Ieri Nero împlinea 8 luni. Astăzi Nero nu mai este. Probabil ar trebui să îi mulțumesc imbecilului pentru viteza cu care circula într-o parcare dintre blocuri, altfel s-ar fi chinuit. Așa s-a dus instant. Este al doilea câine pe care îl culc mult prea devreme într-o groapă cu jucăriile alături și pământ deasupra în patru ani și chestia asta devine extenuantă psihic. Cel care a dat peste el va ajunge tot acolo curând. Mi se întâmplă rar să blestem lumea lucid și cu toată seriozitatea așa că nu am nici un dubiu că se va întâmpla întocmai. Ridicările din sprâncene ale celor convinși de știință, ah-urile indignate ale moraliștilor care spun că nu se face, expresiile nedumerite din categoria „e doar un câine” și compătimirile de „știu cum e” – shove ‘em where the sun don’t shine. Oricum institutul lui Nas Pătat nu va mai face nici o cercetare…

R.I.P. Nero
1 mai 2011 – 2 ianuarie 2012

• am putut să îmi iau două zile libere, miercuri și joi; un fel de weekend in mijlocul săptămânii, să dorm ca un porc o marmotă și să fac ce vrea mușchiul meu
• în zilele când lucrez, nu trebuie decât să întorc capul pentru Xanaxul meu cel de toate zilele: în ultima vreme, pe cerul Timișoarei s-au perindat niște norișori albi și pufoși de mai mare dragul. Loc la geam rules!
• când norișorii nu ajută să fac față nivelului de imbecilitate, investiția mea de piți în Samsung Galaxy se amortizează în neuroni salvați de Angry Birds. *
• Într-una din zilele lucrătoare, întorcându-mă de la job, am văzut ceva ce mereu mi-e drag să văd: oameni în vârstă ținându-se de mână.

• tot la capitolul touche sentimental se înscriere și reacția față de incidentul Heaven. Drăcușorul cinic de pe umărul meu stâng spune că oricum e apă de ploaie (și se amuză de hienele care au sărit repede să târască toată afacerea în domeniul politic), dar micul îngeraș hippiot de pe umărul drept țopăie de bucurie și bate din palme.
• premiul cel mare la vârât în suflet îi ia Nero, noul patruped din dotare; pentru că nici nu are cum să nu:

• din capitolul „răsfăț de zile libere”, astăzi m-am învrednicit să fac clătite cu ciuperci; yummy!
• cu aceeași ocazie, am terminat de citit Momo, de Michael Ende, cu mulțumirile de rigoare unei anumite veverițe care mi-a adus-o împreună cu Povestea fără sfârșit.
• tot din același capitol, am hotărât netam-nesam să îmi fac cinste cu o cola și un popcorn la X-Men: First Class la o oră la care voi fi aproape singură în sala de cinema.
• câștigători la capitolul acțiuni cultural-artistice cu scopul de a relaxa nervii încordați ai subsemnatei sunt băieții de la Persona, care au prestat marți seara în Piața Unirii în cadrul Fete de la Musique. Așa că merci beaucoup pentru o seară faină (după un concert ratat luna trecută și o luptă seculară cu un card stricat ca să pot achiziționa albumul**).

* zâmbetul, politețea și tonul profesional au fost menținute pe toată durata apelului.
** greu susținutul ăsta al muzicii autohtone, dar mi-a reușit într-un final.

Ştiu, mişcate ca naiba. Da’ încercaţi voi să ţineţi nemişcată camera setată pe no blitz într-un birou fără geamuri în timp ce ţineţi şi biberonul unui ghemotoc din ăsta fără ochi şi super agitat (parcă dansează lambada când e hrănită, aşa dă din funduleţ ).

Despre Kara am mai povestit. În periplul pe la veterinari de dinainte de paralizie, în speranţa că se poate face ceva (avea dureri la şolduri, eu am zis că e displazie) am dus-o la acest domn măcelar. Pentru că este unul din “garda veche”, cu renume, profesor la veterinară bla bla şi ziceau ai mei cum că s-ar pricepe. Acest minunat domn (care de altfel îi cunoştea pe ambii ai mei) ne-a trimis la radiografie la facultate, cu nişte scule de pe vremea lui Pazvante Chioru’, în nişte incinte ca din filmele cu comunişti unde trebuia să ţinem câinele pe o masă pentru cai în nişte poziţii care mie mi se păreau nenaturale pentru un câine (pe spate, pe şira spinării, cu labele din spate întinse drept), ca să iasă o radiografie mişcată din care nu se vedea mare lucru.

