Am pornit în căutarea unor litere, a unui obiect verde, a unei flori galbene, unui cățel alb, a ceva care să sugereze ideea de amintire, a unei poze cu o misterioasă doamnă Einstein, a unui nr. 22, să ne facem poză ținând o bucată de stradă și să vindem o carte trecătorilor pe minim 10 lei, în timp ce trebuia să intrăm online să postăm pe facebook un catren tematic și toate astea fără să le plătim și contra cronometru, în 45 minute. Nici domnișoara Einstein, nici cățelul nu ne-au dat atâta bătaie de cap ca și cronometrul , căci chiar dacă ne-am întors cu 10 minute mai repede de termen, colegii au sosit înaintea noastră înapoi la standul All din marele (și sufocantul) cort alb. Echipa Corinei Săftescu a fost cea căreia i-a revenit în consecință sarcina de a realiza varianta timișoreană a vizualului Străzii Ficțiunii. Noi ne-am achitat însă onorabil de datorie și am adus cel mai frumos cățel alb, courtesy of clovnul din centru.

Și la așa eveniment, așa speech de mulțumire, demn de un Oscar: mulțumiri așadar
- bietului clovn, care a mulțumit toate echipele, ne-a răsucit un minunat cățel alb din baloane și ne-a încropit și litera T
- florăresei care ne-a donat floarea galbenă
- celor două tanti de la librăria Eminescu (terorizate și ele și de o altă echipă, cu care ne-am întâlnit la ușă), care ne-am lăsat să luăm o vedere cu Timișoara pe post de amintire
-  lu´tanti drăguță care ne-a făcut poza de grup, cu aparatul foto în poziții ciudate
- celor de la agenția de turism de pe Piatra Craiului (nici nu am băgat de seamă ce agenție era), care s-au uitat ciudat la noi când am apărut în prag și Tomata s-a întins încetișor după un pliant verde
- fetei care s-a scobit după 10 lei ca să cumpere cartea noastră, Oracolul din Stambul – sper să îi placă

La final, toți participanții am primit vouchere de 50 lei din partea All și am năvălit la stand să îl golim de cărți. În urma unei trageri la sorți, trei dintre noi au plecat chiar acasă cu toată colecția Strada Ficțiunii – adică două plase pline. În consecință, last but not least, mulțumirile merg către All pentru idee și execuție – Loredana Modoran și Mario Demezzo preluând bagheta de dirijor la această mică nebuneală.

All in all (uhm… no pun intented?), eu m-am distrat pe cinste. A fost altceva, ceva deosebit de cotidian și chiar de tiparul unor eventuri/aniversări. Potrivit cu Strada Ficțiunii și care ne-a asigurat o oră de chicoteli, alergături, încurcări în ițe și momente de wtf?!

Mă fascinează fotografia de noapte, deși e un soi dificil. Îți trebuie mult mai multă răbdare și ‘ochi’. Nu tot ce arată bine pe lumină arată bine noaptea. Alteori un peisaj drăguț ziua îți taie efectiv respirația când devine un desen conturat de lumini pe beznă. Acuma… răbdarea nu e punctul meu forte. Pe deasupra, sunt una dintre cele mai aiurite și comode leneșe persoane pe care le cunosc. Mi s-a întâmplat de două (!) ori să car după mine trepiedul în vreo călătorie, uitând acasă capul de trepied, pe care se montează efectiv aparatul. Alteori l-am lăsat la hotel, din lipsa de chef de a-l căra după mine. Au urmat apoi zgârieturi pe ochi, respectiv cadre trase din cele mai ciudate sau incomode poziții, cu aparatul sprijint pe te miri ce – de la balustrade (binecuvântați cei care nu le fac rotunjite) la coșuri de gunoi. Și mai enervante sunt situațiile în care tot soiul de reflecții în tot soiul de geamuri ruinează potențialele mele capodopere

Vă las mai jos cu câteva capturi de noapte proprii – cele mai puțin mișcate.

