Ce anume, stimaţi ce-aţi fi din Iulius Mall, nu v-a plăcut la amplasamentul de anul trecut, de la intrarea principală? În mijlocul parcării, o bucată bună până la primul bloc şi toată lumea era fericită – şi noi ăştia blagosloviţi cu mall în zonă, şi voi ăia de luaţi banii şi ăia care degerau o oră la coadă ca să se învârtă în cerc pe o muzică imbecilă. Nu v-a fost bine. Aţi ţinut voi morţiş să ni-l mutaţi sub geam. Dacă a fost pe sistemul “dacă nu pot dormi, poate vin să patineze”, cu mine n-a mers. Duceţi-vă dracului pe pustii cu visele voastre se de gheaţă cu tot (şi nu, nu voi scrie “visuri” ).

S-o luăm cu începutul. De luni de zile bombăn(esc?) în legătura cu gălăgia şi praful de la şantier. Ei bine, azi a fost marea zi de deschidere a Auchan-ului (care nu este “ocean” nici să stea marii lingvişti ai neamului în cap). Probabil tot astăzi este ziua în care cineva din stafful de PR stă încuiat într-o budă a Auchan-ului cu o sticlă de votcă, plânge, îşi dă cu capul de pereţi şi se întreabă în câte să îşi împletească venele. Eu asta aş face. (Later edit. M-am uitat pe site-ul Auchan.ro. Neah, cine îşi permite să iasă în lume cu aşa site nu îşi face griji pentru detalii nesemnificative ca cele de mai jos.)

• La trei zile după ce s-a montat firma pe clădire, al doilea “a” a început să pâlpâie. One week later, ziua deschiderii, “a”-ul pâlpâie muribund în continuare.
• În Iulius Mall sunt utilaje. Utilaje de gen buldozer. Scări rulante demontate. Stuff like that.
• Una din intrările în parcare nu este funcţională. Nu a fost turnat asfalt, este un drum de pământ plin de noroi, accesul din stradă este oprit de benzi din acelea roşu cu alb.
• Tot restul parcării este plin de noroi. De fapt, mai degrabă mocirlă. Pentru că partea de parcare dinspre Iulius Mall este (sau pare, după cantitatea de noroi) neasfaltată. Ştiu că a plouat la greu în ultimele zile dar pământul uscat nu m-ar fi încântat mai mult (de altfel, întreaga parcare de acolo se transformă într-o imensă baltă).
• Unele locuri de parcare sunt ocupate de cutii de carton abandonate, ţevi de tot soiul etc. – lucruri care ar fi trebuit să dispară în culise înainte de a se îndepărta gardul şantierului şi de a se da drumul turmei să intre.
• Insulele de spaţiu verde… sunt delimitate de blocuri de bordură fără ciment între ele (sau ce s-o folosi), în care şi ocazional peste care s-a aruncat pământ.
• La ieşirea funcţională din parcare sunt îngrămădite tot soiul de gunoaie. PET-uri, un sac de plastic, ceva crengi tăiate şi ce-o mai fi pe acolo.

Nicăieri nu se găseşte o trecere de pietoni. Stai minute în şir să apuci să traversezi. Circulaţia era şi aşa grea, cu sens unic cu tot, datorită îngustimii străzii şi a părţii de carosabil ocupată de maşinile riveranilor. Acuma se mai adaugă o sursă de heavy traffic.

Cu toate astea, oamenii s-au înghesuit din nou ca vitele. Nu ştiam că se poate intra din Mall, dar din faţă de la Altex vedeam cozile imense de la casierii. Cum a fost la Real la lansare, cum era pe vremuri la Comtim (sper că de data asta măcar nu a stat nimeni cu orele la intrare), cum abia te puteai mişca dacă te deplasai cumva în sens invers curentului de gură cască acum patru ani când s-a deschis Mall-ul. De parcă toată lumea ar fi făcut trei luni foame şi a aşteptat deschiderea Auchan-ului ca să mănânce. Sau de parcă n-au mai văzut… nu ştiu ce… o clădire fără ferestre?

Ah, iar ideea proastă pe care am avut-o a fost să cred că găsesc o carte la Diverta. Iar constatând că nu este, să vreau să merg la Cărtureşti. Care nu mai este acolo. Ştie cineva ce s-a întâmplat cu el?

Despre Kara am mai povestit. În periplul pe la veterinari de dinainte de paralizie, în speranţa că se poate face ceva (avea dureri la şolduri, eu am zis că e displazie) am dus-o la acest domn măcelar. Pentru că este unul din “garda veche”, cu renume, profesor la veterinară bla bla şi ziceau ai mei cum că s-ar pricepe. Acest minunat domn (care de altfel îi cunoştea pe ambii ai mei) ne-a trimis la radiografie la facultate, cu nişte scule de pe vremea lui Pazvante Chioru’, în nişte incinte ca din filmele cu comunişti unde trebuia să ţinem câinele pe o masă pentru cai în nişte poziţii care mie mi se păreau nenaturale pentru un câine (pe spate, pe şira spinării, cu labele din spate întinse drept), ca să iasă o radiografie mişcată din care nu se vedea mare lucru.

Apoi domnul a zis da, displazie în faza nuş’care (alţi trei veterinari din Timişoara au zis ulterior că nu e aşa nasoală cum a zis ăsta, al patrulea a zis că e un început şi ne-a făcut programare la clinică la Budapesta – da, am fost cu ea la cinci veterinari din oraş şi la unul în Ungaria). Bun, şi ce facem. O aduceţi la tratament. Eu eram la lucru când era programată, au mers ai mei. Mama era la două case distanţă şi eu auzeam la telefon cum urlă câinele în cabinet. Nu scheaună, urlă. Pentru că minunatul tratament consta în infiltraţii cu extract de spânz la şolduri. Care o fi plantă miraculoasă în alifii şi ceaiuri, dar nu e pentru aşa ceva.

Timp de doi’şpre ore, câinele nu s-a putut aşeza de durere. Aţipea de-mpicioarelea, cu capul pe pat şi se trezea scheunând când i se lăsa în jos fundul. Nu aveam voie să îi dăm medicamente, cică. Spre seară când l-am sunat a cedat la un “daţi-i jumătate de antinevralgic”. Jumătate de antinevralgic să ia el şi cu familia lui când l-o durea ceva. Pentru un câine de 32 kg, aia e vax iar placebo-ul pe mine personal mă încântă doar în muzică. Nu am mai dus-o la alte tratamente. Aveam nevoie de un veterinar, nu de un măcelar.

Ulterior am aflat că jumătate din câinii trataţi astfel ajungeau pe masa de operaţie a altor veterinari din oraş pentru că făceau necroze de la impurităţile din soluţie. Care era oricum un tratament experimental al boului. Ceea ce nu ne-a spus. Eu vin la tine, veterinar, te plătesc şi tu îmi iei câinele drept cobai fără să mă întrebi. Asta în condiţiile în care îi ştii şi ai fost ani buni coleg cu ai mei. Totuşi, îmi confunzi câinele cu maidanezii de la facultate, cei pe care exersează studenţii. Vroiam să fac scandal în presă când am aflat, m-au potolit ai mei de obrazul lor. Nu am înţeles de ce se mai punea problema de obraz când individului i se rupea de el şi a făcut ceva total ne-etic oricum.

În consecinţă, domnule doctor Bolte, mie mi se rupe de câinii pe care dvs. îi trataţi în mod miraculos de cancer cu extractul dvs. de spânz. Infiltraţii să vă faceţi dvs. pe creier. Eventual tot fără să vă informaţi înainte.

Dentistul ăsta cică era cel mai bun dentist pentru copii din Timişoara, or so rumour had it la un moment dat. Eu am ajuns pe mâna lui pentru că lucra la cabinetul stomatologic de la Lenaul mic în Unirii. El e de vină pentru faptul că şi acum când mă dor dinţii, bag algocalmine pisate, pastă de dinţi super mentolată şi gargară cu ceai de muşeţel până nu mai rezist de durere înainte de a merge (de obicei prea târziu) la dentist. Asta deşi sunt perfect conştientă la nivel raţional că nu e ok şi deşi tanti la care merg acuma este super de treabă. Atât că raţionalul meu este anihilat când vine vorba de freze şi alte instrumente aseptice cu care să îmi umble careva între măsele.

Ce-a făcut omul? Păi… dinţii mei erau păcătoşi, recunosc. Creşteau cei noi, dar nu cădeau cei de lapte, aşa că aproape toţi au fost extraşi aşa că mă obişnuisem oarecum cu procedura. La cabinet era mai mereu coadă şi aşa a fost şi când m-am dus în acea zi fatidică (adică am fost dusă de mână în ciuda protestelor). Aveam un dinţişor sus care să clătina de mama focului la 180 grade dar nu se lăsa scos în ciuda trasului, smucitului şi răsucitului. Am aşteptat în faţa cabinetului vreo oră ocupându-mă cu asta – să lămuresc dintele să iasă.

Ajung pe scaun, înlemnesc like a deer in the headlight dar zic na, asta e. Ştiam procedura – spray de amorţire, cleştele, la revedere. De plâns nu plângeam niciodată… respectiv n-am plâns până atunci. Pentru că vita de dentist, deşi i-am spus că am tot încercat să îl scot m-a luat cu “aaa, păi se mişcă, rezolvăm imediat”. Şi a început să tragă. Şi a tot tras şi eu scânceam şi mi-au dat lacrimile. “Hmmm, nu iese”. No shit, smartass? S-a chinuit şi cu cleştele niţel cu dintele buclucaş după ce a renunţat să mai facă economie la spray dar era prea târziu.

