Şi aşa am aflat de ce taximetristul nostru foarte vorbăreţ ne povestea că strada Escudeilleres (unde se afla hotelul nostru) este “muy perigrosa” – în Barcelona vremurilor lui Franco se pare că întreaga zonă era rău famată iar străduţa noastră era adresa unei prostituate care apare ca personaj pe vreo două pagini.

Despre carte, în afară de faptul că mie mi-a plăcut foarte mult, nu prea ştiu ce să spun. Am mai spus şi cu altă ocazie că nu îmi place să fac recenzii şi că nu mă pricep neam la aşa ceva. Mie îmi place şi basta iar la cărţi mi-e la fel de greu ca în cazul muzicii să explic cum şi de ce. V-aş spune cu dragă inimă măcar ce gen este, dar asta e şi mai complicat. Dramă, thriller, poveste de dragoste dificilă/imposibilă, aventură detectivistică cu aromă de supranatural şi cu referinţe directe la “vremurile tulburi” care îi servesc drept cadru.

Nenea Zafon se joacă frumos cu cuvintele şi cu decorul oraşului. Probabil au dreptate criticii şi e pe alocuri over the top – de serios, de (melo)dramatic,  de deus ex machina – dar sincer, puţin îmi pasă. Pentru că all in all, mie mi-a plăcut mult şi povestea m-a prins.

La fel cum de altfel m-a prins şi Jocul îngerului care are loc în acelaşi decor de acum familiar al Barcelonei, cu o întâmplare care porneşte din acelaşi loc fabulos care este Cimitirul Cărţilor Uitate, devenind o versiune catalană a mitului lui Faust. Ceva mai mult supranatural, mai mult suspans, mai mulţi morţi şi în general o atmosferă mai apăsătoare. Eroul cărţii de data aceasta este un scriitor, nu un cititor, însă apar sporadic în scenă personaje cunoscute precum familia de librari Sempere sau bătrânul Isaac care este paznicul Cimitirului.

All in all, ambele romane sunt nişte declaraţii de dragoste la adresa cărţilor şi a unei Barcelone capricioase. La care cine naiba nu poate subscrie după ce le-a cunoscut?

Una din disciplinele mele preferate în facultate a fost Antropologia culturală. Nu din cauza profesorului decrepit care ne povestea amintiri din copilărie nu foarte palpitante sau amuzante, ci a seminarului la care chiar făceam chestii mişto cu teme la alegere. Atunci am făcut eu un referat despre mituri moderne (sau mai bine spus mituri vechi repovestite în epoca modernă), analizând în Stăpânul Inelelor şi în Războiul Stelelor paşii clasici parcurşi de personajele principale, aceiaşi pe care i-au făcut eroii mitologici: chemarea la aventură, ajutorul supranatural, trecerea primului prag, burta balenei, întâlnirea cu zeiţa, împăcarea cu tatăl. Este cadrul arhetipal pe care sunt construite majoritatea miturilor.

Paşii nu i-am inventat eu, i-au dibuit alţii ca traseu ‘de devenire’ clasic al eroului principal. Într-o mare măsură, etapele acestea se pot aplica/identifica în foarte multe filme/cărţi, mai ales în cele care-mi plac mie . Ei bine, pe lângă acest schelet comun, experienţa spune că şi ‘învelişul’ are puncte comune în cărţile de gen.

Având în vedere aceste observaţii, m-am gândit că pare să existe un fel de reţetă pentru scrierea unei cărţi de aventuri. Dacă vreţi să deveniţi următoarul Paolini sau următoarea Rowling, puteţi încerca să aplicaţi reţeta de mai jos.

Se alege ca erou principal un puşti cu o vârstă “magică”, preferabil număr impar: 7, 11, 13 etc. Vârsta serveşte în principal doar scopului de-a-l face de-o seamă cu cititorii din publicul-ţintă, presupun, deşi câteodată aventura începe în preajma zilei de naştere (carevasăzică e intriga). Oricum eroul va trece prin peripeţii nemaiîntâlnite şi va face nişte chestii pe care un copil non-fictiv de vârsta sa nu prea le face, oricât de precoce ar fi.

După cum spuneam, de preferinţă să fie vorba despre un puşti; puştoaicelor le este rezervat rolul (câteodată vital, dar totuşi secundar) de “sidekicks” – vezi Hermione Granger. Personaje principale feminine… în afară de Coraline… hm. Mai rar.

