Și dacă nu m-ar afecta direct pe mine, ca individ (și cetățean al internetului, fie că îmi/îți/îi/ne/vă/le convine), mă afectează așa, la mod ideatic. Pentru că am trăit o perioadă într-un regim totalitar. Da, scurtă, dar suficient cât să intuiesc ceva în spate, ceva ce sper să nu își mai arate VREODATĂ fața. Așa, ca într-o nuvelă de Lovecraft din aia fain scrisă, în care nu „vezi” niciodată monstrul, dar îi simți și îi intuiești mereu prezența. Și oricum ai lua-o, orice perioadă, cât de scurtă, este mult prea lungă pentru așa ceva. Pentru că punerea de botnițe, de călușuri, de cătușe, de camere de luat vederi, de microfoane, de log-uri, de dosare și de arhive a fiecărei mișcări pute a 1984 ca un hoit în descompunere și pentru că am avut nopți de insomnii după ce am citit cartea aia acu 12 ani.

Peste dispoziția asta a mea revoluționară (în total dezacord cu dispoziția revoluționară a concetățenilor mei, care e de complet altă factură) a căzut hodoronc tronc o decizie în firma la care lucrez, de a închide fumoarele în ultima săptămână a fiecărei luni (fumoarele fiind camerele acelea în care fumătorii își puteau vedea nestingheriți de fumat, fără a deranja pe cineva). Cu cheia, deci cât se poate de ad litteram. Sunt frumoase intențiile declarate (sănătate, campanie, grijă și alte cuvinte-cheie), nu neg, dar aplicate și comunicate într-un mod care mie a făcut să îmi crească subit tensiunea.

A se nota că nu fumez și n-am fumat în viața mea. Dar mă gândesc că oamenii ăia, mulți, care fumează trebuie să coboare 5, 6, 7 etaje, să stea în frig și în ploaie lângă clădire, apoi să urce iar 5, 6, 7 etaje. Cu două lifturi cu capacitate maximă de 8 persoane. În condițiile în care prin natura muncii, nu își pot lua mai mult de n oameni pauză și aia nu mai lungă de x minute, x echivalând în general cu 10. Pauzele se depășesc oricum, că nu ai cum să te mai încadrezi. E frig afară. Arată ca pixu’ când doișpe oameni stau zgribuliți pe lângă clădire să fumeze. Nefumătorii nu mai prind pauze. Iar în general, atmosfera este orice altceva decât constructivă, oamenii sunt nervoși pentru ca jobul e oricum stresant, doar de draci din ăștia corporatiști nu mai avea nimeni nevoie. Colac peste pupăză nimeni, dar absolut nimeni nu va renunța la fumat pentru așa o tâmpenie. Uite de ce am umblat eu, nefumătoare, cu liste de strâns semnături (generând o nouă serie de sprâncene ridicate). Pentru că nu este normal. Și pentru că, în ciuda părerii cu „iar ăia fac gură, iar lor nu le convine ceva”, este normal să îți deschizi gura când se nasc asemenea monștri din somnul… nici nu știu a ce. Presupun că de vină este completa rupere de realitatea „oamenilor normali” a „celor de sus” – de fapt același sindrom evident și la scară macro. Aștept cu deosebit interes rezultatul oficial al petiției la fel de oficiale. Fără nici un fel de așteptări (pentru că nu am așa ceva), ci cu un soi de… curiozitate profesională.

Și revenind la ideea mea (dintr-o anterioară postare pe teme… revoluționare) că adevărata schimbare se face la nivel micro, cu niște omuleți supărați care vor să facă ceva ce contează și atât cât pot ei: Editura All a lansat campania vALLuntar (via Richie). O echipă a editurii va presta muncă de voluntariat, dacă suficienți bloggeri citesc și recenzează cărți de-ale lor până în 16 martie. Adică ei încearcă să facă ceva mișto, și tot ce se cere de la lume este să citească și să scrie despre asta. Eu am aruncat un mail la adresa indicată în regulamentul campaniei. Sună promițător – să vedem ce iese.

P.S.: În aceeași ordine de idei: domeniul și hostingul blogului sunt de la GoDaddy. Intenționez să îl mut din aceleași „motive ideologice” de mai sus. Sugestii, idei, comentarii?

Prima carte din seria de toamnă-iarnă a fost romanul unei scriitoare turce, Elif Shafak. Am trecut peste elogiile de pe copertă, care o anunțau drept concurență pentru Orhan Pamuk, pentru că de obicei nu prea le bag în seamă. Cele patruzeci de legi ale iubirii, cu o copertă îmbractă în culori tomnatice și care îmi aducea aminte de ilustrațiile celor O mie și una de nopți, mi-a atras atenția când am frunzărit-o prin numele Rumi și Shams din Tabriz și prin titlurile capitolelor care situau acțiunea prin secolul al XIII-lea. În consecință, am cumpărat-o fără să stau prea mult pe gânduri. Am descoperit în carte nu atât cele patruzeci de legi ale iubirii, cât un elogiu adus ei sub toate aspectele sale, ca esență a supremei intenții divine și manifestare a divinului din noi. Cartea spune povestea americancei Ella Rubinstein, o femeie de vârsta a doua, prinsă între problemele unei căsnicii măcinate de uzură, între capriciile a trei copii, mari dar solicitanți, cu nevoi și dorințe diferite și în plictiseala și monotonia unei vieți a cărei ratare o neagă, dedicându-se aproape cu furie treburilor casnice. Acceptarea unui job ca lector la o editură îi pune în brațe manuscrisul Dulce blasfemie, prin care și ea și noi facem cunoștință cu cele două personaje istorice. În timp ce romanul continuă să penduleze între America secolului XXI și Anatolia secolului XIII, fiecare capitol se învârte în jurul unui personaj, de atunci sau de acum, urmărindu-i transformarea treptată. Manuscrisul, aparținând unui autor sufist și enunțând precepte sufiste, îi ridică Ellei semnele de întrebare la care s-a ferit să caute prea mult răspunsuri iar corespondența cu autorul o face ca la sfârșitul manuscrisului să ajungă la sfârșitul unei căutări, luând o decizie care poate și ea fi calificată drept Dulce blasfemie. Din toată lista, este probabil cartea pe care am recomandat-o sau pus-o în brațe celor mai multe persoane.

The Chronicles of Narnia este o carte pe care am început-o cu mulți ani în urmă, pe când filmul The Lion, the Witch and the Wardrobe era abia în pregătire. Pentru că citisem The Lord of the Rings înainte de lansarea filmelor, am zis să fac același lucruri cu Cronicile, cu atât mai mult că le aveam în vedere pe principiul acela al asocierii „you might also be interested in…”. M-am oprit după terminarea primei Cronici, taman aia cu șifonierul, și asta pentru că în cărțile lui C.S. Lewis, spre deosebire de cele ale prietenului său Tolkien, morala creștină este puțin spre deloc disimulată și mi-a cam stat în gât. Am reluat, de data asta cu ideea clară în cap că publicul țintă sunt clar copiii (deci trebuie făcut abstracție de câteva aspecte), și la urma urmei scopului educativ servesc mai bine leii și caii vorbitori decât catehismul predat de măicuțe bătute în cap, cum l-am prins eu. Odată depășită piedica asta, lectura a fost chiar drăguță și relaxantă.

Lui Douglas Adams și alui său The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy i-a venit… pentru a treia oară rândul, cred. Ca și prima dată când am citit-o (iar cineva nu putea citi o frază până la final din cauza hohotelor mele – kind of sorry about that, Sam), am râs cu poftă. Adams are un stil inconfundabil de a se juca cu cuvintele și cu mintea cititorilor săi iar umorul este pur și simplu delicios. Probabil este și necesar, pentru că situațiile absurde prin care trece englezul Arthur Dent și perspectiva extraterestră a amicilor săi și a ghidului care dă titlul cărții sunt singurul mod de a rosti niște adevăruri universale (de altfel evidente la modul Doh!) fără a scrie drame siropoase. Celor care încă nu știu de ce omul este doar a treia cea mai inteligentă specie de pe Pământ, cât de importante sunt numerele de telefon, cine guvernează de fapt universul și care este semnificația numărului 42, le recomand cartea cu căldură. Cei care știu toate astea, știu și că este mereu o lectură savuroasă, indiferent la a câta parcurgere.

Ciuma albă am citit-o la recomandarea unui coleg și am descoperit o față a lui Frank Herbert pe care nu o cunoșteam. Finețea sociologică cu care mă obișnuisem în Dune e acolo, dar în loc de un vast imperiu galactic, ea se concentrează asupra bătrânei Terra as we all know and love her. Lucrul absolut îngrozitor la carte este că prezintă un scenariu, dacă nu plauzibil, măcar posibil. O bombă a IRA detonează la Dublin și se constituie în declicul care va schimba lumea. Fără nici un fel de exagerare. În atentat mor soția și copiii unui cercetător american în biologie moleculară. Omul o ia razna (la modul clinic), iar diversele personalități care iau naștere în mintea sa pun în practică un plan de răzbunare care va avea ca urmare (cu ajutorul reacției lente, incompetenței și reticenței diverselor autorități de a colabora între ele) moartea majorității femeilor de pe planetă. Pe lângă urmărirea pas cu pas a personajului principal, avem parte de o analiză de entopsihologie a poporului irlandez, de drumul unui combatant IRA și a unui preot în căutarea propriei credințe, de un portret al savantului oportunist și fără scrupule și al megalomanului sadic care a pus mâna pe putere; bonus o teorie asupra rolului științei, reacției bisericii, replierii politicii – toate astea în dosul unor ziduri de Focuri ale Panicii (arii întregi sterilizate atomic și prin foc, cu tot cu locuitori, evident). All in all, o chestie oribilă și dătătoare de fiori tocmai prin posibilul situației. Dar o carte foarte mișto.

Pentru reculegere după ororile ciumei, am ales să mă destind cu o vacanță, evident. Următoarea carte de pe listă a fost așadar T.O. Bobe – Cum mi-am petrecut vacanța de vară. Are titlu de compunere școlară pentru că așa se și prezintă: drept tema de vacanță a elevului Luca. Vă spun, ca să fiți avertizați: cratima aia lipsă pe prima pagină nu e motiv să certați corectorul. Luca mai are nițel probleme cu ortografia. În afară de asta însă, îl întrece la limba română doar colega lui de clasă, Nahabetian Miruna, care mereu scrie compuneri cu extratereștri. Cu gândul de a o întrece de data aceasta, Luca se pune harnic pe treabă, pentru a avea o compunere lungă și detaliată a pățaniilor lui de peste vară. Timp are berechet, pentru că mama sa vine acasă târziu, obosită și nervoasă de la munca ei în televiziune, unde scrie știri. Tatăl lucrează la o firmă de asigurări unde câștigă bine, compensând cu bani de buzunar lipsa de acasă. Scârțâiala mariajului este surprinsă (dar nu descifrată) de Luca, el surpinzând de altfel multe detalii din lumea adulților pe care le transmite filtrate prin înțelegerea sa și pe alocuri cu adăugarea unor sfaturi culese de la adulți. În încercarea de a o impresiona pe Miruna, compunerea sa alunecă și ea pe panta aventurilor fantastice, nici nu îți prea dai bine seama când. Bunica lui Luca moare într-un „accident domestic”, verișoara sa mai mare Kiti care umbla cu buricul gol și visa să devină cântăreață sfârșește și ea prost, apar în peisaj o babă cu descântece, un țigan hăcuit iar vacanța la mare devine prilej de dejucare a unor planuri malefice, Luca fiind prins între taberele Piraților și Teroriștilor. Pe măsură ce micul său univers real se destramă (nu se vede cu prietenul său de școală, părinții sunt în pragul despărțirii iar la toamnă va începe probabil școala în altă clasă), și aventurile închipuite prin care trece Luca în compunere devin tot mai precipitate și mai halucinante; le face însă față cu bine pentru a putea încheia compunerea la timp pentru a fi predată.

După vacanță, m-am simțit în stare de ceva mai tenebros și am început Generalul armatei moarte de Ismail Kadare. Luasem cartea la ieșirea din librărie, ca bonus, pentru că îmi plăcuse Accidentul și mai auzisem de ea; nu m-a dezamăgit. Este cartea cea mai despre război fără a fi despre război și cea mai despre morți fără a fi despre necromanție carte pe care am citit-o. La douăzeci de ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, un general italian și un preot fără nume pleacă în Albania pentru a recupera și repatria rămășițele soldaților italieni căzuți acolo. Trâmbițată în presă și la dinee drept o misiune nobilă, aceasta începe să devină obositoare chiar înainte de a fi început, pe la casa generalului perindându-se cu nemiluita rude ale celor căzuți, cu rugăminți și indicii în mare parte inutile. Pe pământ albanez, generalul care regretă că a învățat război doar la academia militară are însă de dus mai multe lupte decât se aștepta: cu vremea deprimantă, care transformă desfășurarea misiunii în ceva gri de ploaie și noroi; cu resentimentele mocnite ale localnicilor; cu obsesia pentru soția unui anume colonel Z. de pe lista sa și suspiciunea față de colegul său, preotul; cu inexactitatea datelor, greutățile terenului și moartea unui gropar; cu moartea însăși, care pare să nu vrea să dea înapoi patriei pe cei căzuți; cu mitul soldatului eroic căzut la datorie, spulberat de jurnalele găsite asupra unora dintre morți, mulți dintre ei dezertori care s-au angajat argați la localnici; cu figura misterioasă a colonelui Z. și a urmelor lăsate de trecerea acestuia; și nu în ultimul rând, cu propriul său ego, înmuiat de alcool, de cântecele localnicilor și de ploaia albaneză, care trebuie să accepte, la douăzeci de ani distanță, o nouă înfrângere a Armatei de Nailon.

Ultima carte de anul trecut (de fapt am terminat-o anul ăsta, știu, sunt o putoare) aparține unui alt nume cu rezonanțe exotice: Naghib Mahfouz. Se numește Rhadopis din Nubia și, ați ghicit, m-a cucerit prin decorul său de Egipt Antic de acum vreo 4000 ani. Proaspăt înscăunatul faraon Merenra II, aprig și încăpățânat, dorește confiscarea pământurilor templelor în favoarea coroanei, astfel că la puțin timp după ascensiunea sa la tron, în Egipt domnește deja neliniștea. Rhadopis este cea mai râvnită curtezană din Egipt, la palatul ei adunându-se în fiecare seară negustori, dregători, filosofi și artiști de seamă, pentru a-i intra în grații. Cei doi tineri sunt uniți  într-o manieră care aduce aminte de Cenușăreasa și se lasă purtați într-o poveste de dragoste mistuitoare, damnată mai ceva ca la Shakespeare. Într-un an de zile, faraonul a lăsat frâiele țării în mâinile unui sfetnic de încredere, a determinat-o pe sora/soția sa regină să se izoleze în apartamentele ei și a reușit să înfurie tagma preoțească și poporul îndrumat de aceasta, risipind avuțiile țării în palatul lui Rhadopis, fără a fi pe deplin conștient de toate acestea. Deznodământul este previzibil. Nu pot să spun că nu mi-a plăcut cartea. E o poveste drăguță, chiar dacă pe alături superficială. Ceea ce mi-a stat însă de multe ori în gât și m-a făcut să las cartea deoparte, este stilul foarte dulceag. Aș spune că este probabil specific literaturii din spațiul respectiv, dar nu am citit destulă pentru a face asemenea afirmații. Pot „suporta” o poveste de dragoste, chiar și așa improbabilă, dar nu când inima ei devine o pășune pe care să pască în voie inima lui. This is too much for me to bear.

