Eniueeeeei… copilul e acuma acasă, frumos învelit, am jucat icebreakers și ne-am împrietenit ieri și, probabil Cantemir se răsucește prin vreun mormânt, am studiat cum se vede Descriptio Moldaviae pe un Kindle. Nu râdeți, am căutat și eu prin calculator să văd ce e-books am, că nu m-am prea omorât cu genul . Am mai identificat niște Lord of the Rings (evident!), Cartea cimitirului și vreo două povestioare puse la dispoziție gratuit de Neil Gaiman (evident!), The Wizard of Oz și A Brave New World. A primit însă Kindle-ul cadou de botez o tonă de sci-fi și fantasy, așa ca tnx Irina.

Pentru mine achiziția unui e-reader e așa, un fel de ieșire din peșteră. În continuare prefer cartea carte, pe care nu o răsfoiesc din buton. Dar dacă e musai de schimbat tabietul, e musai. Nu mi-a plăcut niciodată să citesc pe calculator, pentru că mi se pare obositor. Pe telefon era deja ceva mai bine și s-a dovedit practic pentru deplasări și călătorii cu trenul. Kindle-ul însă nu obosește, așa că iată-mă pe mine, omulețul anti-gadget, cu încă un gadget în dotare .

Reticențele mele în domeniu se rezumă în consecință doar la audiobooks. Le pot înțelege punctul de vedere – lor și fanilor lor – dar nu sunt pentru mine. În primul rând, nu mă pot concentra să ascult ceva pe termen lung. Memoria mea este vizuală, și atenția cam la fel. Și în plus, cum citește altcineva nu este neapărat cum sună cartea în capul meu. Interesante din punctul ăsta de vedere sunt lecturile autorilor, pentru alea probabil aș face o excepție. Dar intervine iar factorul concentrare. Dar cine știe ce schimbări de opinie mă mai pasc și pe mine, biet hippie at heart în secolul XXI…

Restul a fost apoi un exercițiu de abstinență, pentru că orice s-ar spune, cărțile sunt distracție scumpă. În traducere liberă: având în vedere că și vineri am plusat voucherul oferit de All și plecat cu 3 cărți, m-am mulțumit duminică cu „doar” patru .

Pe când mă holbam eu pe la standul Nemira și nu mă puteam hotărî dacă să da sau să ba, am remarcat un fapt cel puțin supărător. Nu este prima dată și nu sunt singurii care practică, dar pe ei a căzut de data asta măgăoaia. Am dibuit la ei Graveyard Book a lui Neil Gaiman și am vrut să fac o faptă bună (de citit, am citit-o pe scribd.com), dar la stand trona doar o varianta hardcover la un preț obscen. Pe site văd că au reducere, dar acuma mi s-a pus pata și pot să și-o păstreze. Când am văzut că și Ubik a lui Philip K. Dick tot doar în versiunea de armă contondentă se găsește, nici nu am mai îndrăznit să o întorc să mă uit la etichetă. Mie oamenii ăștia îmi erau dragi de pe vremea când colecția Nautilus era la primele apariții și rămâneai cu tușul literelor pe mâini. Dar încep să mă supere rău.

Am oftat și am vrut să plec, când s-a apropiat un client. Vroia Dansul Dragonilor iar nenea de la stand i l-a arătat. Ediția nouă, hardcover. Aia care așteptam și eu să treacă, să apară în ediția în care am primele patru volume. Așa că je nu mă mai pot abține, mă bag ca musca în lapte și am parte de următorul dialog:

- (puppy eyes) Promiteți-mi vă rog că veți continua și ediția veche.
- A, nu… Nu cred că mai scoatem din serie în formatul de buzunar („format de buzunar” în contextul sutelor de pagini ale lui Martin este o glumă bună).
- Nu vă înțeleg… este a doua sau a treia serie la care mi se întâmplă asta și nu sunteți singura editură care o practică. Cumpăr două, trei volume, apoi schimbați ediția. Am și eu un fix, vreau ca toate volumele dintr-o serie să fie în aceeași ediție, ce este așa greu?
- Da, e mai comod așa, în format de buzunar… Poți să iei cartea cu tine…

Nu e vorba de luat cartea cu mine sau nu, întâmplător cărțile de care era vorba tot la obiecte contondente se încadrează, oricum ar fi. Este vorba de faptul că nu pot interpreta asta decât ca o tentativă de jecmăneală a cititorilor, pentru că edițiile hardcover sunt totdeauna mai scumpe. Faptul că HBO a lansat un serial care a înnebunit lumea nu este un motiv să îmi bagi mie mâna mai adânc în buzunar, dacă chiar mi se rupe de ce variantă îmi dai, sau eventual să mă obligi să recumpăr niște volume pe care le am, pentru că am eu pitici estetici pe creier. Din Harry Potter încă îmi lipsesc ultimele două volume. Asta pentru că nu le-am mai văzut decât în variantă hardcover, că așa le-a venit pe chelie celor de la Egmont. Sunt curioasă cum vor continua RAO seria Roata timpului.

Pentru amuzament, de pe site-ul Nemira citire, Dansul dragonilor (adică volumul V): Preț librărie: 126,90 RON. Preț internet: 82,49 RON. Pentru comparație, pe bookdepository.com, primele patru volume costă 30 euro, free shipping, cam cât un volum românesc în librărie. Explicați-mi acum și mie, de ce să cumpăr cărți de la edituri românești?

Așa că astăzi am luat o hotărâre măreață și de-a dreptul revoluționară pentru mine, omul care vrea să țină o carte în mână. De banii celor 5 volume ediție nouă la preț de librărie (544 RON), o să mă dotez cu un e-reader. Ba o să îmi mai rămână bani și de un suc. Sau de vreo carte, două. Dacă aveți sugestii sau recomandări în acest sens gadget-ăresc, până la sfârșitul săptămânii mi-am acordat timp să mă decid. Pentru ca apoi să mă bucur de cărți.

Până una alta, mă voi delecta cu astea:

Am pornit în căutarea unor litere, a unui obiect verde, a unei flori galbene, unui cățel alb, a ceva care să sugereze ideea de amintire, a unei poze cu o misterioasă doamnă Einstein, a unui nr. 22, să ne facem poză ținând o bucată de stradă și să vindem o carte trecătorilor pe minim 10 lei, în timp ce trebuia să intrăm online să postăm pe facebook un catren tematic și toate astea fără să le plătim și contra cronometru, în 45 minute. Nici domnișoara Einstein, nici cățelul nu ne-au dat atâta bătaie de cap ca și cronometrul , căci chiar dacă ne-am întors cu 10 minute mai repede de termen, colegii au sosit înaintea noastră înapoi la standul All din marele (și sufocantul) cort alb. Echipa Corinei Săftescu a fost cea căreia i-a revenit în consecință sarcina de a realiza varianta timișoreană a vizualului Străzii Ficțiunii. Noi ne-am achitat însă onorabil de datorie și am adus cel mai frumos cățel alb, courtesy of clovnul din centru.

Și la așa eveniment, așa speech de mulțumire, demn de un Oscar: mulțumiri așadar
- bietului clovn, care a mulțumit toate echipele, ne-a răsucit un minunat cățel alb din baloane și ne-a încropit și litera T
- florăresei care ne-a donat floarea galbenă
- celor două tanti de la librăria Eminescu (terorizate și ele și de o altă echipă, cu care ne-am întâlnit la ușă), care ne-am lăsat să luăm o vedere cu Timișoara pe post de amintire
-  lu´tanti drăguță care ne-a făcut poza de grup, cu aparatul foto în poziții ciudate
- celor de la agenția de turism de pe Piatra Craiului (nici nu am băgat de seamă ce agenție era), care s-au uitat ciudat la noi când am apărut în prag și Tomata s-a întins încetișor după un pliant verde
- fetei care s-a scobit după 10 lei ca să cumpere cartea noastră, Oracolul din Stambul – sper să îi placă

La final, toți participanții am primit vouchere de 50 lei din partea All și am năvălit la stand să îl golim de cărți. În urma unei trageri la sorți, trei dintre noi au plecat chiar acasă cu toată colecția Strada Ficțiunii – adică două plase pline. În consecință, last but not least, mulțumirile merg către All pentru idee și execuție – Loredana Modoran și Mario Demezzo preluând bagheta de dirijor la această mică nebuneală.

All in all (uhm… no pun intented?), eu m-am distrat pe cinste. A fost altceva, ceva deosebit de cotidian și chiar de tiparul unor eventuri/aniversări. Potrivit cu Strada Ficțiunii și care ne-a asigurat o oră de chicoteli, alergături, încurcări în ițe și momente de wtf?!

Când s-a terminat campania vALLuntar, am văzut eu pe bloguri că ALL face în continuare lucruri faine. M-am dezmeticit prea târziu pentru Cartea călătoare, dar am fost pe fază acuma.

La împlinirea unui an de la lansarea colecției Strada Ficțiunii (colecție în care au apărut de altfel și cărțile pe care le-am citit în cadrul vALLuntarului), la București s-a organizat un Scavenger Hunt în care echipele de bloggeri au avut de rezolvat însărcinări năstrușnice contra cronometru. Am citit despre asta, am zis wow, ce fain și uite că vinerea viitoare Scavenger Huntul de pe Strada Ficțiunii poposește la Timișoara. Mai precis, în 4 mai, la Gaudeamus se dă startul la distracție: 4 echipe înarmate cu o listă de taskuri vor păși pe Strada Ficțiunii, sub îndrumarea „căpitanilor” lor. Eu m-am înscris val vârtej în echipa Tomatei când am aflat tărășenia și am ciripit juma’ de zi despre cât de fain o să fie

World Book and Copyright Day (also known as International Day of the Book or World Book Days) is a yearly event on 23 April, organized by UNESCO to promote reading, publishing and copyright. The Day was first celebrated in 1995 and in 2012 the UK World Book day was celebrated on March 1, 2012.

Dacă nu vă place aroma de copyright din denumire, în 2007, o tanti a stabilit că ziua de 23 aprilie este International Pixel-Stained Technopeasant Day, pentru a încuraja postarea materialelor calitative pe net, la dispoziția publicului. Asta pentru că un nene scriitor de SF s-a declarat revoltat de practica unor altor neni scriitori SF de a-și publica operele pe net, gratuit, și i-a etichetat drept un fel de spărgători de grevă virtuali, care „transformă chemarea nobilă a Scriitorului în viața mizerabilului Țărănoi Tehnologic pătat de pixeli”.

Pentru că Sam întreba pe facebook cu ce carte ne-a prins în mână ziua asta a cărților: pentru mine, este un alt roman al lui Elif Shafak și este prima carte după foarte multă vreme care m-a făcut să îmi iau notițe (ca să țin minte pentru următorul review) – asta până îmi vine comanda de la Books Express, pentru că îmi hrănesc în continuare obsesia .

