Ei bine, midnight genius strikes again. Acu două zile m-am pus şi eu să descarc The Resistance, ultimul album Muse. Ştiam piese de pe el, mai ascultam pe youtube, dar acuma l-am luat pe tot la ascultat iar băieţii nu mi-au înşelat deloc aşteptările. Ascultând eu aşa mi-am adus aminte cu nostalgie de-a dreptul dureroasă de cât de mişto a fost concertul de la Bucureşti (I’ll wait a thousand years just to see you smile again) iar faptul că piesa care dă titlul albumului beneficiază de un clip de concert nu mi-a alinat prea tare dorul.

Ştiam că vin Muse la Sziget, aşa că am aruncat un ochi pe line-up-ul festivalului. În general, când ştiu că nu mă duc undeva, mă abţin de la asemenea acte masochiste conform principiului cu strugurii acri. Ieri nu m-am abţinut iar rezultatul a fost că 10 minute mai târziu aveam plătite biletele pentru trei zile de festival. Mika, 30 Seconds to Mars, Iron Maiden, Kasabian şi Muse mă aşteaptă. Din păcate Yeasayer pe care mi-ar fi plăcut să îi aud sunt în paralel cu Muse iar Muse are the gods (Kill your prayers for love and peace, you’ll wake the thought police).

Mi-am rezervat şi cazare, care se poate adapta dacă găsesc altceva sau mai găsesc amatori de luat lumea în cap (We must run, we must run, It’s time to run) în mod total neorganizat pentru un dezmăţ muzical. Bilete am. Rămâne să rezolv transportul şi ziua liberă de vineri în aşa fel încât să prind 30STM şi dacă tot sunt acolo, şi pe Mika. Cumva trebuie să se aşeze piesele puzzle-ului ăstuia. Nu de alta, dar prea high şi  în culmea fericirii am fost astăzi, într-atât încât o colegă mi-a spus ‘you have a glow…’.

It could be wrong, could be wrong, but it should have been right…

Click here to view the embedded video.

]]> http://arashi.me/2010/07/escapada/feed/ 3 http://arashi.me/2010/07/anouk/ http://arashi.me/2010/07/anouk/#comments Sun, 25 Jul 2010 20:59:06 +0000 Arashi http://arashi.me/?p=1722 Mi-a sărit înainte winampul pe această piesă a lui Anouk. Era pe la finalul anilor ’90 când Nobody’s Wife devenise un imn al “fetelor rebele” iar Anouk un fel de Alanis Morissette europeană. Din păcate, nimic din ce a scos ulterior olandeza nu a mai avut acelaşi impact prin topuri şi emtiviuri. Păcat, pentru că fata are talent şi piese mişto. Recunosc, n-am mai urmărit-o după Together Alone şi Urban Solitude dar când mi-a ajuns ceva de-al ei la urechi mi-a plăcut întotdeauna – inclusiv coverul după I Alone al celor de la Live interpretat în duet cu solista de la K’s Choice sau cel după Losing My Religion.

Piesa de mai jos face parte de pe primul album, cel cu Nobody’s Wife. Cândva, demult, în copilăria mea (muzicală şi nu doar), l-am câştigat la un concurs la Radio Vest. Era ultimul exemplar pe care îl mai aveau, iar carcasa casetei (da, da, casetă) era crăpată. Mi-a plăcut instant şi înainte de era mp3-urilor şi a shuffle-ului l-am ascultat adesea. A fost printre casetele privilegiate care stăteau zile întregi în walkman când mergeam la şcoală. Una dintre piesele care îmi  dădeau mereu fiori era Time Is a Jailer.

Click here to view the embedded video.

No one can hear me, ’cause no one is around
But I still hear your whisper in the dark
I know I can go, I know I can leave when ever I please
But time is a jailer for me
A face in the window, looking inside
But no one else sees it, I know
And now that you’ve found that the years have changed
What the ending will be
Time’s just a jailer for me

I shut out the light
Alone in the dark
This time of night
Is the hardest part
I still hear the sound of your heels on the floor
I wait for the sound of your key in the door
But it’s only the sound of nothing at all and so it must be
That time is a jailer for me
Time’s just a jailer for me

Sunt şi frumos împărţite pe categorii – greşeli de ortografie, maniaci ai semnelor de exclamare, tipuri de formulări, mesaje care abuzează de cliparts şi câte şi mai câte. Merită să aruncaţi un ochi, poate fi amuzant în momente de plictiseala. Partea mişto este că în timp ce te umflă râsul, eşti liniştit că este vorba despre genul de lucruri care se întâmplă mereu altora (unele chiar par a fi desprinse din sitcom-uri americane). Sau cel puţin aşa am crezut până mai ieri când, mergând la baie la lucru am dat cu ochii de minunatul mesaj de mai jos. Este şi lipit pe interiorul uşii fiecărei cabine precum şi pe uşa încăperii în sine. Duios de-a dreptul, cu câtă gingăşie ne povesteşte autorul anonim (dar cvasi-oficial dacă luăm în considerare că este hârtie laminată) despre “privată”.

În funcţie de context, cum spuneam, am folosit adesea cele două fonturi de mai jos – pentru semnături de forumuri, avatare, povestiri, etc. Mai jos imaginile cu fontul la vedere, după cum cere leapşa de la originea ei, amin. Ca de obicei, liber la preluare.

Postarea asta am început-o weekendul trecut şi mi-e ruşine că nu a văzut încă lumina fontului de wordpress. Atât că după ce am muncit două ore la ea ca apoi să îi dau “move to trash” fără să fiu în stare să recuperez ceva din ea, mi s-a cam tăiat elanul. Încerc să o reîncropesc.

Am mai spus şi cu alte ocazii că eu nu ştiu să “povestesc vacanţe” – sunt mult prea multe impresii şi senzaţii care nu au nici un farmec dacă sunt pur şi simplu relatate iar o platitudine de genul “a fost foarte mişto” nu ajută pe nimeni. Poate pozele mai salvează situaţia, aşa că mai jos aveţi o selecţie din “pradă”. Vă recomand Valencia cu toată căldura celor 30+ grade cu care ne-a întâmpinat. Deşi fiind la mare, parcă nu era aşa de zăpuşeală ca la noi. Faptul că aveam linie directă de autobuz de pe lângă hotel şi până la întinsele plaje ale oraşului a ajutat cu siguranţă.

Un card de 3 zile valabil pentru toate călătoriile atât cu autobuzul cât şi cu metroul (două dintre liniile de metrou duc direct la aeroport) costă 20 euro şi nu mai ai nici o grijă. Ca un sfat, cereţi la centrele de informare pentru turişti harta cu liniile de autobuze – sunt câteva zeci care acoperă întregul oraş: liniile normale, câteva linii de noapte care duc din centru spre variile zone şi câteva linii estivale care dublează traseele “normale” şi se prelungesc de-a lungul promenadei pe malul mării. Dacă nu aveţi card puteţi plăti direct în autobuz la şofer, respectiv puteţi cumpăra bilete de metrou de varii tipuri. Biletele sunt de altfel foarte simpatice, beneficiind de imaginea unor lilieci care se pare că sunt simbolul oraşului. Apar şi pe soclul stâlpilor de iluminat, pe sigla FC Valencia şi bineînţeles pe tricouri (am unul). Mie mi se pare foarte mişto alegerea – ce atâta urşi, vulturi, lei, inorogi şi alte alea. Liliecii ftw!

Oraşul este încins cu o centură verde acolo unde altădată curgea râul Turia. La sfârşitul anilor ’50, după o inundaţie urâtă, oamenii au decis că le-a ajuns şi au mutat cursul râului în sudul oraşului. În locul lui, de la vest la est, oraşul este străbătut de un imens parc care oferă umbră, un pic de răcoare, aer curat, loc de picnic, de plimbat copii, căţei şi iubiţi şi de întors spatele citadinului în chiar inima sa. Terenuri de sport, mini parcuri de distracţie, locuri de joacă pentru copii şi alte asemenea locuri de agrement punctează din loc în loc fâşia verde.

Pe malul Turiei se înălţase vechiul oraş, partea dinspre râu fiind apărată de întărituri ca la carte, din care s-au păstrat turnuri de apărare foarte bine conservate. Vechiul oraş este geografic şi social vorbind inima Valenciei şi are flerul tipic al oraşelor mediteraneene: străduţe înguste şi pitoreşti, clădiri care respiră un aer de vechime fără să îşi fi pierdut din demnitate şi edificii impunătoare, în majoritate religioase, din marmură neprelucrată care mie cel puţin mi-a creat o impresie de frumuseţe brută, mult mai plăcută ochiului decât cea bogat dichisită. La asta se adaugă o sumedenie de scuaruri cu băncuţe, câţiva palmieri sau copaci înfloriţi şi câte o fântână sau măcar o ţâşnitoare frumos împodobită – locuri primitoare pentru trecătorii osteniţi care vor să se bucure de umbră şi de o gură de apă.

Marmura este de altfel foarte prezentă în oraş. Astfel, următorul cerc concentric care îmbrăţişează centrul vechi are parte de pavaj cu plăci de marmură în loc de asfalt. Aici se găseşte sediul Primăriei şi sediul Poştei, două clădiri superbe faţă în faţă în Placa de Ajuntament. După spusele recepţionerului nostru, este locul unde locuitorii Valenciei se adună şi pentru a sărbători victoriile sportive – am trecut şi noi pe acolo după victoriile Spaniei pe care le-am prins pe durata şederii. Piaţa este de altfel foarte centrală şi ca atare capăt de linie pentru majoritatea autobuzelor. Fântânile şi vegetaţia sunt prezente şi aici, iar din piaţă pornesc artere mărginite de clădiri modernista în culori deschise – sedii de hoteluri, bănci şi alte instituţii – care mie mi se părea că arată a imense torturi de frişcă supraetajate. Puţin mai la sud se află un alt nod de transport – clădirea superbă a Gării de nord, cu o sală de aşteptare plină cu mozaicuri, de e mai mare plăcerea să aştepţi vreun tren acolo şi cu arena pentru coride. Am intrat şi la locul de măcel, şi am privit arena “din interior” deşi nu m-am simţit taman bine. M-a ajutat să depăşesc momentul toată aura de ireal şi un flashback din Dune (prietenii ştiu de ce).

Condiţii ceva mai umane pentru animale se regăsesc în recent deschisul Bioparc, amplasat undeva spre vestul liniei verzi a Turiei, în apropierea unui alt parc minunat pentru a face picnicuri, ieşiri cu prietenii sau o plimbare cu o hidrobicicletă în formă de lebedă. Bioparcul este tot o specie de grădină zoologică, încercând însă să reducă pe cât posibil gardurile vizibile, barele, plasele şi zăbrelele. Tot limitate în mişcare sunt animalele, s-a încercat însă folosirea de obstacole naturale. Pe alocuri, aceste obstacole lipsesc cu desăvârşire, precum în zona Madagascar, unde te plimbi pe poteci cu lemuri ţopăind prin copaci pe deasupra capului. Eşti doar frumos rugat să ai grijă cum închizi uşile. Am mai menţionat că sunt fan lemuri? Sunt fan lemuri, aşadar.

În capătul celălalt al grădinilor Turiei se află un ansamblu cultural-educaţional de clădiri denumite sugestiv Ciutat  de les Arts i les Ciències – oraşul artelor şi ştiinţelor. Doi arhitecţi şugubeţi au dat frâu liber imaginaţiei iar ce a rezultat pare desprins dintr-un film science fiction. Clădirile cu forme rotunde sau zvelte, amintind de scheleţi de peşti adăpostesc palatul artelor, un muzeu de ştiinţă, Hemisfericul, care este un cinematograf / planetariu care oglindit în apă are forma unui ochi, o promenadă umbrită de palmieri şi alte specii indigene care serveşte şi ca loc de expoziţie de sculptură în aer liber, precum şi oceanograful care, la fel ca şi celălalte pe care le-am vizitat, se laudă că este cel mai mare din Europa din vreun punct de vedere. Toate aceste clădiri sunt oglindite în bazine largi şi puţin adânci de apă, creând o impresie de ireal şi mai accentuată. Totodată spaţiul este foarte aerisit.

De altfel, ultimul bazin nu este taman bazin, ci pur şi simplu o adâncitură umplută cu apă. Am văzut joggeri sau biciclişti osteniţi care s-au descălţat şi au intrat în apă pentru a se răcori, fără ca vreun jandarm băţos să le facă vreo observaţie. Aşa cum nu se strâmbau dacă te întindeai pe vreo bancă cum mi s-a atras atenţia la un moment dat în Unirii că sunt indecentă Oamenii sunt incredibil de relaxaţi. Sunt prietenoşi, intră în vorbă (fie pentru a-ţi arăta nuş’ce ofertă în supermarket sau a a-ţi arăta drumul pe care să o iei, sporovăind într-o veselie chit că nu prea dai semne că îi înţelegi), râd şi iubesc. Am văzut cupluri la 50-60 ani plimbându-se pe stradă ţinându-se de mână, am văzut o droaie de copii mici şi de căţei de varii dimensiuni. Am văzut oameni în scaune cu rotile urcând fără probleme în autobuzele dotate cu rampe şi oameni oferindu-se imediat să le valideze biletul. I-am văzut mergând la plajă la locuri de îmbăiere special amenajate pentru ei, fără ca nimeni să întoarcă capul sau să se uite ciudat, cum nu se uitau ciudat nici la moşii şi băbuţele cu păr cărunt care se plimbau în costume de baie.

Mie mi-a plăcut foarte mult oraşul. Are multe de oferit şi de descoperit pentru toate gusturile. Am fost întrebată dacă mi-a plăcut mai mult Valencia sau Barcelona şi este o întrebare la care nu am răspuns pentru mi se par foarte diferite ca personalitate. Mai mult de atât nu am cum răspunde. Cum spuneam, nu îmi place şi nu mă pricep să “povestesc vacanţe” pentru că după mine nu ai cum reda decât o palidă descriere a unei multitudini de senzaţii şi impresii. Dacă vă pasionează călătoriile, aruncaţi un ochi la Traveling Hawk. Cum îi spune numele, este o pasăre mai călătoare decât mine, deşi este vorba de o trăsătură de familie

După ce am văzut bucuria spaniolilor după victoriile cu Portugalia şi Paraguay, mi-am dorit mult ca ei să fie cei care vor juca finala Campionatului. Cu atât mai mult cu cât Germania nu este taman echipa mea favorită.

Aşadar, în seara asta am deschis cu motive întemeiate una din cele două sticle aduse din Spania, cea cu Aigua de Valencia. Cuiva obişnuit cu alcoolul, chestia asta probabil i se pare un fel de Robby Bubble cu gust de portocale. Având în vedere că ultimele trei dăţi când am băut ceva alcoolic (vinul din sosul de fripturi nu se pune) au fost un pahar de sangria in martie anul trecut, o gură de şampanie de Revelion şi un alt pahar de sangria sâmbătă, pentru mine e arhisuficient. Seamănă suficient de mult cu Fanta ca să pot bea şi eu juma’ de pahar fără să mă strâmb că nu îmi place

Prin clasa a doi’şpea, eu urmăream meciurile de Champions League iar Real Madrid era una din echipele pe care nu le sufeream. Cum-necum, favoriţii mei englezi mereu se împiedicau, ba de Barca, ba de Real. În cazul madrilenilor, vina o purta afurisitul de Iker Casillas şi mania lui de a apăra inclusiv penalty-uri. Îl “uram” crunt la vremea aceea. Se mai adaugă la asta faptul că era un puştan de-o seamă cu mine, titular la Real Madrid în timp ce eu învăţam Mioriţa pentru Bac – life is so unfair. Mi-au mai trecut neliniştile astea metafizice despre vieţi ratate între timp (că nu e el de vină, sărmanul) şi cum îmi doream să câştige Spania, l-am “iubit” pentru acelaşi motiv: apărarea penalty-urilor. Vorba aia, mi-a dat motiv de ieşit în oraş în Valencia sâmbătă seara.

Am continuat să sper pentru La Roja. Şi aşa, din spiritul de solidaritate cu “the underdog”. Mi-ar plăcea să plece trofeul undeva unde n-a mai fost până acuma. Aşa că astăzi am serbat cu Aigua de Valencia. Şi nu, nu este greşeală de tastare, este versiunea catalană a cuvântului.

]]> http://arashi.me/2010/07/roja/feed/ 0 http://arashi.me/2010/07/captivitate/ http://arashi.me/2010/07/captivitate/#comments Mon, 05 Jul 2010 22:23:30 +0000 Arashi http://arashi.me/?p=1651 I’m back de prin ţările calde – la propriu, nu doar la figurat. Pe scurt – Valencia e frumoasă, marea e superbă, spaniolii sunt prietenoşi iar Casillas e un erou. Ce mai, aş putea rezista fără probleme la o lună de muncă şi unş’pe de vacanţă (mă întreb cine nu) da’ cică nu se poate aşa. Mai pe larg după ce mă mai dezmeticesc un pic şi apuc să pun şi pozele pe Picasa. Până atunci, nişte imagini din Bioparc pe principiul “oricum ar fi amenajată, o grădină zoologică tot aia rămâne”.

Să curgă aşadar cele 12 ploi. Plus una bonus, care rezumă toată povestea ploii într-o piesă instrumentală.

creedence clearwater revival – have you ever seen the rain?
eurythmics – here comes the rain again
madonna – rain
nicu alifantis – ploaie in luna lui marte
counting crows – raining in baltimore
travis – why does it always rain on me?
a-ha – crying in the rain
billy myers – kiss the rain
garbage – only happy when it rains
gene kelly – singin’ in the rain
lake of tears – so fell autumn rain
jane siberry – it can’t rain all the time

Din nou, e la liber la preluat. Şi cu toată dragostea mea de ploaie, vă anunţ că azi decolez spre o zonă însorită, aşa că voi lipsi o săptămână