Anyhow… era un citat simpatic in Gmail-ul meu la un moment dat, din Charles de Gaulle, cred, desi or fi zis-o si altii la vremea lor. Ala cu The better I get to know men, the more I find myself loving dogs.

Categoric, un job in care te suna zilnic zeci de oameni, unii amabili, altii rastiti, unii cu simtul umorului, altii intepati, unii care ‘se prind’, altii idioti… (you get the point) nu este recomandat unor a(nti)sociali declarati. Indiferent cat de mult corespunde aceasta declaratie realitatii obiective (daca exista asa ceva, pentru ca ma indoiesc ca se poate masura subiectiv sociabilitatea).

Asa ca eu cam sunt intr-un mood sa imi bag picioarele. Am vrut sa imi bag si banii, pentru ca am descoperit sinpro.ro. Dar parca nu as da doua salarii pe un obiectiv. Poate o sa ma multumesc cu vreo 2-3 filtre. Pastrez banii sa ii ‘bag’ in ceva mai breaz. De exemplu un caine. Ca cica face mai bine la suflet decat mult blamatele “bunuri materiale”. Si categoric mai bine decat specia homo sapiens.

PS: Speaking off… de ce am asa o banuiala ca acel ochi lovit care supureaza la cainele de la Pizzeria Poli se trage de la un animal biped si nu unul patruped?

Ştiu, mişcate ca naiba. Da’ încercaţi voi să ţineţi nemişcată camera setată pe no blitz într-un birou fără geamuri în timp ce ţineţi şi biberonul unui ghemotoc din ăsta fără ochi şi super agitat (parcă dansează lambada când e hrănită, aşa dă din funduleţ ).

Despre Kara am mai povestit. În periplul pe la veterinari de dinainte de paralizie, în speranţa că se poate face ceva (avea dureri la şolduri, eu am zis că e displazie) am dus-o la acest domn măcelar. Pentru că este unul din “garda veche”, cu renume, profesor la veterinară bla bla şi ziceau ai mei cum că s-ar pricepe. Acest minunat domn (care de altfel îi cunoştea pe ambii ai mei) ne-a trimis la radiografie la facultate, cu nişte scule de pe vremea lui Pazvante Chioru’, în nişte incinte ca din filmele cu comunişti unde trebuia să ţinem câinele pe o masă pentru cai în nişte poziţii care mie mi se păreau nenaturale pentru un câine (pe spate, pe şira spinării, cu labele din spate întinse drept), ca să iasă o radiografie mişcată din care nu se vedea mare lucru.

Apoi domnul a zis da, displazie în faza nuş’care (alţi trei veterinari din Timişoara au zis ulterior că nu e aşa nasoală cum a zis ăsta, al patrulea a zis că e un început şi ne-a făcut programare la clinică la Budapesta – da, am fost cu ea la cinci veterinari din oraş şi la unul în Ungaria). Bun, şi ce facem. O aduceţi la tratament. Eu eram la lucru când era programată, au mers ai mei. Mama era la două case distanţă şi eu auzeam la telefon cum urlă câinele în cabinet. Nu scheaună, urlă. Pentru că minunatul tratament consta în infiltraţii cu extract de spânz la şolduri. Care o fi plantă miraculoasă în alifii şi ceaiuri, dar nu e pentru aşa ceva.

Timp de doi’şpre ore, câinele nu s-a putut aşeza de durere. Aţipea de-mpicioarelea, cu capul pe pat şi se trezea scheunând când i se lăsa în jos fundul. Nu aveam voie să îi dăm medicamente, cică. Spre seară când l-am sunat a cedat la un “daţi-i jumătate de antinevralgic”. Jumătate de antinevralgic să ia el şi cu familia lui când l-o durea ceva. Pentru un câine de 32 kg, aia e vax iar placebo-ul pe mine personal mă încântă doar în muzică. Nu am mai dus-o la alte tratamente. Aveam nevoie de un veterinar, nu de un măcelar.

