I’ve played with some images I captured at sunrise, during a couple of minutes, while the landscape was constantly changing. I meant to call the post “games of light” or “light plays”, where plays might’ve been either a noun or a verb, because light indeed does play. Then, Facebook updates informed me it is David Gilmour’s birthday today, so Let There Be More Light seemed the ideal title. And in order to serve a perfect pot pourri of personal obesessions to go with that perfect title, I remembered a remark by Neil Gaiman on Twitter saying ‘sunrise is apparently more tasteful than sunset’. So just hit play and enjoy a perfect moment.

Click here to view the embedded video.

Revenind la dictonul pe care îl menționam la început: coperta care mi-a atras atenția m-a dus cu gândul la clipul lui Rufus Wainwright, pentru coverul la Across the Universe al Beatlesilor.

Click here to view the embedded video.

De vină este probabil balonul roșu cu care se plimbă Dakota Fenning. Revăzând astăzi clipul, pentru că vroiam să pornesc de la declicul produs în mintea mea de copertă, am descoperit și alte paralele cu cartea. Decorul cărții, Orașul Religiilor Dispărute, este la fel de posomorât ca și străzile aproape lipsite de culoare pe care cutreieră Dakota. Ce-i drept, prin carte nu plouă cu indivizi identici ca în pictura lui Magritte, dar „plouă” cu sinucigași care se aruncă din turnuri. Cei care preferă ceva cu stil, apelează la magazinul care dă titlul cărții și care aparține familiei Tuvache. Cei trei copii ai familiei, Vincent, Marilyn și Alan poartă numele unor sinucigași celebri și se presupune că vor urma tradiția familiei: vinderea de otrăvuri de tot soiul, lațuri de ștreang pregătite, revolvere cu un singur glonț, kituri de sepukku sau, pentru cei săraci, pungi de plastic cu care să se sufoce.

Socoteala din târg nu se potrivește cu cea de acasă însă, iar soții Tuvache regretă la un moment dat faptul că au testat produsele pe care le-au pus în vânzare: folosirea unui prezervativ găurit pentru cei dornici să contracteze boli cu transmitere sexuală a dus la nașterea lui Alan, care dă peste cap afacerile și viața familiei Tuvache. Așa cum Rufus repetă obsesiv (și zadarnic) în piesă „Nothing’s gonna change my world”, așa se autosugestionează și părinții lui Alan că fiul lor se va da pe brazdă și va renunța la optimismul și la voia bună molipsitoare. Refrenul acesta nu le este însă de folos – vor fi și ei readuși cu picioarele pe pământ de o armă imbatabilă: un zâmbet de copil a cărui menire este să răspândească în jur pofta de viață.

Nu vă povestesc mai mult, cărțulia are puțin peste 100 pagini, nu vreau să vă stric bucuria lecturii dacă doriți o porție de umor negru și pe alocuri înduioșător.

În dreptul profilului meu scrie  46407 plays since 27 Jan 2006. Eu nu prea sunt de acord și din punctul meu de vedere, statisticile pe care mi le oferă site-ul au două lacune majore: în primul rând, știe să „citească” doar piesele care au setate măcar pe jumătate tag-urile (corectează el eventuale greșeli de ortografiere), ori multe dintre piesele mele încă duc lipsă de așa ceva; în al doilea rând, nu are de unde ști ce ascult eu pe mp3 player. Nevertheless, cum alt instrument de măsurare nu am, să purcedem.

Conform site-ului, artiștii mei preferați, judecând după numărul de ascultări, ar fi următorii:

Mda. Nu e rău și e perfect adevărat că îmi plac. Atât că la unii am discografiile trântite cu japca în calculator și datorită numărului mare de albume (gen Alice Cooper sau Iron Maiden), au mari șanse să ajungă la rând la ascultat. Nu aș putea numi mai mult de cinci piese Blue Oyster Cult. Nu mă deranjează să îi ascult, dar 30 Seconds to Mars îmi plac infinit mai mult. În caz că vă întrebați ce e cu bulinele roșii, sunt cei pe care i-am văzut și live, presupun că și ăsta poate fi un barometru al preferinței. M-am jucat un pic cu varii aplicații de statistici de pe site, așa că mai jos este un grafic simpatic cu ascultările mele din ultimele 3 luni (15 noiembrie – 15 februarie). Se pot citi și „purecii” pe imaginea full size.

Cum Last.fm este drăguț și numără și piesele, avem și o listă completă a pieselor care fie m-au obsedat o bună perioadă de timp și nu au mai ieșit de pe repeat, fie sunt folosite pe post de antidot la diverse stări cretine și, la fel, nu contenește playerul să le depene. Chestii previzibile, probabil.

dAImon povestește ceva despre ponderea diverselor limbi între muzicile ascultate. O privire aruncată pe liste îmi arată că singura trupă românească intrată în top30 la mine e Cargo și singura altă limbă reprezentată (dacă facem abstracție de piesele în finlandeză, pe care nu am cum să le filtrez de grosul discografiei Nightwish) este germana celor de la Die Toten Hosen. De fapt, prin top100 al artiștilor, cei care cântă în non-engleză, ca să spun așa, ar fi următorii:

18 – Cargo
27 – Die Toten Hosen
42 – Goran Bregović
45 – Phoenix
56 – Ab4 (discutabil, unul din cele două albume pe care le am pretinde a fi în engleză… )
60 – Iris
65 – Rammstein
67 – Vita de Vie
80 – Bajaga i Instruktori
87 – Patricia Kaas
95 – Firma

Acuma, probabil ar trebui să trec la genuri. Pe mine întotdeauna m-a depășit sortarea asta și ce gen cu ce se mănâncă. Mai în glumă, mai în serios, am adoptat sistemul de împărțire a unui amic, în două genuri: ăla care îmi place și ăla care nu îmi place. În consecință folderul meu numit „mp3” are două subcategorii: „la grămadă” unde sunt prospăturile care așteaptă să fie sortate și „muzică”, unde piesele stau cumințele în foldere cu numele trupelor / artiștilor. În consecință, am apelat la un alt app de pe Last.fm, care a generat tag cloudul de mai jos cu genurile muzicale, nu după cum le-aș numi eu, ci după cum le-au numit alții. Așadar, se pare că asta ascult eu:

Vroiam să mai adaug niscaiva explicații mai lungi la cele de mai jos, dar nu cred că o postare inspirată din două articole de wikipedia ar folosi cuiva la ceva. Așa că… press play, enjoy și lăsați vântul să vă șoptească povești de la Soare-Răsare.

Click here to view the embedded video.

Întâi am aterizat pe site-ul 30 Seconds to Mars. Eu și câteva zeci de mii de alți oameni. Mi-a luat ceva vreme să mă găsesc în imagine, aveam impresia că sunt acoperită de roadie, naiba să îl ia, but I’m there. Așa că pot să mă laud că am poză cu Jared Leto.

De parcă asta nu ar fi destul, White Lies au filmat clip la Budapesta anul ăsta pentru The Power and the Glory. Eram cam în lateral, mari speranțe nu aveam, dar două secunde așa mă văd și eu. Se văd însă bine steagul, respectiv cârjele fraților Sîrb.

Gata, nu mai stă nimic în cale succesului meu mondial!

Click here to view the embedded video.

Click here to view the embedded video.

We don’t talk about love
We only want to get drunk
And we are not allowed to spend
As we are told that this is the end
A design for life

 Duminică

Cum spuneam, duminică am mers din timp pe insulă, ca să ajung la The National, că mi s-a spus că merită. Având în vedere că pe White Lies i-am „cunoscut” în condiții similiare, m-am conformat . Am ajuns devreme, în timp ce pe scena principala să desfășurau Gogol Bordello, care, cum am mai menționat, m-au lăsat cam rece, și nu pentru că nu s-ar fi agitat ei. Mă rog, reacție subiectivă, nu prea mă atrag chestiile astea… etno. Am început să înaintez finuț împreună cu mulțimea care se strângea pentru National. Nu prea știam la ce să mă aștept, nu le cunoșteam nici o piesă. De atunci însă îmi revin periodic în cap Afraid of Everyone și Fake Empire, așa că e de bine.

După cum remarca un amic, piesele nu sunt neapărat făcute pentru a fi cântate la festivaluri, însă trupa s-a descurcat foarte bine. De altfel, Matt Berninger îmi amintește puțin de Joe Cocker. Că o fi tonul vocii parcă un pic răgușite, sticla cu care își ungea permanent gâtlejul sau barba de vină, omul s-a simțit bine pe scenă și ne-a comunicat-o și nouă. S-a dat jos de pe scenă, s-a cățărat pe garduri, a făcut glume cu colegii de trupă între piese (frații Dessner s-au trezit fiecare cu o pălărie din public pe cap, una de marinar, una de paie), ba la un moment dat a sărit gardul în public și a intrat bine de tot în mulțime în dreapta mea. Moment în care mulțumea a țâșnit spre el, iar eu am tâșnit spre gardul din față – mișcare strategică de altfel. Pentru că nu am mai dat drumul gardului până la finalul serii, doar am alunecat mai spre mijlocul lui

Următorii pe care am avut ocazia astfel să îi văd de aproape au fost Manic Street Preachers, și ei pentru a doua oară pe lista mea. Dacă l-a B’estfest am vrut să îi văd și mi-au plăcut, aici au avut o prestație absolut bestială. În public flutura dragonul de Wales nu departe de tricolorul României iar în dreapta mea era o rusoaică la vreo douăzeci și ceva de ani împreună cu mama ei care se agita și cânta de mama focului. Cred că venise special pentru Manics.

Băieții au prestat toată lista de hituri la care te poți aștepta de la ei iar publicul a reacționat pe măsură (un entuziasm pe care eu la București acum doi ani nu îl prea simțisem): Your Love Alone Is Not Enough (piesă cântată în original în duet cu Nina Persson de la The Cardigans), Motorcycle Emptiness, Everything Must Go, You Stole the Sun from My Heart – chestiile alea „britpop” care sunau bine la MTV prin anii 90 și încă sună adevărate. A Design for Life a fost introdus de James Dean Bradfield drept „the song that meant our comeback, rebirth or whatever dramatic word you want to attach to it. It’s nothing like that, this is just a Welsh drinking song”. A fost de fapt piesa cu care îi descoperisem eu în 1996 și conține unul din exemplele mele de misheard lyrics. Pricepusem eu că băieții sunt supărați, numai că în loc de „I wish I had a bottle… to show from where I came”, eu înțelesesem „I wish I had a father”.

A urmat momentul de piele de găină, cu James cântând Everlasting acustic și solo, adică împreună cu noi, fără colegii de trupă, urmat de Postcards from a Young Man de pe cel mai recent album semnat Manic Street Preachers, Suicide is Painless și un adio la care s-a dezlănțuit toată lumea – imnul antifascist If You Tolerate This, Then Your Children Will Be Next, al cărui clip îmi dădea întotdeauna fiori.

Când luminile s-au stins după Manics, a urmat freamătul în așteptarea headlinerilor White Lies. Acum doi ani, au cântat la București pe o ploaie torențială, undeva în momentul ingrat când fanii lui Patrice plecau acasă să se usuce iar fanii The Killers încă nu sosiseră la Romexpo. Au rămas (sau au venit) să țopăie prin balta adâncă din fața scenei doar câteva sute de oameni, majoritatea refugiați pe unde puteau, însă băieții și-au dat silința de parcă era concertul lor propriu și personal cu mii de fani în public. Ceea ce, cel puțin asupra mea, nu a rămas fără urmări. Eternul reproș că încearcă să copieze Joy Division mă calcă pe nervi – m-ar bucura să fie cât mai mulți cei care vor să fie Ian Curtis și mai puțini ăia care vor să fie din alții…

Îi așteptam așadar cu nerăbdare să văd cât au crescut. Au început în forță direct cu Fairwell to the Fairground, una dintre cele mai reușite piese de pe primul album. Aproape tot concertul au alternat piesele de pe primul album cu cele de pe Ritual: după Strangers a urmat To Lose My Life, apoi Holy Ghost și tot așa. Au vorbit puțin dar au cântat bine și s-au bucurat în mod cât se poate de evident de adulația fanilor (respectiv a fanelor). De altfel, mărturisiseră pe Facebook că aveau oarece emoții să apară ca headlineri la un festival de asemenea anvergură, pentru că nu știau dacă sunt pregătiți. Eu spun că au făcut față cu brio.

La Death, piesa care i-a consacrat, publicul a explodat. Cei de la Security au dat din cap amuzați de valul de urlete (de altfel, foarte profi și foarte prompți indivizii – un surfer prea entuziast a fost escortat fără prea mare blândețe înafara perimetrului îngrădit pentru ca după vreo 10 minute, băieții să salte peste gard o fată căreia i se făcuse rău, apoi pe prietena ei pentru a le duce la cortul de prim ajutor). Trupa s-a retras pentru a reveni după câteva minute de urlete pentru un bis de trei piese. Au încheiat evident  fulminant cu Bigger Than Us, cu care a spart gheața mainstream.

Așadar, o să casc ochii pe site-ul festivalului și la anu’. Că a dat ursul de miere și tare îi place

It was a thousand to one and a million to two
Time to go down in flames and I’m taking you
Closer to the edge
No I’m not saying I’m sorry
One day maybe we’ll meet again

Sâmbătă

Sâmbăta concertistică am început-o alături de Kaiser Chiefs, care s-au desfășurat în fața decorului care declara titlul ultimului album, The Future Is Medieval. I-am „cunoscut” la București acum doi ani la B’estfest iar „desfășurat” este ceea ce în engleză se numește „understatement” (lingviștii puritani să mă lumineze și pe mine asupra traducerii exacte). Dacă ați văzut filmul Over the Hedge, vocalul Ricky Wilson are aproximativ nivelul de energie al veverițoiului Hammy după ce bea cafea. Sare, aleargă, se cațără, coboară în mulțime, se urcă înapoi, își dă singur startul pentru curse pe scenă, apoi o ia de la capăt – toate astea în timp ce Never Miss a Beat, vorba piesei lor omonime.

De altfel, trupa are destule piese calificate drept „indie anthems”, numai bune de cântat la concerte ca fundal pentru dezlănțuinea trupei și a publicului deopotrivă așa că nu este de mirare că te mai trezești cu un crowd surfer în brațe la I Predict a Riot. Să te ferească toți sfinții să nu sari și să nu scandezi pe Angry Mob sau să nu declari sus și tare Everyday I Love You Less and Less deși e clar că mulțimea îi adoră și plutește așa departe încât Oh My God, I can’t believe it, I’ve never been this far away from home. Mai ales când, după toate declarațiile făcute camerei MTV care transmitea concertul celor care doreau să îl urmărească din cealaltă parte a insulei, solistul a înfășurat de ea microfonul și a împins brațul camerei spre mulțime. Care s-a conformat. Și care cum apuca, lua microfonul, își urla versul de refren și apoi îl dădea mai departe.

Cel mai fain moment al concertului lor a fost însă când bateristul l-a întrerupt câteva clipe pe Ricky, a tras spre el microfonul și a arătat în mulțime „Look, there is a real fan”. Solistul, mulțimea și camerele s-au îndreptat spre persoana indicată. Era o fată în scaun cu rotile, ridicată de cei din jur. Vedea chiar mai bine decât de pe platforma special amenajată în acest sens. De altfel, pe insulă este loc de campare special amenajat pentru persoanele cu handicap, Ability Park, unde beneficiază de facilități specifice, asta pe lângă platforme speciale la concerte. (Nu-i așa că la Heaven totul a revenit la „normal”?). Oricum, timp de câteva secunde, fata a devenit vedeta concertului, în aplauzele trupei și scandările mulțimii.

Dacă la Kaiser Chiefs a fost nebunie, la 30 Seconds to Mars s-a dezlănțuit iadul. Sau raiul pe Pământ, depinde cum privești. Urletele au început din timpul soundcheckului și s-au intesificat când s-au stins luminile. Primul și-a făcut apariția bateristul Shannon care a început să zvânte tobele în bătaie ajutat de unul dintre roadies, care s-a bucurat astfel de cele două minute de glorie. Din Escape nu s-a auzit mai nimic, trupa fiind acoperită de fani. Și-au luat revanșa cu hituri la foc rapid – Beautiful Lie, Attack, This is War, cu fragmente din clipuri proiectate în spatele scenei și jocuri de lumini. De altfel, atât la intrarea în insulă cât și pe ecrane înainte de concert, publicul era avertizat asupra faptului că showul folosește stroboscoape, ceea ce poate produce probleme persoanelor care suferă de epilepsie.

Jared nu a cântat nici o clipă singur, așa cum nu a stat nici o clipă locului – cu excepția momentelor acustice. Înaintea unui astfel de moment a început să fredonze Rehab și a anunțat că trupa primise un telefon cu câteva luni înainte, organizatorii întrebându-i dacă sunt de acord să cânte o piesă în duet cu Amy Winehouse. Au acceptat, dar momentul a fost apoi anulat când Amy a renunțat la concert din cauza unor probleme personale. „And now we all know just how serious these probleme were. So this is for Amy” – urmând Modern Myth în versiune acustică, cu publicul invitat să își scoată și să își aprindă celularele (nu se mai folosesc brichete) și câteva zeci de mii de persoane au intonat Goodbye-urile sfâșietoare.

„Do you know a song called Hurricane?” am fost întrebați din fața scenei. Atâta le-a trebuit fetelor din mulțime, să întrebe Jared cu disperare „do you really want me?” în repetate rânduri. De altfel, una a fost destul de inspirată să își poarte părul într-o creastă roz. Pentru că într-un moment de solo, Jared a reperat-o în mulțime. „You! The girl with the pink mohawk! I want you on stage fucking right now!”. Cei din security s-au conformat și au ajutat-o să sară gardul și să urce pe scenă alături de trupă. Cu publicul „dresat” bine să urle NO! NO! NO! a explodat apoi la scurt timp Closer to the Edge iar băieții au părăsit pentru prima dată scena. Asta doar așa, ca să ne tachineze. Au revenit la fel de în forță cu Night of the Hunter pe țeavă și The Kill.

De altfel, Jared avea publicul la degetul mic. Trebuie să fii puțin țicnit să pui câteva zeci de mii de oameni să se lase pe vine pentru ca apoi să sară și să insiști să se conformeze. Și s-au conformat. Seara s-a încheiat cu vreo alți 30 de fani din primele rânduri care au fost urcați pe scenă, inclusiv un anumit Patrick invitat să își salute prietenii la microfon înainte ca seara să se încheie fulminant cu Kings and Queens.

Farewell to the Fairground
These rides aren’t working anymore
Goodbye to this dead town
Until the ice begins to thaw

Când m-am întors, eram plină de entuziasm dar ruptă de o binevenită oboseală fizică, spre deosebire de măcinarea psihică de la care am plecat. Și la care am revenit între timp și cu care m-am luat, uitând complet de „darea de seamă”. Se revenim așadar un pic la weekendul 13-14 august, în care mintea mea și-a luat vacanță și a zburdat prin Câmpiile Elizee – și nu, nu m-am dedat la consum de substanțe interzise.

Hotărârea de a merge la Sziget și anul ăsta am luat-o cvasi-spontan, când line-up-ul a fost completat destul de târziu cu 30 Seconds to Mars și White Lies. Așa că am cumpărat biletele, m-am chinuit să mai găsesc o cazare rezonabilă și decentă și m-am milogit să primesc liber ziua de luni (nu, nu sunt liberă by default în sărbătorile legale din România). Apoi am început să trepidez de nerăbdare să spun goodbye to this dead town.

The City & The Festival

Sâmbătă cu noaptea în cap m-am urcat în tren – drumul fiind mai scurt și mai ieftin decât un intercity de București și la ora 11 eram la Budapesta. La 12 m-am cazat și recunosc cu rușine că am adormit instant să mă refac Mi-am scos un pic pârleala de plimbare a doua zi și asta pentru că festivalul a avut din nou o organizare ireproșabilă.

Cazarea era într-un fel de internat / cămin, cu camere single și wc și duș pe coridor la fiecare câteva camere. În curtea interioară cu mese lungi, unde matinalii își luau mic dejunul se strângea seara o gașcă multi-culti care discuta aprins până târziu în noapte, lucru care nu m-a deranjat. Oricum eu ajungeam pe la 1:00 înapoi și aș fi dormit și dacă tuna și fulgera. Străduța era liniștită, la 50m de o arteră principală, la nici 10 minute de mers de stația de metrou Blaha Lujza, așa că am nimerit-o bine. Avea și un ABC nonstop în colț, de unde mi-am putut cumpăra ceva de crănțănit și un gel de duș chiar sâmbătă noapte, cu capul încă vâjâind de la Kaiser Chiefs și 30 Seconds to Mars.

Cumpărasem de acasă voucher pentru nou introdusul Budapest City Pass, un bilet în stil brățară, cu chip, care asigura transport gratuit în Budapesta pe durata a 2 sau 5 zile (și acces în anumite băi, etc.). O idee excelentă a organizatorilor, de altfel. City Pass-ul se putea colecta de la aeroport, din cele două gări, în vreo două stații de metrou și evident pe insulă. Ideea e că scăpai de grija biletelor – arătai brățara și treceai. În locurile aglomerate, se verifica data de valabilitate și câteodată se scana chip-ul.  De asemenea, pe lângă taxiurile disponibile non-stop la ieșirea din perimetrul festivalului de la o firmă contractată pentru așa ceva, anul acesta plecau în fiecare seară autobuze de la festival pe un traseu care atingea noduri centrale – podul Arpad, Blaha Lujza și cele două gări așa că transportul nu a pus absolut nici o problemă vizitatorilor (se aude, B’estfest?). Mobilizarea de forțe a fost impresionantă iar orașul a fost bine pregătit pentru cei 77000 de oameni care au luat insula cu asalt în fiecare zi a festivalului. Cum spuneam, despre organizare, numai de bine.

Tot nou introduse au fost și brățările de 18+ pe care le primeau cei cu vârstă corespunzătoare. Doar cu respectiva brățară puteai cumpăra pe insulă țigări sau băuturi alcoolice – asta având în vedere că am văzut un puști de 5 ani cu tricou Jim Morrison, însoțit de părinți și cocoțat pe umerii lor la concerte și că la ieșire în prima zi,  în fața mea era un băiat de vreo 12 ani, cu tricou de la festivalul de anul trecut.

Modalitatea de plată a fost și ea inedită. S-a introdus Sziget Card-ul, pe care îl puteai ridica gratuit la intrare. Încărcai pe el ce sumă vroiai la unul din punctele special amenajate în acest sens. De la apă la tricouri la teniși la popcorn la pălincă la monede suvenir, totul se plătea cu cardul respectiv. Te scutea de scotocit după bani, numărat rest, și alte cele. La finalul festivalului, am recuperat suma rămasă pe card. Nice and clean.

Așadar cu brățara City Pass la mână, m-am flendurat un pic prin centrul Budapestei duminică. Am avut niște idei crețe de a vizita anumite locuri, dar mi-au trecut repede pentru că era departe de drumul meu și nu aveam chef de colindat coclauri având în vedere că vroiam să ajung totuși la festival la timp. Am rămas prin cocheta zonă centrală, am luat și prânzul pe acolo, am făcut niște poze cu săpuniera din dotare (deși la Festival pot intra liniștită cu Nikon-ul, prefer să îl scutesc de ploi, praf, ghionturi, țopăieli și alte pericole mortale) apoi m-am îndreptat spre insulă. O întrebasem pe Sam dacă să mă duc de la National, a zis da și am crezut-o, așa că m-am dus .

Ajungând destul de devreme, am căscat un pic gura și pe insulă, pentru că nu-i așa, acuma o cunoșteam de anul trecut. M-am dotat mult mai bine cu sticle de cola și apă minerală pentru că rândul 10 din seara precedentă nu era destul de în față pentru mine, deci nu mai ieșeam din mulțime odată intrată. M-am așezat cu ele undeva în lateralul scenei și am așteptat să se termine Gogol Bordello. Nu am reușit să înțeleg buzz-ul din jurul formației, dar nu mi-am făcut probleme. Eram preocupată de cercetări sociologice pe seama încălțămintei la festival. Concluzia este că it’s a Converse nation. Majoritatea copleșitoare era în șlapi sau Converse. Am dovezi în acest sens. Când Gogol au împachetat și au plecat, am început pâș-pâș înaintarea, care s-a încheiat în finalul serii, cu primul rând la White Lies. Dar despre concerte next time, că iar mă întind .

It all began in the winter of 1994, at school. We were waiting for the last class to start, huddled in front of the classroom, in a windowless corridor. The teacher had gone for the key, as the room had a TV and video set and was always locked. We were talking about God knows what, when my bank neighbour Anna suddenly turned to me and asked if I had seen a particular video on MTV, because she wanted a second opinion on it: did the guy die in the end or not? I had no idea what she was talking about but I promised to take a look and let her know.

At that time, the only two songs I could’ve named if someone had bothered to ask me, were Lambada and Wind of Change. Up to that point, MTV had meant to me “that stupid channel with awfully loud and awfully annoying noises”. Tuning in to wait for that song to come up changed that (and me) forever.

The video my friend had asked about was to the song Always and the band was Bon Jovi. I had no idea about music, music industry, charts, bands, genres and whatnot and little did I know that the song was huuuge all over Europe. I just knew that, goddamn, I loved it. It had struck the same chord in me that Wind of Change had before and many songs would after. My next allowance went to a colleague of mine who, on her way home, passed one of the many street vendors of pirated music. What I got was one of those cassettes someone had made in their basement, with a photocopied cover (because you can’t call it a booklet), but it was my precious little treasure: the greatest hits album Crossroads. What was left of the allowance was spent on the January issue of the Bravo magazine that had the lyrics for Always in its songbook section and featured an article on the band and a poster of Jon.

The rest, as they say, is history. A history that continued with all albums bought, all songs learnt by heart and all walls of my room covered in posters (and I have the pictures to prove it!). Since then, I’ve discovered dozens of bands and hundreds of songs I love. Music is right up there on the pedestal of holy things that make life bearable in bad times and enjoyable in good times. To top that off, ever since the first major concert I attended, live performances of my favourite bands have been the highlight of many of my summers, even though that usually means I have to travel several hundred km to attend. The one jewel in the crown that was missing however, was a concert of the band that has started it all for me.

So yes, I had a very good reason to put up with a nine hour train ride in the singeing heat of July and the usual organisatorical failures that the public around here got used to, in order to see Bon Jovi live in Bucharest. Now, as I was telling a friend a couple of nights before, I had rather mixed feelings about this concert. Seventeen years are a very long time to wait for anything and have set extremely high expectations. The chance of disappointment is proportionate, especially since we are talking about a band whose members, talented performers as they may be, average an age of 52 years.

I needn’t have worried. In spite of several health issues just weeks prior, all of the guys were in great shape and came nowhere near disappointing anyone. The concert that I owed to 12 year old me had been dubbed “the concert of the year in Romania” by the local press and it lived up to the name. In front of the world’s largest building, last year’s biggest band rocked the hearts and souls of 50 thousand people who had been waiting for years to see their darlings. The set lasted three hours, with two long encores from the guys who were obviously having a good time and were also a bit touched – if the images shown on the huge screens were any indication of that. Three hours, thirty songs and a cruise through the entire history of the band has touched many milestones of the better part of my life.

In the end, there is nothing more I can or wish or need to tell you. Not about the journey, not about the organisation, not about the stage, the clothes, the tracks, the crowd, the heat. I wanted to make a memory and I did.

P.S.: dAImon launched the challenge a while ago: translate an older blog post to English or write a brand new one. It seemed fitting to write this one in English.

Link 1: Povestea Tomatei
Link 2: Povestea lui Catalin