Apoi domnul a zis da, displazie în faza nuş’care (alţi trei veterinari din Timişoara au zis ulterior că nu e aşa nasoală cum a zis ăsta, al patrulea a zis că e un început şi ne-a făcut programare la clinică la Budapesta – da, am fost cu ea la cinci veterinari din oraş şi la unul în Ungaria). Bun, şi ce facem. O aduceţi la tratament. Eu eram la lucru când era programată, au mers ai mei. Mama era la două case distanţă şi eu auzeam la telefon cum urlă câinele în cabinet. Nu scheaună, urlă. Pentru că minunatul tratament consta în infiltraţii cu extract de spânz la şolduri. Care o fi plantă miraculoasă în alifii şi ceaiuri, dar nu e pentru aşa ceva.

Timp de doi’şpre ore, câinele nu s-a putut aşeza de durere. Aţipea de-mpicioarelea, cu capul pe pat şi se trezea scheunând când i se lăsa în jos fundul. Nu aveam voie să îi dăm medicamente, cică. Spre seară când l-am sunat a cedat la un “daţi-i jumătate de antinevralgic”. Jumătate de antinevralgic să ia el şi cu familia lui când l-o durea ceva. Pentru un câine de 32 kg, aia e vax iar placebo-ul pe mine personal mă încântă doar în muzică. Nu am mai dus-o la alte tratamente. Aveam nevoie de un veterinar, nu de un măcelar.

Ulterior am aflat că jumătate din câinii trataţi astfel ajungeau pe masa de operaţie a altor veterinari din oraş pentru că făceau necroze de la impurităţile din soluţie. Care era oricum un tratament experimental al boului. Ceea ce nu ne-a spus. Eu vin la tine, veterinar, te plătesc şi tu îmi iei câinele drept cobai fără să mă întrebi. Asta în condiţiile în care îi ştii şi ai fost ani buni coleg cu ai mei. Totuşi, îmi confunzi câinele cu maidanezii de la facultate, cei pe care exersează studenţii. Vroiam să fac scandal în presă când am aflat, m-au potolit ai mei de obrazul lor. Nu am înţeles de ce se mai punea problema de obraz când individului i se rupea de el şi a făcut ceva total ne-etic oricum.

În consecinţă, domnule doctor Bolte, mie mi se rupe de câinii pe care dvs. îi trataţi în mod miraculos de cancer cu extractul dvs. de spânz. Infiltraţii să vă faceţi dvs. pe creier. Eventual tot fără să vă informaţi înainte.

Câinele de la Clinici nu a mai apărut. În schimb şi-a făcut apariţia de ceva vreme prin faţă pe la Parcul Botanic o tanti căţel vagabond. Micuţă şi speriată de bombe. Doarme printre sau pe sub maşinile parcate pe acolo, din când în când mai latră pe câte cineva. Nu ştiu pe ce criterii, dar în general criteriile de lătrături furioase ale câinilor corespund cu ale mele.

Ne-am împrietenit de ceva vreme, deşi încă mai tremură ca varga atunci când se apropie de oameni, inclusiv de mine, cu urechile lăsate pe spate şi coada între picioare. Are exact atitudinea unui câine care a încasat prea multe şuturi de la jeguri oameni. Pe motiv de tremurături i-am şi spus Zgribulici. De altfel, prima dată când m-a lăsat să o mângâi, avea blana pe spinare, spre fund, ciufulită şi udă, în ţepi.

Am crezut atunci că poate s-a muşcat după vreun purece sau că poate se culcase în ceva ud, cum mai au obiceiul câinii de felul ei, sau că s-a murdărit cu ulei de maşină.

În seara respectivă i-am dus ceva de mâncare. Am chemat-o, a venit, i-am despăturit şerveţelul şi în timp ce inspecta conţinutul, am observat că blana de pe spinare era umedă de la cu totul altceva. Avea acolo o rană cam cât o monedă de 50 bani care mai mult ca sigur că nu era nici accident, nici vreo urmă lasată de vreun alt câine. Nici nu e de mirare că tremura toată când se apropia. Mai degrabă e de mirare că m-a lăsat să pun mâna pe ea.

