Pe la școală obișnuiam să îmi scriu numele cluburilor pe antebraț cu marker albastru, respectiv roșu. Mă uitam la Champions League cu porția de popcorn în brațe și cu albumele de abțibilde completate alături, iar când juca Chelsea, fredonam We’re Gonna Win a lui Bryan Adams, pentru că descoperisem în booklet-ul albumului că piesa era dedicată clubului. În albumul clasei la finalul liceului, o colegă mi-a scris că îmi dorește ca Chelsea să nu mai întâlnească Barcelona în Champions League, ca să poată și ei câștiga – Barca părea eterna nemesis a lui Chelsea, așa cum Real îi bântuiau pe Manchester.

Cum m-a apucat microbul, așa m-a și lăsat. Zenul meu nu se împăca deloc cu tensiunea din timpul meciurilor. Mă mai uit însă din când în când la câte un meci, așa cum am făcut-o aseară. Pentru că aseară am avut ce vedea și cu ce mă delecta. Mi-am dorit să câștige Chelsea, evident: old loves die hard. Nu le-aș fi luat-o însă deloc în nume de rău celor de la Bayern, pentru că ar fi meritat. Chiar mă gândeam ce joc frumos și curat, având în vedere miza și ținând minte ploaia de cartonașe și avalanșa de flueiere de la finala Mondialelor, când aveam impresia că mă uit la fotbal american.

Evident mă bucur de rezultat, deși cel mai mult au avut de câștigat amatorii de fotbal, pentru că au avut parte de un meci frumos, făcut cadou astfel atât de echipe, cât și de suporteri. Așa că nu îmi rămâne să spun decât Mulțumesc și La mulți ani, Petr Čech.

Bryan adams – We’re gonna win

Pare-mi-se că  trăim într-o cultură care nu se împacă bine cu critica. Nici nu știm să criticăm prea bine fără să dăm în cap dar mai ales nu știm „să ne asumăm în mod responsabil aspectele care pot fi îmbunătățite”. Adică nu înghițim critica (am exersat limbajul de lemn corporatist lately). O percepem cel mai adesea ca pe un atac la persoană și reacționăm în consecință – trecem într-o defensivă țâfnoasă sau sărim direct la contraatac.

Partea rațională din mine (aia care nu reacționează decât cu întârziere ca să… mă critice) spune că reproșurile nejustificate și atacurile la persoană ar trebui ignorate cu un surâs sau parate cu umor și că pentru critica sinceră și justificată ar trebui mulțumit cu demnitate, urmând faza opțională dar recomandată de (auto)analiză și ajustare. Sună bine, deși, cum spuneam, partea asta rațională nu se află nici la mine „la butoane” atunci când ar fi cazul. În consecință criticul, chiar dacă are dreptate, este bou, enervant, răuvoitor, habarnist, plictisit, frustrat [...] și are ceva cu mine iar eu sunt perfectă și am mereu dreptate. Ca toți ceilalți din jurul meu, când sunt ei pe masa de disecție, de altfel.

Fostul meu prof de olandeză remarcase la un moment dat cultul notei 10 la noi; strădania elevilor și studenților nu de a învăța sau a înțelege, nu de a se bucura de ce s-a lipit de ei în urma efortului depus, ci de a obține acel zece dat atât de ușor. Un opt nu este suficient, deși se traduce prin „bine”, ținta este zecele care în calitatea lui de „perfect” ar trebui să fie mai degrabă excepția decât regula, o recunoaștere binemeritată, nu un succes bagatelizat.

Celălalt aspect pe care îl remarcase era comoditatea și lipsa disponibilității de a depune efort pentru a obține acel premiu râvnit, considerat totuși atât de important. Important e zecele în sine și hârtia pe care este scris, nu acoperirea sa. Chestia asta sună tare cunoscut – o mai remarcase un oarecare Caragiale. Adăugăm la ecuație: niște decenii în care gânditul e periculos, politica de alfabetizare 100% a populației (că nu avem repetenți, cum nu avem nici handicapați), zero viziune, competență și adesea bune intenții la „cârmă”, trecerea sistematică a învățământului la coada  listei de priorități și ridicarea unor păpuși gonflabile larger than life din soiul irinei și zăvorance la rang de repere valorice (pentru că gânditul este în continuare periculos).

Toate astea se întâmplă în timp ce ne mândrim cu tinerii noștri olimpici, susținând sus și tare calitatea „produselor” învățământului nostru, ignorând faptul că acele răzlețe vârfuri de
lance sunt rodul propriilor eforturi sau oblăduirii unor mentori pasionați, nu al sistemului care nu îi deosebește cu nimic de restul masei amorfe, care tinde să fie formată din același gen de personaje de care râdeam pe youtube acum câțiva ani. Produsele reale ale sistemului ăstuia sunt analfabeții care au trecut prin școală timp de doi’șpe ani ca gâsca prin apă, ca să șocheze apoi națiunea la bacalaureate. Viitorii miniștri, cum ar veni, că tot e la modă – same thing, bigger scale. Nu înțeleg cine și de ce se mai miră.

Că tot veni vorba de cursa pentru zece – presiunea asta pentru performanță (reală sau pe hârtie, nici nu prea contează) se insinuează prin toate ungherele vieții sub înfățisări care de care mai perverse. E un mecanism care generează o stare permanentă de tensiune și disconfort, care macină nervii încet, dar sistematic. Presiunea pentru zecele ăla (sau bulină, sau calificativ sau diplomă, pentru job, pentru salariu, pentru promovare, pentru căsătorie, pentru recunoaștere, pentru accesorii, pentru hobby-uri la modă) care te intoxică de mic e ca un miros de fum – o chestie murdară și grețoasă care se îmbibă în haine, în piele, în păr și te însoțește mult după ce ai părăsit locul în care s-a generat, parcă chitită să se vâre în tot ce atingi și îți taie pofta de viață mai ceva ca lui Midas. Se materializează în priviri piezișe, în nedumeriri, în șușoteli, în bârfe, în îndemnuri, compătimiri, înțepături, în dezamăgirea ta și dezamăgirea altora, în exemple de urmat, în chestionări și chestionare, în interviuri, măsurări din ochi, acceptări lipsite de entuziasm, invidii, felicitări, refuzuri, îmbărbătări și în toate grilele de evaluare pe toate palierele și în toate domeniile.

Și durează mult până te vindeci măcar parțial de boală, cât să poți pe alocuri răsufla ușurat fără aerul ăla hăituit de man with a plan on tight schedule. Și câteodată te mai ustură cicatricile. Dar uneori înveți că e mai important să privești frunzele căzând, chiar dacă asta nu se află pe lista de activități încurajate în vreun domeniu în care pândește spectrul așteptărilor înșelate.

Eniueeeeei… copilul e acuma acasă, frumos învelit, am jucat icebreakers și ne-am împrietenit ieri și, probabil Cantemir se răsucește prin vreun mormânt, am studiat cum se vede Descriptio Moldaviae pe un Kindle. Nu râdeți, am căutat și eu prin calculator să văd ce e-books am, că nu m-am prea omorât cu genul . Am mai identificat niște Lord of the Rings (evident!), Cartea cimitirului și vreo două povestioare puse la dispoziție gratuit de Neil Gaiman (evident!), The Wizard of Oz și A Brave New World. A primit însă Kindle-ul cadou de botez o tonă de sci-fi și fantasy, așa ca tnx Irina.

Pentru mine achiziția unui e-reader e așa, un fel de ieșire din peșteră. În continuare prefer cartea carte, pe care nu o răsfoiesc din buton. Dar dacă e musai de schimbat tabietul, e musai. Nu mi-a plăcut niciodată să citesc pe calculator, pentru că mi se pare obositor. Pe telefon era deja ceva mai bine și s-a dovedit practic pentru deplasări și călătorii cu trenul. Kindle-ul însă nu obosește, așa că iată-mă pe mine, omulețul anti-gadget, cu încă un gadget în dotare .

Reticențele mele în domeniu se rezumă în consecință doar la audiobooks. Le pot înțelege punctul de vedere – lor și fanilor lor – dar nu sunt pentru mine. În primul rând, nu mă pot concentra să ascult ceva pe termen lung. Memoria mea este vizuală, și atenția cam la fel. Și în plus, cum citește altcineva nu este neapărat cum sună cartea în capul meu. Interesante din punctul ăsta de vedere sunt lecturile autorilor, pentru alea probabil aș face o excepție. Dar intervine iar factorul concentrare. Dar cine știe ce schimbări de opinie mă mai pasc și pe mine, biet hippie at heart în secolul XXI…

Restul a fost apoi un exercițiu de abstinență, pentru că orice s-ar spune, cărțile sunt distracție scumpă. În traducere liberă: având în vedere că și vineri am plusat voucherul oferit de All și plecat cu 3 cărți, m-am mulțumit duminică cu „doar” patru .

