Am pornit în căutarea unor litere, a unui obiect verde, a unei flori galbene, unui cățel alb, a ceva care să sugereze ideea de amintire, a unei poze cu o misterioasă doamnă Einstein, a unui nr. 22, să ne facem poză ținând o bucată de stradă și să vindem o carte trecătorilor pe minim 10 lei, în timp ce trebuia să intrăm online să postăm pe facebook un catren tematic și toate astea fără să le plătim și contra cronometru, în 45 minute. Nici domnișoara Einstein, nici cățelul nu ne-au dat atâta bătaie de cap ca și cronometrul , căci chiar dacă ne-am întors cu 10 minute mai repede de termen, colegii au sosit înaintea noastră înapoi la standul All din marele (și sufocantul) cort alb. Echipa Corinei Săftescu a fost cea căreia i-a revenit în consecință sarcina de a realiza varianta timișoreană a vizualului Străzii Ficțiunii. Noi ne-am achitat însă onorabil de datorie și am adus cel mai frumos cățel alb, courtesy of clovnul din centru.

Și la așa eveniment, așa speech de mulțumire, demn de un Oscar: mulțumiri așadar
- bietului clovn, care a mulțumit toate echipele, ne-a răsucit un minunat cățel alb din baloane și ne-a încropit și litera T
- florăresei care ne-a donat floarea galbenă
- celor două tanti de la librăria Eminescu (terorizate și ele și de o altă echipă, cu care ne-am întâlnit la ușă), care ne-am lăsat să luăm o vedere cu Timișoara pe post de amintire
-  lu´tanti drăguță care ne-a făcut poza de grup, cu aparatul foto în poziții ciudate
- celor de la agenția de turism de pe Piatra Craiului (nici nu am băgat de seamă ce agenție era), care s-au uitat ciudat la noi când am apărut în prag și Tomata s-a întins încetișor după un pliant verde
- fetei care s-a scobit după 10 lei ca să cumpere cartea noastră, Oracolul din Stambul – sper să îi placă

La final, toți participanții am primit vouchere de 50 lei din partea All și am năvălit la stand să îl golim de cărți. În urma unei trageri la sorți, trei dintre noi au plecat chiar acasă cu toată colecția Strada Ficțiunii – adică două plase pline. În consecință, last but not least, mulțumirile merg către All pentru idee și execuție – Loredana Modoran și Mario Demezzo preluând bagheta de dirijor la această mică nebuneală.

All in all (uhm… no pun intented?), eu m-am distrat pe cinste. A fost altceva, ceva deosebit de cotidian și chiar de tiparul unor eventuri/aniversări. Potrivit cu Strada Ficțiunii și care ne-a asigurat o oră de chicoteli, alergături, încurcări în ițe și momente de wtf?!

I’ve played with some images I captured at sunrise, during a couple of minutes, while the landscape was constantly changing. I meant to call the post “games of light” or “light plays”, where plays might’ve been either a noun or a verb, because light indeed does play. Then, Facebook updates informed me it is David Gilmour’s birthday today, so Let There Be More Light seemed the ideal title. And in order to serve a perfect pot pourri of personal obesessions to go with that perfect title, I remembered a remark by Neil Gaiman on Twitter saying ‘sunrise is apparently more tasteful than sunset’. So just hit play and enjoy a perfect moment.

Click here to view the embedded video.

Am crescut într-un oraș cu porumbei. Mi se pare cât se poate de normal să îi văd pe străzi, fac parte din peisajul citadin obișnuit. De fapt, două dintre condițiile ca un oraș să fie mișto sunt următoarele: o apă care curge prin el și păsări „urbane”. Nu neapărat porumbei, pentru că recunosc că sunt niște păsări care îmi plac chiar mai mult. Chit că sunt și mai enervante, și mai obraznice: pescărușii. De câte ori m-am gândit ce anume face păsăretul ăsta – pescăruși, porumbei, ce o fi – atât de important pentru un oraș, nu am ajuns decât la o concluzie: oricât ar părea de aberant, face orașul să pară mai… era să scriu uman, dar nu e termenul potrivit. Mai viu? Mai prietenos, mai puțin rece, mai puțin constrângător. Nu mă înțelegeți greșit, sunt un copil al orașului, mă simt bine între asfalt și plexiglas, e mediul meu natural. Dar câteodată face bine o asigurare cum că monstrul de beton în a cărui burtă trăiesc confortabil nu a devenit o entitate independentă, ostilă vieții. Iar această asigurare vine foarte bine sub forma unui porumbel sau a unui pescăruș.