Ei bine, animalu’ ăsta m-a făcut să nu mai calc ani buni pe la vreun dentist de îndată ce m-am văzut cu toţi dinţii proprietate personală la locul lor (more or less). Ceea ce este total împotriva oricărei bune practici şi contrar intereselor mele, I know.

Cerbul de Aur revine la Braşov şi anul acesta, demonstrând că, în ciuda tuturor problemelor financiare sau politice din ultimii 41 de ani, rămâne un brand de ţară puternic şi cu foarte mulţi prieteni în România şi în afara ei. Organizatorii au pregătit anul acesta în Piaţa Sfatului din Braşov, în perioada 2-7 septembrie, un spectacol tematic cu accent sporit pe vârfurile industriei muzicale româneşti pentru a-şi aduce contribuţia, în vremuri de criză, la sprijinirea acestui segment.

Ok, deja am nevoie de o lămâie. Ce-i cu abureala aia cu criza şi politica, baba şi mitraliera? Asta-i promovare sau compunere de copil de clasa a şasea? Sau limba de lemn face parte din brand şi nu m-am prins eu? Asta pe lângă faptul că aproape toate vârfurile industriei muzicale româneşti la ora actuală sunt tocurile şi sfârcurile.

Ok… sar peste bla bla-ul cu împărţirea pe seri pentru a afla care sunt numele mari şi citesc următoarele:

De asemenea, în deschiderea primelor trei seri vor performa trupa Sistem şi Baletul Art Focus International. În Seara Pop (cu majuscule, da?) Trupa (tot cu majuscule, sta-v-ar diploma de jurnalistică / marketing în gât?) Holograf promite un spectacol incendiar, iar în Seara Rock, Direcţia 5 va energiza publicul cu piesele lor de forţă. Trupa Vama, cunoscută pentru relaţia specială pe care o stabileşte cu publicul de fiecare dată, încheie Finala Concursului de Interpretare cu spectacolul “The Vama-show”. În seara Superstar Loredana va oferi spectatorilor şi telespectatorilor cunoscutele sale hit-uri.

La mine in dex, nu am găsit verbul a “performa”. Dacă se vroia traducerea lui “to perform”, e grav. Înseamnă că sunteţi din ăia care traduc agreement cu agrement, eventually cu eventual şi au impresia că performance înseamnă performanţă. În schimb, hit există şi are pluralul “hituri”, fără cratimă. E grele cu neologisme şi mai grele cu engleza. Încă nu m-am lămurit ce fel de diplomă este. Textul de o pagină nu e semnat aşa că nu îmi dau seama ce cap sec l-a fătat dar are siglele TVR.ro şi splendidmedia.

Cât despre artişti… Holograf vor incendia probabil fotoliile bunicuţelor şi telespectatoarelor AcasăTV care se topesc după Bittman care vor lălăi la unison, de acasă sau din Piaţa Sfatului “şi dragosteaaaa meaaaaa… va fiiiii doar a taaaaa”. Direcţia 5 ar avea ei înşişi nevoie de ceva energinzante, să nu leşine cumva pe scenă. Ultima dată când i-am văzut live au reuşit să plictisească pe toată lumea, cântând în variantă “slow” şi piesele ceva mai upbeat din repertoriu. Cum anume s-au rătăcit şi ăştia în seara Rock, numai TVR-ul ştie. Probabil au dat cu banul, unde să îi bage pe Holografi şi unde Direcţia (care, aţi reţinut, va energiza cu piesele lor). Iar Vama ar putea pleca în India într-o călătorie din aia de regăsire spirituală, poate le-ar prinde bine. Mă bucur că nu l-au adus şi pe Bănică jr.; s-or fi gândit că fac bunicuţele cu herz-ul dacă vine şi ăsta şi le au pe conştiinţă.

Vedetele internaţionale invitate la Braşov, alese conform aceluiaşi concept al Festivalului, vor fi Hot Chocolate, Steve Vai şi Tiziano Ferro. Hot Chocolate va susţine în seara Evergreen un recital retro, iar celebrul chitarist Steve Vai şi Tiziano Ferro vor concerta în seara Superstar.

Vedetele internaţionale invitate la Braşov au fost alese conform bugetului, bag de seamă. Şi am aflat în introducere că e criză. Nici nu îmi dau seama cum Hot Chocolate ar fi putut oferi altceva decât un recital retro. Eu nici nu ştiam că mai trăiesc. Vai, am înţeles, legendă, alea-alea. Dar nu am înţeles pentru care public vine la Cerb. Tiziano Ferro îmi închipui că e pe principiul “hai să aducem şi pentru ăştia tineri” şi au adus de acu 8 ani de când a lovit Perdono. Pentru că omul a mai scos, dar cel puţin la noi n-a mai “lovit” şi seara se cheamă Superstar, nu one hit wonder.