Imaginile din Amsterdam sunt făcute cu aparatul sprijint de balustrada unui pod peste un gracht, respectiv cu el direct pe jos pe bordura canalului și eu în patru labe pe lângă el, că deh, ce e mai stabil decât trotuarul. Parisul noaptea este pozat din turnul Montparnasse, iar intunecarea imaginilor a reușit să îndepărteze doar parția din neoanele reflectate în geam. La Roma am reușit o poză clară sprijinind aparatul de marginea fântânii, chiar dacă încadrarea nu e chiar cum mi-am dorit-o, dar ce mofturi să mai faci; Coloseumul se vedea așa de pe un coș de gunoi. La Praga am făcut vreo 15 poze cu aparatul pe marginea podului – numai în vreo două din ele castelul se vede clar; pe străzi temperatura a fost relativ ok, dar pe malul Vltavei sufla o briză care a făcut să îmi înghețe degetele în timpul ăsta. La Valencia evident nu am dus trepiedul, noroc cu marginile bazinelor din zonă. La Budapesta tot balustrada podului a salvat una dintre imagini. Iar într-un final la Bangkok, mi-am învățat lecția. Aparatul era pe trepied, dar am avut de luptat iar cu corpurile de iluminat din încăpere care se reflectau în geam (și ignorați faptul că pe poze scrie 2012, I am not a time traveler… sunt din 2011). Iar aici se închide arcul peste timp – am văzut și eu șosele din alea.

Până una-alta însă, iată douăzeci de lucruri despre Thailanda pe care le puteaţi afla şi din ghiduri turistice sau de pe wiki, dacă le-aţi fi căutat, sau poate nu.

1. Deşi există cu privire la Thailanda supranumele de Ţara celor liberi (tai înseamnă “liber” în thailandeză, deşi nu de acolo vine numele ţării), în aeroport ţi se urează bun venit în Ţara Zâmbetelor. Din experienţa mea, pe bună dreptate.

2. Deşi poate pentru noi, ţările şi culturile “din zonă” sunt toate o apă şi un pământ, există diferenţe semnificative atât între ele, cât şi în interiorul aceleiaşi ţări. Astfel, salutul acela cu mâinile împreunate văzut poate prin filme, care în zona India-Nepal se numeşte namaste, în Thailanda este wai şi în Cambogia sampeah. Poziţia mâinilor, înălţimea la care sunt ţinute, gradul de aplecare a capului, aplecarea sau nu a trunchiului – totul se constituie într-un ritual complicat care denotă diverse grade de apropiere, respect, etc. Dar invariabil totul este însoţit de un zâmbet. Daţi din cap, mormăiţi un Hello şi zâmbiţi şi thailandezul din faţa voastră va fi mulţumit şi vă va răspunde la salut.

3. Los Angeles nu este singurul oraş al îngerilor. În thai, Bangkokului i se mai spune Krung Thep, ceea ce tot aia înseamnă – oraşul îngerilor. Tehnic vorbind, Krung Thep şi Thon Buri sunt, dacă am înţeles eu bine, un fel de Buda şi Pesta de o parte şi alta a fluviului, care au format oraşul modern de azi.

4. Fluviul Chao Praya care traversează Bangkokul (şi care le-a dat bătăi de cap anul acesta) are acelaşi nume cu un titlu nobiliar thailandez. În consecinţă, zice wiki, “in the English-language media in Thailand, the name is often translated as River of Kings.” La cât de mare e fluviul, cât de intensă activitatea pe malurile sale și câtă vânzoleală de oameni, eu am rămas plăcut surprinsă de cât de curat este totuși. Ceea ce plutea eventual în el erau resturi organice (de exemplu, coji de ananas), dar am văzut foarte puține PET-uri.

5. Decembrie şi ianuarie sunt lunile uscate. În septembrie şi octombrie, nivelul precipitaţiilor depăşeşte (conform surselor autorizate prezente în familie) cantitatea anuală de precipitaţii din Timişoara. Inundațiile din acest an au survenit în urma celui mai ridicat nivel al precipitațiilor din ultimii 50 ani. Și da, se mai văd urme în Bangkok, inclusiv saci de nisip.

6. În Thailanda se aplică legi foarte stricte privind lezmajestatea. Rişti ani grei de închisoare dacă, în viziunea autorităţilor, jigneşti casa regală sau doamne fereşte chiar regele – ale cărui portrete şi altare sunt ubicue prin ţară. Imnul se aude de două ori pe zi, la ora 8:00 și la ora 18:00, în stații de metrou de exemplu. Lumea se oprește, respectiv se ridică în picioare în aceste momente.

7. Elevii poartă uniforme, iar cele ale fetelor sunt foarte similare cu ce vedem prin desenele animate japoneze. La un moment dat, mai că mă aşteptam să scoată careva o amuletă și să se transforme în Sailor Moon.

8. Orezul este omniprezent, Thailanda fiind de altfel cel mai mare exportator de orez din lume. În general este aşa cum îmi place mie – cu bobul lung şi fiert într-un mod „nelipicios”; îl găsiţi prin meniuri separat sub denumirea de Steamed Rice.

9. Vă puteţi aştepta la mult usturoi, praz, busuioc, lime şi chestia aia căreia îi spune lemongrass şi care e tare ca naiba prin bucate. Dacă îndrăzniţi, evident găsiți şi chili.

 10. Că tot veni vorba de meniuri – cam peste tot în zonele turistice veţi găsi totul scris atât în scrierea thai, cât şi în engleză, cu caractere latine. Evident, ca mai peste tot în asemenea situaţii, nu vă aşteptaţi ca ceea ce în capul vostru sună într-un fel, să fie pronunţat tot aşa şi de către localnici.

11. Ca să stingeţi arsura provocată de chili: găsiţi în foarte multe locuri sucuri proaspete de fructe, de la portocale, mere şi pepeni, la lychee, kiwi sau papaya. De asemenea, pe străzi se vând sticle de 0.5 de apă (care are un gust nasol) sau răcoritoare, din lăzi cu gheață. Totul se serveşte şi se bea cu foarte multă gheaţă, cuburi sau pisată, aşa că nu strică să vă antrenaţi gâturile să facă faţă. În combinaţie cu aerul condiţionat absolut dement din magazine, metrouri, localuri şi cam tot ce are pereţi şi acoperiş, riscaţi o răceală, ca subsemnata.

12. Ca să răspund unor întrebări din public primite live: nu, nu am fost în cartierul roșu și nu am văzut transvestiți. Dacă vreți numărul exact, am văzut taman patru fete cu turistul sexual la purtător și în trei dintre cazuri turistul vorbea engleză; a patra pereche nu am auzit-o vorbind.

13. Pentru că tot veni vorba de turiști: în nordul Thailandei am auzit FOARTE multă franceză, cred că erau cei mai numeroși, urmați de vorbitorii de germană, din care am auzit mulți și la Bangkok.

14. La intrare, oamenii se descalță, fie că e vorba de locuințe, fie că e vorba de temple. Și în camerele din guesthouse-uri am găsit rugămintea de a respecta tradiția thailandeză care cere să îți lași pantofii la ușă. Recomandare din partea casei: dacă vizitați temple, luați șlapi, sandale sau chestii cu scai, ziși și arici. Eu am purtat vreo două zile bascheții, am avut distracție asigurată: să mă deșiretez/înșiretez de fiecare dată.

15. Bonus: dacă înconjurați vreun templu, pentru poze sau de curiozitate, faceți asta în sensul acelor de ceasornic. Eu am luat-o invers la un moment dat căutând umbra, mi-am dat seama prea târziu. Nu vă taie nimeni capul, dar e mai politicos așa. De asemenea, dacă vă așezați prin vreun templu, aveți grijă ca picioarele să nu vă fie îndreptate spre imaginea lui Buddha – este considerat un lucru lipsit de respect.

16. Peste tot sunt reprezentări de elefanți, de la animal în sine la zeul Ganesha. Elefanții sunt un simbol al țării, imaginea lor abundă în suveniruri, deși specia și exemplarele ei nu o duc prea bine. Cât despre elefanți vii, nu am văzut nici un vârf de trompă, deși există experience park-uri pentru turiști.

17. Sunt foarte multe temple – unele imense și fastuoase, altele modeste și ascunse printre clădiri. Conform wiki, 94% dintre locuitori sunt buddhiști și cred că procentajul de practicanți între ei este mult mai mare decât cel dintre cei care se declară creștini pe la noi. S-ar putea să fie doar o impresie subiectivă. La multe colțuri de case veți vedea un mic altar simbolic, unde sunt așezate ofrandele buddhiste tipice: ghirlande proaspete de flori, bețișoare parfumate, fructe și băutură. Inclusiv Cafe Frappe la doză.

18. Tot peste tot sunt și călugării buddhiști (și novicii, elevii sau cei care dintr-un motiv sau altul stau o vreme la templu – eu nu am învățat să îi deosebesc) cu robele lor în diverse nuanțe de portocaliu, galben, ruginiu sau maro. Sunt atât de peste tot, încât la aeroport au sală de așteptare proprie (iar musulmanii cameră de rugăciune), iar în mijloacele de transport în comun, alături de indicatoarele care roagă călătorii să cedeze locul bătrânilor, celor cu dizabilități sau gravidelor, există și unul care spune „please offer this seat to monks”.