Pixelate sau nu, este ziua lor, așa că happy book day, pentru cărți și pentru bookworms (cartim, kadia, richie, simsim, tomata)!

Am profitat de reducerile de pe elefant.ro pentru a-mi comanda un teanc de cărți la începutul anului, majoritatea de Neil Gaiman, noua mea obsesie. Prima dintre ele am început să o citesc chiar în mașină, în drum spre casă de la oficiul poștal de unde ridicasem coletul și am început instant să izbucnesc în hohote de râs. Asta pentru că Semne bune, cartea scrisă în colaborare de Terry Pratchett și Neil Gaiman este o parodie cât se poate de savuroasă. Obiectul luării în balon este atât filmul Omen, cât și alte clișee literare și cinematografice legate de sfârșitul lumii. Scenariul este cel cunoscut: fiul Satanei se încarnează pe Pământ, urmând ca la momentul potrivit să aducă Apocalipsa. De aici, nimic nu mai este cum te-ai aștepta. O măicuță satanistă aiurită încurcă copiii la naștere, astfel încât pruncul cu pricina nu ajunge să fie crescut de familia demnitarului american, așa cum crede toată lumea, ci de o familie absolut normală dintr-un orășel de provincie din Anglia. El își folosește puterile supranaturale pentru a-și proteja mica lume, fără a ști prea bine ce face. Câinele iadului nu răspunde vreunui nume fioros, ci îl cheamă pur și simplu Câine și devine un cățeluș ca oricare altul, dornic de zbenguiala și alinturi. Călăreții Apocalipsei – Război, Foamete, Poluare (Boală s-a retras în urma descoperirii penicilinei) și Moarte își petrec vremea cum știu ei mai bine pe Pământ, adaptați condițiilor moderne, până pornesc călare pe motociclete în căutarea Antihristului. Last but not least, savoarea cărții este dată de un duo care ar trebui să fie de antagoniști dar nu prea reușește: îngerul Aziraphale și demonul Crowley (inițial Crawly). Cei doi au petrecut atâta vreme pe Pământ, urmându-și chemarea, încât au îndrăgit traiul printre oameni, dar și oamenii înșiși. Așa, un pic. Ca să nu mai spunem că au devenit prieteni și că nici unul nu este încântat de perspectiva Apocalipsei. Mai adăugăm la asta și personaje cu nume țicnite precum Anathema Device și Newton Pulsifer, ghidați de profețiile unei vrăjitoare pe nume Agnes Nutter, umorul și talentul a doi scriitori care s-au distrat copios scriind cartea și avem toate ingredientele necesare unei porții zdravene de râs.

Pentru că am avut proasta inspirație să nu iau o carte cu mine în câteva ocazii în care aș fi avut nevoie de una, am recurs la download. Dacă tot am telefon șmecher, să își facă treaba. Așa că am descărcat la un moment dat Cartea cimitirului de același Neil Gaiman pentru a omorî timpul câteva ore. A devenit prima carte pe care am citit-o pe uhm… a mobile device și dacă nu mă înșel, al doilea ebook ever (Acum câțiva ani am citit Împăratul muștelor pe calculator într-o noapte petrecută la lucru, însă în general prefer să țin cartea în mână, în asemenea hal încât dacă nu aveam decât variantă electronică, am făcut risipă de hârtie să listez cartea). Cartea cimitirului intră probabil în genul fantasy pentru copii, la fel ca și Coraline.  Ea spune povestea unui băiețel ai cărui părinți sunt uciși de un individ numit Jack, care face parte dintr-o societatea misterioasă de Jack-și cu intenții necurate. Puștiul scapă și este adoptat sub numele de Nobody și crescut de fantome din cimitirul din apropiere, având aventuri de genul celor din Cărțile Junglei, sub atenta supraveghere a misteriosului Silas.  În fiecare capitol, Nobody (sau Bod, pe scurt), învață câte ceva și descoperă câte o bucățică din trecutul său, ajungând să rezolve misterul morții părinților săi și al indivizilor numiți Jack. Bonusul suprem vine din faptul că deși unul dintre personaje este român și că deși Silas este un vampir, nu Silas este românul. Miss Lupescu pe de altă parte… ei bine, e o tipă tare faină. Dacă preferați varianta audio, o găsiți aici, citită de autor.

Am cumpărat Contorsionista lui T.O. Bobe după ce anul trecut am citit Cum mi-am petrecut  vacanța de vară. Mă așteptam la un nou roman, așa că am fost surprinsă de o colecție de opt povestiri, aparent fără legătură una cu alta. Aparent, pentru că de fapt sunt legate, atât de tema comună – dispariția, sau mai degrabă disoluția – cât și de mici, mici amănunte, precum detaliile unei tapiserii cu răpirea din serai sau căluții de mare imprimați pe un așternut. Stilul, limbajul, decorul și persoana la care sunt relatate întâmplările / gândurile, diferă de la povestire la povestire, în funcție de pielea pe care o îmbracă autorul. N-aș putea să mă hotărăsc care dintre povestiri este preferata mea. Pentru că le-am citit în ordine, o primă candidată a fost Cum am întemeiat Montrealul, a cărei titlu o lega de precendenta Irina. I se duce un fir de la ciorap. Dacă în mintea Irinei pătrundeam la persoana I și asistam la un stream of consciousness în timp real, Montrealul se întemeiază undeva la granița dintre real și ireal, pe un ton de cronicar. Am decis apoi că prefer Nemuritorul care, dedublat, vroia să se dumirească ce s-a întâmplat cu iubirea dintre el și Alexandra. Poate și pentru că tocmai „veneam” din Montreal, pe parcursul povestirii îmi suna în cap Alexandra Leaving a lui Leonard Cohen. Până la urmă, m-am oprit asupra penultimei povestiri, Bună dimineața, cimpanzeeo, de data asta la persoana I, pentru că autorul îi spune „cimpanzeei” ce se va întâmpla când se va trezi. Și dacă el este citat pe copertă spunând „Cred, sper, că e nu atât admirabilă, cât mai degrabă vie, imperfectă, îngrozitoare şi, poate, iubibilă” – ei bine, da. Nu ai cum să nu iubești o puștoaică-maimuțică-puștoaică a cărei dorință este să recoloreze lumea – la propriu, la figurat, la peticit și la găsit/conferit sensuri. O recenzie mai detaliată aici.

Ei bine, și a început vALLuntar, campania Grupului Editorial All. Ideea era simplă: ALL pune la dispoziție cărți, bloggeri aleg, citesc și postează recenzii. Fiecare recenzie valorează 15, fiecare comentariu 3 minute de voluntariat prestat de angajații All. S-a lăsat într-un final cu 280 cărți citite și 200 ore de voluntariat. Astfel, următoarele trei cărți de pe lista mea au stat sub semnul vALLuntar: Marek Halter – Cabalistul din Praga, Jean Teulé – Magazinul de sinucideri și Italo Calvino – Oraşele invizibile. Am publicat cuminte la vremea lor recenziile aferente, așa că îmi permit luxul să nu le mai reiau aici.

Sunt convinsă că următorul punct de pe listă va ridica niște sprâncene. Revenim pe teritoriul fantasy cu seria Harry Potter a scriitoarea J.K. Rowling, pe care am reluat-o cap coadă așteptând să sosească curierul de la All. Cu riscul de a mai ridica o serie de sprâncene, este probabil cea mai talentată autoare de fantasy, accentul căzând pe genul feminin.

Spun asta pentru că până acum nu am găsit o altă tanti care să se ocupe cu mânuitul de pene fantastice, fără a cădea în păcatul de a fi femeie – de a scrie ca o femeie pentru alte femei sau pentru fete. Probabil or mai fi, dar nu le-am descoperit eu. Marion Zimmer Bradley – și seria Avalon și Darkover – minunate, până nu ajungi la dileme sentimentale și sexuale. Robin Hobb, trilogia Farseer – am citit cu plăcere volumul care mi-a căzut în brațe până a început să mi se întoarcă pe dos stomacul de dulcegărie la nostalgiile personajului central. Seria Dragonlance este acceptabilă, dar fiind scrisă în tandem de Margaret Weis și Tracy Hickman, am bănuiala că primei nu i s-a lăsat ocazia să alunece în pufoșenii. Nu am făcut cunoștință, deci au încă premisa de nevinovăție Ursula Le Guin și Jacqueline Carey (care scrie totuși pe teren familiar), dar până una-alta, concluzia rămâne valabilă – femeile nu sunt capabile să intre suficient în mintea unui bărbat pentru a scrie sf/fantasy credibil pentru alt public țintă decât adolescentele (motiv pentru care nu am enumerat niște exemple evidente).

Ei bine, J.K. Rowling a reușit cumva să nu alunece pe acea pantă de dulcegărie. Ba mai mult, sub învelișul unei cărți pentru copii, care înveliș se subțiază tot mai mult pe măsură ce crește numărul volumului și vârsta eroului, se ascund teme cât se poate de serioase și prezentate cu destulă acuratețe. Regimul de teroare a lui Voldemort se ridică și se clădește ca oricare alt regim totalitar. Tipologiile și relațiile dintre elevi sunt cât se poate de reale. Politica în general și politica educației se poate descifra din paginile cărții. Aspectul care mi-a făcut mie plăcere să îl urmăresc la această recitire a fost tipologia profesorilor și metodele de predare, pentru că exemplele abundă în carte. Interes profesional . Anyway, am decis că la salariu, imediat după bilete la Sziget îmi comand box set cu Harry Potter în engleză. Am primele 5 volume în versiune softcover. Volumele 6 și 7 nu au apărut decât hard cover și nu suport când o editură schimbă designul unei serii pe la mijloc (și traducătorul, și se simte!), așa că sunt prezente pe calculator în engleză cât și listate și legate cu spirală. Oricum, quidditch sună mai bine decât vâjhaț.

