În consecinţă am pornit val vârtej fiecare pe la casa cui ne are, vorba lui Creangă. Vrăjitoarea Verde a luat tramvaiul din Libertăţii şi eu am pornit-o în pas vioi mai departe. Şi dacă o ţineam tot aşa, ajungeam pe la şi zece-cinş’pe acasă. Daaaaar…

Ei bine, am pus o frână din aia ca în desene animate. Mi-a rămas capul pe loc, mi s-a lungit gâtul în timp ce adidaşii mei lăsau dâre de cauciuc pe asfalt într-un efort disperat de a-mi opri şi restul corpului. Mă rog, nu chiar, dar aia era senzaţia. De vină a fost vitrina Librăriei Noi.

Eu nu intru des în librării, că e de rău. Mai ales nu când am bani la mine (şi ieri aveam). Dar nu am avut de ales pentru că în vitrină era asta. Adică am pus în sfârşit lăbuţa pe volumul 3 din Song of Ice and Fire. În condiţiile în care mai am trei volume din Roata Timpului, încă o carte începută şi alta pe listă şi în care trebuie să iau şi seria lui George R.R. Martin de la început că… e mult de atunci, maică. Dar… me happy.

Clătite cu ciuperci. Într-atât, încât nişte clătite cu umplutură dulce mi se par o risipă. Preferabil după reţeta proprie şi să am şi răbdarea să le mai dau la cuptor, cu caşcaval ras deasupra dar merge şi fără. Ah, şi clătitele să fie din alea de la mama lor de-acasă, făcute în tigaie nu pe plită din aia încinsă. Alea sunt surogat.

Pui picant cu paste şi sos de ciuperci. Sună foarte lung şi complicat, dar nu e. În familie, i se spune Harriet’s food. Pentru că reţeta originală vine de la o tanti finlandeză pe care o cheamă Harriet. Pieptul ăla de pui tăiat în cubuleţe face cunoştinţă cu piper, chili şi cayenne în timp ce se prepară, înainte de a întâlni ciupercile cu sosul lor cu smântână, vin, muştar şi Worchesteshire Sauce. Ideal, şi asta-i cu cuptor dar practic deja salivează toată lumea prea tare; ergo se serveşte cu paste fierte al dente.

Pizza prosciutto funghi. Asta ca să terminăm seria de mâncăruri cu ciuperci. Ideal, şi asta e producţie proprie. Când eram mică, refuzam să mănânc aşa ceva. silly me. Dacă nu e producţie proprie, e de la Napoleon. Cu sos ţigănesc cu smântână şi usturoi.

Ouă umplute. Nici din astea nu mâncam atunci când eram mică. De fapt, eu mâncam doar albuşul, după ce s-a scos tot-tot din el – adică tot ce era mai bun în creaţie. Mâncam ouă umplute dezumplute cum ar veni. Chestia asta este soarta invariabilă a ouălor de Paşti la mine pentru că este singurul aspect sub care eu pot înţelege nişte ouă fierte tari.

Piure cu şniţel. Şniţel vienez, cu pesmet şi piureul făcut moale. Musai cu salată de castraveţi. Chestia asta se cheamă “mâncare de duminică”. Iar tastatura mea de la birou începe să aibă o soartă tristă pentru că eu deja salivez. By the way, şi la şniţel făceam mofturi când eram mică. Abia aşteptam duminica dar eu mâncam doar “pijamaua”. Ergo, ce rămânea după prepararea lor – ou, făină, pesmet – se amesteca şi se prăjea primind denumirea de “pâine-carne”. Şi acu’ când n-am nimic pe acasă îmi mai fac aşa ceva.