Am câştigat de patru ori în viaţa mea ceva pentru care m-am bucurat foarte mult. O dată a fost un CD de la VH-1, prin tragere la sorţi, pentru că votasem ceva la ei pe site iar “premiul” a fost o surpriză. Celălalte dăţi s-au apropiat mai mult de noţiunea de concurs normal la care ajungem imediat.

O plasă cu o mapă, nişte broşuri, nişte sticle de Coca Cola, baloane, abţibilduri şi alte mici prostioare a fost primul premiu pe care l-am câştigat la un concurs, ever. Era ceva organizat acum mulţi ani de Radio Vest (actualul West City Radio) cu ocazia Zilei Europei, şi mai ţin minte şi acuma că răspunsul la întrebare era “Norvegia”. Am devenit de atunci abonată la concursurile Radio Vest, preferatele mele fiind cele de tip rebus din cadrul emisiunii Casa Soareului Răsare, dar prima dată a rămas specială .

În anul de graţie 2000 a început povestea mea de iubire cu concertele. Era o toamnă tristă şi ploioasă şi eu eram în primul an de facultate. Prin România abia începuseră să vină nişte nume mari “de dincolo” iar când am auzit că vine Bryan Adams la Bucureşti, am zis că-i musai să mă duc şi eu. TV Atomic a organizat atunci concursuri, dădeau două bilete zilnic. Era pe bază de întrebări din cariera lui Bryan şi sunt conştientă că acuma sună a “mare scofală!”, pentru că nenea Google îţi oferă în câteva secunde răspunsul la orice întrebare de acest gen, iar peste alte câteva secunde ai trimis mailul.

Pe atunci, eu aveam internet de la dnt, prin dial-up. Adresa de mail era cu @dnttm.ro iar timpul de internet era seara după ora 20:00, pentru verificat mailuri şi citit apoi offline, că era scump telefonul. De căutat răspunsuri pe interneţi, nici nu se punea problema. Scriam aşadar în fiecare seara câteva zeci de mailuri cu răspunsul (informaţii adunate de-a lungul timpului din varii reviste de profil) şi la ora 20:00, mă conectam şi le dădeam send. A doua zi aşteptam cu sufletul la gură ştirile Atomic, sperând să îmi aud numele. Nu a fost să fie. Într-o seară am primit reply de la o tanti, parcă Ana, cu adresă de mail @atomic.ro. Îmi spunea că îi pare rău că nu am încă nici un bilet la concert, pentru că am răspuns zilnic, şi corect, şi detaliat, dar din păcate mailurile mele ajung întotdeauna după momentul tragerii la sorţi. Era ultima sută de metri, se dădeau ultimele două bilete. Nu mai ţin minte exact întrebarea, ştiu că era ceva legat de duetul lui Bryan Adams cu Tina Turner, It’s Only Love. Am pregătit cam o sută de mailuri cu răspunsul şi le-am trimis înainte de ora X cu tarife mai mici la RomTelecom. Miracolul s-a produs – a doua zi de dimineaţă mi-am auzit numele la ştirile Atomic – unul din ultimii doi câştigători.

De atunci nu am mai prea participat la concursuri “pe bune” – poate vreo două poze trimise undeva, sau vreun cod de ceva ambalaj. Am mai “câştigat” de la Coca Cola – elfi de pluş şi sticle de 0.5 de pe sub capace dar totul a fost un fel de “meh”. Nu încercasem, nu îmi dădusem nici un fel de silinţă, nu am depus nici un fel de efort special.

Ajungem acuma la acea noţiune de concurs normal. Termenul nu îmi aparţine mie, ci lui Dragoş Alexa. Cu citat şi ghilimele: <“Concurs normal” = concurs unde trebuie să faci ceva, să depui un efort, să te afli într-o competiție și nu să dai Like sau să trimiți un SMS.>. Îmi era dor de aşa ceva. A mai fost unul pe un forum, se dădea o temă cu vreo 5 puncte de rezolvat/elaborat pentru a primi discografia Nightwish dar recunosc că deşi mi-au plăcut cerinţele (erau formulate astfel încât să încurajeze doar fanii să participe), mi-a fost lene.

Lenea aproape m-a învins şi de data asta. Mi-a plăcut însă ideea şi pentru că modul de abordare avea oarece tangenţă cu treaba mea de zi cu zi, am zis să încerc. M-am bucurat mult când am şi câştigat, tocmai pentru că a presupus să investesc mai mult decât secundele necesare unui click sau trimiterii unui SMS. Înainte de plecare am apucat să răsfoiesc un pic – şi să îmi placă ce văd – şi cărţile trimise de Dragoş, căruia îi mulţumesc pe această cale pentru promptitudine. Am avut oarece dubii legate de livrare, având în vedere plecarea iminentă, dar totul s-a potrivit la ţanc .

Aceasta este o postare tare haotică, ca de altfel și învălmășeala din capul meu. Fiind aproape 3 dimineața, nu trag speranța că se va limpezi ceva, așa că o să îmi arunc gândurile cu furca pe blog. Întru catharsis (prietenii știu de ce). Nu este o postare plănuită, ci rezultatul unor sinapse răzlețe de peste weekend care se pare că au dus toate în aceeași direcție, cel puțin în capul meu.

Pare-se că duminica asta a fost „world kindness day”. Concept care am declarat că îmi displace profund. Mi se pare un exil simbolic al unei valori fundamentale în orice sistem major de etică de care știu eu. Înghesuim toată bunătatea într-o zi desemnată în care ajutăm bătrânele să treacă strada și dăm jos pisici din copac pentru a ne putea vedea mai departe în liniște de micile noastre meschinării egoiste în tot restul anului. World kindness day ar trebui să fie fiecare zi a anului. Zice popa, nu face popa, dar așa, ca idee.

Citesc de niște zile bune Ciuma albă, un roman al lui Frank Herbert publicat în 1982. După grandoarea Dunei, cartea de față este aproape șocant de terestră. În general, oricât de sumbre sau distopice ar fi lumile imaginate într-o carte SF, te poți opri cu rumegatul ideii la un nivel abstract, tocmai pentru că totul pare atât de depărtat – în spațiu sau în timp. În Ciuma albă, paravanul ăsta după care te poți ascunde dispare complet. Este vorba despre Terra zilelor noastre, în care un cercetător în biologie moleculară își pierde soția și cei doi copii într-un atentat cu bombă la Dublin revendicat de IRA. Un fapt ajuns atât de banal în zilele noastre… Individului îi sare siguranța și își pornește propria cruciadă împotriva celor pe care îi consideră vinovați. Arma aleasă este molima omonimă romanului, care aproape extermină populația feminină din zonele pe care le infestează intenționat cel autointitulat Nebunul și de pe mai tot mapamondul în urma reacției tardive a autorităților. Zonele care nu pot fi puse eficient în carantină sunt rase de pe fața pământului la propriu – sterilizare prin „focul panicii”.

