Ergo după ce toată noaptea dinspre 16 spre 17 şi ziua următoare am evacuat conţinutul stomacului pe toate căile posibile (imposibile nu am încercat) în momentele când mă ridicam (măcar pe jumătate) din pat, spre seară am făcut 39 febră. Ergo, mi-am petrecut apoi 3-4 ore la Urgenţe la Clinicile Noi şi ai mei pe coridoarele de acolo (no comment aici, chiar au fost foarte drăguţi oamenii de la Clinici), în analize şi măsurători de tot soiul. Am ajuns acasă pe la unu jum’ate, după o descindere şi la infecţioase la Victor Babeş.

Locul ăla deprimant, pe care numai parfumul de tei şi întunericul deplin îl salva, pare desprins dintr-un documentar dintr-acelea care circulau la începutul anilor ’90 despre spitalele şi orfelinatele din România – aceleaşi coridoare de coşmar, acelaşi mobilier vechi de metal cu vopsea scorojită, aceleaşi registre de trei tone în care o asistentă cu ochelari îţi trece datele cu încetineala şi răbdarea unui robot, aceleaşi paturi în care nu îţi vine să te întinzi, aceleaşi citate înălţătoare pe pereţi care nu cadrează deloc cu aspectul general. Şi am văzut doar două încăperi de la parter.

Anyway… până azi am mâncat cuminte pâine prăjită, orez fiert, brânză de vacă şi conopidă fiartă.  Azi am “înviat” ceva mai mult şi nici febră nu am mai făcut. Dar parcă tot nu sunt încă de stat 8 ore pe tren – cântat, ţopăit – încă 8 ore pe tren. So, mai trecem un rateu pe listă.

Dacă pierd un singur minuţel din concertul Killers, eu îmi iau jucăriile, mă aşez în colţ şi plâng.

Note to others: start writing, you lazy bums. Voi chiar nu pricepeţi că eu mă plictisesc la lucru?
Note to self: de căutat nişte bloguri lizibile şi citibile (nu sunt sinonime în cazul de faţă) pentru situaţii de urgenţă din acestea.

1. Ok, concertul Depeche a căzut baltă. Bad enough. Prost inspiraţi însă indivizii care se cred foarte amuzanţi sau spirituali întrebându-mă (pe mess sau nu) cu un rânjet “cum a fost la concert?”. Şi au fost destui. Now, I usually appreciate jokes. Da’ unele sunt chiar cretine, zău aşa. Şi când nişte glume tâmpiţele se repetă la infinit… ajung vacanţa mare. Nici măcar pe departe amuzant şi oareşcum iritant. În altă ordine de idei şi cum speranţa moare ultima, EMagic sunt în negocieri pentru reprogramare, dacă şi cum o fi.

2. Speaking of jokes. Am primit un tricou de la mama. Negru, evident. Pe care scrie cu alb, ca şi cum ar fi scris cu cretă: FCUK ‘EM if they can’t take a joke. E tricoul new entry în topul meu de preferate. Love mom’s humour.

3. Chestia asta căreia îi bântui eu birourile şi coridoarele aiurea este ceea ce s-ar numi o companie respectabilă (deşi fitzele probabil ar dicta să reformulez fraza de mai sus cu ceva care să conţină termenul multinaţională). În condiţiile mai sus menţionate, cam cât de penibil poate fi să apară în baie, deasupra oglinzii şi în fiecare din cele două compartimente, o foaie A4 lipită cu scotch pe perete cu următorul anunţ:

Vă rugăm:
- folosiţi peria de toaletă dacă este cazul
- nu aruncaţi hârtii pe jos
- nu vă urcaţi cu picioarele pe WC

Adică… poftim??? Nu zic că nu au dreptate, dar… era necesar? Vă daţi seama că afişul acela a apărut acolo cu un motiv. Se crease un precedent, sau mai bine zis, suficiente precedente, presupun, ca să îi justifice existenţa. Deşi părea greu de crezut… până am văzut o urmă de pantof pe colacul WC-ului. Uhm… no comment.

4. Am corupt-o pe The Green Witch! Şi-a luat RAM doar pentru a putea juca 9Dragons fără lag. Mwhahaha. Cu asta am bifat al treilea dependent pe listă. Sper că pentru asta am asigurat un loc VIP în Iadul Gamerilor (deşi, mai ţăcănit jucător decât talibanul nu am cum să găsesc nici dacă vreau. Check Bardo ranking: încă un level şi e maxed.

Pfff… sunt absolut sigură că mai urmau vreo două puncte pe aici. Da’ între timp au venit tantile să aspire prin birou, m-am ridicat de la laptop si… pooof! am uitat. Bătrâneţea, maică.

Îmi fac temele . Am bifat Sounds of the Universe. Prin urmare, last.fm zice aşa la mine la top tracks last week:

Acuma, luaţi în considerare că dintr-un motiv oarecare, last.fm nu vrea să presteze la mine la lucru (nu pot să spun că nu îl înţeleg, nici eu nu prea vreau să prestez acolo); că de fapt acolo am… uhm… “cumpărat” albumul şi că vreo 3-4 zile a fost pe repeat cel puţin 5 ore din 8. Deci multiplicaţi cu vreo 15-20 cifrele alea. That much for part one.

Part two. Mai sunt bilete la Placebo. Yay! Albumul apare la începutul lui iunie. Întru ascultare până una alta avem aşa:

For What It’s Worth – brand new single; me likey, deşi putea fi more ‘biting’ for my taste
Battle for the Sun – album title track; toate ingredientele Placebo are there

All in all, una bucată concert de trecut pe listă şi aşteptat

Şi acuma, să ajungem unde vroiam de fapt să ajung. Să îmi vărs nişte… uhm, nu sunt draci. După multă vreme, am pus iar mâna pe Sunete, după mine singura revistă de muzică (şi nu numai) care merită citită şi care a evoluat binişor. Din numita revistă, aflu şi eu că există un nou album Chris Cornell, Scream. După care cele două recenzii din revistă îl desfiinţează (la fel cum se pare că au făcut fanii şi niscaiva critici), deşi cu o notă indulgentă pentru că e totuşi Chris Cornell. Respectivul album ajunge aşadar oareşcum în categoria “s-a ţicnit lupu’”, aşteptăm să îi treacă.

Ei bine, am fost a’ dracului de curioasă. Aveam de gând să nu postez nimic până nu ascult albumul cap-coadă, iar apoi să îmi dau şi eu cu părerea, că doar la asta ne pricepem cu toţii. Mărturisesc, nu am reuşit. Sunt încă la track 7 şi de trei piese scriu de fapt la postarea asta (mda, it usually takes me quite a while).

Să reluăm. Crimele îngrozitoare împotriva unmanităţii ale lui Chris Cornell pe acest album sunt, according to recenzii:

• “am crezut că ascult o nouă piesă a lui Marc Anthony sau Jennifer Lopez”
• “s-a lucrat cu ajutorul lui Timbaland”
• “rugaţi-vă să iasă mai repede din acest ‘hunger strike’ muzical în care a intrat”
• “albumul Scream să-l folosiţi doar ca să puneţi o bere pe el”
• “am trăit s-o văd şi pe asta [...] ce… caută artiştii ăştia doi împreună?”
• “albumul de faţă este un expriment care îl face mai de nerecunoscut pe Cornell decât pe Timbaland”
• “este un dance-rock ce ar trebui îngropat sub pământ”

You get the point. Hm. Da. E produs de Timbaland şi se aude. Are şi cel puţin o piesă scrisă cu Justin Timberlake (la restul nu m-am uitat). Dar… tot nu înţeleg. Ok, nu este Soundgarden; nu este Audioslave; nu este nici măcar Chris Cornell de până acuma. Şi nu este rockul marcă înregistrată Chris Cornell, indiferent dacă l-a prestat solo sau în vreo formaţie.

Din punctul ăsta de vedere pot înţelege strict din acest unghi dezamăgirea unor fani de ani de zile. Nici eu nu am sărit în sus de bucurie când Bon Jovi s-au apucat de cântat country. Făcând abstracţie de paginile alea de istorie a rock-ului, nu mi-am dat încă seama ce e în neregulă cu albumul (sunt la track 12 între timp).

Poate că repartizarea temelor de casă la recenzii nu ar trebui să se facă strict după numele artistului. Deci poate nenii cu rock-ul nu ar trebui să scrie despre Scream doar pentru că e Chris Cornell pentru că nu au cum să zică de bine. E ca şi când m-ai pune pe mine sa spun ceva pozitiv despre Wu Tang Clan (şi de data asta nu mă refer la 9Dragons). Sorry, n-am cum, pentru că nu am papile gustative pentru aşa ceva.

Acuma, eu nu pretind că am gusturi foarte elevate în materie de muzică. Nici măcar ca am cine ştie ce cultură muzicală. Dar ce am auzit de omul ăsta până acuma, mi-a plăcut. Şi îmi place şi ce aud acuma, într-un alt registru. Nu mă pasionează neapărat piesele foarte dansante de pe album – mie îmi amintesc de Usher (asta e tot marca Timbaland), care dacă nu mă înşel era considerat un prodigy kid al genului său. Presupun în consecinţă că ăsta nu e un lucru rău. Cele mai relaxate le-aş putea asculta fără probleme pe repeat o bună bucată de vreme. Versurile sunt tot pe unde se învârtea Cornell înainte, şi chiar dacă, contrar titlului nu prea Scream el, vocea lui are acelaşi efect hipnotic asupra mea.

Click here to view the embedded video.