Ulterior am aflat că jumătate din câinii trataţi astfel ajungeau pe masa de operaţie a altor veterinari din oraş pentru că făceau necroze de la impurităţile din soluţie. Care era oricum un tratament experimental al boului. Ceea ce nu ne-a spus. Eu vin la tine, veterinar, te plătesc şi tu îmi iei câinele drept cobai fără să mă întrebi. Asta în condiţiile în care îi ştii şi ai fost ani buni coleg cu ai mei. Totuşi, îmi confunzi câinele cu maidanezii de la facultate, cei pe care exersează studenţii. Vroiam să fac scandal în presă când am aflat, m-au potolit ai mei de obrazul lor. Nu am înţeles de ce se mai punea problema de obraz când individului i se rupea de el şi a făcut ceva total ne-etic oricum.

În consecinţă, domnule doctor Bolte, mie mi se rupe de câinii pe care dvs. îi trataţi în mod miraculos de cancer cu extractul dvs. de spânz. Infiltraţii să vă faceţi dvs. pe creier. Eventual tot fără să vă informaţi înainte.

Există însă un weekend – al treilea al lunii august – când are loc un eveniment încetăţenit iniţial de radioamatori din Scoţia. “The basic objective of the event is to promote public awareness of lighthouses and lightships and their need for preservation and restoration, to promote amateur radio and to foster International goodwill” se spune aici. Foarte frumos, parcă e speech de Miss Universe.

Acum ceva ani (după ce trecusem şi de veterinar şi de dj la radio), jobul visurilor mele era îngrijitor de far. Se pare că nu mai am şanse, ce puţin în Marea Britanie nu mai există aşa ceva din 1998. Maşinăriile, bată-le vina. Am aflat asta tot de pe un site şmecher la care recunosc, mi-a plăcut mai ales meniul.

Ce-mi veni cu farurile? Păi… nu am chef astăzi să vă povestesc despre Lică, deci lăsam draft-ul la locul lui că nu e grabă. Şi sincer, nu am chef nici de darea de seamă din concediu (încă îmi vine să îi spun “vacanţă” pentru că implică invective nepatriotice din soiul ‘tu-i-morţii-ei-de-naţie-cretină şi… am mai spus că nu am chef? Aşa. Şi pe principiul “dacă nu aici, atunci unde” m-am gândit să vă povestesc despre visul meu umed cu farurile.

Că nu mai am şanse să aprind şi să sting lanterne’n faruri aflasem de mai demult. Dar aflasem şi că farurile se pot achiziţiona şi recondiţia. În consecinţă, răspunsul corect la întrebarea “ce ar face Arashi dacă s-ar trezi multimilionară în euro peste noapte?” ar fi “Imediat după doza de cola pe care ar cumpăra-o penrtu a sărbători, şi-ar cumpăra un far.” Şi i-ar mai face nişte ferestre.

Să vă povestesc despre farul meu.

Farul meu este alb, ca mai toate farurile. Pentru că în zile senine, formează un contrast superb cu albastrul mării şi al cerului. În zilele înnorate, preferăm nori gri şi o lumină de apus piezişă, care răzbate pe sub nori. Farul acesta se află undeva în nord. Acuma nu insist neapărat pe fjord, dar… Norvegia, Islanda… ceva pe acolo.

Se află la o distanţă apreciabilă de aşezări omeneşti, deşi el în sine dispune de tot confortul: o baie şi o bucătărie, amândouă micuţe şi amândouă frumos dotate şi utilate; un pat lat şi nu foarte moale în care ziua hălăduiesc vreo două-trei animale de pluş moi şi imense; o “cameră de zi” cu multe rafturi pe care se găsesc din belşug cărţi, cd-uri, lumânări şi obiecte de decor, eventual o hartă veche pe pereţi şi un şemineu. Din dotare mai fac parte o staţie pentru muzică, un calculator cu un flatscreen imens, o camera Nikon (care este ea în sine un vis umed, adică un vis-în-vis dacă e să identificăm procedeul stilistic) şi o excelentă conexiune la internet. Împrăştiate prin far se mai găsesc probabil tot soiul de hârţogării, caiete şi instrumente de scris/desenat/pictat/vopsit/tăiat/decupat.

O dată la câteva săptămâni, apare o camionetă cu provizii de halit, băut, eventual citit/ascultat. Cu ocazia asta, locuitorii farului sunt asiguraţi că nu au eşuat în vreun scenariu de film prost şi că omenirea există încă bine mersi (sau pe-aproape) somewhere out there. Locuitorii farului sunt subsemnata şi un dulău (deşi dacă e foarte sociabil dulăul, posibil să fie doi; având însă în vedere un câine seamănă cu stăpânul e puţin probabil). La modul cel mai fantezist, dulăul este un dog danez pe care în cheamă Gringo, dar nu e musai. Dulău să fie.

Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi şi dacă n-au murit, mai trăiesc şi astăzi. Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea-aşa. Şi-am încălecat pe-o lingură scurtă, s-o dau peste nas cui n-ascultă (da, am citit multe poveşti nemuritoare).

sursa

Se pare că noţiunile de “cat person” şi “dog person” sunt nişte stereotipuri false, zice un studiu. Pentru că pisicile şi câinii sunt indivizi cu trăsături de personalitate distincte şi nu se pot emite caracterizări valabile pentru toată populaţia canină sau felină. Mda, presupun că aşa este dar hai să păstrăm dihotomia de dragul discuţiei

Expresiile respective au, în mintea mea, două înţelesuri: fie se referă la compania căruia dintre cele două animale o preferi, fie la ce trăsături stereotip îţi atribui – de pisică sau de câine. Îmi place să afirm despre mine sus şi tare “I’m a dog person”.

Ca trăsături nu mă încadrez în mod clar în nici una dintre cele două categorii. Sunt un amestec care tinde poate ceva mai mult spre câine. Nu îmi place să mă “pisicesc” dar privesc lumea cu un dispreţ suveran cât se poate de felin, deşi mai degrabă de tomberonez decât de artistoCAT. Totuşi, deep down inside, am o inimă de câine (şi nu în sensul atribuit expresiei de limba română pe… nu se ştie ce criterii). O fi de la zodie, că cică sunt “câine de apă”.

Când vine vorba despre ce animal de companie prefer, nu mai încape însă nici un dubiu: între o pisică şi un câine voi prefera întotdeauna câinele. E adevărat că există şi câini ţâfnoşi care nu dau doi bani pe tine, aşa cum am auzit că ar exista şi pisici afectuoase şi ne-profitoare (ok, am fost răutăcioasă aici).

În afară de asta, mărimea contează. Nu pot vedea într-o pisică ceva mai mult decât un bibelou decorativ. Îmi plac pisicile, însă preferabil atunci când mă bagă şi ele în seamă şi se lasă prinse, mângâiate, etc. Pot fi – pentru mine, să ne înţelegem – mai frumoase, mai graţioase, or fi şi mai deştepte dar nu îmi pot fi niciodată tovarăş – în parte datorită mărimii, în parte datorită temperamentului (ăla stereotip).

Câinii au în general câştig de cauză. Nu pentru că sunt mai aşa sau mai altfel, la modul obiectiv şi măsurabil, decât pisicile, ci pentru că ei corespund nevoilor mele emoţionale, ca să spun aşa. Câinii îmi oferă ceea ce mă aştept să primesc de la un animal de companie. Şi… da, pisicilor, mă aştept să primesc. Mereu, nu când aveţi voi chef

PS: am dat peste un articol simpatic aici. Take a look dacă vă plictisiţi. Sunt şi alte imagini şi texte şugubeţe – all doggy in press.

Câinele de la Clinici nu a mai apărut. În schimb şi-a făcut apariţia de ceva vreme prin faţă pe la Parcul Botanic o tanti căţel vagabond. Micuţă şi speriată de bombe. Doarme printre sau pe sub maşinile parcate pe acolo, din când în când mai latră pe câte cineva. Nu ştiu pe ce criterii, dar în general criteriile de lătrături furioase ale câinilor corespund cu ale mele.