Puştiul dispune de anumite calităţi care îl deosebesc de ceilalţi copii de vârsta lui şi adesea este un outsider din această cauză. Acestea pot fi facultăţi latente (pe care le descoperă de ziua lui); curiozitate şi curaj cum vezi doar în desene animate; semne distinctive misterioase; locuieşte în cine ştie ce casă specială; este al şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu (ca în Cronicile Wardstone); este avatarul unor personaje de demult sau din altă dimensiune sau încarnarea unor profeţii; este de fapt vlăstarul unei alte familii pierdut/abandonat/ascuns şi lista poate continua.

În ceea ce priveşte familia, pentru a accentua meritele ingeniosului puşti în situaţiile cu care se confruntă, se recomandă creionarea unui cadru dramatic. Astfel, puştiul este adesea orfan de unul sau ambii părinţi; dacă nu vă lasă sufletul, atunci aceştia musai sunt undeva departe din motive care au sau nu legătură cu firul naraţiunii. Asta  îl scapă pe narator şi de explicaţii neplăcute – cum de se întâmplă mereu ceva ciudat fără adulţi de faţă, cum are timp să  treacă prin toate aventurile şi alte întrebări pline de neîncredere. El trăieşte într-un orfelinat, este singur sau locuieşte cu nişte rude fie ţicnite, fie nesuferite. Dacă nu se aplică cele de mai sus, cumva este despărţit oricum de persoanele majore – răpit, gaură în timp, dimensiune paralelă, etc.

Că tot veni vorba despre sidekicks: eroul este rareori singur. De obicei îl întovărăşesc şi alţii, la fel de deosebiţi şi ei; pot fi de o seamă cu el şi atraşi întâmplător sau nu în aventură (ca în Misterioasa Societate Benedict) sau pot fi “complici” / binefăcători / îndrumători din rândul adulţilor – adesea personaje excentrice sau mă rog, deosebite în felul lor, poate foşti protagonişti ai propriilor poveşti odinioară care trăiesc acum “undercover” ca oameni de rând sau învăţători ai tinerilor care sunt mai mult decât ceea ce par (de exemplu, Brom din Eragon).

Oricum, eroul luat prin surprindere de eveninmente (the unlikely hero, cum ar veni) are nevoie de tot ajutorul pe care  îl poate primi. Antagoniştii sunt de obicei hiperbolizaţi: fiinţe supranaturale sau oameni cu puteri ieşite din comun, porniţi să cucerească lumea sau să dobândească puteri nemaiîntâlnite. Iar tot ce stă între bad guys şi îndeplinirea scopurilor lor malefice este personajul principal şi însoţitorii săi.

Esenţial în intrigă este adesea un artefact misterios, care este cheia puterii. Fabricat de civilizaţii dispărute sau de zei înşişi, pierdut, regăsit, ascuns, care nu trebuie să fie găsit sau care trebuie găsit. Dacă nu e artefact, este un personaj cheie, cunoştinţe secrete de dobândit, ritualuri de îndeplinit, etc.Oricum, de obicei are loc o cursă contra cronometru pentru miza pusă în joc. Altă posibilitate este o “trecere”: un portal misterios către o altă lume, o dimensiune paralelă sau o altă epocă.

Deşi este vorba despre un erou improbabil, adesea fără vreo pregătire prealabilă sau fără să aibă măcar habar în ce aventură este prins, acesta reuşeşte (cu ajutorul găştii sau a câte unui binefăcător picat mereu la ţanc precum şi cu foarte mult noroc) să îi dejoace planurile.În funcţie de cât chef de scris v-a mai rămas când aţi parcus aceşti paşi,  aveţi de ales între două posibile finaluri: antagoniştii au fost înfrânţi definitiv (big happy end, nu uitaţi să înnodaţi principalele fire narative introduse aleatoriu în poveste pentru a justifica una sau alta) sau doar temporar, câştigându-se o amânare a confruntării finale – variantă recomandată în caz că vreţi să produceţi o trilogie, pentru că este la modă.

Dacă mai aveţi idei, feel free to add

Nu am pretenţia că ar fi capodopere literare sau că aş desprinde învăţături de viaţă din ele (un coleg mi-a recomandat cu un fornăit dispreţuitor să citesc Fraţii Karamazov ca să învăţ principii de viaţă şi să… nu mai ştiu ce, motivarea recomandării m-a amuzat prea tare). Am pretenţia să mă distreze, să mă relaxeze şi să mă facă să uit de ipostazele ‘aici’ şi ‘acum’ vreme de câteva pagini. Să mă ducă altundeva, mai bun sau mai rău, după caz. Dacă din când în când mai pun şi neuronii în mişcare e un bonus dar nu neapărat ceea ce caut în lectură.