19. Tot în mijloacele de transport în comun (respectiv în metroul și în Sky Trainul din Bangkok), stațiile următoare sunt anunțate în thailandeză și engleză și afișate împreună cu partea pe care se găsește peronul pe niște monitoare tv. Între stații, acolo rulează reclame la răcoritoare și Samsung Galaxy Note. Sau clipuri despre rege și acțiunile sale pentru binele poporului. Se pare de asemenea că thailandezilor le place fotbalul britanic. Am văzut multe reclame la berea Singha cu echipa Chelsea, sub motto-ul „Two lions. One pride.”, iar unele Sky Train-uri sunt acoperite de reclame Honda cu Manchester United.

20. Hamacele din bambus sunt incredibil de comode. Pe testate.

Am tot soiul de idei din astea crețe și hippiote care nu prea cadrează cu ce a fost lumea dresată să aprecieze ca valori de referință de vreo 65 de ani încoace. Mai am scăpări și recunosc că e perfect adevărat că e mai ușor să filosofezi abstract despre fericire când nu te sâcâie gândul următoarei facturi sau următoarei rate, dar în general nu pot înțelege în ruptul capului de ce țelurile atâtor oameni se leagă de cât mai mulți bani, cât mai repede, de o casă cât mai nu-știu-cum, o mașină cât mai așa, un telefon cât mai pe dincolo și toate mai ceva ca ale vecinului. There simply has got to be more to it.

Pare genul de concluzie la care lumea dă aprobator din cap, da dom’le, așa e, apoi își vede de treburile zilnice ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Rămâne o chestie menționată în proverbe, cântece sau cărți bune de scos de la naftalină când se simte omul mai sfătos. Între două reprize de „vai, dacă aș avea mai mulți bani”. Ideea este sintetizată perfect în introducerea la The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy:

        Far out in the uncharted backwaters of the unfashionable end of the western spiral arm of the Galaxy lies a small unregarded yellow sun.
        Orbiting this at a distance of roughly ninety-two million miles is an utterly insignificant little blue green planet whose ape-descended life forms are so amazingly primitive that they still think digital watches are a pretty neat idea.
        This planet has – or rather had – a problem, which was this: most of the people on it were unhappy for pretty much of the time. Many solutions were suggested for this problem, but most of these were largely concerned with the movements of small green pieces of paper, which is odd because on the whole it wasn’t the small green pieces of paper that were unhappy.
        And so the problem remained; lots of the people were mean, and most of them were miserable, even the ones with digital watches.

Mă mai liniștea întrucâtva să descopăr așa ceva în cărți, dar realitatea continua să îmi arate modele de urmat în a căror descriere abunda până la depreciere cuvântul „succes” definit foarte rigid și să îmi arate cu degetul tot soiul de ecuații care se reduceau mai mult sau mai puțin la = f($), la care geniul ne-matematic din mine urlă „Wroooong!” mai ceva ca Depeche Mode.

Până și bunăstarea unei națiuni este definită adesea de contabilitatea ei, ca acel faimos „PIB” cu care se tot aruncă în dreapta și în stânga. Toată lumea pare să uite în mod convenabil că împărțirea pe cap de locuitor înseamnă o medie aritmetică, iar cifra rezultată nu mai spune nimic despre nimeni, cu atât mai puțin despre buna sau proasta stare. Dacă Ana și George sunt frați iar Ana are zece mere și George nu are nici unul, frații au în medie 5 mere fiecare, am tras linie și am încheiat. Un studiu calitativ ar ajunge probabil la concluzia că cele 5 mere pe cap de frate sunt total inutile, având în vedere că George plânge de mama focului că vrea și el un măr iar Ana nu e nici ea prea mulțumită pentru că de fapt, ea ar prefera pere.

Imaginați-vă surpriza mea când am aflat azi din pură întâmplare că există o țară care folosește ca indicator oficial al bunăstării „fericirea națională brută”. Iar pentru a preveni suspiciuni orwelliene, ea nu este definită drept adularea vreunui Mare Frate. Probabil nu ar trebui să mă mire că noțiunea provine dintr-o țară cu tradiție buddhistă.