Ne-am împrietenit de ceva vreme, deşi încă mai tremură ca varga atunci când se apropie de oameni, inclusiv de mine, cu urechile lăsate pe spate şi coada între picioare. Are exact atitudinea unui câine care a încasat prea multe şuturi de la jeguri oameni. Pe motiv de tremurături i-am şi spus Zgribulici. De altfel, prima dată când m-a lăsat să o mângâi, avea blana pe spinare, spre fund, ciufulită şi udă, în ţepi.

Am crezut atunci că poate s-a muşcat după vreun purece sau că poate se culcase în ceva ud, cum mai au obiceiul câinii de felul ei, sau că s-a murdărit cu ulei de maşină.

În seara respectivă i-am dus ceva de mâncare. Am chemat-o, a venit, i-am despăturit şerveţelul şi în timp ce inspecta conţinutul, am observat că blana de pe spinare era umedă de la cu totul altceva. Avea acolo o rană cam cât o monedă de 50 bani care mai mult ca sigur că nu era nici accident, nici vreo urmă lasată de vreun alt câine. Nici nu e de mirare că tremura toată când se apropia. Mai degrabă e de mirare că m-a lăsat să pun mâna pe ea.

Mi s-au aglomerat în momentul acela în minte foarte multe înjurături şi chiar şi mai multe epitete pentru reprezentantul anonim al categoriei “jeg sub-uman” responsabil. Între timp m-am mai calmat şi mi-am adus aminte o întâmplare de când eram mică… 10-12 ani poate. Mersesem la alimentara din colţ să cumpăr ceva… împreună cu Rocky, collie-ul din dotare (adică un câine blând prin definiţie).

Când l-am chemat să mergem acasă, a ieşit agale dintre tufişuri şi s-a îndreptat spre mine. O babă s-a oprit la 5 m de el, strunind şi plodul pe care îl ţinea de mână (care de altfel era vizibil încântat de câine), spunându-i să nu se apropie, că poate îl muşcă. Totul pe un ton isteric. Rocky a întors capul, a învrednicit-o cu o privire şi a venit spre mine.

Baba a continuat să vocifereze pe linia lu’ “dracu să vă ia câinii voştri” apoi a făcut greşeala monumentală să spună “Să dea domnul să-ţi crape”. Ei bine, babele cârtitoare nu sunt specia mea preferată. Babele cârtitoare şi nesimţite îşi merită soarta. Pentru că replica a ţâşnit instant şi în totală contradicţie cu… orice. “Ba, să dea domnul să crăpi tu!”. Am plecat cu câinele după mine şi am lăsat-o urlând după mine ce nesimţită sunt.

Între timp am crescut şi am devenit mai cinică. Domnule jeg sub-uman care n-ai altă treabă decât să loveşti / răneşti câini vagabonzi, eu din partea mea îţi urez viaţă lungă. Cât se poate de lungă, cât se poate de chinuită şi dureroasă. Ţi-aş dori şi vreo boală pe cap care să te ajute în acest sens, dar mă abţin. Dumnezeul ălora care s-ar oripila şi ar zice că îmi fac păcate nu bate cu parul…

Începuse demult. Cam pe vremea când la desenele alea de la ora 19 era Captain Planet şi eu eram Matthi şi umblam prin toată casă să sting lumina şi să verific dacă nu picură apă la robinete.

“Şi ce vrei să te faci când ajungi mare?”
“Preşedintele Greenpeace!”.
No more, no less.

Având în vedere cât timp am de pierdut pe net, este destul de evident că nu am ajuns preşedintele Greenpeace. La ora actuală nici nu îmi mai doresc aşa ceva. Dar pe când piticii activişti şi piticii civici jucau încă hora la mine pe creier, mă jucam de-a voluntariatul prin Ecovet. Ignoraţi faptul că site-ul nu este actualizat, nu mai am nici cea mai vagă idee de user şi pass pentru FTP. E doar aşa, ca să vă faceţi o idee.

