15 decembrie

Pe pământ e umed și rece, cât e câmpia de lungă și de lată. Piuitoarele de la aeroport se împiedică de bocancii mei. După ce se convinge lumea că nu sunt un pericol ambulant, aeroportul devine mai prietenos. L-au îmbrăcat în luminițe, e plin de animăluțe Steiff și de ciocolată cu arome care promit copilărie. S-ar potrivi la el o pătură de zăpadă, nu asfaltul umed și picăturile ce cad necontenit din mohoreala gri-uniform de deasupra. Însă, ca securitatea și ca și copilăria duty-free în ambalaj de carton, și bosumflarea norilor e o iluzie. Trebuie doar să îi privești de suficient de aproape și din alt unghi – vor deveni albi, pufoși și prietenoși, ca ursuleții Steiff. Aici sus, lumea nu se împarte în alb și negru, ci în alb și albastru, iar infinitul e la o lungime de aripă depărtare.

ora 14:54, undeva deasupra Carpaților

16 decembrie

Kievul ne-a primit cu mai multă umezeală și mai multă răcoare, cu o zonă de sosire a aeroportului în care beculețele, reclamele și ecranele nu reușesc să acopere imensitatea familiară de beton a vechii structuri. Zona de plecare e altă poveste – același veșmânt de brad artificial, globuri și duty-free. Locurile în avion sunt toate în secțiunea din mijloc, așa că mă uit cu jind printre capete, coate și spătare spre dreapta mea – acolo unde Caucazul se profilează la apus, parcă desenat pe un fundal greu de descris, inclusiv ceva ce bănuim a fi Elbrusul. Scaunele sunt strâmte, lumea se fâțâie; de fiecare dată când mă trezesc, o fac pe altă melodie din playlist și mă doare alt mușchi – spatele, fundul, ceafa. După o ațipeală, Avatar a fost înlocuit pe ecrane de Ice Age. Ronțăi un baton de müsli, ca să compensez mâncarea neatinsă de după decolare – dracu să-l ia de pește. Mă pregătesc să îmi pun căștile în urechi, să mai ațipesc un pic. La Bangkok e trecut de miezul nopții, încă patru ore până sosim.

01:10, undeva deasupra Indiei

De fiecare dată când zbor cu avionul, mă bucur ca un copil de locuri la geam. De ceva vreme, aparatul foto petrece orele de zbor la mine în brațe. Când combinația loc-la-geam, nu-trebuie-să-îmi-sucesc-gâtul-să-văd, nu-șed-deasupra-aripii și geam-curat-nezgâriat este întrunită, declanșez cu voioșie mare parte din zbor: nori, petece de pământ insignifiante care spun „aici sunt oameni”, coaste, munți, curbura orizontului și iarăși nori.

Norii și munții sunt în general printre cele mai mișto priveliști posibile, însă văzuți de sus se încadrează fără drept de apel în categoria „breathtaking”. De când a fost publicată imaginea asta, tronează la mine pe desktop. Când o văd, încep să mi se zbată fluturași din ăia de îndrăgosteală prin stomac, iar în cap mi se învârte obsedant un vers din Kula Shaker: did you know that planet Earth was blue, turning blue.

Acuma schimbăm decorul: înlocuim monitorul cu un geam, iar pe mine mă extragem din zona de comfort a camerei și mă plasăm undeva în aer, despărțită de infinit de acel geam. Se ia sentimentul de mai sus și se amplifică pe măsura decorului. Da, la altitudini de 11 km, am accese de misticism, în lipsă de un cuvânt mai bun. Cu căștile în urechi și restul cabinei trecut pe ignore, suntem doar eu, muzica, cerul și pământul și încercarea firavă de a captura ceva din eternitate. Dacă nu ar fi nenorocita de înțepeneală din cauza scaunelor incomode, aș putea petrece așa ore în șir.

Ceea ce am și făcut, mai mult sau mai puțin, pe drumul de întoarcere din Thailanda. Avionul a fost mai gol, m-am mutat undeva în spate unde îmi puteam întinde picioarele pe scaunul de alături și lipi nasul și obiectivul de geam, cu căștile în urechi (pentru curioși, playlist-ul e aici). Am făcut pauză în mod forțat când echipajul ne-a spus să lăsăm jos storurile și nu am avut voie să le ridicăm. Nu aveam nici monitoare care să indice cam pe unde ne aflăm pe rută, așa că peisajul marțian care m-a întâmpinat într-un târziu, presupunem că ar fi undeva pe deasupra Afghanistanului. La fel cum probabil că munții înzăpeziți sunt Caucazul. Deși, la nivelul ăsta, numele sunt neimportante.

Vroiam să mai adaug niscaiva explicații mai lungi la cele de mai jos, dar nu cred că o postare inspirată din două articole de wikipedia ar folosi cuiva la ceva. Așa că… press play, enjoy și lăsați vântul să vă șoptească povești de la Soare-Răsare.

Click here to view the embedded video.

Click here to view the embedded video.

Click here to view the embedded video.

PS: Am încercat șmecheria și cu pozele din Londra, dar cum acolo am avut parte de un tipic English Summer Rain despre care tot cântă Placebo, sunt mai puțin reușite.

Later edit: Cică Sony nu vrea să vedem clipul cu Londra. Poate rămâne Parisul:

Click here to view the embedded video.

M-am bucurat mult când a început să ningă, nici nu mai ţin minte de când nu am prins atâtea zile consecutive în care zăpada să fi rămas aşternută peste Timişoada. Probabil şoferii au fost mai puţin încântaţi. Then again, aia înseamnă că eşti prea preocupat de nimicurile care îţi umple 365 zile pe an ca să te bucuri sincer de puţinele zile de iarnă adevărată de care avem parte în zona asta. Din cauza lenei comodităţii care mă caracterizează, nu am ieşit din casă aşa cum ar fi fost frumos, ca să mă bucur de această rară “iarnă la oraş”. Cât am apucat însă, m-am plimbat alene să mă minunez în voie de fiecare plantă, bancă, maşină îmbractă în blăniţă albă. Am mai menţionat că îmi place zăpada?

O prefer la lumina serii / nopţii, când lămpile şi farurile o luminează din unghiuri ciudate, iscând sclipiri argintii care dispar la fel de repede cum au apărut. În momente din acestea poţi înţelege de ce în poveşti se spune că au fost transmise din bătrâni în jurul focurilor care ardeau în vatră în nopţile lungi de iarnă. Nu era doar perioada lungă de întuneric care trebuia umplută, era şi magia iernii care crea atmosfera necesară naşterii poveştilor.

Însă până atunci…

bonus: