Cred că fiecare din noi, copil fiind, a trecut prin vizite la rude, prieteni sau cunoştinţe ale familiei. Cât de plăcută sau de neplăcută era vizita respectivă depindea în mare măsură de ce aveai de făcut ca să treacă timpul în timp ce adulţii îşi vedeau de discuţiile lor “de oameni mari”. Eu primeam adesea câte o jucărie care să mă ţină ocupată. Dacă îşi îndeplinea scopul, tot restul în jur era şters – în speţă adulţii şi discuţiile lor plictisitoare. Dacă nu aveam ce face sau nu îmi plăcea ce mi se oferea, vizita respectivă era întotdeauna o corvoadă.

Una din cele mai plicticoase era la cea la o doamnă în vârstă, undeva între 700 şi British Council. Locuinţă cu camere înalte, o tanti venerabilă de vârsta bunicii şi fiica ei de vârsta mamei, care pe deasupra era profesoară de matematică. Nu ştiam eu pe vremea aia ce este matematica, decât că e ceva groaznic. Masă înaltă cu faţă de masă din macrameu, mobile lustruite şi nici o jucărie în afară unui cub Rubik care m-a făcut să rămân cu frustrări ever since. Cub Rubik aveau şi naşii mei, dar mai era acolo şi un puzzle imens (sau mie aşa mi se părea) cu o corabie cu pânze şi o uşă la terasă de pe care vopseaua se decojea în mob absolut fascinant.

O tanti la care îmi plăcea să merg avea o casă de păpuşi veche, total neinteresantă pentru că eu nu m-am jucat niciodată cu păpuşi. Mai avea însă o tabletă de desen cu ‘nisip’. Apăsai cu un stilus special ca să desenezi şi apoi o întorceai si o scuturai ca să ştergi. Plus că îmi dădea sirop de trandafiri, aşa că eu îmi vedeam de sirop şi de desene până la terminarea vizitei. La plecare treceam prin curte, unde vecinii aveau un câine lup la care tot vroiam eu să merg şi nu aveam voie. Ah well, life sucks.

Un nene bătrân avea pe perete rafturi şi răftuleţe pline cu sculpturi mici şi cu miniaturi, în principal modele de maşini oldtimers, absolut fascinante. Era fost angajat la Ford şi avea un puzzle de plastic cu o maşinuţă Ford pe care mi l-a şi făcut cadou. Trebuie să îl caut, precis îl mai am pe undeva. De altfel, nenea era foarte simpatic, făcea conversaţie, ne plimba alegând special localuri care aveau şi teren de joacă pentru copii şi în general era un moşulic atât de dulce încât merita să suport înţepăturile mustăţii nevestii-si când mă pupa. În consecinţă nu e de mirare că dintre toate cunoştinţele de vizitat, era preferatul meu.

Când “vizitaţii” aveau copii, aceştia primeau sărmanii rolul de babysitter şi/sau entertainer pentru mine. Presupun că  ei nu erau foarte încântaţi şi la drept vorbind nici eu. Eram un copil destul de timid şi nu mă simţeam în largul meu. A fost însă o dată când mi s-a părut că nu am stat destul. “Babysitterul” meu era un tip cu nişte ani buni mai în vârstă decât mine pe care îl chema Zeno. În timp ce bunicile noastre îşi vedeau de cafeluţă, m-am dus în camera lui Zeno şi… am rămas cu gura căscată. Parcă păşisem într-un acvariu. Pereţii camerei înfăţisau un peisaj submarin, cu alge, peşti, scoici şi tot tacâmul. Ba mai mult, era pictat chiar de el. Fiind pasionat de pictură şi tot ce ţinea de ea, ne-am aşezat frumos în mijlocul camerei cu nişte foi şi nişte tuburi de tempera. Atunci am învăţat eu despre culori primare şi secundare, ce cu ce să amesteci ca să îţi dea o anumită culoare, etc. A fost una din cele mai reuşite vizite în care am fost în calitate de “atârnache”.