Rămânem la fantasy și revenim la Neil Gaiman și Nicăieri, carevasăzică Neverwhere, care mi-a ținut companie în excursia la Stockholm, făcându-mă să îmi imaginez chestii prin subteranele metroului suedez (și e a naibii de adânc, și pe alocuri aranjat să pară peșteră naturală). Cartea explorează tema lumilor paralele, sau subterane, dacă preferați, care coexistă cu interferențe minime. Astfel, sub lumea noastră, de Deasupra, există și o lume de Dedesubt, în care se scurg prin crăpături persoane și lucruri nedorite la suprafață – din toate erele posibile. Richard Mayhew ajunge printr-o serie de întâmplări în Londra de dedesubt (deși sunt menționate versiuni subterane și pentru New York și Bangkok, de exemplu). Lumea aceasta este împărțită în baronii și, dacă vreți, triburi și poate fi accesată prin stațiile de metrou londoneze, a căror denumire precum Earl’s Court, Blackfriars, Knightbridge, Down Street sau Angel capătă înțelesuri cât se poate de literare, la fel ca anunțul binecunoscut tuturor celor care au avut plăcerea de a călători la Londra cu metroul: mind the gap. Richard pătrunde în Lumea de Dedesubt când salvează (iar apoi ajută să se întoarcă acasă) o tânără rănită pe nume Door, în ciuda protestelor logodnicei sale. Curând este vizitat de duo-ul sinistru format din ucigașii de profesie Valdemar și Croup și constată că a devenit ca și invizibil pentru concetățenii săi – de la logodnică și colegi, la șoferii de taxi și proprietarii apartamentului. Este astfel nevoit să coboare în Londra de Dedesubt, unde împreună cu personaje precum Marchizul de Carabas (care își trage numele din Motanul Încălțat) sau luptătoarea Hunter încearcă să afle de ce este urmărită Door, ultima supraviețuitoare a familiei ei, cu abilitatea de a deschide ce este altora închis. Un decor mai puțin întâlnit, câteva idei excelente și un stil cursiv de a povesti m-au făcut să termin cartea în cele câteva seri petrecute la hotel.

Grimus a fost prima mea întâlnire cu Salman Rushdie și este la fel de năucitoare ca și desenul de pe copertă. Redusă la o propoziție, pare destul de simplă: un individ dobândește nemurirea, constată că preferă să renunțe la ea și pornește în căutarea morții sau măcar a îmbătrânirii. Ei bine, pe această tulpină cresc tot felul de ramuri și ramificații halucinante, la care se adaugă rădăcini ancorate în diverse mituri și filozofii creaționiste, teorii ale universurilor paralele și cugetări pe marginea unor subiecte cu „greutate” precum sensul vieții, iadul interior, puterea cuvintelor. Pe alocuri, recunosc că m-am pierdut cu grație și probabil mi-au scăpat o mulțime de semnificații conexe. Joe-Sue, indian axona albino, născut dintr-o mamă moartă și devenit Vultur-în-Zbor la maturitate, bea „sticuluța cu viață veșnică”, pentru a porni în căutarea surorii sale Prepelicarul care se decisese pentru nemurire. Are parte de o călătorie inițiatică cât se poate de lungă, doar are tot timpul la dispoziție, pentru ca într-un târziu, pregătit, să ajungă pe țărmul insulei Calf (de fapt litera arabă Khaf, însemnând „precum” – semnificațiile semantice abundă în carte), un fel de ostrov pe cale de a se destrăma a celor nemuritori. Straniul Virgil Jones devine ghidul său prin tulburătoarele dimensiuni interioare, până în orașul K, ai cărui locuitori fac față realității lor ascunzându-se în manierisme și obsesii (denumite domenii de interes) și negând mitul genezei insulei. Personajul central al acestuia este însă tocmai scopul lui Vultur-în-Zbor: misteriosul Grimus, a cărui anagramă este Simurg, păsarea măiastră din mitologia persană. Regele păsărilor din lumea reală este pe cale să se confrunte cu regele păsărilor mitologice, demiurgul insulei Calf. Rezultatul confruntării nu îl mai divulg, el fiind cheia romanului. Mi-a plăcut cartea deși, repet, sunt convinsă că mi-au scăpat multe semnificații. O recenzie „pe bune” găsiți la Richie.

Încheiem seria cum am început-o, cu Neil Gaiman, pentru că aseară am terminat Anansi Boys. Odată cu ea revenim în registrul de comedie pentru că am savurat umorul cărții, care îmi amintea pe alocuri de stilul lui Douglas Adams. Pentru cine a citit Zei americani și îl ține mine pe Anansi (respectiv domnul Nancy) cel pus pe șotii, cartea prilejuiește o reîntâlnire tangențială. Eroii principali sunt însă fii săi: „Fat Charlie” Charles Nancy și Spider – diametral opuși, dar nu tocmai… Charles este un tip normal. De fapt, plicitisitor de banal, singurul lucru care îl scoate în evidență fiind timiditatea exagerată, reminescență a situațiilor ridicole la care îl expunea involuntar și inconștient tatăl său (sau nu chiar timiditate, self awareness este termenul potrivit). Are plictisitoarea slujbă de contabil, cu un șef insuportabil, cea mai mare spaimă a lui este cântatul în public și banalul său plan de viitor este de a se căsători cu Rosie, virgină convinsă până la nuntă, a cărei mamă severă nu îl suportă. Totul se schimbă când este anunțat de decesul tatălui său și se deplasează în Florida pentru a lua parte la înmormântare, supravegheat de 4 doamne în vârstă, vechi cunoștințe ale răposatului domn Nancy. Află astfel că are un frate misterios pe care îl poate chema prin intermediul păianjenilor și la o beție asta și face, deși nu crede o iotă. Iar odată cu Spider, în viața sa pătrunde haosul. Lumea lui Charles este pe cale de a se prăbuși și este nevoit să depună eforturi considerabile pentru a o salva: renunțarea la Rosie (care renunță la ideile ei în fața avansurilor charismaticului Spider), călătoria la începutul lumii pentru a se sfătui cu totemurile-zei sau zeii-totem, scăparea cu viață din înfruntarea cu odiosul său șef posedat, acceptarea lui Spider și a sa proprie, împăcarea cu Anansi și, culmea, cântatul pe o scenă de karaoke pentru a o salva pe Daisy, o polițistă simpatică pe care o cere în căsătorie cu o lămâie verde. La final, ambii frați au „crescut”, iar domnul Nancy poate dormi liniștit vreo douăzeci de ani în confortabilul său sicriu.