Aşa cum mă pot uita cu o pungă de popcorn în braţe la Prince of Persia sau la puzderia de filme inspirate de seria Dungeons&Dragons şi să mă relaxez la ele, chit că am citit/văzut/jucat aceeaşi poveste de nşpe mii de ori sub varii forme, aşa pot citi fără probleme copilul din flori dintre Star Wars şi Lord of the Rings în versiunea “când mă fac mare vreau să călăresc un dragon” care este Eragon, de exemplu. Nu e un monument de ficţiune ca operele care l-au inspirat pe puşti să scrie o carte, but it serves its purpose, cum zice românul.

Mergând pe aceeaşi idee, Wyrm al lui Orson Scott Card tratează în mare aceeaşi temă analizată mult mai profund şi din mai multe unghiuri în Vorbitor în numele morţilor însă este mult mai “slabă” ca abordare, profunzime a personajelor, perspectivă de filosofie, etică, ştiinţă, ce vreţi voi. Dacă vrei ceva de disecat/digerat, citeşti Vorbitorul. Dacă vrei o lectură uşoară, cu acţiune, cu nişte personaje mai mult sa mai puţin arhetipale în gen, asezonată cu acorduri de mitologie şi tradiţie “extraterestră”, cu un final previzibil când te-ai prins ce şi cum şi cu o aromă de He-Man cu tot cu final happily ever after (şi cu o scenă de tentacle rape, dacă tot e până acolo ), Wyrm este o alegere la fel de bună ca oricare alta.

În general, câtă vreme mă captivează în vreun fel şi satisfac nevoile de mai sus, papilele mele gustative pentru foi tipărite nu sunt foarte pretenţioase.

Ei bine, acum două zile am primit un link cu menţiunea “your wish is their command”, care link anunţă că şi Timişoara citeşte. Am găsit confirmarea pe blogul lui Richie. Aşa că probabil, cum se întâmplă la astfel de evenimente, vor fi prezenţi bloggeri, twitteri şi alţi scriitori / cititori virtuali. Poate destul de mulţi cât să fie observaţi şi să trezească pofta şi altora. Nu promit solemn să fac act de prezenţă, dar îmi dau silinţa.

Deşi, am aflat recent că termenul “technically correct” pentru respectivii sunt grotescuri, termenul de gargui aplicându-se doar acelor creaturi din piatră care folosesc ca burlane şi “scuipă” apa de ploaie scursă de pe acoperişuri. Animăluţele fantastice sau nu dar strict decorative sunt grotescuri. Grotescuri, şi nu groteşti, cum am citit în aceeaşi carte, cutremurându-mă.

Aşa cum m-am cutremurat şi la expresia “ea i-a garantat această dorinţă”; sau la “el era inconfortabil în halatul…”; sau chiar la un “pizda mă-si” . Şi la alte câteva perle din acestea. Multe traduceri din engleză în tradiţie protevistă unde “agreement” înseamnă “agrement”.

Am primit cartea Gargui a lui Andrew Davidson cadou de Crăciun de la o colegă. Povestea este captivantă dar nenorocitul de traducător nu mă lasă să mă “scufund” în ea făcând abstracţie de mediu şi îmi strică jumătate de distracţie, având în vedere că o dată la 20 pagini tresar dureros. Someone shoot the translator…

Aşa, şi ca să sărbătorim cum se cuvine acest eveniment, zic eu că ar fi cazul să onorez leapşa cărturească de la Richie. Care leapşă cere să enumerăm zece personaje preferate din cărţile copilăriei. Încerc să o fac oarecum cronologic deşi nu mai ţin exact minte ordinea iar multe dintre cărţi le-am citit, recitit şi răscitit.