]]> http://arashi.me/2010/06/jucarii/feed/ 3 http://arashi.me/2009/05/mov/ http://arashi.me/2009/05/mov/#comments Fri, 29 May 2009 03:46:22 +0000 Arashi http://arashi.blosone.ro/?p=398 … şi asta cu indulgenţă. E de fapt un cyclam / magenta / altă-corcitură-de-roz-cu-mov. Dar dacă mai scriam ceva despre roz, era deja prea mult.

Mă refer la mini bannerul TM 99 BLOG. Vroiam să dau şi eu dovadă de niscaiva patriotism local. Însă dacă headerul lor în degrade e ok, fiind ceva mai închis la culoare şi aducând destul de bine cu violetul lui poli (deşi şi la ală prefer varianta mai lila – cum sunt troleibuzele), bannerul o dă prea de tot în roz

Vroiam să îl trec la widgets. Dar… nu vreau look de pitzi în blog. Plus că oricum n-am înţeles de ce trebuie să fie şi mov/lila/violet dacă asta era intenţia (şi nu ceea ce a ieşit). Maybe I just don’t care about one of the teams around. Ştiu şi eu bancul cu “un pic de mov” dar… nu dă bine, oameni buni, zău. Sunt un snob, ştiu.

Dacă nu uit şi nu mi-e foarte lene (deşi probabil îmi va fi), poate arunc o întrebare dacă am voie să schimb culoarea în ceva asortat cu headerul. Atunci îl pun la loc în side-bar unde e locul. Mă rog, aş putea să schimb direct, dar nu ar fi frumos din partea mea. Asta e… nu mă dă patriotismul într-atât afară din casă în cât să fac concesii roz mov.

Aveam la mine aparatul pentru că vroiam de fapt să pozez cu totul altceva… ceea ce m-a făcut şi să nu merg acasă pe partea cu Parcul Botanic, ci pe cea cu blocurile turn de pe Aradului. Acum doi ani, în sălbăticia aia neîngrijită din prima ‘grădină’ am prins o păpădie (asta). Atât că atunci nu era şapte dimineaţa şi eu târâş prin iarbă după păpădii a amuzat teribil câţiva dintre locatari.

De data asta am scăpat de arătat cu degetul (cine n-are câine de plimbat nu prea se trezeşte la ora aia să se holbeze la pozari ţăcăniţi). Vroiam de fapt să merg acasă, pozasem ceea ce vrusesem… când am văzut soarele căzând pieziş peste încurcătura de ierburi de acolo. Instant a început să îmi sune în cap Fields of Gold al lui Sting. Pentru că efectiv aşa arăta.

Click here to view the embedded video.

Aşa că am făcut cale întoarsă de-a lungul gardului viu să găsesc şi eu o spărtură (de fapt era “poteca” laterală spre intrarea în bloc), apoi am tăiat-o printre bălării din nou spre partea dinspre stradă… N-a văzut grădina aia coasă de când se ştie ea, cred. Cum ziceam, am putut să merg în patru labe după voia inimii şi fără spectatori. Să caut fire de iarbă fotogenice

We’ll forget the sun in his jealous sky
As we lie in the fields of gold

Pentru că am un fix cu alb-negrul, sepia şi alte monocromii, am încercat şi respectiva variantă. Deşi, cum spuneam, taman culoarea aurie în lumina aia de dimineaţă mi-a atras atenţia. Dar am zis că se pretează pentru altă interpretare. Uhm… dunno… little fae folk homes or something. Şi e ceva mai odihnitoare.

Oricum… chiar îmi era dor de aşa ceva. În ultima vreme mi-a lipsit total cheful, şi de scris, şi de pozat şi de orice alte manifestări creative. And I hate that.

Ergo, una bucată flamingo din colecţia proprie şi personală de poze: