I’ve played with some images I captured at sunrise, during a couple of minutes, while the landscape was constantly changing. I meant to call the post “games of light” or “light plays”, where plays might’ve been either a noun or a verb, because light indeed does play. Then, Facebook updates informed me it is David Gilmour’s birthday today, so Let There Be More Light seemed the ideal title. And in order to serve a perfect pot pourri of personal obesessions to go with that perfect title, I remembered a remark by Neil Gaiman on Twitter saying ‘sunrise is apparently more tasteful than sunset’. So just hit play and enjoy a perfect moment.

Click here to view the embedded video.

Am crescut într-un oraș cu porumbei. Mi se pare cât se poate de normal să îi văd pe străzi, fac parte din peisajul citadin obișnuit. De fapt, două dintre condițiile ca un oraș să fie mișto sunt următoarele: o apă care curge prin el și păsări „urbane”. Nu neapărat porumbei, pentru că recunosc că sunt niște păsări care îmi plac chiar mai mult. Chit că sunt și mai enervante, și mai obraznice: pescărușii. De câte ori m-am gândit ce anume face păsăretul ăsta – pescăruși, porumbei, ce o fi – atât de important pentru un oraș, nu am ajuns decât la o concluzie: oricât ar părea de aberant, face orașul să pară mai… era să scriu uman, dar nu e termenul potrivit. Mai viu? Mai prietenos, mai puțin rece, mai puțin constrângător. Nu mă înțelegeți greșit, sunt un copil al orașului, mă simt bine între asfalt și plexiglas, e mediul meu natural. Dar câteodată face bine o asigurare cum că monstrul de beton în a cărui burtă trăiesc confortabil nu a devenit o entitate independentă, ostilă vieții. Iar această asigurare vine foarte bine sub forma unui porumbel sau a unui pescăruș.

Mă fascinează fotografia de noapte, deși e un soi dificil. Îți trebuie mult mai multă răbdare și ‘ochi’. Nu tot ce arată bine pe lumină arată bine noaptea. Alteori un peisaj drăguț ziua îți taie efectiv respirația când devine un desen conturat de lumini pe beznă. Acuma… răbdarea nu e punctul meu forte. Pe deasupra, sunt una dintre cele mai aiurite și comode leneșe persoane pe care le cunosc. Mi s-a întâmplat de două (!) ori să car după mine trepiedul în vreo călătorie, uitând acasă capul de trepied, pe care se montează efectiv aparatul. Alteori l-am lăsat la hotel, din lipsa de chef de a-l căra după mine. Au urmat apoi zgârieturi pe ochi, respectiv cadre trase din cele mai ciudate sau incomode poziții, cu aparatul sprijint pe te miri ce – de la balustrade (binecuvântați cei care nu le fac rotunjite) la coșuri de gunoi. Și mai enervante sunt situațiile în care tot soiul de reflecții în tot soiul de geamuri ruinează potențialele mele capodopere

Vă las mai jos cu câteva capturi de noapte proprii – cele mai puțin mișcate.

Imaginile din Amsterdam sunt făcute cu aparatul sprijint de balustrada unui pod peste un gracht, respectiv cu el direct pe jos pe bordura canalului și eu în patru labe pe lângă el, că deh, ce e mai stabil decât trotuarul. Parisul noaptea este pozat din turnul Montparnasse, iar intunecarea imaginilor a reușit să îndepărteze doar parția din neoanele reflectate în geam. La Roma am reușit o poză clară sprijinind aparatul de marginea fântânii, chiar dacă încadrarea nu e chiar cum mi-am dorit-o, dar ce mofturi să mai faci; Coloseumul se vedea așa de pe un coș de gunoi. La Praga am făcut vreo 15 poze cu aparatul pe marginea podului – numai în vreo două din ele castelul se vede clar; pe străzi temperatura a fost relativ ok, dar pe malul Vltavei sufla o briză care a făcut să îmi înghețe degetele în timpul ăsta. La Valencia evident nu am dus trepiedul, noroc cu marginile bazinelor din zonă. La Budapesta tot balustrada podului a salvat una dintre imagini. Iar într-un final la Bangkok, mi-am învățat lecția. Aparatul era pe trepied, dar am avut de luptat iar cu corpurile de iluminat din încăpere care se reflectau în geam (și ignorați faptul că pe poze scrie 2012, I am not a time traveler… sunt din 2011). Iar aici se închide arcul peste timp – am văzut și eu șosele din alea.

