba pot să merg chiar până într-acolo încât să recunosc că o înregistrare a autorului citind din operă poate fi o portiță către un mod unic de a o percepe (cu condiția să nu fie vreun ciudat ca mine, care doar bătută aș citi cuiva ceva ce am scris, noroc că nu-s vreun autor faimos, că ar da lumea de mine mai greu decât de Salinger). Când eram mică, adoram discurile cu povești. Însă memoria mea este mai degrabă vizuală decât auditivă, așa că prefer lectura proprie, în ritmul meu.

De asemenea, am încercat să citesc ebooks. Dar îmi omoară ochii, îmi fug aiurea pe ecran și pur și simplu senzația nu este aceeași.  La fel, pot aprecia utilitatea și caracterul practic al unui eReader dar nu este o opțiune care îmi surâde. Îmi ieșise mie la ceva test de personalitate pe un site ca sunt touchy-feely și probabil că au nimerit-o. Dar dacă e să savurez o carte, eu trebuie să o țin în mână.

Iar aici intervine o ultimă marotă a mea în domeniul lecturii: mie îmi plac cărțile mele. Nu îmi place să citesc cărți împrumutate, nici datorită stresului autoindus de a avea mare grijă de ele, nici pentru că… deh, trebuie să le dau înapoi. Ori eu sunt o bestie posesivă. Dacă am citit o carte, a devenit a mea, am posedat-o prin actul citirii și vreau să o am acolo, la îndemână pentru momentul când/dacă mă decid să întind iar mâna după ea. Forever.

 P.S.: Demult nu m-am mai simțit așa bine scriind pe blog

Adevărul e că rolul de trofeu devenise al dracului de plictisitor, iar faptul că odată pe an eram scoasă de la naftalină, scuturată de praf și pusă să strălucesc fie că aveam chef fie că nu, nu mă încălzea cu nimic, ba dimpotrivă. Pentru că în restul timpului trebuia să aștept până și ultimul retard / dezinteresat din clasă a apucat să citească și eventual să priceapă cele trei fraze din manual. Fără să bodogănesc, fără să dau semne de iritare sau să desfășor activități conexe gen desenat. Da, I’m smarter than the average bear, mă scot din sărite ăia la care conexiunea nu face „țac” într-un termen considerat de mine în mod subiectiv rezonabil pentru a-ți pica fisa și nu e vina mea că în sistemul românesc de învățământ a trebuit să îmi tocesc coatele împreună cu tot restul curbei lui Gauss, de la majoritatea gri amorfă la celălalt capăt al spectrului populat de a) niște semi-retarzi și b) niște putori dezinteresate.

În fine, mă bucur că în anul de grație în care ne aflăm nu mai sunt la școală, colegă de liceu în an terminal cu niște analfabeți târâți dracu știe cum mai departe de patru clase. Se caută în lumea largă coafeze, instalatori și vânzători de pantofi, deci e loc și pentru ei fără să toace bani și nervi în școli inutile, ba încă și cu tupeul de a face gură – așa incoerent cum se pricep ei (a nu se înțelege că am ceva cu respectivele categorii sau că eu, inteligenta pământului, aș avea ceva titluri răsunătoare pe fișa postului).

Revenind la oile noastre, trebuia eventual și să nu îmi manifest nicicum existența la nenumăratele ore de materie devenite ore de dirigenție pentru mereu și mereu aceiași subiecți și aceleași cauze, care mă interesau în egală măsură – adică deloc. Subiecți, de altfel, care erau fie odrasle de ștabi, fie odrasle ale colegelor de breaslă cunoștințe personale și care, atunci când furtuna de isterie trecea, erau partenerii de glumițe și chicoteli și de priviri duioase (ah, puiu mamii, așa e el, mai astâmpărat), trofeele devenind neinteresante.