Triste sunt două aspecte: 1) că este un scenariu dacă nu plauzibil, atunci cel puțin posibil. Ne-am procopsit deja, ca specie, cu boli din laboratoare. 2) că așa ca în mai toate viziunile post-apocaliptice, termenul de om este tot mai puțin sinonim cu cel de uman. Ceea ce izbucnește este sălbăticia. În cursa pentru supraviețuire nu este loc de scrupule, iar cei care ies la iveală sunt brutele care prosperă în violență, frică – în amoralitate, nu imoralitate. Este un scenariu de Împăratul muștelor la scară largă. Pot înțelege până la un anumit punct că specia se împotrivește cu disperare dispariției și apelează la niște resurse primare, că dacă apuci ziua de mâine ajunge să nu conteze pe ce cadavre ai călcat ca să o faci, că principiile nu sunt decât concepte abstracte în lipsa celor care le-au închipuit și le-au dat viață. Deși, din punctul meu de vedere, specia oricum dispare. Omenirea fără umanitate este pur și simplu altceva, un nou concept, o nouă specie care și-a retezat ceva mai mult decât coada cu colții pentru a ieși din impas.

Concluzia tristă este că dispunem de o cantitate infintită de sălbăticie care mocnește foarte la suprafață, sub o crustă infimă de „civilizație”. Orice situație extremă provoacă un scurt-circuit care scoate la iveală o panică ancestrală și toată ferocitatea de care poate dispune pentru a-și asigura subzistența. Instinct de supraviețuire, auto-prezervare, orice denumire științifică i se aplică, rămâne o chestie întunecată și înfricoșătoare. Mie cel puțin nu îmi place deloc ideea că ceva mocnește în mine/noi, care ar putea lua foc.

O altă concluzie tristă este că asemenea mecanisme care duc la abrutizare sunt trezite și/sau menținute cu bună știință în ceea ce s-ar putea denumi generic „scopuri politice”. Acte care comise de un individ i-ar asigura un bilet dus într-un ospiciu pentru bolnavi mintal sunt puse în practică pe scară largă în numele unor ideologii chiar și în civilizatul secol douăzeci(șiunu). Întâmplarea face că tot astăzi, de la recenzia Tomatei la jurnalul Annei Frank am ajuns iar să „răsfoiesc” internetul în jurul atrocităților din al Doilea Război Mondial, o temă care m-a mai fascinat și acum câțiva ani într-un mod cu totul morbid.

În ebraică, Holocaustul este numit Shoah, Catastrofa. Partea proastă este că este doar catastrofa care a beneficiat de cea mai mare și șocantă publicitate. Eddie Izzard în sketch-ul Dress to Kill remarca pe bună dreptate că ne oripilează doar monstruozitățile comise de unii asupra altora:

Pol Pot killed one point seven million Cambodians, died under house arrest, well done there. Stalin killed many millions, died in his bed, aged seventy-two, well done indeed. And the reason we let them get away with it is they killed their own people. And we’re sort of fine with that.

Aș mai adăuga că nu ne prea interesează nici ce se întâmplă undeva departe de lumea noastră frumoasă și civilizată (până la proba contrarie). Aruncați un ochi pe wiki la lista genocidurilor comise doar de la 1950 încoace. We´re still fucking doing it.

La nivel de psihologie socială, pot înțelege mecanismele astea ale urii colective, până la a nega unor oameni statutul de ființe umane pe motive absolut arbitrare. O reprezentare schematică a etapelor se găsește evident tot pe wiki. La nivel uman nu pot însă înțelege, sau refuz să înțeleg cum „masa de manevră”, pionii se pot lăsa duși de val în asemenea măsură, val pe care fac surf cu nonșalanță și pe care îl direcționează o mână de oameni – fie pentru că l-au creat, fie pentru că au abilitatea (și dereglarea psihică) necesară pentru a-l „călări”.

Într-un film de anul acesta, din acelea în care te-ai aștepta să îl vezi pe Robin Williams dând o lecție lacrimogenă despre suflete nobile, un profesor de engleză (e Ed Harris, nu Robin Williams) câștigă o mașină la un concurs organizat de un ziar. Se cerea oferirea de soluții pentru pace, într-un paragraf de maxim 25 cuvinte. Profesorul a câștigat premiul cel mare cu o simplă ecuație din patru cuvinte. În cotlonul nostru demodat al galaxiei, ecuația lui s-ar putea continua foarte bine cu „=42”, ca răspuns la Marea Întrebare. Deși probabil că vorbește (total neștiințific, nefilosofic, nefondat și neavizat, dar având a dracului de multă dreptate) doar hippiotul adormit din mine, la 4 dimineața.

Ciugulisem acum ceva vreme o leapșă care întreba despre planurile de lectură pentru vară. Întâmplător, atunci aveam un „stoc”, așa că înșiruirea nu a fost prea dificilă. Dacă ar trebui să refac leapșa acuma pentru toamnă nu cred că mi-ar ieși, pentru că în afară de cartea al cărei prolog tocmai l-am citit, nu am nimic plănuit. Având în vedere că și așa mă certase un amic la un moment dat că nu scriu mai mult despre cărțile citite pe blog și că nici o șansă să mă pot mobiliza eu suficient încât să încropesc o recenzie fiecărei cărți citite, mi-a trăznit prin cap că aș putea face măcar așa, o retrospectivă. Cum spuneam, nu mai sunt așa cititoare harnică, așa că nu îmi permit lunar, dar mă gândesc că la trei luni se adună ceva material citit, cât să am de trei rânduri acolo

Vara a debutat sub semnul lui Michael Ende. Pe la începutul lunii terminam de citit Momo. Am văzut mai demult ecranizarea filmului în limba germană și mi-a plăcut mult. Tematica din Momo este dureros de actuală, având în vedere că a fost scrisă în 1973. Într-o suburbie liniștită, oameni simpli își văd de viața și de bucuriile lor simple. Micuța orfană Momo este cea la care merg toți care au ceva pe suflet, pentru că ea are darul rar de a asculta cu adevărat – într-atât încât cei care îi vorbesc ajung să se înveselească sau să găsească ieșirea din impas. Adică chestia aia pentru care în lumea modernă se dau bani la psiholog. Liniștea micuței comunități se destramă atunci când își fac apariția Domnii Cenușii. Încetul cu încetul ei lămuresc oamenii că pierd prea mult timp cu fleacuri și că trebuie să îl economisească pentru a avea parte de mai mult(e). Adesea cei care îi ascultă și își economisesc minutele de taifas, odihnă, vizite, etc. ajung să aibă afaceri prospere, își pierd însă bucuria de a trăi și se află mereu sub presiunea timpului care nu le ajunge. Orașul cu ritmul său năucitor, cu clădirile uniforme, cu fiecare minuțel planificat pentru a fi cheltuit cu folos (sau economisit) trece ca un tăvălug peste comunitatea idilică. Momo descoperă natura sinistră a cenușiilor: ei fură oamenilor timpul economisit, hrănindu-se cu el și se angajează într-o luptă disperată cu ei pentru a-și salva prietenii… la o adică de ei înșiși. Prietenii Domnilor Cenușii vor strâmba din nas, spunând că o asemenea lectură este, la o asemenea vârstă, pierdere de timp. Eu o recomand cu toată căldura pe care o degajă micuța Momo în jur. Dacă își îngăduie răgazul, și adulții vor ajunge să își pună niște întrebări.