So… ori învăţaţi de la alte grădini zoologice cum se ţine un Cerb şi daţi nişte bani acolo de nutreţ, ori eutanasiaţi-l dracului. Că aşa jigărit cum e, asta nu e viaţă.

Nu ştiu, ori e sezonul, ori nu sunt eu aşa de unică şi de buricul pământului, pentru că se pare că şi alţii s-au mai lovit de asemenea reproşuri, să le spunem (cât se poate de bine intenţionate de altfel). Altfel formulate, în alt context dar în esenţă cam tot pe acolo.

(Anyone remeber Choose Life? Choose Life. Choose a job. Choose a career. Choose a family. Choose a fucking big television, choose washing machines, cars, compact disc players and electrical tin openers. Choose leisurewear and matching luggage. Choose a three-piece suite on hire purchase in a range of fucking fabrics. Choose DIY and wondering who the fuck you are on a Sunday morning. Choose sitting on that couch watching mind-numbing, spirit-crushing game shows, stuffing fucking junk food into your mouth. Choose rotting away at the end of it all, pishing your last in a miserable home, nothing more than an embarrassment to the selfish, fucked up brats you spawned to replace yourself. Choose your future. Choose life. I chose not to choose life: I chose something else.)

Click here to view the embedded video.

Nu am un argument mai bun pentru a-mi “susţine cauza” (din nou, it’s a figure of speech – nu există absolut nici un motiv logic pentru care să îmi explic sau justific vreo alegere, orice alegere în faţa a absolut nimănui, asta dacă nu cumva suntem la Judecata de Apoi şi nu m-a anunţat nimeni). E acelaşi din totdeauna – it’s my fucking life (asta pe lângă faptul că nu consider absolut deloc că am reacţii sau comportamente extreme sau că încalc flagrant limitele acelei normalităţi care sunt har domnului foarte maleabile în zilele noastre). Mi-am dezvoltat je m’en fiche-ul ăsta undeva prin generală, printr-a şaptea sau a opta.

Recunosc, nu mi-am băgat picioarele în tot şi în toate în halul în care o fac acuma. Am încercat să fac chestia asta selectiv. Am încercat să nu acţionez (deşi de obicei este vorba de lipsa unei acţiuni) cu bună ştiinţă împotriva intereselor mele şi mi-am dat silinţa pe cât posibil să nu afectez pe alţii. Probabil că motivaţia tot egoistă era şi la asta, îmi confirma mie propria-mi imagine de good kid, mai bun decât tot restul pe care îi dispreţuiam într-un fel. O impresie pe care am reuşit să mi-o dovedesc a fi falsă oricum. Pentru că toată joaca asta de-a hai să fiu copilul rebel dar fără să sar calul şi fără să supăr pe nimeni a devenit foarte, foarte obositoare, fără a mai vorbi de o serie de frustrări acumulate în timp. Calea cea “bună” nu este calea cea uşoară şi cine a zis că te alegi cu vreo mare satisfacţie la capătul ei a fost un mare mincinos, un mare imbecil sau ambele.

~~~

Acuma, presupunând că aş avea cea mai mică urmă de voinţă să mă smulg din starea asta de “viaţă paralelă” în favoarea chestiilor normale pe care le face un om… give me one good reason.

Give me one good reason pentru care să plonjez în concretul de care mă feresc cu atâta grijă. Concretul ăla în care mă lovesc de lucruri care nu îmi plac şi oameni care nu mă interesează. Concretul ăla în care reperele în jurul cărora gravitează existenţele celor mai mulţi sunt câte zero-uri are salariul, dacă te-ai futut aseară şi decât câţi vecini eşti tu mai tare. Give me one good reason care să nu implice apeluri la corazon de genul “îţi dai seamă cât îi răneşti pe cei care ţin la tine?” pentru că începe să nu mai ţină. Îmi dau seamă că îi îngrijorez / rănesc pe alţii şi nu răspund decât cu un ridicat din umeri. Give me one good reason… or better yet, give me a break.

Mi s-a spus în repetate rânduri şi în varii contexte, legat de atitudinea asta a mea definită de cele mai multe ori drept aroganţă, nepăsare or both că îmi voi da cu capul de pragul de sus. Formulările şi tonul acopereau plaja de la o grijă reală de genul “dar ce-o să te faci atunci când…” la un soi de anticipare răutăcioasă “lasă că vezi tu…”.

All your stupid ideals
You’ve got your head in the clouds
You should see how it feels
With your feet on the ground

Click here to view the embedded video.

Ei bine… nu ştiu ce voi face atunci. Voi vedea când şi dacă apuc momentul. Mă rog (nu ştiu cui) să am puterea să o ţin pe a mea până la capăt, plătind preţul întreg deşi foarte probabil nu îl voi suporta doar eu. Dacă nu voi fi în stare, mă rog să am măcar tăria să put myself out of the misery. Dacă nici măcar atâta forţă nu voi fi în stare să adun, presupun că o să cedez şi de voie de nevoie voi intra în “normalitate”. Just another brick in the wall. Atunci, şi numai atunci, vă dau voie să mă arătaţi cu degetul şi să îmi spuneţi “ţi-am spus eu…”.