• Bertoldo. Bertoldo este (alături de fiul său Bertoldino şi nepotul Cacasseno) protagonistul unor povestiri italienişti, un fel de rudă de la Verona a lui Păcală sau Nastratin Hogea. Cât se poate de urât şi ager la minte pe măsură, el devine consilierul regelui, spre ciuda bufonului acestuia şi ne face să râdem pe seama celor doi pâna la moartea sa pentru că nu i s-a servit o ciorbă de fasole. Din cartea asta, maaare, cu desene cât pagina, îmi citea tata pe când eu eram prea mică să o fac.
• Harun-al-Rashid. Cu legendarul calif din 1001 nopţi am făcut cunoştinţă în timp ce îmi citea mama dintr-un volum pentru copii cu respectivele poveşti arabe. Ne-am “împrietenit” apoi în timp ce ascultam nenumăratele discuri de vinil cu poveşti (cam până le învăţam pe de rost).
• Habarnam. Acesta este un alt erou preferat din aceeaşi perioadă. Tot carte de format mare, cu coperţi tari, albastre, despre nişte omuleţi miiici-miiici, de genul Schlumpfilor. Habarnam era marele pierde-vară şi personajul principal. Cine doreşte să îi citească aventurile, poate găsi cartea lui Nikolai Nosov online, cu tot cu desene.
• Old Shatterhand. Prima carte pe care am citit-o eu singurică a fost volumul 5 din Winnetou. Asta pentru că nu ştiam semnificaţia celor 5 stele de pe copertă. Am citit şi răscitit toate cărţile de Karl May pe care am pus mâna de atunci şi probabil că în mare parte le datorez gustul pentru lectură.
• Elijah Baley din Soarele gol al lui Isaac Asimov. După Winnetou, am căutat şi eu prin raft ceva care să îmi atragă atenţia şi aşa am ajuns să citesc primul SF din viaţa mea. Chiar mă gândeam recent că ar trebui să recitesc  cartea şi eventual să o şi pricep de data asta, deşi de plăcut mi-a plăcut de atunci.
• Rob Roy. După epoca lui Karl May a urmat la mine epoca lui Walter Scott şi am înlocuit westman-ii cu cavalerii. După Rob Roy au urmat Ivanhoe, Quentin Durward şi tot restul.
• El Cid şi Regele Arthur. Dacă tot era vorba de poveşti medievale cu regi, cavaleri şi fapte de vitejie, am continuat în acelaşi fel cu o carte frumos copertată, cu cele mai frumoase poveşti şi epopei de acest fel repovestite. Cei doi eroi au fost întotdeauna preferaţii mei. Fan Arthur am rămas multă vreme, mai ales după ce am descoperit Ceţurile Avalonului ale lui Marion Zimmer Bradley şi…
• Ulise. Ei bine, eu nu am citit Legendele Olimpului. Sursa mea era o carte cu coperţi cartonate maro, cu un semn de carte din pânză, roşu şi cu pagini foarte lucioase, pline de ilustraţii de fresce, vase greceşti şi alte asmenea – Legendele şi miturile Greciei antice de N.A. Kun. Poveştile medievale provenite din varii ţări ale Europei şi miturile greceşti mi-au deschis apetitul pentru alte asemenea aşa că două dintre cărţile mele preferate au fost una de basme ruseşti (şi acuma cred că în folclorul lor se găsesc probabil cele mai frumoase) şi una de poveşti… africane, mongole, indiene, chinezeşti.
• Paul Atreides. Ei bine, da. Am citit Dune când a apărut prima dată la Nemira. Halul de ferferniţă a primelor două volume stau mărturie. Am mai povestit cu altă ocazie despre acest love story al meu aşa că nu voi insista.

Ah, era să uit: leapşa e “la liber”.

În consecinţă am pornit val vârtej fiecare pe la casa cui ne are, vorba lui Creangă. Vrăjitoarea Verde a luat tramvaiul din Libertăţii şi eu am pornit-o în pas vioi mai departe. Şi dacă o ţineam tot aşa, ajungeam pe la şi zece-cinş’pe acasă. Daaaaar…

Ei bine, am pus o frână din aia ca în desene animate. Mi-a rămas capul pe loc, mi s-a lungit gâtul în timp ce adidaşii mei lăsau dâre de cauciuc pe asfalt într-un efort disperat de a-mi opri şi restul corpului. Mă rog, nu chiar, dar aia era senzaţia. De vină a fost vitrina Librăriei Noi.

Eu nu intru des în librării, că e de rău. Mai ales nu când am bani la mine (şi ieri aveam). Dar nu am avut de ales pentru că în vitrină era asta. Adică am pus în sfârşit lăbuţa pe volumul 3 din Song of Ice and Fire. În condiţiile în care mai am trei volume din Roata Timpului, încă o carte începută şi alta pe listă şi în care trebuie să iau şi seria lui George R.R. Martin de la început că… e mult de atunci, maică. Dar… me happy.