Mă fascinează fotografia de noapte, deși e un soi dificil. Îți trebuie mult mai multă răbdare și ‘ochi’. Nu tot ce arată bine pe lumină arată bine noaptea. Alteori un peisaj drăguț ziua îți taie efectiv respirația când devine un desen conturat de lumini pe beznă. Acuma… răbdarea nu e punctul meu forte. Pe deasupra, sunt una dintre cele mai aiurite și comode leneșe persoane pe care le cunosc. Mi s-a întâmplat de două (!) ori să car după mine trepiedul în vreo călătorie, uitând acasă capul de trepied, pe care se montează efectiv aparatul. Alteori l-am lăsat la hotel, din lipsa de chef de a-l căra după mine. Au urmat apoi zgârieturi pe ochi, respectiv cadre trase din cele mai ciudate sau incomode poziții, cu aparatul sprijint pe te miri ce – de la balustrade (binecuvântați cei care nu le fac rotunjite) la coșuri de gunoi. Și mai enervante sunt situațiile în care tot soiul de reflecții în tot soiul de geamuri ruinează potențialele mele capodopere

Vă las mai jos cu câteva capturi de noapte proprii – cele mai puțin mișcate.

Imaginile din Amsterdam sunt făcute cu aparatul sprijint de balustrada unui pod peste un gracht, respectiv cu el direct pe jos pe bordura canalului și eu în patru labe pe lângă el, că deh, ce e mai stabil decât trotuarul. Parisul noaptea este pozat din turnul Montparnasse, iar intunecarea imaginilor a reușit să îndepărteze doar parția din neoanele reflectate în geam. La Roma am reușit o poză clară sprijinind aparatul de marginea fântânii, chiar dacă încadrarea nu e chiar cum mi-am dorit-o, dar ce mofturi să mai faci; Coloseumul se vedea așa de pe un coș de gunoi. La Praga am făcut vreo 15 poze cu aparatul pe marginea podului – numai în vreo două din ele castelul se vede clar; pe străzi temperatura a fost relativ ok, dar pe malul Vltavei sufla o briză care a făcut să îmi înghețe degetele în timpul ăsta. La Valencia evident nu am dus trepiedul, noroc cu marginile bazinelor din zonă. La Budapesta tot balustrada podului a salvat una dintre imagini. Iar într-un final la Bangkok, mi-am învățat lecția. Aparatul era pe trepied, dar am avut de luptat iar cu corpurile de iluminat din încăpere care se reflectau în geam (și ignorați faptul că pe poze scrie 2012, I am not a time traveler… sunt din 2011). Iar aici se închide arcul peste timp – am văzut și eu șosele din alea.

15 decembrie

Pe pământ e umed și rece, cât e câmpia de lungă și de lată. Piuitoarele de la aeroport se împiedică de bocancii mei. După ce se convinge lumea că nu sunt un pericol ambulant, aeroportul devine mai prietenos. L-au îmbrăcat în luminițe, e plin de animăluțe Steiff și de ciocolată cu arome care promit copilărie. S-ar potrivi la el o pătură de zăpadă, nu asfaltul umed și picăturile ce cad necontenit din mohoreala gri-uniform de deasupra. Însă, ca securitatea și ca și copilăria duty-free în ambalaj de carton, și bosumflarea norilor e o iluzie. Trebuie doar să îi privești de suficient de aproape și din alt unghi – vor deveni albi, pufoși și prietenoși, ca ursuleții Steiff. Aici sus, lumea nu se împarte în alb și negru, ci în alb și albastru, iar infinitul e la o lungime de aripă depărtare.

ora 14:54, undeva deasupra Carpaților

16 decembrie

Kievul ne-a primit cu mai multă umezeală și mai multă răcoare, cu o zonă de sosire a aeroportului în care beculețele, reclamele și ecranele nu reușesc să acopere imensitatea familiară de beton a vechii structuri. Zona de plecare e altă poveste – același veșmânt de brad artificial, globuri și duty-free. Locurile în avion sunt toate în secțiunea din mijloc, așa că mă uit cu jind printre capete, coate și spătare spre dreapta mea – acolo unde Caucazul se profilează la apus, parcă desenat pe un fundal greu de descris, inclusiv ceva ce bănuim a fi Elbrusul. Scaunele sunt strâmte, lumea se fâțâie; de fiecare dată când mă trezesc, o fac pe altă melodie din playlist și mă doare alt mușchi – spatele, fundul, ceafa. După o ațipeală, Avatar a fost înlocuit pe ecrane de Ice Age. Ronțăi un baton de müsli, ca să compensez mâncarea neatinsă de după decolare – dracu să-l ia de pește. Mă pregătesc să îmi pun căștile în urechi, să mai ațipesc un pic. La Bangkok e trecut de miezul nopții, încă patru ore până sosim.

01:10, undeva deasupra Indiei

De fiecare dată când zbor cu avionul, mă bucur ca un copil de locuri la geam. De ceva vreme, aparatul foto petrece orele de zbor la mine în brațe. Când combinația loc-la-geam, nu-trebuie-să-îmi-sucesc-gâtul-să-văd, nu-șed-deasupra-aripii și geam-curat-nezgâriat este întrunită, declanșez cu voioșie mare parte din zbor: nori, petece de pământ insignifiante care spun „aici sunt oameni”, coaste, munți, curbura orizontului și iarăși nori.

Norii și munții sunt în general printre cele mai mișto priveliști posibile, însă văzuți de sus se încadrează fără drept de apel în categoria „breathtaking”. De când a fost publicată imaginea asta, tronează la mine pe desktop. Când o văd, încep să mi se zbată fluturași din ăia de îndrăgosteală prin stomac, iar în cap mi se învârte obsedant un vers din Kula Shaker: did you know that planet Earth was blue, turning blue.

Acuma schimbăm decorul: înlocuim monitorul cu un geam, iar pe mine mă extragem din zona de comfort a camerei și mă plasăm undeva în aer, despărțită de infinit de acel geam. Se ia sentimentul de mai sus și se amplifică pe măsura decorului. Da, la altitudini de 11 km, am accese de misticism, în lipsă de un cuvânt mai bun. Cu căștile în urechi și restul cabinei trecut pe ignore, suntem doar eu, muzica, cerul și pământul și încercarea firavă de a captura ceva din eternitate. Dacă nu ar fi nenorocita de înțepeneală din cauza scaunelor incomode, aș putea petrece așa ore în șir.

Ceea ce am și făcut, mai mult sau mai puțin, pe drumul de întoarcere din Thailanda. Avionul a fost mai gol, m-am mutat undeva în spate unde îmi puteam întinde picioarele pe scaunul de alături și lipi nasul și obiectivul de geam, cu căștile în urechi (pentru curioși, playlist-ul e aici). Am făcut pauză în mod forțat când echipajul ne-a spus să lăsăm jos storurile și nu am avut voie să le ridicăm. Nu aveam nici monitoare care să indice cam pe unde ne aflăm pe rută, așa că peisajul marțian care m-a întâmpinat într-un târziu, presupunem că ar fi undeva pe deasupra Afghanistanului. La fel cum probabil că munții înzăpeziți sunt Caucazul. Deși, la nivelul ăsta, numele sunt neimportante.

Vroiam să mai adaug niscaiva explicații mai lungi la cele de mai jos, dar nu cred că o postare inspirată din două articole de wikipedia ar folosi cuiva la ceva. Așa că… press play, enjoy și lăsați vântul să vă șoptească povești de la Soare-Răsare.

Click here to view the embedded video.

Click here to view the embedded video.