Anyway, în acele zile premergătoare cufundării mele în je-m’enfiche-ism, printre altele am tradus datele despre anumite produse de pe un site. Pentru că Adriana Tudor, care ducea în spate asociaţia şi se agita în dreapta şi în stânga pentru a face ceva vroia să propună Primăriei Timişoara amplasarea de puncte de distribuţie pentru săculeţi de adunat mizeriile căţeilor şi alte asemenea (proiectul era mai vast, presupunea şi amenjarea unor parcuri etc.). De altfel, de vreo 3-4 ani există şi un proiect de sterilizare a câinilor vagabonzi şi din întreprinderi şi alte asemenea care cică încep să fie băgate în seamă acuma.

Ei bine, de câteva zile, eu am văzut răsărind prin oraş aşa ceva.

Dacă minunile astea apăreau acum vreo doi ani… poate pentru două minute creştea inima în mine de bucurie şi de mândrie că un pic aşa am contribuit şi eu ceva acolo. Ştiţi, mulţumirea aia a efortului răsplătit. Acuma nu a reuşit să îmi smulgă decât un zâmbet amar. Three fucking years. Pentru o chestie atât de simplă.

Ah, zâmbetul ăsta amar şi întrebarea cinică dacă punguţele care erau acolo au fost folosite în scopul respectiv sau au dispărut cum au darul de a dispărea pe la noi diverse chestii care nu sunt fixate, legate, sudate sau păzite de gardieini publici.

Mă rog, e un pas înainte. Să le fie de bine – şi primăriei şi proprietarilor de patrupede, dacă au noroc să găsească pungi pe acolo. Azi mi-am luat camera cu mine cu scopul declarat de a poza minunea (eventual până nu dispar şi panourile, şi stâlpii).

Dar pentru că au fost prezenţi la datorie amicii mei de la pizzeria Poli, am încercat să îi pozez şi pe ei. They are camea shy Veneau şi se gudurau şi săreau în jurul meu, dar de poze se fereau. Mă rog. Eu îi înţeleg.

El e Voinicu şi fiică-sa (şi actuala nevastă, cred). Pe Negra n-am văzut-o azi, dar asta mică seamănă cu ea.

]]> http://arashi.me/2009/06/canina/feed/ 2 http://arashi.me/2009/05/campanie/ http://arashi.me/2009/05/campanie/#comments Fri, 29 May 2009 05:55:32 +0000 Arashi http://arashi.blosone.ro/?p=404 Nu ştiu ce am, sunt în vervă azi

De fapt, cred că ştiu ce am. Tură de noapte, plictiseala de rigoare şi încă nu mi-e somn; deci pe drum, în loc de porţia de flashbacks şi amintiri din copilărie, am avut parte de nişte infuzii de crudă realitate. Iar faptul că făceam din tot sufletul playback “everybody look down, it’s all in your mind” nu m-a ajutat prea mult să scap.

În primul rând, cred că a murit căţelul de la Clinicile Noi. Era unul aciuit pe lângă spital, un bătrânel cu botul cărunt. Eu îi spuneam Hienă pentru că era roşcat cu dungi negre. Genul precaut de la prea multe şuturi încasate. De cele mai multe ori stătea la soare, nu se mai ostenea să se ridice când mă apropiam; întindea doar capul la mângâiat. Nu l-am văzut de vreo două săptămâni, cred. Am tot zis că întreb un portar, dar parcă nu vreau să aud.

În al doilea rând, sper că termină odată nenorocitul de supermarket de lângă mall. M-am săturat de praf, bocănituri, trosnituri şi fluierături. Nu era încă ora opt, dar chinezii de pe şantier erau la datorie, cu zgomotul de rigoare. Mda, ştiu. Spaţiile verzi nu produc bani. Şi odată ajunşi în punctul ăsta spunem stop, că altfel îmi deraiază limbajul.

În al treilea rând… ei bine, cât oi fi eu de struţ în ale politicii, nu scap de campania electorală.