Pe când mă holbam eu pe la standul Nemira și nu mă puteam hotărî dacă să da sau să ba, am remarcat un fapt cel puțin supărător. Nu este prima dată și nu sunt singurii care practică, dar pe ei a căzut de data asta măgăoaia. Am dibuit la ei Graveyard Book a lui Neil Gaiman și am vrut să fac o faptă bună (de citit, am citit-o pe scribd.com), dar la stand trona doar o varianta hardcover la un preț obscen. Pe site văd că au reducere, dar acuma mi s-a pus pata și pot să și-o păstreze. Când am văzut că și Ubik a lui Philip K. Dick tot doar în versiunea de armă contondentă se găsește, nici nu am mai îndrăznit să o întorc să mă uit la etichetă. Mie oamenii ăștia îmi erau dragi de pe vremea când colecția Nautilus era la primele apariții și rămâneai cu tușul literelor pe mâini. Dar încep să mă supere rău.

Am oftat și am vrut să plec, când s-a apropiat un client. Vroia Dansul Dragonilor iar nenea de la stand i l-a arătat. Ediția nouă, hardcover. Aia care așteptam și eu să treacă, să apară în ediția în care am primele patru volume. Așa că je nu mă mai pot abține, mă bag ca musca în lapte și am parte de următorul dialog:

- (puppy eyes) Promiteți-mi vă rog că veți continua și ediția veche.
- A, nu… Nu cred că mai scoatem din serie în formatul de buzunar („format de buzunar” în contextul sutelor de pagini ale lui Martin este o glumă bună).
- Nu vă înțeleg… este a doua sau a treia serie la care mi se întâmplă asta și nu sunteți singura editură care o practică. Cumpăr două, trei volume, apoi schimbați ediția. Am și eu un fix, vreau ca toate volumele dintr-o serie să fie în aceeași ediție, ce este așa greu?
- Da, e mai comod așa, în format de buzunar… Poți să iei cartea cu tine…

Nu e vorba de luat cartea cu mine sau nu, întâmplător cărțile de care era vorba tot la obiecte contondente se încadrează, oricum ar fi. Este vorba de faptul că nu pot interpreta asta decât ca o tentativă de jecmăneală a cititorilor, pentru că edițiile hardcover sunt totdeauna mai scumpe. Faptul că HBO a lansat un serial care a înnebunit lumea nu este un motiv să îmi bagi mie mâna mai adânc în buzunar, dacă chiar mi se rupe de ce variantă îmi dai, sau eventual să mă obligi să recumpăr niște volume pe care le am, pentru că am eu pitici estetici pe creier. Din Harry Potter încă îmi lipsesc ultimele două volume. Asta pentru că nu le-am mai văzut decât în variantă hardcover, că așa le-a venit pe chelie celor de la Egmont. Sunt curioasă cum vor continua RAO seria Roata timpului.

Pentru amuzament, de pe site-ul Nemira citire, Dansul dragonilor (adică volumul V): Preț librărie: 126,90 RON. Preț internet: 82,49 RON. Pentru comparație, pe bookdepository.com, primele patru volume costă 30 euro, free shipping, cam cât un volum românesc în librărie. Explicați-mi acum și mie, de ce să cumpăr cărți de la edituri românești?

Așa că astăzi am luat o hotărâre măreață și de-a dreptul revoluționară pentru mine, omul care vrea să țină o carte în mână. De banii celor 5 volume ediție nouă la preț de librărie (544 RON), o să mă dotez cu un e-reader. Ba o să îmi mai rămână bani și de un suc. Sau de vreo carte, două. Dacă aveți sugestii sau recomandări în acest sens gadget-ăresc, până la sfârșitul săptămânii mi-am acordat timp să mă decid. Pentru ca apoi să mă bucur de cărți.