15 decembrie

Pe pământ e umed și rece, cât e câmpia de lungă și de lată. Piuitoarele de la aeroport se împiedică de bocancii mei. După ce se convinge lumea că nu sunt un pericol ambulant, aeroportul devine mai prietenos. L-au îmbrăcat în luminițe, e plin de animăluțe Steiff și de ciocolată cu arome care promit copilărie. S-ar potrivi la el o pătură de zăpadă, nu asfaltul umed și picăturile ce cad necontenit din mohoreala gri-uniform de deasupra. Însă, ca securitatea și ca și copilăria duty-free în ambalaj de carton, și bosumflarea norilor e o iluzie. Trebuie doar să îi privești de suficient de aproape și din alt unghi – vor deveni albi, pufoși și prietenoși, ca ursuleții Steiff. Aici sus, lumea nu se împarte în alb și negru, ci în alb și albastru, iar infinitul e la o lungime de aripă depărtare.

ora 14:54, undeva deasupra Carpaților

16 decembrie

Kievul ne-a primit cu mai multă umezeală și mai multă răcoare, cu o zonă de sosire a aeroportului în care beculețele, reclamele și ecranele nu reușesc să acopere imensitatea familiară de beton a vechii structuri. Zona de plecare e altă poveste – același veșmânt de brad artificial, globuri și duty-free. Locurile în avion sunt toate în secțiunea din mijloc, așa că mă uit cu jind printre capete, coate și spătare spre dreapta mea – acolo unde Caucazul se profilează la apus, parcă desenat pe un fundal greu de descris, inclusiv ceva ce bănuim a fi Elbrusul. Scaunele sunt strâmte, lumea se fâțâie; de fiecare dată când mă trezesc, o fac pe altă melodie din playlist și mă doare alt mușchi – spatele, fundul, ceafa. După o ațipeală, Avatar a fost înlocuit pe ecrane de Ice Age. Ronțăi un baton de müsli, ca să compensez mâncarea neatinsă de după decolare – dracu să-l ia de pește. Mă pregătesc să îmi pun căștile în urechi, să mai ațipesc un pic. La Bangkok e trecut de miezul nopții, încă patru ore până sosim.

01:10, undeva deasupra Indiei

De fiecare dată când zbor cu avionul, mă bucur ca un copil de locuri la geam. De ceva vreme, aparatul foto petrece orele de zbor la mine în brațe. Când combinația loc-la-geam, nu-trebuie-să-îmi-sucesc-gâtul-să-văd, nu-șed-deasupra-aripii și geam-curat-nezgâriat este întrunită, declanșez cu voioșie mare parte din zbor: nori, petece de pământ insignifiante care spun „aici sunt oameni”, coaste, munți, curbura orizontului și iarăși nori.

Norii și munții sunt în general printre cele mai mișto priveliști posibile, însă văzuți de sus se încadrează fără drept de apel în categoria „breathtaking”. De când a fost publicată imaginea asta, tronează la mine pe desktop. Când o văd, încep să mi se zbată fluturași din ăia de îndrăgosteală prin stomac, iar în cap mi se învârte obsedant un vers din Kula Shaker: did you know that planet Earth was blue, turning blue.

Acuma schimbăm decorul: înlocuim monitorul cu un geam, iar pe mine mă extragem din zona de comfort a camerei și mă plasăm undeva în aer, despărțită de infinit de acel geam. Se ia sentimentul de mai sus și se amplifică pe măsura decorului. Da, la altitudini de 11 km, am accese de misticism, în lipsă de un cuvânt mai bun. Cu căștile în urechi și restul cabinei trecut pe ignore, suntem doar eu, muzica, cerul și pământul și încercarea firavă de a captura ceva din eternitate. Dacă nu ar fi nenorocita de înțepeneală din cauza scaunelor incomode, aș putea petrece așa ore în șir.

Ceea ce am și făcut, mai mult sau mai puțin, pe drumul de întoarcere din Thailanda. Avionul a fost mai gol, m-am mutat undeva în spate unde îmi puteam întinde picioarele pe scaunul de alături și lipi nasul și obiectivul de geam, cu căștile în urechi (pentru curioși, playlist-ul e aici). Am făcut pauză în mod forțat când echipajul ne-a spus să lăsăm jos storurile și nu am avut voie să le ridicăm. Nu aveam nici monitoare care să indice cam pe unde ne aflăm pe rută, așa că peisajul marțian care m-a întâmpinat într-un târziu, presupunem că ar fi undeva pe deasupra Afghanistanului. La fel cum probabil că munții înzăpeziți sunt Caucazul. Deși, la nivelul ăsta, numele sunt neimportante.

