Şi aşa am aflat de ce taximetristul nostru foarte vorbăreţ ne povestea că strada Escudeilleres (unde se afla hotelul nostru) este “muy perigrosa” – în Barcelona vremurilor lui Franco se pare că întreaga zonă era rău famată iar străduţa noastră era adresa unei prostituate care apare ca personaj pe vreo două pagini.

Despre carte, în afară de faptul că mie mi-a plăcut foarte mult, nu prea ştiu ce să spun. Am mai spus şi cu altă ocazie că nu îmi place să fac recenzii şi că nu mă pricep neam la aşa ceva. Mie îmi place şi basta iar la cărţi mi-e la fel de greu ca în cazul muzicii să explic cum şi de ce. V-aş spune cu dragă inimă măcar ce gen este, dar asta e şi mai complicat. Dramă, thriller, poveste de dragoste dificilă/imposibilă, aventură detectivistică cu aromă de supranatural şi cu referinţe directe la “vremurile tulburi” care îi servesc drept cadru.

Nenea Zafon se joacă frumos cu cuvintele şi cu decorul oraşului. Probabil au dreptate criticii şi e pe alocuri over the top – de serios, de (melo)dramatic,  de deus ex machina – dar sincer, puţin îmi pasă. Pentru că all in all, mie mi-a plăcut mult şi povestea m-a prins.

La fel cum de altfel m-a prins şi Jocul îngerului care are loc în acelaşi decor de acum familiar al Barcelonei, cu o întâmplare care porneşte din acelaşi loc fabulos care este Cimitirul Cărţilor Uitate, devenind o versiune catalană a mitului lui Faust. Ceva mai mult supranatural, mai mult suspans, mai mulţi morţi şi în general o atmosferă mai apăsătoare. Eroul cărţii de data aceasta este un scriitor, nu un cititor, însă apar sporadic în scenă personaje cunoscute precum familia de librari Sempere sau bătrânul Isaac care este paznicul Cimitirului.

All in all, ambele romane sunt nişte declaraţii de dragoste la adresa cărţilor şi a unei Barcelone capricioase. La care cine naiba nu poate subscrie după ce le-a cunoscut?

Clătite cu ciuperci. Într-atât, încât nişte clătite cu umplutură dulce mi se par o risipă. Preferabil după reţeta proprie şi să am şi răbdarea să le mai dau la cuptor, cu caşcaval ras deasupra dar merge şi fără. Ah, şi clătitele să fie din alea de la mama lor de-acasă, făcute în tigaie nu pe plită din aia încinsă. Alea sunt surogat.

Pui picant cu paste şi sos de ciuperci. Sună foarte lung şi complicat, dar nu e. În familie, i se spune Harriet’s food. Pentru că reţeta originală vine de la o tanti finlandeză pe care o cheamă Harriet. Pieptul ăla de pui tăiat în cubuleţe face cunoştinţă cu piper, chili şi cayenne în timp ce se prepară, înainte de a întâlni ciupercile cu sosul lor cu smântână, vin, muştar şi Worchesteshire Sauce. Ideal, şi asta-i cu cuptor dar practic deja salivează toată lumea prea tare; ergo se serveşte cu paste fierte al dente.

Pizza prosciutto funghi. Asta ca să terminăm seria de mâncăruri cu ciuperci. Ideal, şi asta e producţie proprie. Când eram mică, refuzam să mănânc aşa ceva. silly me. Dacă nu e producţie proprie, e de la Napoleon. Cu sos ţigănesc cu smântână şi usturoi.

Ouă umplute. Nici din astea nu mâncam atunci când eram mică. De fapt, eu mâncam doar albuşul, după ce s-a scos tot-tot din el – adică tot ce era mai bun în creaţie. Mâncam ouă umplute dezumplute cum ar veni. Chestia asta este soarta invariabilă a ouălor de Paşti la mine pentru că este singurul aspect sub care eu pot înţelege nişte ouă fierte tari.

Piure cu şniţel. Şniţel vienez, cu pesmet şi piureul făcut moale. Musai cu salată de castraveţi. Chestia asta se cheamă “mâncare de duminică”. Iar tastatura mea de la birou începe să aibă o soartă tristă pentru că eu deja salivez. By the way, şi la şniţel făceam mofturi când eram mică. Abia aşteptam duminica dar eu mâncam doar “pijamaua”. Ergo, ce rămânea după prepararea lor – ou, făină, pesmet – se amesteca şi se prăjea primind denumirea de “pâine-carne”. Şi acu’ când n-am nimic pe acasă îmi mai fac aşa ceva.

Sarmale. La astea e complicat. Alea de la restaurant nu mă încântă. Alea în foi de viţă nu le suport. Varza trebuie să fie varză acră (am auzit că unii eretici le fac cu varză crudă, opărită), preferabil murată după reţeta lu’ tata. Şi sarmalele făcute după reţeta lu’ mama. Şi pus cimbru la ele când fierb. It’s a family thing. Făcut o oală mare, plină. Că pot mânca patru zile sarmale fără să mă plictisesc (într-a patra zi se cam termină şi oala aia mare).