Faptul în sine că sunt struţ este destul de trist. Pentru cine nu cunoaşte, timp de doi ani am lucrat la Pro Democraţia (sau Asociaţia Pro Democraţia, cum insista tanti cu imaginea să spunem), plus alţi vreo doi voluntariat; adică printre altele, explicam lumii că este important să facă uz de drepturile pe care le are, în cunoştinţă de cauză; simţ civic, răspundere de cetăţean, democraţie participativă, make yourself heard, bla bla.

Şi iată-mă, chiar şi după această experienţă, ajungând la vechea vorbă din popor despre politică şi meseria pe care o practică (aia cea mai veche din lume) şi zicând că oricum nu are rost/importanţă decât dacă ţii morţiş să faci ulcer sau infarct sau ambele (iar când o să ţin morţiş să fac aşa ceva, probabil voi urmări finale Barcelona – Manchester, un mod mult mai plăcut de a da în asemenea boli). Aşadar, de ceva vreme, merg la vot doar pentru a-l anula.

Ştiu, cei cărora le-a rămas ceva simţ civic şi amatorii de teorii ale conspiraţiei vor spune că asta este taman ceea ce se doreşte – un public apatic, dezinteresat de astfel de probleme, care nu se exprimă în legătură cu propriul destin (în cazurile grave) sau cu probleme care îl privesc direct şi personal (în cazurile mai puţin grave) şi dacă se poate, pe deasupra, şi îndobitocit. O masă amorfă, numai bună de manipulat şi ţinut în frâu cu pâine şi circ. Culmea, le dau şi dreptate în privinţa asta. Da’ zău dacă mai îmi pasă.

Eh, dar cum spuneam, nu scap de afurisita de campanie. În Mărăşti, lângă reclama la Fiat tronează un banner luuuuuung cu Europa este liberală. De fiecare dată când îl văd mă gândesc la acelaşi lucru: Crin Antonescu are mutră de psihopat. Psihopat din ăla din filme. Steve Buscemi în rolul lui Garland Greene din Con Air. Cristian Buşoi, dacă e să fie plasat în acelaşi context, cu figura aia de şoarece de bibliotecă, pare genul de ‘the friendly neighbourhood rapist’. Divaghez total iar mutrele lor sunt complet nerelevante în context, ştiu. (Acuma constat cu tristeţe că PNL Timiş are pagină cu muzică included care porneşte automat. Just one word: Arrrrrrrrrrrgh!).

Bannerul respectiv este însă mic copil pe lângă cele două monstruozităţi ale PD-Lului de pe dărăpănătura aia de clădire (care nu ştiu ce naiba mai aşteaptă pentru a fi pusă într-o altă funcţiune decât adăpost de iarnă şi toaletă pentru aurolaci, în plin centru istoric al oraşului). Nu tu Coca Cola, nu tu Centru de Afaceri, nu tu concerte DJ Tiesto şi ce s-a mai afişat pe acolo (bine că stau zidurile în picioare destul cât să suporte mash-uri). Nu dom’le. În familie, trecem mai uşor peste greutăţi.

Când aud / văd chestia asta, îmi creşte tensiunea. Adică… clar. Hai la ţară, să vedem de unde mai găsim un portbagaj de cartofi; hai să scriem lu’ mami şi lu’ tati să ne mai trimită bani de chirie şi să nu uite de taxa pentru facultă. Hai până la Western Union, să luăm banii de rate de căpşunaru’ din dotare. Dacă nimic nu merge, punem de o nuntă sau dacă am avut proasta inspiraţie să o avem deja, turnăm un plod să avem botez. Să sară cu euro naşii şi cu cine-o fi. Trecem şi peste asta.

Dragii moşului, nu ştiu care cap sec luminat v-a făcut sloganul ăsta care plesneşte de [sarcasm]optimism[/sarcasm], da’ a nimerit-o bine cu două trăsături din alea, ieşite parcă din comentariul literar la Mioriţa: băgat capu’ la fereală în turmă şi doar-doar om trece şi peste asta cumva. Viva fatalismul şi gregarismul. Şi când mă gândesc că dacă acuma, după ce m-am descărcat, mă bag la somn… dacă nu mă trezesc chinezii de pe şantier, trece o dubiţă PD-L cântând răguşit la megafon “apa trece, pietrele rămân”, mai că mi-aş dori să nu fiu un struţ ordinar, ci unul surd.