Vroiam să mai adaug niscaiva explicații mai lungi la cele de mai jos, dar nu cred că o postare inspirată din două articole de wikipedia ar folosi cuiva la ceva. Așa că… press play, enjoy și lăsați vântul să vă șoptească povești de la Soare-Răsare.

Click here to view the embedded video.

Până una-alta însă, iată douăzeci de lucruri despre Thailanda pe care le puteaţi afla şi din ghiduri turistice sau de pe wiki, dacă le-aţi fi căutat, sau poate nu.

1. Deşi există cu privire la Thailanda supranumele de Ţara celor liberi (tai înseamnă “liber” în thailandeză, deşi nu de acolo vine numele ţării), în aeroport ţi se urează bun venit în Ţara Zâmbetelor. Din experienţa mea, pe bună dreptate.

2. Deşi poate pentru noi, ţările şi culturile “din zonă” sunt toate o apă şi un pământ, există diferenţe semnificative atât între ele, cât şi în interiorul aceleiaşi ţări. Astfel, salutul acela cu mâinile împreunate văzut poate prin filme, care în zona India-Nepal se numeşte namaste, în Thailanda este wai şi în Cambogia sampeah. Poziţia mâinilor, înălţimea la care sunt ţinute, gradul de aplecare a capului, aplecarea sau nu a trunchiului – totul se constituie într-un ritual complicat care denotă diverse grade de apropiere, respect, etc. Dar invariabil totul este însoţit de un zâmbet. Daţi din cap, mormăiţi un Hello şi zâmbiţi şi thailandezul din faţa voastră va fi mulţumit şi vă va răspunde la salut.

3. Los Angeles nu este singurul oraş al îngerilor. În thai, Bangkokului i se mai spune Krung Thep, ceea ce tot aia înseamnă – oraşul îngerilor. Tehnic vorbind, Krung Thep şi Thon Buri sunt, dacă am înţeles eu bine, un fel de Buda şi Pesta de o parte şi alta a fluviului, care au format oraşul modern de azi.

4. Fluviul Chao Praya care traversează Bangkokul (şi care le-a dat bătăi de cap anul acesta) are acelaşi nume cu un titlu nobiliar thailandez. În consecinţă, zice wiki, “in the English-language media in Thailand, the name is often translated as River of Kings.” La cât de mare e fluviul, cât de intensă activitatea pe malurile sale și câtă vânzoleală de oameni, eu am rămas plăcut surprinsă de cât de curat este totuși. Ceea ce plutea eventual în el erau resturi organice (de exemplu, coji de ananas), dar am văzut foarte puține PET-uri.

5. Decembrie şi ianuarie sunt lunile uscate. În septembrie şi octombrie, nivelul precipitaţiilor depăşeşte (conform surselor autorizate prezente în familie) cantitatea anuală de precipitaţii din Timişoara. Inundațiile din acest an au survenit în urma celui mai ridicat nivel al precipitațiilor din ultimii 50 ani. Și da, se mai văd urme în Bangkok, inclusiv saci de nisip.

6. În Thailanda se aplică legi foarte stricte privind lezmajestatea. Rişti ani grei de închisoare dacă, în viziunea autorităţilor, jigneşti casa regală sau doamne fereşte chiar regele – ale cărui portrete şi altare sunt ubicue prin ţară. Imnul se aude de două ori pe zi, la ora 8:00 și la ora 18:00, în stații de metrou de exemplu. Lumea se oprește, respectiv se ridică în picioare în aceste momente.

7. Elevii poartă uniforme, iar cele ale fetelor sunt foarte similare cu ce vedem prin desenele animate japoneze. La un moment dat, mai că mă aşteptam să scoată careva o amuletă și să se transforme în Sailor Moon.

8. Orezul este omniprezent, Thailanda fiind de altfel cel mai mare exportator de orez din lume. În general este aşa cum îmi place mie – cu bobul lung şi fiert într-un mod „nelipicios”; îl găsiţi prin meniuri separat sub denumirea de Steamed Rice.

9. Vă puteţi aştepta la mult usturoi, praz, busuioc, lime şi chestia aia căreia îi spune lemongrass şi care e tare ca naiba prin bucate. Dacă îndrăzniţi, evident găsiți şi chili.

 10. Că tot veni vorba de meniuri – cam peste tot în zonele turistice veţi găsi totul scris atât în scrierea thai, cât şi în engleză, cu caractere latine. Evident, ca mai peste tot în asemenea situaţii, nu vă aşteptaţi ca ceea ce în capul vostru sună într-un fel, să fie pronunţat tot aşa şi de către localnici.

11. Ca să stingeţi arsura provocată de chili: găsiţi în foarte multe locuri sucuri proaspete de fructe, de la portocale, mere şi pepeni, la lychee, kiwi sau papaya. De asemenea, pe străzi se vând sticle de 0.5 de apă (care are un gust nasol) sau răcoritoare, din lăzi cu gheață. Totul se serveşte şi se bea cu foarte multă gheaţă, cuburi sau pisată, aşa că nu strică să vă antrenaţi gâturile să facă faţă. În combinaţie cu aerul condiţionat absolut dement din magazine, metrouri, localuri şi cam tot ce are pereţi şi acoperiş, riscaţi o răceală, ca subsemnata.

12. Ca să răspund unor întrebări din public primite live: nu, nu am fost în cartierul roșu și nu am văzut transvestiți. Dacă vreți numărul exact, am văzut taman patru fete cu turistul sexual la purtător și în trei dintre cazuri turistul vorbea engleză; a patra pereche nu am auzit-o vorbind.

13. Pentru că tot veni vorba de turiști: în nordul Thailandei am auzit FOARTE multă franceză, cred că erau cei mai numeroși, urmați de vorbitorii de germană, din care am auzit mulți și la Bangkok.

14. La intrare, oamenii se descalță, fie că e vorba de locuințe, fie că e vorba de temple. Și în camerele din guesthouse-uri am găsit rugămintea de a respecta tradiția thailandeză care cere să îți lași pantofii la ușă. Recomandare din partea casei: dacă vizitați temple, luați șlapi, sandale sau chestii cu scai, ziși și arici. Eu am purtat vreo două zile bascheții, am avut distracție asigurată: să mă deșiretez/înșiretez de fiecare dată.

15. Bonus: dacă înconjurați vreun templu, pentru poze sau de curiozitate, faceți asta în sensul acelor de ceasornic. Eu am luat-o invers la un moment dat căutând umbra, mi-am dat seama prea târziu. Nu vă taie nimeni capul, dar e mai politicos așa. De asemenea, dacă vă așezați prin vreun templu, aveți grijă ca picioarele să nu vă fie îndreptate spre imaginea lui Buddha – este considerat un lucru lipsit de respect.

16. Peste tot sunt reprezentări de elefanți, de la animal în sine la zeul Ganesha. Elefanții sunt un simbol al țării, imaginea lor abundă în suveniruri, deși specia și exemplarele ei nu o duc prea bine. Cât despre elefanți vii, nu am văzut nici un vârf de trompă, deși există experience park-uri pentru turiști.

17. Sunt foarte multe temple – unele imense și fastuoase, altele modeste și ascunse printre clădiri. Conform wiki, 94% dintre locuitori sunt buddhiști și cred că procentajul de practicanți între ei este mult mai mare decât cel dintre cei care se declară creștini pe la noi. S-ar putea să fie doar o impresie subiectivă. La multe colțuri de case veți vedea un mic altar simbolic, unde sunt așezate ofrandele buddhiste tipice: ghirlande proaspete de flori, bețișoare parfumate, fructe și băutură. Inclusiv Cafe Frappe la doză.

18. Tot peste tot sunt și călugării buddhiști (și novicii, elevii sau cei care dintr-un motiv sau altul stau o vreme la templu – eu nu am învățat să îi deosebesc) cu robele lor în diverse nuanțe de portocaliu, galben, ruginiu sau maro. Sunt atât de peste tot, încât la aeroport au sală de așteptare proprie (iar musulmanii cameră de rugăciune), iar în mijloacele de transport în comun, alături de indicatoarele care roagă călătorii să cedeze locul bătrânilor, celor cu dizabilități sau gravidelor, există și unul care spune „please offer this seat to monks”.

19. Tot în mijloacele de transport în comun (respectiv în metroul și în Sky Trainul din Bangkok), stațiile următoare sunt anunțate în thailandeză și engleză și afișate împreună cu partea pe care se găsește peronul pe niște monitoare tv. Între stații, acolo rulează reclame la răcoritoare și Samsung Galaxy Note. Sau clipuri despre rege și acțiunile sale pentru binele poporului. Se pare de asemenea că thailandezilor le place fotbalul britanic. Am văzut multe reclame la berea Singha cu echipa Chelsea, sub motto-ul „Two lions. One pride.”, iar unele Sky Train-uri sunt acoperite de reclame Honda cu Manchester United.

20. Hamacele din bambus sunt incredibil de comode. Pe testate.

Vineri seară locul de desfășurare a fost Teatrul German de Stat din Timișoara, a cărui scenă s-a transformat pe rând în mănăstire și în vila familiei von Trapp pentru The Sound of Music. A fost puțin ciudat, având în vedere că știam doar filmul, nu și versiunea originală a musicalului și evident niște scene sunt un pic schimbate. De asemenea, mie îmi sunau în cap textul cântecelor în engleză - la urma urmei, Julie Andrews e Julie Andrews – iar în piesă ele sunt evident în germană.

Totuși, nu a fost rău deloc. Cristian Rudic, invitat de la Opera Națională din Timișoara în rolul căpitanului Georg von Trapp (pe lângă faptul că mie mi se părea că seamănă cu Florin Piersic senior) vorbea germană cu accent austriac, ceea ce nu putea fi decât de bine iar vocea Danei Borteanu a făcut-o pe Maica Stareță chiar impresionantă pentru Climb Ev’ry Mountain.

Puncte bonus din oficiu pentru scena Teatrului German, care nu este despărțită de public (remarcasem plăcut ultima dată lucrul acesta la spectacolul Șefele) și încă niște puncte bonus pentru aducerea pe scenă a personajului principal, Muzica – sau cel puțin a orchestrei. Publicul a devenit personajul colectiv „Publicul” la scena festivalului de la Salzburg la care participă familia von Trapp, oferind aplauze la cererea moderatorului Max Dettweiler și încordându-se instinctiv când printre rânduri a patrulat un ofițer al armatei naziste.

All in all o seară reușită de vineri mai altfel.

Sâmbătă seara, scena spre care s-au ațintit ochii a fost chiar cea a Teatrului Național pentru spectacolul Requiem. Nu știi nimic despre mine, creat de Motoko Hirayama și Răzvan Mazilu. Detalii tehnice despre reprezentație, concepută ca un spectacol de strângere de fonduri pentru Japonia puteți citi pe site-ul danceforjapan.ro.

În solo-urile celor doi artiști, puteți descifra demonii cu care se luptă fiecare dintre ei, încercarea de a se defini sau de a se regăsi, de a-și da un sens existenței, fiecare în lumea sa, înainte de a se găsi unul pe altul în final și a se înălța împreună. De regăsit, se pot regăsi și spectatorii cu micile lor drame personale – îmbătrânirea, găsirea menirii, dificultarea conformării la canoane sau prețul plătit pentru a le sparge nefiind doar o dramă rezervată artiștilor.

Ceea ce m-a frapat la ambele spectacole a fost numărul mare de francezi din sală – în cazul Sound of Music chiar francezi care vorbeau germană. De asemenea, mulți părinți cu copii la The Sound of Music, ceea ce nu poate fi decât un lucru îmbucurător. La Requiem. Nu știi nimic despre mine, probabil fiind un eveniment mai monden, publicul mergea mai degrabă în direcța tineri corporatiști și atârnache, cel puțin în zona în care am șezut. Nu am înțeles de ce chat-ul de facebook pe smartphone ar fi fost mai interesant decât spectacolul – care chiar a fost de excepție. La fel cum nu înțeleg de ce auzeam declicul unor aparate foto cand fotografierea și înregistrarea erau interzise, ba am văzut încă și un flash supărător când sala era cufundată în întuneric și scena în penumbră. Mi-aș dori niște spectacole la care să nu am nimic de comentat la adresa publicului. Dar, vorba unui coleg, iar devin obraznică.

Click here to view the embedded video.

Întâi am aterizat pe site-ul 30 Seconds to Mars. Eu și câteva zeci de mii de alți oameni. Mi-a luat ceva vreme să mă găsesc în imagine, aveam impresia că sunt acoperită de roadie, naiba să îl ia, but I’m there. Așa că pot să mă laud că am poză cu Jared Leto.

De parcă asta nu ar fi destul, White Lies au filmat clip la Budapesta anul ăsta pentru The Power and the Glory. Eram cam în lateral, mari speranțe nu aveam, dar două secunde așa mă văd și eu. Se văd însă bine steagul, respectiv cârjele fraților Sîrb.

Gata, nu mai stă nimic în cale succesului meu mondial!

Click here to view the embedded video.

Scurt pe doi, thank you și voila rezultatele unui photo shooting cu păsăroiul meu cadou