Fasole uscată. Că tot veni vorba de reţete de familie – asta e specialitatea lu’ tata. Nu pot să zic că-i ciorbă, nu pot să zic nici că-i mâncare că nu e exact nici una. De exemplu, nu mă omor după morcovii din ea şi nici după alte legume sau frunze. Dar ar trebui să aibă csülök afumat. Am căutat pe net cum se scrie, da. Şi se papă cu inele proaspete de ceapă şi castraveţi muraţi.

Supă cremă de broccoli / sparanghel. Cu crutoane sau minuni din alea de se pun în supă. Din plic, da. Da’ nu din plic de la noi, că habar n-au ăştia să facă supe le plic, indiferent câte licenţe Knorr sau Maggi ar avea. Dacă tot mănânc chimicale dizolvate în apă, măcar să îmi placă iar astea două rulz.

Spaghetti / Penne carbonara. Carbonara e varietatea mea de paste preferată. La Roma am mâncat de trei ori în trei locuri diferite şi de fiecare dată au avut alt gust. Cele mai bune au fost cele dintr-un mic restaurant de famile, pierdut între căsuţe. Alea la plic/pungă nu reuşesc neam să redea gustul, dar viva youtube – căutat, găsit, învăţat. I can make my own acuma.

Cartofi prăjiţi. Last but not least. Cei mai buni prieteni ai omului grăbit, hămesit, leneş, nepriceput, mofturos sau depăşit de complicăţeniile din vreun meniu. A life saver. Ar trebui să existe o statuie în cinstea lor, undeva.

PS: Şi undeva în mintea mea au rămas nişte patatas bravas mâncaţi la Barcelona. Am mers juma’ de oră prin nişte străzi îmbârligate într-o zonă neturistică, de habar nu mai aveam unde suntem, ca să îi mâncăm pe cei mai buni din Barcelona. Şi au fost! Tot restu’ servit sub denumirea asta sunt nişte cartofi prăjiţi normali cu maioneză. Ăştia însă au fost ceva divin. Bar Tomas, C/ Major De Sarrià 49, 08017 Barcelona pentru cei curioşi

Şi ca să vă faceţi o idee cum sună respectivul instrument (deşi cu siguranţă îl ştiţi de prin filme / documentare etc.):

Click here to view the embedded video.

Scuzati lipsa de diacritice, nu sunt acasa la moi, ci in deplasare. Pentru ca tripu’ nu s-a terminat inca, ma mai asteapta 8 ore incantatoare in compania selecta (si inghesuita) a clientilor CFR. Dar aia maine. Azi imi odihnesc picioarele, ca le-am chinuit rau in ultima saptamana. Dar le-am chinuit frumos, prin Barcelona. De acolo smecherul titlu al prezentei postari. Da’ merge si in celalalt sens, pentru ca e un oras care te face high fara substante mai mult sau mai putin interzise.

Si asta indiferent daca asculti jamaicanii din street banduri, daca atarni pe plaja (artificiala de altfel si oarescum friguroasa inca in martie, daca nu cumva esti o englezoaica tembela care la 12 grade zice ca e vreme de baie), daca infuleci pizza la o terasa sub palmieri, daca te zgaiesti ca traznit la traznaile de cladiri ale lui Gaudi, daca te pozezi cu statuile umane de pe Ramblas sau daca iti faci loc cu coatele prin gloata de turisti multicolori si multilinguali de prin variile puncte arhi-turistice sau daca te aventurezi in locuri mai putin arhi-turistice, unde ai ocazia sa vezi si tone de grafitti cu ‘tourist terrorist’ si ‘terrorist tourist’ — oricat de politicosi ar fi catalanii (doamne fereste sa ii faci spanioli!) si sunt foarte politicosi, cred ca injura in sinea lor turistii de mama focului. Si adevarul e ca… (,) cam au de ce. Si eu am ajuns sa ii injur

Dar sarind peste filosofia asta cu consumul nesimtit de turism, ce se poate spune despre o saptamana la Barcelona decat a fost foarte frumos? Nu am inteles niciodata prea bine cum se poate povesti o vacanta sau cum se pot impartasi senzatiile respective. Mai ales cand e vorba de un oras cu… personlitate Probabil pozele pot transmite o mica farama din partea vizuala si cam atat. Restul ramane doar in amintire. Ce pot spune mai mult este doar ca din punct de vedere al atmosferei si al ‘personalitatii’, dupa mine Barcelona este up there impreuna cu Amsterdam la categoria ‘must see’, ciclul ‘mari orase europene’.

Pentru poz(n)e mai asteptati sa ajung acasa (inca sunt la 8 ore de CFR distanta, as said) dar nu va las fara clip. Nenea Leonardo Trincabelli canta la OZN-ul / cratita aceea  ) numita Hang (meh, just google it) prin Parcul Guell din Barcelona. Are si CD si gasiti cate ceva pe youtube, ca de exemplu asta:

Click here to view the embedded video.