Dacă sunteţi curioşi ce am reuşit să aşez până acuma în raft, puteţi arunca un ochi aici.

2. Luni am coborât în 700 să îmi iau ceva de mâncare. M-am înfipt la nişte struguri că mi s-a făcut poftă când i-am văzut. Şi am mai văzut şi nişte pere galbene-galbene care păreau să fie taman cum îmi plac mie – dulci şi zemoase. M-am apropiat de masă, am cotit la dreapta şi mi-am văzut de drum fără să mă opresc. Motivul era un carton pe care scrie cu marker gros şi negru “PERELE NU SE ALEG”. Uhm, să vă fie de bine atunci. Eu când eram mică am învăţat că mai bine iei de la piaţă că acolo alegi, pe când la aprozar îţi dă tanti sau nenea. Acu, ce să zic. Dacă la piaţă n-am voie să mă ating de marfă, las’ că mă duc la Kaufland.

3. Trimis Tomatei pentru colecţie ultimele chestii care mi-au servit drept semne de carte. Biletul de tren din concediu a luat drumul coşului de gunoi înainte de a-l poza, iar biletul de ascensor din Lisabona a schimbat proprietarul . De obicei folosesc prima hârtie la îndemână iar chestiile astea de prin călătorii stau pe birou. So, am folosit ca semn de carte vederea de la expoziţia lui Sorin Oncu şi biletele de intrare de la Aquariumul din Lisabona. Deşi my favourite este un semn de carte propriu zis de la Barcelona. Ador părţile vechi ale oraşelor vechi, cu străduţe înguste. Deşi piatra cubică folosite în majoritatea îmi omoară picioarele (premiul pentru cele mai şlefuite, netede şi nederanjante îl primeşte, dintre toate oraşele vizitate de mine, Lisabona). Again, excuse the crappy pic.

4. Din seria “quote this”. Shur e subsemnata. Discuţia a avut loc pe webmess, de aceea formatul un pic ciudat şi imposibilitatea de a da copy-paste (finalul propoziţiei în suspensie este “to claim ownership”, se vede la un click pe imagine). Dar nu pot lăsa să se piardă această perlă de înţelepciune.

Muzică. Aici e complicat. Primele piese pe care le ţin minte (de pe la 8-9 ani) sunt Lambada, Joanna Gimme Hope şi C’est dur d’etre bebe. Wind of Change a fost prima pe care ştiam cine o cântă. Ergo, dacă mă întrebai la vremea aia care e trupa mea preferată, răspundeam prompt Scorpions, deşi de altceva habar n-aveam de la ei. Mult mai târziu am primit o casetă cu Scorpions şi ce uimire pe mine să găsesc piesele lor supărate . Primele clipuri despre care îmi amintesc sunt Everybody Hurts de R.E.M şi Cryin’-ul celor de la Aerosmith. Apoi Depeche Mode cu Enjoy the Silence. Eu nu serveam MTV pe vremea aceea (şi acuma mă zgârii pe ochi) dar servea fratele meu.

Acuma mă gândesc că s-or fi sedimentat pe undeva prin creierul meu chestiile astea, chiar dacă la momentul respectiv nu le-am acordat nici o importanţă. Pentru că sunt în continuare formaţiile sau măcar genurile care mă coafează. De început pe bune să ascult muzică am început în decembrie 1994. Colega mea de bancă pe atunci mă întrebase dacă am înţeles finalul clipului la Always şi dacă “moare aia”. Eu eram căzută din toţi norii. Mă uit… la ce să mă uit. Păi Bon Jovi. Mda, cam atât mi-a trebuit. Casete de pe tarabe cand luam alocaţia, postere din Bravo, tot tacâmul. A fost o filieră a naibii de bună pentru descoperit multe alte cele, care cum spuneam nu s-au îndepărtat întotdeauna sau prea mult de ce mi-a trecut mie iniţial pe la urechi.