Începusem să scriu pe aici într-o sâmbătă dimineaţă, la lucru. Din când în când, în loc de muzica din dotarea proprie, băgăm youtube. Şi de obicei, lăsăm pagina deschisă şi pentru “colegu’ de după”. În dimineaţa respecitvă găsisem piesa asta de la colega de pe tura de noapte.

Luv it, dar nu piesa în sine, ci nişte comentarii au fost cele care m-au făcut să încep postarea.

Mda. La faze din astea, în general mă blochez.

Backflash: am avut un Collie, Rocky, pe care l-am eutanasiat la 14 ani jumate. Probabil cea mai nasoală decizie de până atunci, o decizie pe care nu o luasem cu jumătate de an înainte, când paralizase prima dată. Din fericire, pentru că şi-a revenit încet, încet şi a mai avut parte de o vară fericită la munte. În septembrie însă… Când m-a întrebat mama how do you feel about it, i-am spus că e ok. Pentru că avusese o viaţă lungă, pentru că i se citea în priviri că el s-a resemnat, pentru că fiecare mişcare însemna o durere şi pentru că eu, în locul lui, mi-aş fi dorit asta. Ăsta a fost criteriul final (here come the tears again).

Asta se întâmpla în 2003, în septembrie. Cu o casă incredibil de goală şi cu o bunică în vârstă, singură acasă şi lipsită de fostul ei tovarăş, am luat un alt câine mult mai repede decât aş fi făcut-o în mod normal. It was love at first sight, deşi cu accesele de vinovăţie corespunzăroare.

(Paranteză pentru mai-puţin-amatorii-de-patrupede: ştiu că sună cretin pentru un “outsider”; pentru cei cărora nu le plac câinii sau poate le plac dar nu au avut niciodată; probabil şi pentru unii dintre cei care au avut. Doresc doar să le amintesc doar că sufăr de o mizantropie cruntă. Dogs win.)

Kara, labrador negru. Cinci săptămâni când am adus-o acasă, un ghem de blană speriat care scâncea după mama de am dormit pe hol cu ea în braţe două nopţi. Într-un alt malefic septembrie a trebuit iar să iau aceeaşi decizie. De data asta, avea doar patru ani şi vroia să trăiască. În ochii ei nu era resemnare, ci frică, durere şi o cerere de ajutor. Pe care nu i l-am putut da, nici eu, nici veterinarii.

Tot ce am putut să fac a fost să îmi iau liber şi să stau cu ea acasă cât a fost paralizată, aşteptând o săptămână să vină ai mei acasă din concediu pentru un rămas-bun, deşi poate a fost o cruzime la adresa ei. Sau poate ea ar fi vrut mai mult. Nu ştiu nici până în ziua de azi. Ştiu doar cum am învăţat să fac injecţii subcutanate şi intramusculare, cum trebuia să le fac din ce în ce mai des pentru că nu îşi mai făceau efect calmantele, cum nu puteam merge nici la duş decât când dormea pentru că începea să urle dacă nu eram lângă ea de se auzea până la colţul străzii, cum dormeam iepureşte pe jos pe o plapumă în bucătărie ca să mă vadă şi să o liniştesc dacă se trezeşte, cum a venit o prietenă să stea la mine pentru că nu puteam ieşi din casă, cum nici până în ziua de azi nu pot asculta piesa pe care mi-am pus-o pe repeat în căşti ca să nu îi mai aud plânsetul din care o imploram să se oprească şi să pot şi eu adormi într-un final.

Click here to view the embedded video.

Şi mai ştiu cum lăcrima veterinarul care a venit când s-au întors în sfârşit ai mei. Cum Kara a adormit forever cu capul la mine în poală, uitându-se la mine şi crezând că o pot ajuta şi cum nu am putut. Cum a trebuit să o înmormântez cu jucărelele ei, undeva aproape de Rocky şi cum plângeam cu tata ca doi copii în timp ce făcam asta. Cum am dormit apoi buşteam şi cum aveam impresia că o aud plângând când m-am trezit, cum mai am de altfel şi acuma noaptea uneori, până să îmi aduc aminte că all dogs go to heaven… and she went there very young.