Sarmale. La astea e complicat. Alea de la restaurant nu mă încântă. Alea în foi de viţă nu le suport. Varza trebuie să fie varză acră (am auzit că unii eretici le fac cu varză crudă, opărită), preferabil murată după reţeta lu’ tata. Şi sarmalele făcute după reţeta lu’ mama. Şi pus cimbru la ele când fierb. It’s a family thing. Făcut o oală mare, plină. Că pot mânca patru zile sarmale fără să mă plictisesc (într-a patra zi se cam termină şi oala aia mare).

Fasole uscată. Că tot veni vorba de reţete de familie – asta e specialitatea lu’ tata. Nu pot să zic că-i ciorbă, nu pot să zic nici că-i mâncare că nu e exact nici una. De exemplu, nu mă omor după morcovii din ea şi nici după alte legume sau frunze. Dar ar trebui să aibă csülök afumat. Am căutat pe net cum se scrie, da. Şi se papă cu inele proaspete de ceapă şi castraveţi muraţi.

Supă cremă de broccoli / sparanghel. Cu crutoane sau minuni din alea de se pun în supă. Din plic, da. Da’ nu din plic de la noi, că habar n-au ăştia să facă supe le plic, indiferent câte licenţe Knorr sau Maggi ar avea. Dacă tot mănânc chimicale dizolvate în apă, măcar să îmi placă iar astea două rulz.

Spaghetti / Penne carbonara. Carbonara e varietatea mea de paste preferată. La Roma am mâncat de trei ori în trei locuri diferite şi de fiecare dată au avut alt gust. Cele mai bune au fost cele dintr-un mic restaurant de famile, pierdut între căsuţe. Alea la plic/pungă nu reuşesc neam să redea gustul, dar viva youtube – căutat, găsit, învăţat. I can make my own acuma.

Cartofi prăjiţi. Last but not least. Cei mai buni prieteni ai omului grăbit, hămesit, leneş, nepriceput, mofturos sau depăşit de complicăţeniile din vreun meniu. A life saver. Ar trebui să existe o statuie în cinstea lor, undeva.

PS: Şi undeva în mintea mea au rămas nişte patatas bravas mâncaţi la Barcelona. Am mers juma’ de oră prin nişte străzi îmbârligate într-o zonă neturistică, de habar nu mai aveam unde suntem, ca să îi mâncăm pe cei mai buni din Barcelona. Şi au fost! Tot restu’ servit sub denumirea asta sunt nişte cartofi prăjiţi normali cu maioneză. Ăştia însă au fost ceva divin. Bar Tomas, C/ Major De Sarrià 49, 08017 Barcelona pentru cei curioşi

Ieri am revenit acolo. Dădeam mai departe informaţia despre loc într-o inspecţie într-un moment când aş fi fost în stare să ignor vreo tută, dacă e cazul (adică aroganţa mea e de obicei destul de condescendentă încât să permită existenţa formelor de viaţă inferioare, ba chiar să se amuze un pic dacă acestea nu încearcă să îşi insinueze ostentativ prezenţa în proximitatea mea ). Ei bine, ieri n-a fost cazul. Fata a fost chiar drăguţă.

Beer & Bricks e în Unirii, pe strada Mercy, pe lângă Irish şi Time, în subsol. Trepte de lemn. Pereţi de cărămizi. Reclame vintage la bere pereţi. Adică bere şi cărămizi. Şi darts. Mult loc. Şi era aproape gol pe la nouă şi ceva când am ajuns. Muzică… de la Jimi Hendrix la George Michael, de la Dire Straits la Michael Jackson, de la Pink Floyd la Duran Duran, de la Temptations la Sting. Mie-mi place Am servit caşcaval pane cu cartofi prăjiţi, respectiv aripioare picante cu cartofi gratinaţi la cuptor. Când am plecat, se mai adunase ceva lume, dintre care unii se uitau la meci, zgomotul televizorului nu ajungea însă în zona noastră aşa cum nici muzica nu se auzea pe la ei, ceea ce mi s-a părut mişto.