Concluzia mea proprie şi personală e că buba nu e cu albumul, ci cu criticii/fanii. De la un nume se aştepta să stand and deliver şi nu a făcut-o. Din nou, nu văd care este problema. Filosofic vorbind, asta ar trebui să arate versatilitatea unui artist, I guess Câtă vreme nu a fost strict o mişcare de marketing sau nu i-a fost impusă din exterior tot ce pot spune e bravo lui. Mi se pare un pic egoist din partea unui fan să impună unui artist menţinerea unei linii oarecare. Dacă nu îţi mai place genul… it’s sad, but move on – the artist apparently did.

Iar când este vorba despre cineva despre care chiar nu se poate spune că rătăceşte în căutarea vreunei identităţi artistice sau că nu şi-a scris porţia de istorie în ale muzicii… well, câtă vreme îi place ceea ce face, este ok. Chiar dacă mie (sau oricui altcuiva) nu îi mai place. Revenind la studiul de caz… Chris Cornell din partea mea poate să cânte şi Barbie Girl în duet cu Teletubbies. Still got an amazing voice, still got the hang of lyrics. And yeah, still lookin’ damn hot!

[update]

Am adăugat filtru de spam pe blog. Se pare că “love” este cuvânt de căutare pentru boţii de spam pentru că pe entry-ul cu Counting Crows am început să am zilnic câte 15-20 commenturi cu cârnaţi de text random care conţineau linkuri la varii site-uri farmaceutice.

Sam, fată… noi parcă trebuia să ne vedem anul ăsta la Depeche, la Killers şi hopefully la Placebo. De ce anume atunci eu visez că sunt cu tine la un concert Whitesnake unplugged într-un amfiteatru roman (sau o fi fost grec) semi-în-ruină nu ştiu. Era ceva gen Starkers, dar as said, într-un amifteatru. Care la un moment dat se golise de restul lumii, sau oricum restul lumii era irelevant pentru că Vandenberg ne-a întrebat pe noi, expres, ce anume vrem să ascultăm. Şi eu îl compătimeam, că la momentul ăsta de obicei lumea spune Here I Go Again şi ce enervant trebuie să fie să cânţi mereu aceeaşi piesă până ţi se acreşte de ea. Anyhow, “sweet dreams are made of this”.

Vorbind de Depeche – it’s the final countdown. Deja mi-e groază de orele în tren. Partea proastă e că mi-e frică să mă uit dacă mai sunt bilete la Placebo. Sunt în pană de bani într-un moment cât se poate de prost ales. Şi chiar nu aş vrea să îl ratez. Pe principiul “all good things are three”, mi s-ar părea corect ca între mai şi iulie, să am un concert şi în iunie. Şi mai corect mi s-ar părea să mai am şi prin Timişoara, nu să mă tot cărăbănesc la capitală (supressed rant despre Bucureşti şi fauna din CFR aici). Poate când s-or îndura să vină U2

În altă ordine de idei, după ce am corupt tot ce se putea corupe la 9Dragons (howdy again, green witch), eu m-am culcat pe o ureche zilele trecute. M-am odihnit după grind-ul nebun spre CS9 (nici o grijă, îl reiau mâine seara) şi am băgat în schimb campanii de Heroes III. Good ol’ times.

[/update]

PS: merge aici şi “the boo story”, că tot frântură e. Boo story este despre Casper, filmul cu fantomiţa.  Care a apărut pe când eram eu copchil, şi îmi spunea frate-miu ce fain e filmul, că el a văzut secvenţe; că nimeni nu se sperie de Casper; că la un moment dat deschide un nene uşa şi dincolode ea e Casper şi se uită unul la altul… şi Casper face “boo!”. Well… mi s-a părut foarte funny “digest”-ul respectiv şi abia aşteptam să merg să văd filmul. Din care film eu nu mai ţin minte prea multe şi nici prea atentă la el nu am fost… pentru că eu aşteptam faza cu boo!. Needless to say, atâta am reţinut: în tot Casper, nu este absolut nici o secvenţă în care să se întâmple acel “boo!”

Că mă duc la Depeche, cred că se ştie deja (adică noh, nici cel mai noob noobişor nu ratează aşa ceva de DOUĂ ori ). Mă duc şi la The Killers. Anul trecut, după concertul Muse (whoaaaa!), stăteam şi număram pe degete ce şanse sunt să mai vină cine care să facă ceva de genul (if you follow…. Placebo – au fost (şi revin! şi mă duc!). Muse – au fost (again: whoaaaa!). Şi mă gândeam eu ce mişto ar fi să vină The Killers, dar nu îmi făceam iluzii. Ei bine, vin! Şi mă duc!

PeSe: anul ăsta am temă de casă să îmi doresc să vină Kings of Leon. Să vedem de câte ori merge ulciorul la apă

The star maker says “It ain’t so bad”
The dream maker’s gonna make you mad
The space man says “Everybody look down…
It’s all in your mind!”

Click here to view the embedded video.