Şi mai ştiu că nu mai vreau să trec prin aşa ceva, never ever again. Aşa că… nu mi-am mai “luat alt câine”. Cel puţin… nu încă. But someday…

Ieri când am venit la lucru (la 8, nu la 7 că mi-era somn şi da, am prestat weekendul ăsta), se treziseră doi câini “de firmă” (nu aveau etichetă Armani pe ei, sunt din cei aciuiţi pe aici). De obicei îşi fac veacul în curtea interioară, dar acum erau în faţa intrării şi se întindeau a lene şi abia trezit de somn şi în mod evident se bucurau de soare. Aşa că am aruncat şi eu un “cx-cx-cx” în direcţia lor. Au venit imediat şi timp de două minute i-am scărpinat după urechi şi sub bărbie. Amândoi se gudurau, unul lipit de un picior, unul de celălalt şi eu prestam scărpinături la două mâini.

În fine, m-am urnit spre poartă. Când eu ieşeam dintre câini, portarul ieşea la o ţigară şi când m-a văzut, s-a grăbit să mă asigure “Nu-ţi fie frică. Nu muşcă…”. Uhm, no, I didn’t think they would. Şi nici nu prea cred că arăt a cineva căruia îi e frică de câini. Dacă nu sunt Rottweileri. Îmi plac la nebunie, dar am un respect sănătos pentru ei. Nu aş lua un Rotti la smotocit, cum fac cu alţi blănoşi. But apart from that…

Asta mi-a adus aminte de o tanti care mă certase acum câţiva ani. Treceam pe lângă o alimentară. În faţă era un spaţiu verde şi de un copăcel era legat un Collie plictisit. M-am oprit. L-am întrebat ce face, s-a uitat la mine, a dat din coadă. M-am dus să îl mângâi. Când apare numita tanti şi începe să vocifereze.

N-am înţeles de ce. Că nu era câinele ei. Hai, că dacă eşti stăpân de cuţu, poate nu îţi place să ţi-l mângâie străinii (deşi atunci nu îl laşi legat de copaci). Dar tanti asta era în trecere. “Vai, domnişoară!” (urăsc adresarea asta, a propos). “Să nu mai faci niciodată aşa ceva! E periculos! Ăştia muşcă rău.”. M-am uitat la ea din cap până în picioare, apoi m-am întors iar la câine. “Nu muşcă.”

A continuat să îmi zică ceva de nu ştiu ce copil al nu ştiu cui pe care îl ştia ea… am plecat de acolo fără să o mai ascult şi fără să îi răspund. Pentru că răspunsul complet era “Un câine nu muşcă fără motiv. Spre deosebire de oameni.” Dacă nu e turbat şi vrea să te muşte, ori i-ai făcut ceva, ori i-a făcut cineva ceva şi l-a lăsat cu sechele, ori a fost dresat să muşte. În majoritatea cazurilor, vina o poartă un om şi nu câinele.

Iar să zici despre un Collie că e periculos… gluma secolului. Dacă vrei să defineşti blândeţea printr-o rasă de câine, ar trebui să spui Collie. I’ve freakin’ had one. (look!) Remarca asta e urmată îndeaproape de o altă replică din asta isteaţă a unei bunici care şi-a tras înapoi nepotul care mergea aţă spre un câine întru mângâiere: “Lasă-l în pace, că ăsta nu e de rasă şi te muşcă!”. Trebuie să îi anunţ şi pe ăia trei de la pizzeria Poli. Că în loc să ţopăie pe lângă mine şi să mă conducă acasă, ar trebui să mă muşte.

În concluzie, cred că e oareşcum clar că je nu am păţit muşcături de câini. Dacă nu mă vrea, îl las în pace. Dacă mă vrea, îl scarpin un pic. Isn’t life easy?