Și gata, promit o pauză de la obsesia mea… până nu găsesc Stardust.

Vă invit aşadar să păşim în Oraşele invizibile ale lui Italo Calvino. Dacă eram la şcoală, scăpam uşor de întrebarea clasică “ce vrea să ne spună autorul?”, pentru că găsim un răspuns chiar de la sursă în postfaţă: cartea este “un ultim poem de dragoste închinat oraşelor, în momentul în care devine tot mai greu să le percepem ca pe nişte oraşe”. Într-adevăr, cele cincizecişicinci de oraşe cu nume de femeie, prezentate în capitolaşe de 1-2 pagini, au fiecare o personalitate proprie – sau măcar o trăsătură de personalitate accentuată, sunt clădite din şi pe mofturi, iluzii, dorinţe, amintiri, notalgii sau credinţe.

Ajungi la un moment dat să te întrebi la fiecare rând, la poarta fiecărei noi cetăţi (ca să parafrazez bancurile acelea cu in Soviet Russia) dacă locuitorii se află în oraşe sau oraşele în locuitori şi cine pe cine a construit de fapt. Realitatea şi iluzia, oglindirile imperfecte care adesea se confundă, eternul şi efemerul sunt pietrele din care sunt zidite cetăţile, la fel de nedefinite temporal pe cât de incerte spaţial.

Chiar dacă în carte ni se spune că Marco Polo urzeşte aceste oraşe pentru plăcerea hanlui Kubilai, să nu vă mire aşadar că peisajele citadine sunt populate deopotrivă de caravane de cămile şi motociclete, de domniţe orientale care sunt plimbate cu barca şi de doamne obeze care se urcă în trenuri subterane – trecutul, prezentul şi viitorul nu au înţeles. Adesea nici oraşele nu au, nici măcar pentru nedumiritul Kubilai, chiar dacă între timp nu bariera lingvistică îl împiedică să înţeleagă cele relatate de Marco Polo. Cheia este oraşul din ale cărui amănunte au ţăşnit toate celălalte, şi totodată singurul despre care exploratorul nu îi dezvăluie niciodată nimic (sau poate i-a dezvăluit totul): Veneţia natală.

Mă scuzaţi dacă relatarea de mai sus vi s-a părut foarte stilizată, modul în care sunt clădite Oraşele invizibile nu mi-au dat de ales. Dacă vă place poezia în proză, eu vă invit să descoperiţi singuri ce o defineşte pe Doroteea, Zobeide, Armilla, Octavia, Smeraldina sau Sofronia.

Eu plec, de data asta nu pe calea imaginaţiei, să descopăr un alt fel de Veneţie, o Veneţie a Nordului.

Revenind la dictonul pe care îl menționam la început: coperta care mi-a atras atenția m-a dus cu gândul la clipul lui Rufus Wainwright, pentru coverul la Across the Universe al Beatlesilor.

Click here to view the embedded video.

De vină este probabil balonul roșu cu care se plimbă Dakota Fenning. Revăzând astăzi clipul, pentru că vroiam să pornesc de la declicul produs în mintea mea de copertă, am descoperit și alte paralele cu cartea. Decorul cărții, Orașul Religiilor Dispărute, este la fel de posomorât ca și străzile aproape lipsite de culoare pe care cutreieră Dakota. Ce-i drept, prin carte nu plouă cu indivizi identici ca în pictura lui Magritte, dar „plouă” cu sinucigași care se aruncă din turnuri. Cei care preferă ceva cu stil, apelează la magazinul care dă titlul cărții și care aparține familiei Tuvache. Cei trei copii ai familiei, Vincent, Marilyn și Alan poartă numele unor sinucigași celebri și se presupune că vor urma tradiția familiei: vinderea de otrăvuri de tot soiul, lațuri de ștreang pregătite, revolvere cu un singur glonț, kituri de sepukku sau, pentru cei săraci, pungi de plastic cu care să se sufoce.

Socoteala din târg nu se potrivește cu cea de acasă însă, iar soții Tuvache regretă la un moment dat faptul că au testat produsele pe care le-au pus în vânzare: folosirea unui prezervativ găurit pentru cei dornici să contracteze boli cu transmitere sexuală a dus la nașterea lui Alan, care dă peste cap afacerile și viața familiei Tuvache. Așa cum Rufus repetă obsesiv (și zadarnic) în piesă „Nothing’s gonna change my world”, așa se autosugestionează și părinții lui Alan că fiul lor se va da pe brazdă și va renunța la optimismul și la voia bună molipsitoare. Refrenul acesta nu le este însă de folos – vor fi și ei readuși cu picioarele pe pământ de o armă imbatabilă: un zâmbet de copil a cărui menire este să răspândească în jur pofta de viață.

Nu vă povestesc mai mult, cărțulia are puțin peste 100 pagini, nu vreau să vă stric bucuria lecturii dacă doriți o porție de umor negru și pe alocuri înduioșător.