Până una alta, mă voi delecta cu astea:

Am pornit în căutarea unor litere, a unui obiect verde, a unei flori galbene, unui cățel alb, a ceva care să sugereze ideea de amintire, a unei poze cu o misterioasă doamnă Einstein, a unui nr. 22, să ne facem poză ținând o bucată de stradă și să vindem o carte trecătorilor pe minim 10 lei, în timp ce trebuia să intrăm online să postăm pe facebook un catren tematic și toate astea fără să le plătim și contra cronometru, în 45 minute. Nici domnișoara Einstein, nici cățelul nu ne-au dat atâta bătaie de cap ca și cronometrul , căci chiar dacă ne-am întors cu 10 minute mai repede de termen, colegii au sosit înaintea noastră înapoi la standul All din marele (și sufocantul) cort alb. Echipa Corinei Săftescu a fost cea căreia i-a revenit în consecință sarcina de a realiza varianta timișoreană a vizualului Străzii Ficțiunii. Noi ne-am achitat însă onorabil de datorie și am adus cel mai frumos cățel alb, courtesy of clovnul din centru.

Și la așa eveniment, așa speech de mulțumire, demn de un Oscar: mulțumiri așadar
- bietului clovn, care a mulțumit toate echipele, ne-a răsucit un minunat cățel alb din baloane și ne-a încropit și litera T
- florăresei care ne-a donat floarea galbenă
- celor două tanti de la librăria Eminescu (terorizate și ele și de o altă echipă, cu care ne-am întâlnit la ușă), care ne-am lăsat să luăm o vedere cu Timișoara pe post de amintire
-  lu´tanti drăguță care ne-a făcut poza de grup, cu aparatul foto în poziții ciudate
- celor de la agenția de turism de pe Piatra Craiului (nici nu am băgat de seamă ce agenție era), care s-au uitat ciudat la noi când am apărut în prag și Tomata s-a întins încetișor după un pliant verde
- fetei care s-a scobit după 10 lei ca să cumpere cartea noastră, Oracolul din Stambul – sper să îi placă

La final, toți participanții am primit vouchere de 50 lei din partea All și am năvălit la stand să îl golim de cărți. În urma unei trageri la sorți, trei dintre noi au plecat chiar acasă cu toată colecția Strada Ficțiunii – adică două plase pline. În consecință, last but not least, mulțumirile merg către All pentru idee și execuție – Loredana Modoran și Mario Demezzo preluând bagheta de dirijor la această mică nebuneală.

All in all (uhm… no pun intented?), eu m-am distrat pe cinste. A fost altceva, ceva deosebit de cotidian și chiar de tiparul unor eventuri/aniversări. Potrivit cu Strada Ficțiunii și care ne-a asigurat o oră de chicoteli, alergături, încurcări în ițe și momente de wtf?!

Ca un geek ce se respectă, cu provizia de cola și crănțănele pregătită, am petrecut așadar patru zile de maximă putoare în casă, la aer condiționat. Pen’ că 29 grade in 30 aprilie nu e uman – în ritmul ăsta, în august cer azil la urșii polari. Anyway, am băgat de seamă că toată suflarea gameristică (dacă până acum nu exista cuvântul, acum există) așteaptă lansarea Diablo III pe 15 mai. Recunosc, nu am jucat niciodată Diablo, și nici nu mă voi apuca. Daaaaaar weekendul acesta a fost primul event beta pentru Guild Wars 2. Am mai scris că unul din puținele mele motive de „mândrie națională” sunt cei care lucrează la partea de concept art și cinematografie pe la ArenaNet.

Iar acum, după două zile de țopăit prin joc (aproape două zile, am avut niscaiva probleme de logare la început, pesemne au avut cam mulți pre-purchasers) pe patru personaje diferite, pot spune cu mână pe inimă că, dincolo de story, personaje, gameplay, dialoguri și alte alea, jocul ăsta este incredibil de frumos și de plin de detalii care conferă personalitate fiecărui locșor. Eu una abia aștept lansarea (pentru că dacă nu v-ați prins din ce am spus până acuma, l-am cumpărat deja), iar spre deosebire de fanii Diablo încă nu am o dată la care să fac countdown.

O parte din imaginile de concept art le găsiți pe site la secțiunea media. Eu am recunoscut câteva dintre imaginile respective la pagina de mapload – momentul acela când aștepți să se încarce o arie de joc. Pentru curioși, mai jos niște capturi din joc (și nu peste tot am ascuns interfața grafică).

PS: Continentul pe care are loc acțiunea (cel puțin în faza asta) este Tyria. Și a fost „prăjit” parțial cu 200 ani în urmă (adică în GW1).