~~~

Drama queen? Yeah. Exagerez? Yeah. Subiectiv şi foarte egoist punct de vedere? Yeah. Atât că… e ca şi cu avertismentele alea groteşti şi ridicole de pe pachetele de ţigări. Nu sunt nici tâmpită, nici inconştientă. Trasul acesta de mânecă, oricât de bine intenţionat nu mai serveşte nici unui scop. Sunt atât ultra-plictisită de subiect încât ajung să mârâi şi la humorous hints to it. Feeling tired and bruised, with the bitterest taste.

Şi pentru că tot mi-au trecut dracii şi îmi pare rău că am mârâit în halul ăsta la potenţiali nevinovaţi şi pentru că tot mi se învârt în cap versurile “enough about me… let’s talk about life for a while”, vă mai las cu o piesă.

Click here to view the embedded video.

And all I really want is some patience
A way to calm the angry voice
And all I really want is deliverance

Cei de la Napoleon au cea mai bună pizza din Timişoara la ora actuală, cel puţin după gusturile mele. E însă nasol că au comandă minimă aşa că iau destul de rar de la ei. În seara asta însă s-a nimerit să am vizită la lucru, deci puteam comanda două pizze şi era totul ok. Sun şi o tanti foarte drăguţă îmi ia comanda: două prosciutto funghi şi un sos de pizza. Asta pentru că întrebasem înainte “musafirul” dacă doreşte sos.

De data asta chiar a durat 50 minute dar e ok, pentru că atât mi s-a şi spus. Mă sună portarul pe interior că a venit pizza, iau banii şi cobor. Îmi dă omul cele două cartoane cu pizza, îi dau banii şi dă să plece.

- Dar sosul?
- Care sos?
- Sosul de pizza…
- Păi nu aţi comandat.
- Am comandat… l-aţi uitat iar? (este a doua oară că păţesc asta la ei)
- Ah, păi dacă nu e bătut pe bon, e ok.

(Nu văd de ce trebuia să fie ok, de vreme ce eu îl vroiam şi nu îl aveam. Presupun că se referea că e ok cu banii, că nu am fost încasată.)

Ia omul bonul, se chiorăşte la lumina “discretă” din hol şi mormăie:

- Uitaţi, două pizza, ambalaj pizza…
- Bine, bine… o fi uitat colega dvs. să noteze.

Mi-era foame, mă aştepta cineva în birou şi oricum nu aveam chef să dezbat cu omu’ că nu era sfârşitu’ lumii că au uitat (iar… sosul. Am luat bonul şi m-am întors la etajul 4. Intru în birou şi mai mult din curiozitate studiez bonul la lumină, apoio scap o înjurătură printre dinţi.

Evident, colega dumnealui notase şi facturase sosul. Apărea şi pe bonul de comandă şi pe bonul de casă. Acuma… nu stau eu în acel 1 leu 50 cât costa amărâtul de sos. Nici nu a murit nimeni că nu a avut sos la pizza. Dar… tanti mama lu’ băiatu’ care mi-a livrat pizza, băiatu’ dumneavoastră este nesimţit.

Recunosc, mă puteam chiorî şi eu la bon acolo jos în hol. Dar nu era treaba mea să verific acolo comanda, ci a celui care a băgat marfa în maşină. Iar individul care mi-a adus-o putea să îşi ceară scuze că a uitat sosul, în maşină sau la sediu, nu să îmi spună că nu scrie. Că nu băteam din picior să mi-l scoată din pământ, din piatră seacă pentru că eu l-am plătit, că aşa scrie pe bon, şi nici nu îi ceream să îmi dea 1,5 lei înapoi. Dar nici alţi lei nu le dau prea curând.

- Bună… ce faci?
- Ăăăă… bine, mersi.
- Ah… şi eu aş face bine dacă aş fi lângă tine.
- …
- Nu ai vrea?
- Uhm… dacă aş şti cine eşti, poate ţi-aş putea şi răspunde la întrebare…
- Bebe.
- Bebe şi mai cum?
- Acuma ce vrei, şi nume, şi prenume?
- …şi cazier, şi declaraţie de la părinţi, da.
- Of…
- Are vreun scop apelul ăsta?
- Am sunat doar să văd ce faci.
- Şi ţi-am răspuns: bine. Alt scop mai are apelul sau se poate încheia?
- Se încheie când vrei tu.
- Ok, în cazul ăsta, chiar acuma. Noapte bună.