Cărţi. Primele cărţi de care îmi amintesc mi le-au citit ai mei: Bertoldo, Bertoldino şi Cacaseno, Familia Roademult şi Aventurile lui Habarnam. De n ori, că nu mă săturam. Prima carte pe care am citit-o eu a fost Winnetou a lui Karl May. Era în ’90 şi plecam la mare. Am pus mâna pe prima carte care mi s-a părut interesantă, din colecţia Biblioteca pentru toţi. Fiind prima, habar nu aveam ce înseamnă cele 5 stelute de pe copertă – eventual mă gândeam că e o carte de cinci stele. Era evident volumul cinci, din care am citit jumătate pe vapor de la Tulcea la Sulina (asta când nu mă uitam să văd dacă nu cumva ne afundăm prea tare în apă pentru că îmi era frică să nu ne scufundăm). Am plâns în hohote când a murit Winnetou şi iniţial nu am vrut să citesc restul cărţilor. M-a biruit însă curiozitatea până la urmă. Constatasem că îmi place să citesc şi când am terminat, am căutat altceva care să mi se pară accesibil. Am pus mâna pe Soarele gol al lui Isaac Asimov. And the rest is history.

Film. Acu, să nu aveţi impresia că sunt vreun cinefil înrăit. De fapt, majoritatea filmelor le văd muuuuult după ce apar. Am explicat în altă parte cum stau eu cu răbdarea. Dar de plăcut, îmi plac . Primul film la care am fost la cinema a fost… 101 Dalmaţieni. Desenul animat. Ce emoţii că moare Norocel! Şi ce bine că a scăpat! Film pe bune… ăsta a fost eveniment. În primul rând pentru că era la Bucureşti (tot cu ocazia acelui mers la mare) la cinematograful Patria. Parcă era cu Alexandru Repan şi sigur era ceva cu o viperă. Apoi, primele filme de care îmi amintesc la TV au fost Terminator II şi E.T. – adică două porţii bune de plâns (sunt culmea, ştiu). Dar cum pisici să nu plângă copilu’ când ET phone home şi Schwarzi can’t terminate himself???

În consecinţă, cum s-au trezit Scorpions trupa mea preferată fără să ştiu prea bine de ce, am ajuns mare fan Steven Spielberg după E.T. Într-atât încât am vrut să merg la Jurassic Park la Capitol, dar era coadă şi nu am mai mers. Şi am plâns din nou. (Ajung încet la concluzia că eu mi-am terminat până la 12 ani toată porţia de externalizat sentimente ) Primul film pe care l-am văzut după ce ne-am pus cablu a fost Musca. Baaaaad idea. Aşa cum şi Gremlins a fost a bad idea de văzut când l-am văzut pentru că el o fi ştiut că e comedie, dar eu n-am ştiut deci ceream escortă pentru mers la baie pentru că eram convinsă că acolo se află gremlini. Pe care nu ştiam că îi cheamă aşa, dar le spuneam trobiţi pentru că trobbits  erau omuleţii roz din Blackstar, dacă mai ţine minte cineva desenul animat.

Jocuri. Hmmmm… Primele pe bune (adică nu Solitaire) au fost Hellbender (ceva shooter cu nave) Jazz Jack Rabbit 2 (lol. Ăsta încă mă distrează ocazional) şi Dungeon Keeper II. De fapt, am încă CD-ul pe care le-am primit dar Dungeon Keeper nu mai serveşte Şi ce frumos mă relaxam eu în anul I de facultate, luând câte un goblin şi pălmuindu-l de moarte după orele şi mai ales examenul la Sociologie generală când învăţam în principiu ce generaţie de rahat suntem, nişte proşti, dobitoci şi prostituate la grămadă (domnu’ Dabu, se aude?). Partea bună la chestia asta cu faculta a fost că împărtăşind noi metodele anti-stres, am aflat de la o colegă de Heroes of Might and Magic III care a ţinut multă vreme capul de afiş. L-a împărţit o vreme cu Age of Empire II şi cu Caesar III. De Caesar m-am reapucat de curând . Când a apărut HoMM IV am trecut pe el (de altfel sunt singura persoană pe care o cunosc care preferă IV). Singurul cu care am petrecut poate tot atâta timp au fost Neverwinter Nights-urile şi asta pentru că mi s-a năzărit mie ce mult mi-ar plăcea să joc Dungeons&Dragons. Ăla cu şezutul la masă şi povestit. Nu am reuşit să îmi dau încă seama cum se împacă asta cu personalitatea mea antisocială şi cu faptul că urăsc să mă “produc” în public (într-atât încât nu suport nici banala mimă). Dar am avut o tentativă online, cu un progrămel special creat – harta, jetoane cu mutriţe şi spaţiu de chat – şi aşa e genial

So… dacă aveţi chef de împărtăşit din “începuturile” voastre, feel free.