Ceea ce mă suprinde însă, este că inițiativa provine din partea monarhului absolut al Bhutanului. În 1972, când i-a trecut prin cap ideea, era cel mai tânăr suveran din lume, la 18 ani. Și-a desăvârșit educația în Bhutan, India și Marea Britanie și a studiat la Universitatea din Houston. Este (sau mai bine zis a fost) al patrulea Rege Dragon al Bhutanului și are patru neveste, care îi sunt toate surori. În timpul domniei sale au pătruns în țară televiziunea și internetul. A ordonat organizarea primelor alegeri parlamentare libere în țară în 2008 înainte de a abdica în 2006 în favoarea fiului său. În 2008, în Bhutan a fost adoptată Constituția care stabilea organizarea statală ca fiind o monarhie constituțională democrată. Pentru că wiki knows best:

The current Constitution is based on Buddhist philosophy, international Conventions on Human Rights, comparative analysis of 20 other modern constitutions, public opinion, and existing laws, authorities, and precedents. According to Princess Sonam Wangchuck, the constitutional committee was particularly influenced by the Constitution of South Africa because of its strong protection of human rights.

Numita prințesă, născută în 1981, fiica regelui abdicat și sora celui actual, este licențiată în relații internaționale a Stanford University și are un masterat în drept absolvit la Harvard.

Și, evident, politicile guvernului din Bhutan urmăresc Fericirea Națională Brută ca indicator pentru măsurile și politicile pe care le implementează. Așa abstract și ne-științific (dacă echivalăm științific cu cuantificabil) cum pare conceptul, a făcut niște urechi de specialiști să se ciulească, măcar din curiozitate. Aveți mai jos explicația sub forma unui filmuleț.

Click here to view the embedded video.

Iar acuma să revenim la ideea mea inițială și la cum am ajuns să vă povestesc despre politica unui stătuleț din creierii Himalayei, sufocat pe hartă între China și India. Un anume nene artist numit Jonathan Harris a publicat un site rezultat din proiectul său intitulat Balloons of Bhutan. Timp de două săptămâni în 2007, a stat de vorbă cu 117 bhutanezi despre fericire: ce înseamnă pentru ei, ce aminitiri fericite au, gluma preferată, nivelul fericirii pe o scală de la 1 la 10 și să numească o dorință. Au primit baloane colorate în funcție de răspunsuri, iar pe un balon de culoarea lor preferată a fost notată dorința. Baloanele cu dorințe au fâlfâit vesele alături de bilețele cu rugăciuni la Dochula.

Poveștile individuale precum și imagini cu fețele, mâinile, baloanele și dorințele oamenilor pot fi vizionate / ascultate integral pe site și unele conțin lecții care nu ne-ar strica. Aveți tot acolo și o statistică a vârstei, ocupației, culorii de balon alese și a „notei la fericire” pe care și-au acordat-o.

http://balloonsofbhutan.org

Scurt pe doi, thank you și voila rezultatele unui photo shooting cu păsăroiul meu cadou

Însă până atunci…

bonus:

Aveam la mine aparatul pentru că vroiam de fapt să pozez cu totul altceva… ceea ce m-a făcut şi să nu merg acasă pe partea cu Parcul Botanic, ci pe cea cu blocurile turn de pe Aradului. Acum doi ani, în sălbăticia aia neîngrijită din prima ‘grădină’ am prins o păpădie (asta). Atât că atunci nu era şapte dimineaţa şi eu târâş prin iarbă după păpădii a amuzat teribil câţiva dintre locatari.

De data asta am scăpat de arătat cu degetul (cine n-are câine de plimbat nu prea se trezeşte la ora aia să se holbeze la pozari ţăcăniţi). Vroiam de fapt să merg acasă, pozasem ceea ce vrusesem… când am văzut soarele căzând pieziş peste încurcătura de ierburi de acolo. Instant a început să îmi sune în cap Fields of Gold al lui Sting. Pentru că efectiv aşa arăta.

Click here to view the embedded video.

Aşa că am făcut cale întoarsă de-a lungul gardului viu să găsesc şi eu o spărtură (de fapt era “poteca” laterală spre intrarea în bloc), apoi am tăiat-o printre bălării din nou spre partea dinspre stradă… N-a văzut grădina aia coasă de când se ştie ea, cred. Cum ziceam, am putut să merg în patru labe după voia inimii şi fără spectatori. Să caut fire de iarbă fotogenice

We’ll forget the sun in his jealous sky
As we lie in the fields of gold

Pentru că am un fix cu alb-negrul, sepia şi alte monocromii, am încercat şi respectiva variantă. Deşi, cum spuneam, taman culoarea aurie în lumina aia de dimineaţă mi-a atras atenţia. Dar am zis că se pretează pentru altă interpretare. Uhm… dunno… little fae folk homes or something. Şi e ceva mai odihnitoare.

Oricum… chiar îmi era dor de aşa ceva. În ultima vreme mi-a lipsit total cheful, şi de scris, şi de pozat şi de orice alte manifestări creative. And I hate that.