I hate idiots.
I hate idiots who make prank calls.
Idiots who make prank calls AND are called Bebe are waaaay below the line.

CANCÁN¹, cancanuri, s.n. (Franţuzism) Vorbe răutăcioase răspândite pe seama cuiva; bârfeală. – Din fr. cancan.

Despre trenuri, bun-simţ (or not) şi cancanuri. Ready, steady, go.

One last impression despre toată deplasarea mea concertistică şi închei subiectul până data viitoare. De data asta, impresii din tren – adică marele impediment în calea participării mele la mult mai multe evenimente de acest gen.

În primul rând, am un cui împotriva CFR-ului. Ştiu că sunt şine vechi, bla bla bla bla. De zeci de ani tot sunt. Tot de zeci de ani, călătorii CFR s-au obişnuit cu întârzieri mai mult sau mai puţin în limita bunului simţ în condiţiile în care li se bagă tot mai mult mâna în buzunar. Şi nu înţeleg de ce.

De ce în ţări mai civilizate, aceste întârzieri sunt mai degrabă excepţia decât regula şi la noi lumea se miră când trenul ajunge la timp? De ce, morţii voştri de companie imbecilă, dacă un drum Timişoara – Bucureşti sau invers durează în general 8 ore şi 40 minute, mă minţiţi pe mine că durează 8 ore şi 10 minute??? Schimbaţi acolo orele din mersul trenului. Spuneţi-mi să mă pregătesc sufleteşte pentru stat 9 ore jum’ate dacă atâta face trenul cu afurisitele voastre de restricţii şi asta e, dacă atâta face tac şi înghit. You know, maybe people have plans…

Ok, acu’ că m-am descărcat… ceea ce mă intrigă mereu la drumurile astea este activitatea celor din jur. Which I usually block out. La ultima experienţă de genul ăsta, când mi-am scos căştile din urechi am constatat cu stupefacţie că cineva în spatele meu se uita la un film pe laptop… full sound on. Asta peste zumzetul conversaţiilor (şi zgomotul unora purtate mult peste limita decenţei) şi orăcăieli, miorlăituri, plânsete şi alte cele de copii plictisiţi (hate them, dar nu pot spune că nu îi înţeleg…. A doua oară când am dat jos căştile, un radio cârâia… manele.

Well, de unde morala numărul unu: nu se urcă în tren (sigur nu într-unul aparţinând CFR) fără mp3 player, playlist bine ales şi baterii de rezervă.

Morala numărul doi: dacă ai laptop, ia-ţi şi căşti. Poate vecinu’ nu e curios de filmele / jocurile / muzica ta. Ăla care şede cu trei scaune mai încolo, cu atât mai puţin nu. E o chestie elementară de bun simţ. Recunosc, am scos căştile la un moment dat. Vecinul meu la dus chiar se uita la film, iar subtitrarea, deşi în engleză, era prea imbecilă şi în neconcordanţă ca să îl chinui cu ea. Mă îndoiesc însă că cei din spatele nostru mai auzeau prea multe.

Morala numărul trei: pentru că în intercity este aproape imposibil să dormi dacă nu eşti artist contorsionist, pentru că scaunele sunt foarte incomode, locul strâmt şi trenul cel mai adesea full, găseşte-ţi o ocupaţie.

Asta ştie cam toată lumea, aşa că îşi pregăteşte în general una din două activităţi: integrame (sau aşa ceva) şi lectură.

Cu asta ajungem la nedumerirea mea. Nenea de lângă mine, ziare. Tipa de vis-a-vis de el, ziare. Cei patru de pe partea cealaltă, ziare. Cu două excepţii, de altfel pierdute într-un munte foşnitor de hârtie, “ziarele” sunt aceleaşi: Cancan, Libertatea, Click! şi altele de acest soi. Asta se traduce cam aşa: o tonă de poze tâmpite, făcute de nişte lăbari cu teleobiectivul (că dacă erau aproape, probabil că îşi încasau o bătută bună – pe merit) cu nişte texte (cam aceleaşi) pe marginea mare şi lată a cam trei subiecte: cine unde a mai făcut topless (cu poze), cine cu cine se mai giugiuleşte (evident, tot cu poze; dacă dă norocul peste “redacţie”, se schimbă în cine cu cine şi-o mai trage) cu variaţiunea cine cu cine se păruieşte, cine ce a mai cumpărat şi de câţi bani.

O parte din aceste “ştiri” de, se pare, larg interes naţional sunt copiate de pe site-uri de gen “din afară”: Paris a rămas fără prietenă, Ce rotunjoară s-a făcut “dădaca”, Lindsay – sexy la cumpărături. Restu’ sunt despre… uhm… nu vedete… mutre care apar la televizor / în cluburi / dracu mai ştie unde sau despre persoane care se cuplează cu astfel de mutre din fauna autohtonă. Cum sunt mari staruri, nu se poate ca publicul să nu afle detalii importante din biografia lor. Cum ar fi: Mioara, topless la 42 ani (subprefectul capitalei); Cosmina Păsărin şi Vlad Craioveanu, filmaţi când fac sex; Dansatoarea din buric Jasmine este dezamăgită de viaţa în şatră; Sanda Ladoşi se neglijează; Cabral i-a cerut iertare fetiţei sale; Află cine are maşină mai scumpă – Andreea Raicu vs. Andreea Bănică.

Şi se vinde, nene! Aproape pe fiecare masuţă din tren unde scaunele au fost ocupate, se găsea câte o hârtie igienică gata folosită din asta, cu titlu bold şi roşu, cu semne de exclamare multe în taglines şi cu poze făcute de la distanţă de nişte violatori. Că asta sunt cei care “fac un ban” lucrând la producerea respectivelor hârtii igienice (de fapt, ăsta e un oximoron; “publicaţiile” respective sunt cât de poate de ne-igienice). Dacă nu înţelegeţi paralela, probabil nu merită să mă explic.

Anyway… dragi amatori de cancan-uri şi presă de scandal, am o rugăminte. Mai lăsaţi dracului masturbarea asta mintală citind despre cine cu cine, unde şi cum. Dacă sunteţi aşa trişti, puneţi mâna de butonaţi la TV seara după doiş’pe, dacă sunteţi prea tâmpiţi să vă autoserviţi din tonele de porn de pe net şi apoi puneţi mâna şi masturbaţi-vă pe bune. E mai… igienic.

Să revenim la dracii mei de duminică. Am vrut să îi servesc atunci, “la cald” dar ar fi fost postare cu pătrăţel roşu – eventual care să clipească luminos. Aşa că avem acuma draci la rece (draci frappe? draci acustici? unplugged?).

După lucru, am trecut prin mall. Nu, nu la şoping. Aveam buna intenţie să scot bani de pe card şi să îmi plătesc factura la Orange – nu ştiu de ce aveam impresia că duminică şi în noua sărbătoare legală pe deasupra aş fi putut face asta. Dar dacă nu, măcar să îi am acolo, de o cola. Bancomatul cel mai la îndemână – cel de la BCR la demisol.

“Cardul dvs. a expirat”. Dang! Aştept să îmi recuperez nenorocitul (şi inutilul) card când… ţeapă. Stuck. Banca închisă, cu anunţ pe uşă că nu se lucrează nici luni. A urmat un traseu de genul – fostul punct info – un tip de security (singurul pe care nu l-am înjurat în ziua respectivă) – noul punct info – casă – telefon BCR – telefon Raiffeisen. Şi acuma să vă povestesc câte ceva despre serviciile de relaţii cu clienţii.

Aş vrea să ştiu şi eu căror creiere clocite le-a puiat ideea să mute Info Clienţi de la demisol lângă intrare (adică să o vadă tot prostu’ nelămurit atunci când intră în huiduma aia de clădire)? Nici măcar nu au mai aruncat acolo încă o tonetă de prost gust care să ofere ceva servicii nesolicitate. Nenea de la security m-a lămurit că s-a mutat la parter (adică la etajul I pentru neavizaţi).

Uhm… în caz că nu ştiaţi, jumătate din populaţia nimerită pe acolo are probleme cu orientarea în mall (cel mai mare din sud-estul Europei bla bla şi prost conceput). Nici o şansă să găsească info center-ul ăla. Oricum tanti m-a anunţat cu o privire blajină de căprioară că tot “nici o şansă” ca duminică la ora aia să vină cineva de la BCR să scoată cardul din bancomat (tare am impresia că dacă le zvârleam o cărămidă în bancomat, soseau urgent).

I-am mulţumit frumos şi i-am sugerat să le spună şefilor că mai bine le mută înapoi. Cică “nici o şansă” nici la aia (mă întreb dacă tot “nici o şansă” îi spunea şi tipului care o vrăjea şi care se aştepta răbdător să plec ca să poată continua). Drept pentru care mi-am zis în sinea mea că tot e bine că nu au mutat punctul info în Food Court şi m-am dus acasă.

Aveam numărul de la asistenţă carduri aşa că… am sunat să îi anunţ că am un card blocat la ei în bancomat.

Cu asistenţa asta telefonică… eu îi înţeleg pe oamenii ăştia. E un job de rahat şi ţi se vâră în cap nişte fraze-tip pe care le tot repeţi ca un papagal fiecărui cretin care te sună, conform procedurii. Când termini apelul, îl înjuri pe ăla de a sunat de toţi sfinţii şi toate neamurile. Atâta că la telefon, treaba ta e să fii politicos, prietenos şi de un oareşce ajutor omului. Eventual să sari peste răspunsurile de automat şi să reacţionezi omeneşte. Fail.