Trofeele deveneau interesante când trebuia pus osul. Ca în clasa a doisprezecea, în ultima zi, când trebuiau lipite pozele pe panou. Atunci când diriginta a vrut să culeagă vreo două-trei trofee din astea ca să termine treaba și doar nu era să se adreseze odoarelor, replica a fost un „n-au decât să facă ei, că au frecat-o destul în Cafe Colț până acuma!” și o priveliște a fundurilor noastre în deplasare către casă. A fost singurul meu act de nesimțire curată din liceu (dacă se mai poate considera liceu), dar în afară de sfidarea pe tema olimpiadei, nu îmi amintesc vreun alt moment în care interacțiunea să îmi fi produs atâta satisfacție. Dovadă fiind rândurile de față, scrise unsprezece ani mai târziu.

Nu neg că mă rodea un anumit grad de invidie amestecat cu ciudă pe gașca veselă. Ciuda copilului premiant care nu o arde prin baruri, ciuda copilului cuminte care nu este băgat în seamă decât când trebuie scos în față, ciuda copilului care depune efort constant, care îi este nivelat cu nepăsare până este adus pe același grad de merit cu toți (a se insera termen generic care definește orice categorie-tip pe care o disprețiuesc profund, din regnul șmecher  / descurcăreț) cu bani, pile, obraz al dracului de gros sau o blestemată stea norocoasă care le permite să treacă prin viață fluierând și să cadă mereu în picioare.

Și să fiu eu a naibii dacă nu clocotește în mine o furie viscerală în timp ce am fantezii cu justițiari demenți și băi de sânge, asta când sunt în stare să îmi depășesc sila pe care o resimt în general și care, teamă mi-e, mi se citește mult prea bine pe față în prezența respectivelor primate. Bastionul (sau sanatoriul?) sănătății mele mintale este ceea ce poetic se numește conștiința superiorității – faptul că nu merită să îmi bat capul cu ceea ce generic denumesc „toți tâmpiții” – indiferent de ce alte vini poartă ei de fapt în ochii mei. Îmi pare rău dacă totul sună groaznic de arogant sau de fapt nu, de ce să fiu ipocrită, nu îmi pare rău. Sună groaznic de arogant și probabil că așa o fi, dar este la fel de groaznic de adevărat sau cel puțin de real. Sunt de o mie de ori mai brează decât „ei”, dar ce folos, că nu pe vreo scală de valori cu o largă răspândire sau recunoaștere.

Dilema mea este că… al dracului, mi s-a acrit de rahatul ăla de deja-vu cu eleva și diriginta. Mi s-a acrit să fiu luată de fraieră, să fiu pusă la muncă, să fiu pusă să înghit, să fiu pusă să mă adaptez, să fiu pusă să continui, să fiu scoasă la paradă și apoi aruncată în sertar, să mi se arunce din când în când oscioare când mârâi ca să tac din gură pentru că, nu-i așa, las-o, săraca, e frustrată, asta e, o să tune un pic și îi trece, vezi mai bine de restul că fac scandal, ce ne facem cu ei, fii serios, nu pleacă, nu se supără, lasă, îi trece, nu își bagă picioarele și sigur nu-și bagă pula.

Have you looked inside my pants lately?

Probabil a fost o coincidență că în decurs de o lună, două astfel de conversații cu două persoane diferite s-au răsucit în jurul aceleiași teme – obsesia sfârșitului: despre cum tânjim după un anunț de genul „sfârșit”, „fin”, „the end” la final de capitol; despre cum un „va urma” sau un final deschis care poate lăsa loc unui sequel sau pur și simplu niște puncte de suspensie ne pot da peste cap urmărindu-ne obsesiv cu întrebarea „dar dacă…?”, asemenea alegerilor tentante pe care nu le-am făcut.

Recunosc, eu am un talent aparte pentru punctele de suspensie. Și o colecție întreagă de „ce-ar fi fost dacă”-uri, înșirate pe un raft, asemenea sticluțelor mele cu nisip. Două colecții de amintiri, din locuri în care am fost fizic și locuri prin care am trecut… spiritual, să spunem. Aplic acest minunat talent și la mărunțișuri. Mereu mă apuc de lucruri pe care nu le duc la bun sfârșit. De lene, de nepăsare, pentru că îmi pierd interesul, pentru că nu termin suficient de repede ceea ce mi-am propus și îmi lipsește la modul absolut disciplina necesară. Dacă nu e musai să fie duse la bun sfârșit, nu îmi bat capul și las lucrurile să „atârne”.