A treia întâlnire cu golemul s-a încheiat acum vreo două ore, când am pus deoparte cartea lui Marek Halter, Cabalistul din Praga. Pentru cei care nu știu ce este un golem sau îl cunosc ca mine de prin jocuri: un fel de echivalent din tradiția iudaică al monstrului lui Frankenstein – o creatură de lut căreia i-a dat viață un om, un mistic, prin puterea Cuvântului, înscris pe fruntea golemului sau scris pe un pergament amplasat în gura acestuia. Îndepărtarea Cuvântului face ca golemul să redevină humă neînsuflețită. Este, dacă vreți, o oglindire stângace și imperfectă a creării omului: golemul nu este înzestrat nici cu glas, nici cu voință proprie, răspunzând comenzilor creatorului său. Asta până în momentul răzvrătirii, când nu mai poate fi controlat și trebuie anihilat…

Cabalistul din Praga reia legenda conform căreia rabinul Loew din Praga ar fi izbutit la sfârșitul secolului al șaisprezecelea să însuflețească un golem pentru a apăra comunitatea evreiască de persecuții și pogrom. O reia și o modelează precum lutul golemului, dându-i viață proprie pentru a servi drept fundal istorisirii despre cabalist – rabinul Loew și în fond, despre comunitatea evreiască din Praga și de aiurea, în Europa sfârșitului de secol XVI. Scrisă la persoana I, cartea este atribuită lui David Gans, contemporan și discipol al rabinului Loew, numit MaHaRaL (Moreinu ha-Rav Loew, învățătorul nostru, Rabbi Loew) și este populată cu personaje istorice reale. Își fac astfel apariția Rudolf al II-lea, Galileo Galilei, Johannes Kepler și Tycho Brahe – marii învățați ai vremii.

Marek Halter este un scriitor evreu născut la Varșovia și stabilit la Paris în 1950, după ce familia sa a fugit în timpul Războiului. Detaliile cu care sunt prezentate tradițiile mozaice, citatele din cărțile sfinte și din învățații care le-au interpretat au astfel aerul de autenticitate  conferit de siguranța relatării unui „insider”. Granița dintre ficțiune istorică și fantasy e trecută cu naturelețe dintr-o parte în alta.

Povestea propriu zisă începe într-o zi de toamnă, după Yom Kippur, când David Gans este chemat de către ginerele MaHaRaL-ului, Isaac Horowitz, pentru a fi martor la promisiunea pe care acesta o face împreună cu prietenul său, Iacob Cohen: ei își făgăduiesc că în doi ani, soțiile lor vor da naștere unui fiu și unei fiice care vor fi uniți prin căsătorie, iar copiii pe care aceștia îi vor avea la rândul lor vor fi rodul acestei promisiuni. Dacă cei doi prieteni se vor dovedi demni, promisiunea se va împlini. Dacă vreți, un pariu cu Dumnezeu.

Cei doi copii, Eva și Isaia se nasc într-adevăr și cresc în mod diametral opus: Isaia este un fiu supus și silitor, al cărui singur țel insuflat de tatăl său este împlinirea promisiunii, în timp ce Eva este un copil inteligent și neastâmpărat. După o îndelungă discuție cu rabinul, acesta hotărăște să îi hrănească spiritul cu învățătura rezervată băieților, astfel încât micuța Eva începe să ia ore de matematică, astronomie și filosofie de la David.

Peregrinările acestuia din urmă la cererea rabinului și din ordinul lui Rudolf al II-lea, pentru a se întâlni cu învățații vremii ne poartă apoi pașii prin Europa sfâșiată de lupte între catolici și reformați – cele două grupări fiind unite doar de antisemitism. Italia, Germania, Danemarca – cursuri la marile universități, discuții cu savanți precum Galilei și studiul alături de Brache îl țin pe David o vreme departe de Praga. La întoarcerea sa, cei doi copii vor prefigura într-un fel evenimentele care se vor dezlănțui odată cu ivirea golemului: după ce suferă în tăcere, se revoltă împotriva celor care le-au dat viață. Promisiunea este ruptă: destinul lor nu este cel trasat de părinți. În timp ce ura împotriva evreilor se dezlănțuie din nou în Praga și vieți sunt curmate cu sălbăticie, Eva este cea care îl determină pe rabinul Loew să dea viață lutului adus de pe malul Vltavei, însuflețind Golemul.

Temut, admirat, adorat, apoi expus curioșilor, defăimat de potrivnici, necăjit de copii, batjocorit, stârnit și pus la munci grele precum ridicarea unui pod, golemul suferă în tăcere și neștiut de nimeni în afară de Eva. Pentru toți ceilalți, el rămâne o unealtă creată pentru a servi voinței lor. Revolta este pe cât de neașteptată, pe atât de violentă, comunitatea obligându-l în consecință pe rabin să își nimicească creația. Vă las să descoperiți singuri soarta Evei, a lui Isaia, David și a MaHaRaL-ului – le veți descifra pașii între rânduri de istorie, suspans, posedări, exorcizări, inteligențe sclipitoare și obtuzitate cruntă, extaz mistic, iubiri împărtășite dar neîmplinite, revolte personale și colective, așa cum s-au priceput ei să și-i îndrume pentru a-și îndeplini destinul.