Am continuat tot cu Michael Ende, de data asta cu celebra Poveste fără sfârșit, respectiv Die unendliche Geschichte, pentru că am ținut să o citesc în germană. Este probabil pentru mulți titlul sinonim cu numele autorului, nu în ultimul rând pentru că s-a bucurat de ecranizări celebre. Iar eu când eram mică, doream să zbor călare pe Falkor. Este probabil una dintre cele mai frumoase povești scrise vreodată, iar cartea este suficient de stufoasă pentru a bucura timp de câteva sute de pagini copiii mici și mari. Pentru că la fel ca Momo, ascunde mai mult în spatele ei. Fiecare tărâm al Fantasiei pe care îl descoperă micul Bastian este o treaptă către cunoaștere, fiecare încercare la care este supus îl aduce cu un pas mai aproape de a realiza ceea ce este cu adevărat important în viață iar la final, când constați că povestea fără sfârșit este povestea fiecăruia dintre noi este momentul când cititorul își dă probabil seama că așa cum Fantasia nu poate exista fără noi, nici oamenii nu pot exista fără Fantasia – nu fără a cădea de tot victimă urgiilor iscate din ea.

De încheiat, am încheiat vara cu un român, un argentinian și un spaniol. Despre cartea lui Gheorghe Florescu, Confesiunile unui cafegiu, s-au spus și s-au scris multe. Nu prea văd ce aș avea eu de adăugat (vedeți, de asta nu îmi plac mie „recenziile”). Puteți încerca aici pentru o recenzie însoțită de citate ilustrative. Eu am sărit cu grație peste înșiruirea de nume, adrese, date – întâmplările sunt redate în carte cu precizie inginerească. Am filtrat din toate cele mai cu seamă două lucuri: atmosfera acelor decenii de dinainte de Revoluție, din care eu mai păștrez doar crâmpeie de amintiri, și așa prea vii și prea grăitoare ca să port vreo nostalgie timpurilor respective și păienjenișul tot mai întins de putreziciune care mânca societatea pe dinăuntru, de sus în jos și de jos în sus și în general în toate direcțiile și care pute și astăzi sub stratul de sprayuri de import, pe care acuma le putem cumpăra la orice butic din colț. O lectură revelatoare, al cărei gust final este amar, dar la care ar trebui să se ia aminte. Și a propos, dacă vreți cafea Avedis și aveți drum prin București, s-a deschis magazinul de Delicatese Florescu.

Recunosc, la cartea lui Ariel Magnus mi-a atras atenția titlul: Un chinez pe bicicletă. Nu suna rău nici prezentarea de pe copertă așa că am decis să risc (ajung la concluzia asta de fiecare dată când mă uit pe eticheta unei cărți – dacă iei ceva fără a fi citit/auzit ceva despre carte sau autor înainte, îți asumi un risc) și să o cumpăr. Narată la persoana I de un oarecare Ramiro Valestra, un argentinian banal din Buenos Aires, programator proaspăt despărțit de unica lui iubită, care locuiește încă la mama acasă, istorisirea ne poartă în cartierul chinezesc unde Ramiro este dus de răpitorul său suspect a fi un piroman. El însuși se ia peste picior, spunând că sindromul Stockholm nici nu începe să îl descrie și se împrietenește cu răpitorul Li, precum și cu Lito și Chen, făcând cunoștință cu viața imigranților chinezi. Fanii de political correctness vor strânge din fese la stereotipurile la adresa chinezilor, evreilor și argentinienilor care abundă în carte, deși majoritatea vin din partea respectivilor înșiși, personajele luându-se peste picior cu o doză sănătoasă de autoironie. Intervine și nelipsita (și nelipsita de peripeții) idilă dintre Ramiro și Yintai, care îi deslușește înțelesurile foarte normale ale vieții de zi cu zi care avuseseră dimensiuni fabuloase în mintea lui Ramiro, pe baza puținului care îl știa despre China și chinezi.

În fine, cartea a cărei ultimă filă am întors-o taman pe 30 septembrie a fost debutul literar al lui Carlos Ruiz Zafon, Prințul din negură. Romanul este suficient de subțirel pentru a putea fi dat gata într-una sau două după-amieze. Se încadrează la rubrica „literatură pentru tineri” iar citatul de care vă povesteam în postarea anterioară susține că este o „poveste cu accente soft-horror”. În prefață aflați cum a ajuns Zafon să scrie în general și cum a ajuns să scrie Prințul în special: „În cazul Prințului din negură, neavând alte puncte de reper, m-am hotărât să scriu romanul pe care mi-ar fi plăcut mie să îl citesc la vârsta de treisprezece ori paisprezece ani, dar și unul care să îmi stârnească interesul și când aș fi avut douăzeci și trei, patruzeci și trei sau optzeci și trei de ani.” În general, nimic nou sau teribil de neașteptat în carte: străvechea temă a pactului cu Mephisto, un clovn desprins mai degrabă din Stephen King decât din Disney Channel, o casă și o epavă bântuită, un bâlci ambulant cu un secret sinistru, un bătrân solitar care știe mai multe decât lasă să se creadă, niște statui mișcătoare (care grație știu eu cui mie îmi urlau în cap Dr. Who! Dr. Who!) și o promisiune cu un preț cumplit care trebuie plătit cândva. Scriitura este la fel de plăcută și ușor de parcurs ca în romanele „pentru adulți” ale autorului, așa că dacă vă puteți suspenda într-un weekend scepticismul, vă puteți destinde alături de eroii adolescenți ai romanului. Nu m-ar mira ca cineva, undeva, să fi cumpărat drepturile de ecranizare.

Atenție, postare kilometrică

1) Subtitlurile kilometrice la capitole, care le rezumă într-un paragraf

Toată ideea acestei postări s-a născut citind recomandarea de pe spatele celei mai recente achiziții: „Prințul din negură este o extraordinară poveste cu accente soft-horror, care arată cum hotărârile părinților pot influența imaginația copiilor”. Sună a introducere puerilă de compunere de clasa a cincea în cel mai bun caz, dar mi-a declanșat un declic. Formularea mi-a adus aminte de acele subtitluri sau explicații lungi la capitole, în care acestea erau rezumate în câteva propoziții. Le întâlnisem în Robinson Crusoe și parcă și în Insula misterioasă, dar asocierea cea mai puternică și cea mai dragă mie este cu basmele celor O mie și una de nopți: „Unde Șeherezada încheie basmul hamalului și al celor trei fete. Urmează minuni nemaivăzute, cum e aceea când se arată pentru a doua oară Ifrit-Diavolița și alte întâmplări care vor bucura cetitorul… spre lauda lui Allah în vecii vecilor…”. Ediția în care le-am citit  (din păcate doar primul volum) este una superbă din 1956, moștenire de familie: Basme arabe povestite de Eusebiu Camilar, cu o prezentare grafică de excepție. Pe lângă desenele și arabescurile care împodobeau paginile și mai ales începuturile de capitol, mă fascinau acele rezumate – și cum să nu sorbi următoarele pagini când ți se prezintă așa?

2) Hârtia îngălbenită

Pentru că tot veni vorba de O mie și una de nopți, îmi place hârtia așa zis de proastă calitate, rudă cu hârtia de ziar. Da, îngălbenește, iar imprimarea probabil e din aia nesănătoasă cu plumb dar are un farmec aparte și un mod special de a se mula și de a se îndoi la răsfoire. Țin minte colecția aceea în format de buzunar, Biblioteca pentru toți. Probabil hârtia pe care era tipărită cartea contribuie și ea la nostalgia mea pentru Winnetou. Deși am devorat și Dune, cel puțin primele volume, de tot atâtea ori (iar cârțile sunt tot atât de dejghinate, cu bucăți de lipici pe cotor), hârtia pe care o folosea Nemira la acea vreme nu mă mulțumea – era mult prea albă, iar caracterele au început să se șteargă.

3) Mirosul

Mirosul este strict legat de hârtia cu vechime. Cărțile noi miros adesea a plastilină acuma. Cele vechi miros autentic, a Hârtie cu H mare. Am citit undeva pe net pe bookshelfporn.com o explicație științifică, cum că de vină e lignina, care e rudă cu vanilina și că decompunerea sa din hârtie degajă cu timpul acel miros. O fi, dar e prea multă chimie și prea puțin romantism în explicație așa că să nu strivim corola de minuni a lumii – mirosul cărților este una din micile plăceri ale vieții de care trebuie să te bucuri fără să le analizezi.

4) Coperțile legate

Nu sunt neapărat fană a coperților cartonate, de multe ori constituie doar o greutate inutilă și un adaos la preț. Nu degeaba edițiile hardcovover sunt mai scumpe. De altfel, căpățâna mea are niște amintiri nu foarte plăcute de la contactul cu asemenea coperți. Nici dacă mi-aș da acuma în cap cu atlasul geografic din dotare nu cred că ar durea așa cum țin eu minte că dureau loviturile cu abecedarele în limba germană în clasa I. Die Fibel este până la ora actuală cea mai tare (la sens propriu) carte cu care am făcut cunoștință, eu și capul meu.

Ce îmi plac sunt însă cărțile legate. Nu mă întind acuma neapărat la coperți legate în piele  dar dacă e să judge a book by the cover, cele legate inspiră  impresia de distincție și  încredere, degajă un aer oarecum misterios (sigur conțin ceva important!) și poate o autoritate a vârstei. Preferința mea pentru legătorie nu se manifestă doar la cărți, îmi plac și am adunat și tot soiul de caiete și carnete legate șmecher și chiar și un album foto învelit în frunze de banan. Tot de când eram mică mi se trage, de la o colecție de cărți pe care mama le-a dat la legat în material (verde închis și vișiniu – până și culorile au prestanță) și de la o agenda groasă, cu coperți tari și îmbrăcate în ceva ce semăna a catifea, în care tata nota cu scris mărunt de creion tot soiul de lucruri fascinante; ca de exemplu rețeta pony franz, singurul mod în care puteam fi fraierită să mănânc ficat – zdrobit și amestecat cu piure de cartofi.

5) Supracoperțile

Că tot veni vorba de coperți – îmi plac cărțile cu supracoperți. Parcă mai mult ca niciodată, cartea devine cadou, învelită în propria supercopertă în loc de hârtie de cadou. Întotdeauna le dau jos când citesc, ca să nu se deterioreze (plus că tinde cartea să îmi alunece din înveliș, zburându-mi de sub ochi când mi-e lumea mai dragă fraza pe care o citeam.

6) Notele de subsol

Asta sună ciudat, știu. Mie mi se par fascinante – sunt mici cheițe aruncate acolo de autor uneori ca un colac de salvare, alteori ca și când ai fi dat peste însemnările personale ale vreunui personaj de carte, care aruncă o altă lumină asupra ansamblului. Explicații științifice, jocuri de cuvinte explicate sau mici indiscreții ale autorului – mie îmi plac. Cifrele acelea micuțe care apar pe alocuri în text înseamnă că cineva a pus ceva deoparte special pentru mine undeva în josul paginii. Să citesc Doamna T. a lui Camil Petrescu a fost un decliu pentru mine (iar pentru alții un supliciu) – având în vedere că mai toată cartea era înțesată de note de subsol. Știu că unora nu le plac – la ultima plachetă de poezii (da, până și acolo pot fi folosite!) am luat asta în considerare și le-am transformat în note de final. Îndeplinesc cam aceeași funcție, dar parcă nu e așa comod să răsfoiești pâna la finalul unui volum pentru the goodies.

7) Hărțile

Orice autor are dreptul să se joace cum vrea cu personajele sale. Dacă lutul din care le plămădește este însă originar de pe Terra, el poate conta pe cititorii săi, indiferent cât de exotic este decorul datorită diferențelor spațiale, temporale sau culturale. Dacă acțiunea are loc in Japonia, se poate baza pe faptul cititorul știe să o localizeze pe harta lumii și are măcar câteva noțiuni acolo, cât să nu îi fie complet străină: kimono, samurai, sakura, ikebana, harakiri. Dacă și-a plasat acțiunea în Europa Evului Mediu, se presupune că fiecare are în minte o imagine cu castele, cavaleri, nobili și țărani, vrăjitoare arse pe rug și ce o mai fi.

În cazul fantasy-ului, un autor are libertatea de a făuri o întreagă lume. De la creație, la legile care o guvernează și societățile care o populează, își poate lăsa imaginația să zburde, liberă de chingile bătrânei Terra. Nivelul de detaliu și grija pentru amănunt în elaborarea unei asemenea construcții la scară planetară sunt adesea direct proporționale cu reușita rezultatului final. Neputându-se baza pe cunoștințe implicite ale cititorului despre lumea respectivă și neputând înghesui toate informațiile care îi dau viață în firul narativ, poate recurge la ajutorul unor aliați, pe care eu mă bucur de fiecare dată să îi întâlnesc în paginile cărților.

Hărțile conferă rapid un cadru în care se poate plasa acțiunea, un suport vizual pentru a înțelege mai ușor contextul și pe lângă credibilitate, dau și farmec cărților. Pe mine m-au fascinat de mică, de când răsfoiam un superb atlas pentru copii, iar ce rețin din geografia lumii, de acolo am reținut, nu din geografia tocită în școală. Cu cât sunt mai vechi și mai artistice hărțile, cu atât mai bine. De altfel, deasupra patului meu tronează înrămată pe perete o reproducere achizționată din magazinul de suveniruri de la British Museum, după o hartă a lumii realizată la începutul secolului al XVII-lea, care arată aproximativ așa (atenție, e o imagine imensă).

În concluzie, când autorii își dau silința să producă așa fumuseți migăloase ca cele din jos pentru a da viață lumilor imaginate de ei, cum să nu te afunzi cu plăcere în volumele lor? În ordine, sunt Middle Earth-ul lui J.R.R. Tolkien, lumea Roții Timpului lui Robert Jordan și Westeros-ul lui George R.R. Martin, în care are loc acțiunea Cântecului de Gheață și Foc.

8) Anexele și citatele din opere fictive

Tot din seria aliaților de nădejde fac parte și anexele și citatele din opere fictive. Istoriile facțiunilor încleștate  în lupta dintre bine și rău, explicarea calendarului folosit în operă, un glosar de termeni sau un dicționar al unei limbi inventate – toate astea conferă celor petrecute între paginile cărții o impresie de real, adăugând o dimensiune sau elucidând una pe care în opera propriu-zisă doar o intuiai. De asemenea dovedește că volumul pe care îl ții în mână este ceea ce se numește „a labor of love”. Pentru că să compilezi un asemenea volum de date, să îl menții la un nivel de coerență și să adaugi bucățică după bucățică pentru a construi lumi complexe înseamnă fie că ești sărit de pe fix, fie că faci asta din pasiune și probabil vocație.

În aceeași categorie se încadrează și citatele din opere fictive, create chipurile în universul cărții. Revin la Dune, pentru că este prima carte în care am întâlnit procedeul iar citatele care îi preced capitolele, din diferite opere atribuite unor personaje, oferă adesea cheia de citire a întregului capitol. Și cum să nu fie adevărat ce ți se narează, când ai dovada chiar acolo, scrisă cu italice, sub forma unui citat!

9) Seriile

Probabil orice împătimit al cărților cunoaște senzația: mai ai câteva pagini până la final, nu îți vine să te oprești din citit, devorezi pagină după pagină și totuși o voce din interior îți spune să o lași mai moale. Pentru că, nu-i așa, dacă isprăvești, e gata cartea. Și atunci ce te mai faci? Am mai spus că fac parte dintre cei care recitesc anumite cărți. Nu mi se pare pierdere de vreme mai mult decât a te întâlni cu aceeași prieteni în același loc – desigur, ai putea să iei lecții de flaut în timpul ăsta ca să încerci ceva nou, dar de ce nu te destinzi într-o atmosferă familiară, cu oameni pe care îi cunoști.

Marea diferență este că discuțiile sunt irepetabile întocmai, în timp ce o carte recitită, chiar dacă îi descoperi sensuri noi și amănunte care ți-au scăpat, conține în principiu același text. Scăparea din impas o oferă autorii prolifici, care îți facilitează întâlnirea cu prietenii dintre pagini pe parcursul unei întregi serii. Iar când ai dat ultima pagină la un volum, îl poți pune deoparte împăcat: între coperțile următorului, povestea continuă.

10) Senzația de a ține cartea în mână

Am lăsat acest aspect la urmă, dar la mine nu este deloc neglijabil. Pot să înțeleg conceptul de audio books, ba pot să merg chiar până într-acolo încât să recunosc că o înregistrare a autorului citind din operă poate fi o portiță către un mod unic de a o percepe (cu condiția să nu fie vreun ciudat ca mine, care doar bătută aș citi cuiva ceva ce am scris, noroc că nu-s vreun autor faimos, că ar da lumea de mine mai greu decât de Salinger). Când eram mică, adoram discurile cu povești. Însă memoria mea este mai degrabă vizuală decât auditivă, așa că prefer lectura proprie, în ritmul meu.

De asemenea, am încercat să citesc ebooks. Dar îmi omoară ochii, îmi fug aiurea pe ecran și pur și simplu senzația nu este aceeași.  La fel, pot aprecia utilitatea și caracterul practic al unui eReader dar nu este o opțiune care îmi surâde. Îmi ieșise mie la ceva test de personalitate pe un site ca sunt touchy-feely și probabil că au nimerit-o. Dar dacă e să savurez o carte, eu trebuie să o țin în mână.

Iar aici intervine o ultimă marotă a mea în domeniul lecturii: mie îmi plac cărțile mele. Nu îmi place să citesc cărți împrumutate, nici datorită stresului autoindus de a avea mare grijă de ele, nici pentru că… deh, trebuie să le dau înapoi. Ori eu sunt o bestie posesivă. Dacă am citit o carte, a devenit a mea, am posedat-o prin actul citirii și vreau să o am acolo, la îndemână pentru momentul când/dacă mă decid să întind iar mâna după ea. Forever.

 P.S.: Demult nu m-am mai simțit așa bine scriind pe blog

Trecând de la lăudăroșenia muzicală la cea literară: Circulă o leapșă pe diverse bloguri (eu am văzut-o la dAImon, Richie și pe câteva bloguri pe care am aterizat în trecere), reperată de mult dar pe care nu am apucat încă să o pescuiesc. Recuperez în weekend, pentru că în rest, cheful meu de a desfășura activități atât de profund și de ostenitor intelectuale precum „a tasta” și „a scrie coerent” este zero tinzând spre minus infinit.

Leapșa întreabă de planurile de lectură peste vară. M-a debusolat un pic și nu neapărat pentru faptul că eu arareori am planuri, dar nu înțelegeam de ce peste vară ar trebui să am planuri de lectură mai altfel decât în restul anului. A durat o vreme până mi-a picat fisa că oamenii normali au peste vară vacanță sau măcar un concediu mai lung așa, în care cititorii înrăiți își permit să devoreze mai mult decât de obicei. Concediul meu „lung” de anul ăsta este în decembrie, ce e drept, spre o destinație foarte exotică dar… decembrie! Și m-a apucat așa un dor de o vacanță din aia luuuungă în care să mi se acrească de leneveală (lucru care acuma mi se pare imposibil, I could go on forever being a parasite), în care singura „muncă” obligatorie să fie să mă târăsc la proviziile de brânză și lubeniță din frigider și eventual să golesc din când în când găleată de gunoi.

Anyway, revenind la cărți, care contrar ideilor lui Nas Pătat, nu sunt bune doar de ronțăit (a avut o tentativă eșuată în acest sens la o parte din cele din imaginea de mai jos): vara a început datorită unei anumite veverițe care mă tot întreba ce vreau din Germania, cu două cărți de Michael Ende. Aveam mai demult fixul ăsta, după amintiri vagi din copilărie cu dragonul Falcor (pe care de fapt îl cheamă Furchur), după ce văzusem acum câțiva ani și ecranizarea după Momo și pentru că playerul năstrușnic sărea din când în când pe Neverending Story, dar vroiam să le citesc în germană, cum au fost scrise. Așa că mulțumită veveriței, mi-am făcut damblaua și nu pot decât să le recomand cu căldură. Dincolo de imaginația colosală a autorului, dincolo de tot fantasy-ul excelent și de aventuri, cine are ochi să vadă poate întrezări niște parabole și simboluri de pus pe gânduri.

Celălalte cărți din imagine sunt prada din cea mai recentă zi de salariu, împreună cu Diary of a Wimpy Kid, 4 cărți la set, pe care le-am citit la plimbare cu cățelul iar ulterior le-am împrumutat unei prietene. De veghe în lanul de secară a fost dintr-o nostalgie – nu mai am cartea „mea” originală. Accidentul lui Kadare am început să îl răsfoiesc la București pe împrumutate, mi-a plăcut, așa că a aterizat în coșul de cumpărături și urmează să termin ce am început. Antologia Primul meu job a Editurii Art este o culegere de compuneri pe temă dată așternute pe tastatură de varii persoane / personaje mai mult sau mai puțin publice (lista completă, pentru curioși, este pe site). Probabil că facultatea aia de sociologie nu a fost chiar irosită, pentru că îmi place mai ales din perspectiva aceasta, a bucăților de puzzle oferite la persoana I de cele 25 personaje și a privirilor fugare pe care poți astfel să le arunci în varii locuri, timpuri și cercuri. Astăzi mi s-au așezat cuminți la rând Ariel Magnus și al său Un chinez pe bicicletă și Confesiunile unui cafegiu pe nume Gheorghe Florescu. Când, cum, în ce ordine le voi citi rămâne de văzut.

Pentru această leapșă, înșiruie câte o carte preferată al cărei titlu începe cu câte o literă din alfabet. Dacă nu ai o carte pentru litere mai ciudate, cum ar fi Q, X sau K, o poți înlocui cu o carte preferată care conține acea literă în titlu. Ai voie sa pui în lista ta și carți care nu aparțin beletristicii.