Mi s-au aglomerat în momentul acela în minte foarte multe înjurături şi chiar şi mai multe epitete pentru reprezentantul anonim al categoriei “jeg sub-uman” responsabil. Între timp m-am mai calmat şi mi-am adus aminte o întâmplare de când eram mică… 10-12 ani poate. Mersesem la alimentara din colţ să cumpăr ceva… împreună cu Rocky, collie-ul din dotare (adică un câine blând prin definiţie).

Când l-am chemat să mergem acasă, a ieşit agale dintre tufişuri şi s-a îndreptat spre mine. O babă s-a oprit la 5 m de el, strunind şi plodul pe care îl ţinea de mână (care de altfel era vizibil încântat de câine), spunându-i să nu se apropie, că poate îl muşcă. Totul pe un ton isteric. Rocky a întors capul, a învrednicit-o cu o privire şi a venit spre mine.

Baba a continuat să vocifereze pe linia lu’ “dracu să vă ia câinii voştri” apoi a făcut greşeala monumentală să spună “Să dea domnul să-ţi crape”. Ei bine, babele cârtitoare nu sunt specia mea preferată. Babele cârtitoare şi nesimţite îşi merită soarta. Pentru că replica a ţâşnit instant şi în totală contradicţie cu… orice. “Ba, să dea domnul să crăpi tu!”. Am plecat cu câinele după mine şi am lăsat-o urlând după mine ce nesimţită sunt.

Între timp am crescut şi am devenit mai cinică. Domnule jeg sub-uman care n-ai altă treabă decât să loveşti / răneşti câini vagabonzi, eu din partea mea îţi urez viaţă lungă. Cât se poate de lungă, cât se poate de chinuită şi dureroasă. Ţi-aş dori şi vreo boală pe cap care să te ajute în acest sens, dar mă abţin. Dumnezeul ălora care s-ar oripila şi ar zice că îmi fac păcate nu bate cu parul…

Începuse demult. Cam pe vremea când la desenele alea de la ora 19 era Captain Planet şi eu eram Matthi şi umblam prin toată casă să sting lumina şi să verific dacă nu picură apă la robinete.

“Şi ce vrei să te faci când ajungi mare?”
“Preşedintele Greenpeace!”.
No more, no less.

Având în vedere cât timp am de pierdut pe net, este destul de evident că nu am ajuns preşedintele Greenpeace. La ora actuală nici nu îmi mai doresc aşa ceva. Dar pe când piticii activişti şi piticii civici jucau încă hora la mine pe creier, mă jucam de-a voluntariatul prin Ecovet. Ignoraţi faptul că site-ul nu este actualizat, nu mai am nici cea mai vagă idee de user şi pass pentru FTP. E doar aşa, ca să vă faceţi o idee.

Anyway, în acele zile premergătoare cufundării mele în je-m’enfiche-ism, printre altele am tradus datele despre anumite produse de pe un site. Pentru că Adriana Tudor, care ducea în spate asociaţia şi se agita în dreapta şi în stânga pentru a face ceva vroia să propună Primăriei Timişoara amplasarea de puncte de distribuţie pentru săculeţi de adunat mizeriile căţeilor şi alte asemenea (proiectul era mai vast, presupunea şi amenjarea unor parcuri etc.). De altfel, de vreo 3-4 ani există şi un proiect de sterilizare a câinilor vagabonzi şi din întreprinderi şi alte asemenea care cică încep să fie băgate în seamă acuma.

Ei bine, de câteva zile, eu am văzut răsărind prin oraş aşa ceva.

Dacă minunile astea apăreau acum vreo doi ani… poate pentru două minute creştea inima în mine de bucurie şi de mândrie că un pic aşa am contribuit şi eu ceva acolo. Ştiţi, mulţumirea aia a efortului răsplătit. Acuma nu a reuşit să îmi smulgă decât un zâmbet amar. Three fucking years. Pentru o chestie atât de simplă.

Ah, zâmbetul ăsta amar şi întrebarea cinică dacă punguţele care erau acolo au fost folosite în scopul respectiv sau au dispărut cum au darul de a dispărea pe la noi diverse chestii care nu sunt fixate, legate, sudate sau păzite de gardieini publici.

Mă rog, e un pas înainte. Să le fie de bine – şi primăriei şi proprietarilor de patrupede, dacă au noroc să găsească pungi pe acolo. Azi mi-am luat camera cu mine cu scopul declarat de a poza minunea (eventual până nu dispar şi panourile, şi stâlpii).

Dar pentru că au fost prezenţi la datorie amicii mei de la pizzeria Poli, am încercat să îi pozez şi pe ei. They are camea shy Veneau şi se gudurau şi săreau în jurul meu, dar de poze se fereau. Mă rog. Eu îi înţeleg.

El e Voinicu şi fiică-sa (şi actuala nevastă, cred). Pe Negra n-am văzut-o azi, dar asta mică seamănă cu ea.

Începusem să scriu pe aici într-o sâmbătă dimineaţă, la lucru. Din când în când, în loc de muzica din dotarea proprie, băgăm youtube. Şi de obicei, lăsăm pagina deschisă şi pentru “colegu’ de după”. În dimineaţa respecitvă găsisem piesa asta de la colega de pe tura de noapte.

Luv it, dar nu piesa în sine, ci nişte comentarii au fost cele care m-au făcut să încep postarea.

Mda. La faze din astea, în general mă blochez.

Backflash: am avut un Collie, Rocky, pe care l-am eutanasiat la 14 ani jumate. Probabil cea mai nasoală decizie de până atunci, o decizie pe care nu o luasem cu jumătate de an înainte, când paralizase prima dată. Din fericire, pentru că şi-a revenit încet, încet şi a mai avut parte de o vară fericită la munte. În septembrie însă… Când m-a întrebat mama how do you feel about it, i-am spus că e ok. Pentru că avusese o viaţă lungă, pentru că i se citea în priviri că el s-a resemnat, pentru că fiecare mişcare însemna o durere şi pentru că eu, în locul lui, mi-aş fi dorit asta. Ăsta a fost criteriul final (here come the tears again).

Asta se întâmpla în 2003, în septembrie. Cu o casă incredibil de goală şi cu o bunică în vârstă, singură acasă şi lipsită de fostul ei tovarăş, am luat un alt câine mult mai repede decât aş fi făcut-o în mod normal. It was love at first sight, deşi cu accesele de vinovăţie corespunzăroare.

(Paranteză pentru mai-puţin-amatorii-de-patrupede: ştiu că sună cretin pentru un “outsider”; pentru cei cărora nu le plac câinii sau poate le plac dar nu au avut niciodată; probabil şi pentru unii dintre cei care au avut. Doresc doar să le amintesc doar că sufăr de o mizantropie cruntă. Dogs win.)

Kara, labrador negru. Cinci săptămâni când am adus-o acasă, un ghem de blană speriat care scâncea după mama de am dormit pe hol cu ea în braţe două nopţi. Într-un alt malefic septembrie a trebuit iar să iau aceeaşi decizie. De data asta, avea doar patru ani şi vroia să trăiască. În ochii ei nu era resemnare, ci frică, durere şi o cerere de ajutor. Pe care nu i l-am putut da, nici eu, nici veterinarii.

Tot ce am putut să fac a fost să îmi iau liber şi să stau cu ea acasă cât a fost paralizată, aşteptând o săptămână să vină ai mei acasă din concediu pentru un rămas-bun, deşi poate a fost o cruzime la adresa ei. Sau poate ea ar fi vrut mai mult. Nu ştiu nici până în ziua de azi. Ştiu doar cum am învăţat să fac injecţii subcutanate şi intramusculare, cum trebuia să le fac din ce în ce mai des pentru că nu îşi mai făceau efect calmantele, cum nu puteam merge nici la duş decât când dormea pentru că începea să urle dacă nu eram lângă ea de se auzea până la colţul străzii, cum dormeam iepureşte pe jos pe o plapumă în bucătărie ca să mă vadă şi să o liniştesc dacă se trezeşte, cum a venit o prietenă să stea la mine pentru că nu puteam ieşi din casă, cum nici până în ziua de azi nu pot asculta piesa pe care mi-am pus-o pe repeat în căşti ca să nu îi mai aud plânsetul din care o imploram să se oprească şi să pot şi eu adormi într-un final.

Click here to view the embedded video.

Şi mai ştiu cum lăcrima veterinarul care a venit când s-au întors în sfârşit ai mei. Cum Kara a adormit forever cu capul la mine în poală, uitându-se la mine şi crezând că o pot ajuta şi cum nu am putut. Cum a trebuit să o înmormântez cu jucărelele ei, undeva aproape de Rocky şi cum plângeam cu tata ca doi copii în timp ce făcam asta. Cum am dormit apoi buşteam şi cum aveam impresia că o aud plângând când m-am trezit, cum mai am de altfel şi acuma noaptea uneori, până să îmi aduc aminte că all dogs go to heaven… and she went there very young.

Şi mai ştiu că nu mai vreau să trec prin aşa ceva, never ever again. Aşa că… nu mi-am mai “luat alt câine”. Cel puţin… nu încă. But someday…

Ieri când am venit la lucru (la 8, nu la 7 că mi-era somn şi da, am prestat weekendul ăsta), se treziseră doi câini “de firmă” (nu aveau etichetă Armani pe ei, sunt din cei aciuiţi pe aici). De obicei îşi fac veacul în curtea interioară, dar acum erau în faţa intrării şi se întindeau a lene şi abia trezit de somn şi în mod evident se bucurau de soare. Aşa că am aruncat şi eu un “cx-cx-cx” în direcţia lor. Au venit imediat şi timp de două minute i-am scărpinat după urechi şi sub bărbie. Amândoi se gudurau, unul lipit de un picior, unul de celălalt şi eu prestam scărpinături la două mâini.

În fine, m-am urnit spre poartă. Când eu ieşeam dintre câini, portarul ieşea la o ţigară şi când m-a văzut, s-a grăbit să mă asigure “Nu-ţi fie frică. Nu muşcă…”. Uhm, no, I didn’t think they would. Şi nici nu prea cred că arăt a cineva căruia îi e frică de câini. Dacă nu sunt Rottweileri. Îmi plac la nebunie, dar am un respect sănătos pentru ei. Nu aş lua un Rotti la smotocit, cum fac cu alţi blănoşi. But apart from that…

Asta mi-a adus aminte de o tanti care mă certase acum câţiva ani. Treceam pe lângă o alimentară. În faţă era un spaţiu verde şi de un copăcel era legat un Collie plictisit. M-am oprit. L-am întrebat ce face, s-a uitat la mine, a dat din coadă. M-am dus să îl mângâi. Când apare numita tanti şi începe să vocifereze.

N-am înţeles de ce. Că nu era câinele ei. Hai, că dacă eşti stăpân de cuţu, poate nu îţi place să ţi-l mângâie străinii (deşi atunci nu îl laşi legat de copaci). Dar tanti asta era în trecere. “Vai, domnişoară!” (urăsc adresarea asta, a propos). “Să nu mai faci niciodată aşa ceva! E periculos! Ăştia muşcă rău.”. M-am uitat la ea din cap până în picioare, apoi m-am întors iar la câine. “Nu muşcă.”

A continuat să îmi zică ceva de nu ştiu ce copil al nu ştiu cui pe care îl ştia ea… am plecat de acolo fără să o mai ascult şi fără să îi răspund. Pentru că răspunsul complet era “Un câine nu muşcă fără motiv. Spre deosebire de oameni.” Dacă nu e turbat şi vrea să te muşte, ori i-ai făcut ceva, ori i-a făcut cineva ceva şi l-a lăsat cu sechele, ori a fost dresat să muşte. În majoritatea cazurilor, vina o poartă un om şi nu câinele.

Iar să zici despre un Collie că e periculos… gluma secolului. Dacă vrei să defineşti blândeţea printr-o rasă de câine, ar trebui să spui Collie. I’ve freakin’ had one. (look!) Remarca asta e urmată îndeaproape de o altă replică din asta isteaţă a unei bunici care şi-a tras înapoi nepotul care mergea aţă spre un câine întru mângâiere: “Lasă-l în pace, că ăsta nu e de rasă şi te muşcă!”. Trebuie să îi anunţ şi pe ăia trei de la pizzeria Poli. Că în loc să ţopăie pe lângă mine şi să mă conducă acasă, ar trebui să mă muşte.

În concluzie, cred că e oareşcum clar că je nu am păţit muşcături de câini. Dacă nu mă vrea, îl las în pace. Dacă mă vrea, îl scarpin un pic. Isn’t life easy?