Epilogul ne poartă înapoi în timpuri moderne, la autorul care termină de citit manuscrisul lui David și la discuții fortuite cu militari ruși despre legenda golemului și cercetările naziștilor în căutarea unei arme absolute. Mie mi-a atras atenția pasajul următor:

- Vi se pare prea aiuritor să credeți că Golemul s-a născut numai prin suflul Cuvântului? Fie al lui Dumnezeu, fie al MaHaRaL-ului? l-am întrebat.
- O, nu! Nici vorbă. Cred în Golemul dumneavoastră, cu atât mai mult cu cât am văzut și eu născându-se unul.
-Poftim?
- Ce credeți c-a fost proletariatul în gândirea lui Marx și-a lui Lenin? Nimic altceva decât un nou Golem. Născut din Cuvânt, cum spuneți, la fel ca acela al MaHaRaL-ului dumneavoastră!
- Așa-i, a aprobat zgomotos Voloșin. Și poți să spui că Golemul ăsta a scăpat din mâinile creatorului lui, ca și cel din Praga! 

Food for thought, așa, de final.

PS: golemul din imagine îi aparține lui Philippe Semeria.

*******

Postarea aceasta face parte din campania vALLuntar a Grupului Editorial All. Mai este aproape o lună din ea, așa că dacă vă apucă cheful de lectură, puteți face o faptă bună citind.

Și dacă nu m-ar afecta direct pe mine, ca individ (și cetățean al internetului, fie că îmi/îți/îi/ne/vă/le convine), mă afectează așa, la mod ideatic. Pentru că am trăit o perioadă într-un regim totalitar. Da, scurtă, dar suficient cât să intuiesc ceva în spate, ceva ce sper să nu își mai arate VREODATĂ fața. Așa, ca într-o nuvelă de Lovecraft din aia fain scrisă, în care nu „vezi” niciodată monstrul, dar îi simți și îi intuiești mereu prezența. Și oricum ai lua-o, orice perioadă, cât de scurtă, este mult prea lungă pentru așa ceva. Pentru că punerea de botnițe, de călușuri, de cătușe, de camere de luat vederi, de microfoane, de log-uri, de dosare și de arhive a fiecărei mișcări pute a 1984 ca un hoit în descompunere și pentru că am avut nopți de insomnii după ce am citit cartea aia acu 12 ani.

Peste dispoziția asta a mea revoluționară (în total dezacord cu dispoziția revoluționară a concetățenilor mei, care e de complet altă factură) a căzut hodoronc tronc o decizie în firma la care lucrez, de a închide fumoarele în ultima săptămână a fiecărei luni (fumoarele fiind camerele acelea în care fumătorii își puteau vedea nestingheriți de fumat, fără a deranja pe cineva). Cu cheia, deci cât se poate de ad litteram. Sunt frumoase intențiile declarate (sănătate, campanie, grijă și alte cuvinte-cheie), nu neg, dar aplicate și comunicate într-un mod care mie a făcut să îmi crească subit tensiunea.

A se nota că nu fumez și n-am fumat în viața mea. Dar mă gândesc că oamenii ăia, mulți, care fumează trebuie să coboare 5, 6, 7 etaje, să stea în frig și în ploaie lângă clădire, apoi să urce iar 5, 6, 7 etaje. Cu două lifturi cu capacitate maximă de 8 persoane. În condițiile în care prin natura muncii, nu își pot lua mai mult de n oameni pauză și aia nu mai lungă de x minute, x echivalând în general cu 10. Pauzele se depășesc oricum, că nu ai cum să te mai încadrezi. E frig afară. Arată ca pixu’ când doișpe oameni stau zgribuliți pe lângă clădire să fumeze. Nefumătorii nu mai prind pauze. Iar în general, atmosfera este orice altceva decât constructivă, oamenii sunt nervoși pentru ca jobul e oricum stresant, doar de draci din ăștia corporatiști nu mai avea nimeni nevoie. Colac peste pupăză nimeni, dar absolut nimeni nu va renunța la fumat pentru așa o tâmpenie. Uite de ce am umblat eu, nefumătoare, cu liste de strâns semnături (generând o nouă serie de sprâncene ridicate). Pentru că nu este normal. Și pentru că, în ciuda părerii cu „iar ăia fac gură, iar lor nu le convine ceva”, este normal să îți deschizi gura când se nasc asemenea monștri din somnul… nici nu știu a ce. Presupun că de vină este completa rupere de realitatea „oamenilor normali” a „celor de sus” – de fapt același sindrom evident și la scară macro. Aștept cu deosebit interes rezultatul oficial al petiției la fel de oficiale. Fără nici un fel de așteptări (pentru că nu am așa ceva), ci cu un soi de… curiozitate profesională.

Și revenind la ideea mea (dintr-o anterioară postare pe teme… revoluționare) că adevărata schimbare se face la nivel micro, cu niște omuleți supărați care vor să facă ceva ce contează și atât cât pot ei: Editura All a lansat campania vALLuntar (via Richie). O echipă a editurii va presta muncă de voluntariat, dacă suficienți bloggeri citesc și recenzează cărți de-ale lor până în 16 martie. Adică ei încearcă să facă ceva mișto, și tot ce se cere de la lume este să citească și să scrie despre asta. Eu am aruncat un mail la adresa indicată în regulamentul campaniei. Sună promițător – să vedem ce iese.

P.S.: În aceeași ordine de idei: domeniul și hostingul blogului sunt de la GoDaddy. Intenționez să îl mut din aceleași „motive ideologice” de mai sus. Sugestii, idei, comentarii?