All in all mi-a plăcut. Îmi pare rău că nu am fost inspirată să fac şi nişte poze. Site n-am văzut să aibă şi tot ce am găsit la un search superficial despre ei a fost pe blogul lui Ovi – una caldă, una rece – din martie de când s-a deschis. Aşa că am zis că fac reclamă să nu dea naibii faliment .

Meh is an interjection, often an expression of apathy, indifference, or boredom.

1) În sfârşit, BloSoNe şi-a mutat definitiv cuibul şi am scăpat de pilulele şi pastilele din minunatul blog care apărea în loc de… orice altceva. Doar băieţii de la RDS s-au mişcat mai greu cu actualizarea (pentru păsărească de abrevieri gen isp şi dns, întrebaţi-l pe el). Noroc că se mişcă la fel de greu şi cu penalizarea când uiţi de factură…

2) … spre deosebire de Zapp. Care au reuşit performanţa îndoielnică de a urca sus de tot în “company hate list” la mine. În primul rând, două zile după scadenţa de plată (destul de strânsă), te ceartă ca pe un copil mic, cu ameninţări de deconectare şi alte cele, cu pretenţia să le trimiţi copie după chitanţă etc.

La poştă, programul de încasare a facturilor Zapp este “picat” de vreo lună. Centrul Zapp şi restul băncilor îmi sunt peste mână (la care se adaugă lenea şi obişnuinţa). Am încercat să plătesc pe site cu cardul: user name = nr. de telefon; password = …. uhm… apelaţi numărul x, vi se trimite prin SMS. Băi deştepţilor, şi dacă postul telefonic e la dracu’n praznic? Ah, vă întrebaţi la ce mai foloseşte atunci? Şi eu.

3) Dacă tot n-am avut ce face, că era picat blogul, am făcut clătite cu ciuperci. De fapt, nu au clătitele nici o legătură nici cu blogul, nici cu postarea asta. Dar am găsit poza în aparat în timp ce le descărcam pe cele care chiar aveau legătură şi nu am rezistat tentaţiei de a mă lăuda.

4) Pentru că tot veni vorba de site-ul acela cu pastile pentru creşterea părului la masculi. M-am plictisit într-o seară şi am început să îl citesc. Am ajuns până la efectele secundare. Care (evident prezente la un număr neglijabil de subiecţi, reversibile, etc) sunt, printre altele, probleme cu erecţia şi scăderea apetitului sexual. Îmi şi imaginam scene de sketch-uri cu un El, cu stima de sine proaspăt crescută proporţional cu părul (dar făcând parte din acei ghinionşti 2%), abordând o Ea într-un bar şi ajungând în punctul critic: “La tine sau la mine? Ah, păi ştii… nu, nu, mai bine nu. M-am simţit foarte bine în pielea (şi părul meu) să mă dau la tine, dar de când mi-a crescut părul… nu prea mai pot. Şi chiar dacă aş putea, nu prea mai am chef. Sorry.” Ce m-a mirat a fost că site-ul nu conţinea un link de genul: “pentru remedierea acestor probleme, accesaţi celălalt site al nostru, de unde puteţi achiziţiona Viagra”. Iar undeva pe site-ul “celălalt” îmi închipui că ar da bine nişte efecte secundare de genul “may cause temporary hair loss”, cu link la primul site…

5) Din Timiş Expres de joi citire:

Supermodelul ceh Karolina Kurkova îşi va pierde, în curând, silueta care i-a asigurat un loc între cele mai apreciate femei ale lumii. Sigur este, însă, că nu se va supăra prea tare, întrucât îşi va îndeplini cel mai drag vis al unei femei: va deveni mamă.

Ei na, să mori tu, jurnalistu’ Frază Goală a lu’ peşte prăjit? Din ce abisuri freudiene ale gândirii telenovelistice scoateţi împopoţonări de frază din astea? (Că virgulele este evident că le scoateţi dintr-un sac fără fund. De virgule se pare că nu ducem lipsă în… criză)