Nu este neapărat ceva cu care mă mândresc, este o simplă constatare. Chiar și frecvența postărilor pe blog este un bun indicator, și nu este vorba că nu îmi place să scriu. Chiar și acum am vreo cinci drafturi și încă vreo trei idei în cap care nu așteaptă decât să fie așternute în pixeli. Chiar și postarea asta mi-a luat niște zile bune în forma actuală, iar discuțiile despre care aminteam și care au declanșat-o inițial sunt vechi de câteva săptămâni. Cel mai vechi draft pe care îl am este din ianuarie și pe un subiect drag mie – cărțile de fantasy și sf, cu tot cu poza celei mai recente colecții achiziționate.

Dar așa cum sufăr de obsesia sfârșitului, așa mă fac vinovată și de fascinația începutului. Am început mai demult și am abandonat un blog în care postam melodii comentate mai altfel și legate de întâmplări și amintiri personale. A fost probabil o rămășiță a vechii mele nostalgii de a ajunge „om de radio” născută la finele anilor ’90 de serialul Midnight Caller – Telefonul de la miezul nopții și cultivată în nopți lungi și dimineți de weekend de pe atunci tânărul Radio Vest și mai ales de emisiunile lui Stelian Grigorescu și Mihai Moș. Nu a fost să aibă viață lungă. Încerc să țin în viață Shutter Stutters dar pare să fie într-o perpetuă primejdie de a se ofili, cam ca și florile alor mei când rămân în grija mea vara. Și pentru că așa e frumos, am aruncat la apă adâncă încă un blog. Am adunat variile amintiri din copilărie de pe acest blog și mai zac undeva niște schițe de același soi care așteaptă să fie publicate. Nu am pretenții literare, dar sunt în fond postările cele mai dragi mie și bucățele de amintiri foarte vii. Așa a apărut în sidebar colecția reciclată de Pieces of Puzzle. Să vedem cât rezistă.

La ameninţări am întotdeauna scuza firavă că nu am avut de ales. Dacă trebuie să înghit rahat la lucru, am scuza  neplauzibilă că am nevoie de banii ăia. Am pretexte să dorm noaptea. Nu liniştită, că mă râcâie, dar îi pot susura înşelător la ureche conştiinţei mele că altfel nu s-a putut.

Cu şantajul sentimental nu merge chiar aşa. Pentru că acolo se poate altfel. Nu trebuie decât să spun “nu”. Nu trebuie decât să mă uit în ochii ăia cu privire de căţel bătut şi să nu cedez. Nu trebuie decât să ignor tonul. Nu trebuie decât să nu îmi pese de implicaţiile emoţionale pe care le are răspunsul meu pentru persoana respectivă. Nu trebuie decât să accept ca monedă de schimb pentru faptul că îmi pot vedea liniştită de ale mele, faptul că tocmai am făcut pe cineva să se simtă de rahat. Şi dacă reuşesc cumva să rezist până la partea asta, finalul nu îmi mai iese.

Practic, dacă tragem linie, am de ales între a mă simţi de rahat pentru că fac ceva ce îmi repugnă sau a mă simţi de rahat pentru că am facut pe altcineva să se simtă de rahat. Matematic vorbind, mai bine înghite o persoană găluşca decât să înghită două. Din punctul de vedere al fizicii, un găluşcoi poate fi mai mare decât două găluşte mici. Oricum ai da-o, nu e bine. Şi tot oricum ai da-o, nu ai pe cine sau ce să dai vina, pentru că la o adică, nimic concret nu te împiedica să spui “cea” în loc de “hăis”.

Click here to view the embedded video.