So, îi spun lu’ tanti cine şi de unde sunt şi că am un card blocat într-un bancomat BCR.

- Cardul este BCR?
- Nu, este de la altă bancă.
- Atunci vă rog să sunaţi la banca emitentă.
- … ?!?!
- Vă rog să sunaţi la banca emitentă să vedeţi ce procedură au.
- Staţi un pic… cardul, bucata de plastic, este blocată fizic într-un bancomat BCR şi…
- Vă rog să sunaţi la banca emitentă! (tanti începuse să fie iritată)
- Staţi să mă lămuresc dacă am înţeles. Eu sun la Raiffeisen şi… ei vin cu cheiţa la bancomatul dvs. şi îmi scot cardul???
- V-am rugat să sunaţi la banca emitentă pentru a întreba ce proceduri au!

(Tanti, poate păream niţel bătută în cap… da’ să ştii că nu sunt. Înţeleg de obicei din prima şi fără să mi se vorbească pe ton de ţoapă înţepată. Dar pentru că eu sunt om şi tu tot aia eşti, deşi te comporţi ca un calculator stricat, puteai să îmi explici că procedura voastră este să reglementaţi asta la solicitarea băncii emitente, căreia îi predaţi cardul).

So… i-am mulţumit pentru lipsa de ajutor şi am sunat la Raiffeisen.

Strike one: Ok, sun la Raiffeisen. Îmi răspunde un tip de data asta. Îi explic omului care e problema după care mă blochez la următoarea întrebare din partea lui:

- Dar la ce vă trebuie un card expirat???
- ………
- Poate e o întrebare stupidă din partea mea, dar la ce vă trebuie dvs. un card expirat!?

Uhm… aici omul se răstea la mine. Şi nu, nu era doar o impresie de la nervi; de obicei îmi ia destul de mult să fiu scoasă din sărite în asemenea hal încât să reacţionez. Ok, card blocat. Info center mutat la dracu’n praznic în mall. O înţepată pe pilot automat la BCR… dar ăsta ce pisici mai avea cu mine? Mi-au pleznit nervii.

- Aşa, şi de ce vă răstiţi la mine? Ştiu că aveţi un job ingrat, ştiu că sunteţi la muncă duminică, ştiu că e şi sărbătoare, ştiu că e ora 3 după-amiază şi că eu vă întreb cum recuperez un card expirat, dar tot nu înţeleg de ce vă răţoiţi la mine. Şi da, este o întrebare foarte stupidă pentru că eu nu am de unde să visez ce proceduri aveţi dvs. în legătură cu asta. Mă gândeam, cu mintea mea de om nefamiliarizat cu cerinţele băncii dvs., că poate trebuie să predau cardul expirat atunci când îl ridic pe cel nou… de exemplu. De aia am sunat la dvs., să vă întreb, nu să vă răstiţi la mine.
- …
- Deci… las cardul ăla în plata domnului?
- Nu trebuie să predaţi cardul vechi. (voce mică, mică)

Mda. După care a devenit subit foarte prietenos. Mi-a explicat că dacă e expirat, nu e nici o problemă; altfel trebuia blocat. Şi dacă era de recuperat, era nasol, că lucrează greu cu BCR-ul şi că poate dura până la 10 zile să îl recupereze de la ei. După ce a butonat pe acolo m-a anunţat senin că am cardul nou emis deja şi că e la filiala X din 28 mai (şi eu probabil trebuia să am vreo revelaţie divină în acest sens?). Mnoh, în fine. I-am urat serviciu uşor în continuare după ce m-am lămurit că las BCR-ul să se spele pe cap cu cardul meu vechi blocat pe la ei.

Strike two: Ieri m-am dus la Raiffeisen să îmi ridic cardul (mi-am găsit buletinul ). Mă aşez frumos la un nene liber care mă poftise să iau loc.

- Bună ziua, am de ridicat un card de la dvs (îi dau buletinul).
- Card nou sau a expirat…?
- A expirat cel vechi.
- (omul butonează) Cardul vechi să mi-l daţi vă rog.
- … e blocat într-un bancomat BCR.
- Ah. Va trebui să îl blocăm şi apoi va trebui să veniţi la noi să îl recuperaţi, nu la ei. BCR ni-l predă nouă.
- … de ce să îl recuperez, dacă e expirat?
- Ah, e expirat?
- … da.
- (omul mai butonează o tură) Da, a expirat în 31 mai. E la noi cardul nou, vi-l aduc imediat.

Încă mă gândesc dacă nu oi fi fost la camera ascunsă. Ori asta, ori toată tărăşenia asta cu relaţiile cu clienţii este în întregimea ei un film cu şi pentru proşti.