A fost și a trecut și s-a dus și entuziasmul meu, pentru că m-am cam lămurit eu cum stă treaba și cu ONG-urile. Nu zic că cu toate. Dar e frustrant când la bază depun eforturi niște omuleți entuziaști, iar un pic mai sus stau niște unii șmecheri cu talent de-a da din gură care se întreabă cum să mai învârtă niște bani, de îți piere tot cheful. Dar, nu contează că s-a dezumflat balonul, că mai rămăsese o motivație de a completa formularul de 2%: îi dau cui o fi, dar să nu îi ia statul. Să ajungă mai puțini din banii mei pe facturile la mobil ale parlamentarilor sau în patrimoniul BOR. Pe principiul acesta, am aplicat un fel de first come, first served. Pe la lucru am cel puțin trei colegi care umblă cu fișe precompletate cu codul IBAN al vreunei asociații. Cine vrea, completează, iar ei le duc și le depun. Anul ăsta cred că schimb din nou macazul, pentru că am găsit ceva ce, zic eu, merită.

Acuma, fără a cădea foarte tare în siropeală, că nu îmi place și fără a mă declara cinefil, că nu sunt: eu știam despre Marele Ecran cum că este „blogul ăla de filme”. Intram pe acolo când aveam vreo curiozitate legată de vreun titlu și o dată sau de două ori, m-a făcut suficient de curioasă încât să mă uit la ceva. Așa că despre faptul că Marele Ecran s-a constituit ca și asociație, am aflat văzând like-urile pe facebook date unui articol din Adevărul care prezintă activitatea și planurile băieților și bravo lor! Iar… dacă e asociație, merge și faza cu 2%. Uitându-mă mai bine pe blog, am descoperit într-adevăr o postare legată de subiect și un link către formularul precompletat. Dacă nu aveți unde lista, mai jos sunt datele de completat pentru a direcționa cei 2% către Asociația Marele Ecran. Fie pentru că merită, fie măcar pe principiul „să nu îi ia statul”.

Când s-a terminat campania vALLuntar, am văzut eu pe bloguri că ALL face în continuare lucruri faine. M-am dezmeticit prea târziu pentru Cartea călătoare, dar am fost pe fază acuma.

La împlinirea unui an de la lansarea colecției Strada Ficțiunii (colecție în care au apărut de altfel și cărțile pe care le-am citit în cadrul vALLuntarului), la București s-a organizat un Scavenger Hunt în care echipele de bloggeri au avut de rezolvat însărcinări năstrușnice contra cronometru. Am citit despre asta, am zis wow, ce fain și uite că vinerea viitoare Scavenger Huntul de pe Strada Ficțiunii poposește la Timișoara. Mai precis, în 4 mai, la Gaudeamus se dă startul la distracție: 4 echipe înarmate cu o listă de taskuri vor păși pe Strada Ficțiunii, sub îndrumarea „căpitanilor” lor. Eu m-am înscris val vârtej în echipa Tomatei când am aflat tărășenia și am ciripit juma’ de zi despre cât de fain o să fie

World Book and Copyright Day (also known as International Day of the Book or World Book Days) is a yearly event on 23 April, organized by UNESCO to promote reading, publishing and copyright. The Day was first celebrated in 1995 and in 2012 the UK World Book day was celebrated on March 1, 2012.

Dacă nu vă place aroma de copyright din denumire, în 2007, o tanti a stabilit că ziua de 23 aprilie este International Pixel-Stained Technopeasant Day, pentru a încuraja postarea materialelor calitative pe net, la dispoziția publicului. Asta pentru că un nene scriitor de SF s-a declarat revoltat de practica unor altor neni scriitori SF de a-și publica operele pe net, gratuit, și i-a etichetat drept un fel de spărgători de grevă virtuali, care „transformă chemarea nobilă a Scriitorului în viața mizerabilului Țărănoi Tehnologic pătat de pixeli”.

Pentru că Sam întreba pe facebook cu ce carte ne-a prins în mână ziua asta a cărților: pentru mine, este un alt roman al lui Elif Shafak și este prima carte după foarte multă vreme care m-a făcut să îmi iau notițe (ca să țin minte pentru următorul review) – asta până îmi vine comanda de la Books Express, pentru că îmi hrănesc în continuare obsesia .

Pixelate sau nu, este ziua lor, așa că happy book day, pentru cărți și pentru bookworms (cartim, kadia, richie, simsim, tomata)!