A * Aventurile lui Habarnam – Nikolai Nosov
B * Bestseller – Bogdan Mirica
C * Caverne de otel – Isaac Asimov
D * Dune – Frank Herbert
E * Exorcistul - William Peter Blatty
F * Flori pentru Algernon – Daniel Keyes
G * Goana nebuna a lumii – Colum McCann
H * Hitchhiker’s Guide to the Galaxy – Douglas Adams
I * Iuresul sabiilor – George R.R. Martin
I * In cautarea oii fantastice – Haruki Murakami
J * Jocul ingerului – Carlos Ruiz Zafon
K * A Booke of Days – Stephen J. Rivelle
L * Legendele si miturile Greciei Antice – N.A. Kun
M * Maestrul si Margareta – Mihail Bulgakov
N * Numele trandafirului – Umberto Eco
O * O mie noua sute optzeci si patru – George Orwell
P * Parfumul – Patrick Suesskind
Q * Quentin Durward – Walter Scott
R * Roata timpului – Robert Jordan
S * Stapanul Inelelor – J.R.R. Tolkien
S * Sobolanul – Andrzej Zaniewski
T * The Color Purple – Alice Walker
T * Legende din Tara lui Vam – Vladimir Colin
U * Umbra vantului – Carlos Ruiz Zafon
V * Vanatorul de recompense – Philip K. Dick
W * Winnetou – Karl May
X * Xenocid – Orson Scott Card
Y * The Catcher in the Rye – J.D. Salinger
Z * Zei americani – Neil Gaiman

Eu am aflat despre incident citind coperta cărții lui Column McCann, Goana nebună a lumii, într-o librărie. Cartea a ajuns acasă și a devenit între timp una dintre preferatele mele din ultima vreme. Frunzărind acuma internetul după niscaiva imagini, am dat de prezentarea ei la Omul care aduce cartea și… nu. Nu sunt deloc de acord, nici cu accentul pus în prezentarea cărții pe actul artistic al lui Petit în sine, care este doar un pretext, nici cu viziunea sumbră  a unui New York (și a unei Americi) pline de „luzări”, neadaptați, ilegalități și imoralități – deși toate aspectele sunt prezente din plin. Dar nu despre asta am simțit eu că este cartea.

Faptul că taman mă chinui să articulez despre ce a fost de fapt (am terminat între timp și Joaca preferată a lui Leonard Cohen până să mă hotărăsc să scriu, și am devenit un cititor extrem de leneș) se datorează unei conversații din Guild Wars. Discutam cu doi amici despre cărți și taman recomandam Goana nebună a lumii, când unul a fost deconectat. Ca să nu mă repet, i-am trimis un screenshot cu prezentarea pe Skype și mi-a rămas imaginea pe desktop.

Vă prezint așadar în premieră mondială primul review în format jpg:

Deci, despre asta este cartea. O secțiune transversală, o felie de New York iar „seringiștii” și hackerii fac parte din peisaj la fel de natural ca liftierii clădirilor elegante, ucenicii de frizeri și judecătorii care își permit apartamente pe Park Avenue. Nici măcar decesele care survin nu au nimic distopic în ele, nici o dimensiune de tragedie cosmică iar eu nu am găsit accentul simbolic pus pe moartea câtorva personaje – de la mama fraților irlandezi în trecutul firului narativ principal, la stingerea bătrânei în viitorul său -, ci pe modul cum supraviețuiesc și cum îi fac față toți ceilalți. Poveștile lor de viață sunt schițate vag pentru a da un context analizei amănunțite a unor episoade văzute prin ochii lor, mustind de detalii aparent nesemnificative, dar care le definesc esența.

Personajele (multe recurente, unele care apar doar pe parcursul a câtorva pagini pentru a întregi portretul de oraș) sunt legate prin cablul de oțel pe care pășește Petit deasupra capetelor lor. În spațiul acesta definit, interacțiunile dintre ele, multe fortuite, se strâng de la accident, al doilea catalizator. Neobișnuitul încetează să se petreacă la 110 etaje înălțime, el se întâmplă în viața fiecăruia, zi de zi. Da, este o goană nebună a lumii. Nu este însă cu nimic mai nebună atunci decât acum sau invers iar „ciudații”, outsiderii din carte se dovedesc a fi de fapt cât se poate normali pe fundalul acestei lumi și de înnodați în plasa de interacțiuni a New Yorkului.

All in all, eu recomand cartea cu căldură, nu pentru că ar fi vreun cyberpunk sumbru cum îmi sună mie că ar reieși din prezentarea în emisiune, nici pentru că e vreo parabolă a Americii (eu nu bag mâna în foc că este deși găsesc ilar să definești America prin gestul unui francez circumcis unui spațiu inexistent la momentul actual), ci pentru că este o țesătură de povești individuale, fiecare cu frumusețea ei proprie, toate cât se poate de umane și pe alocuri, într-un mod straniu și urban, dacă mi se permite jocul de cuvinte, înălțătoare.

Aseară am fost să văd „filmul ăla cu elefantul”, în ciuda faptului că eu ar trebui să am interdicție la filmele ale căror cărți le-am citit în prealabil. Prietenii știu de ce. Am înțeles și am reușit să trec peste pasajele tăiate cu pixul, pentru că trebuia înghesuită cartea in 122 minute. Au dispărut astfel multe dintre momentele lui Jacob cel de „nouăzeci sau nouăzeci și trei de ani”, intercalate în carte cu episoadele din anii ’30, dimpreună cu simpatica asistentă Rosemary. Cinicul Unchi Al, proprietarul circului și August Rosenbluth, schizofrenul director al menajeriei s-au contopit într-un singur personaj, idila dintre Jacob și Marlena a devenit mai furtunoasă, relația dintre Jacob și tovarășul său de vagon, clovnul Kinko și bătrânul Camel care îl luase sub aripa sa nu mai este creionată cu toate etapele sale și până și caii Marlenei din doiș’pe ajung patru.

Schimbarea care pe mine m-a deranjat este însă cea din final, „motivul crimei” deplasându-se dinspre răzbunare premeditată (și perfect justificată de altfel) înspre apărarea unei ființe dragi. Mi se pare că neagă mult din esența cărții, de la motto, la dedicație, la un aspect important al relației dintre protagoniști. Presupun că modificare este una de tipul Han shot first, menită a disculpa criminalul în ochii publicului moralist.

All in all, mie mi-a plăcut punerea în scenă, culorile, decorul și prestația. Ca să nu mai spunem de elefăntița Rosie, care a smuls din public un „Oh my God” care a răsunat în toată sala de cinema. Nu m-am putut abține de la comentarii răutăcioase (și la urma urmei nefondate) la adresa bietului Robert Pattinson – de la trenul circului despre care mă întrebam dacă este expresul de Hogwarts, la drumul de noapte prin pădure când părea să se considere din nou vampir. Eu îi urez să scape cât mai curând de umbra alungită a Twilight-ului, că e păcat de el. Nu știu în ce măsura va reuși, având în vedere faptul că am ajuns la concluzia că a șterpelit suveniruri de pe platoul de filmare pentru Twilight. Altfel nu îmi explic de ce inelul cu pietre pe care îl poartă Marlena în Apă pentru elefanți este taman inelul de logodnă al Bellei din Twilight – știu din surse sigure! Na, pun pariu că asta n-o să citiți în nici o altă recenzie!

Imaginea lui Alex Bernasconi din short-listul Sony World Photography Awards 2011.