… te ridici ca să îți iei o doză de cola, și vrei să dai lock la calculator. Acasă.

… vii acasă și te întrebi de ce ușa de la bloc nu reacționează la badge-ul de serviciu.

… îți sună celularul și te prezinți cu formula „oficială” folosită la lucru.

… vrei să îți verifici adresa de gmail și cauți Outlook în meniul de start. Fără să îți fi setat vreodată contul pentru asta. Sau să ai măcar Office instalat pe calculator.

… înainte de a-ți deschide blogul, ești tentat să verifici dacă șeful nu îți aruncă priviri supărate. Singurele priviri supărate vin de la patrupedul din dotare, care vrea atenție.

… orice întrebare pusă amical care face referire la domeniul tău de activitate te transformă într-un Hulk. Măcar pe dinăuntru.

… în zilele libere te trezești atunci când ar fi sunat alarma… dacă nu ai fi avut liber. Dacă nici nu mai ești în stare să adormi la loc, probabil că e cazul să îți dai demisia. Ai putea irosi timpul mult mai bine dormind.

15 decembrie

Pe pământ e umed și rece, cât e câmpia de lungă și de lată. Piuitoarele de la aeroport se împiedică de bocancii mei. După ce se convinge lumea că nu sunt un pericol ambulant, aeroportul devine mai prietenos. L-au îmbrăcat în luminițe, e plin de animăluțe Steiff și de ciocolată cu arome care promit copilărie. S-ar potrivi la el o pătură de zăpadă, nu asfaltul umed și picăturile ce cad necontenit din mohoreala gri-uniform de deasupra. Însă, ca securitatea și ca și copilăria duty-free în ambalaj de carton, și bosumflarea norilor e o iluzie. Trebuie doar să îi privești de suficient de aproape și din alt unghi – vor deveni albi, pufoși și prietenoși, ca ursuleții Steiff. Aici sus, lumea nu se împarte în alb și negru, ci în alb și albastru, iar infinitul e la o lungime de aripă depărtare.

ora 14:54, undeva deasupra Carpaților

16 decembrie

Kievul ne-a primit cu mai multă umezeală și mai multă răcoare, cu o zonă de sosire a aeroportului în care beculețele, reclamele și ecranele nu reușesc să acopere imensitatea familiară de beton a vechii structuri. Zona de plecare e altă poveste – același veșmânt de brad artificial, globuri și duty-free. Locurile în avion sunt toate în secțiunea din mijloc, așa că mă uit cu jind printre capete, coate și spătare spre dreapta mea – acolo unde Caucazul se profilează la apus, parcă desenat pe un fundal greu de descris, inclusiv ceva ce bănuim a fi Elbrusul. Scaunele sunt strâmte, lumea se fâțâie; de fiecare dată când mă trezesc, o fac pe altă melodie din playlist și mă doare alt mușchi – spatele, fundul, ceafa. După o ațipeală, Avatar a fost înlocuit pe ecrane de Ice Age. Ronțăi un baton de müsli, ca să compensez mâncarea neatinsă de după decolare – dracu să-l ia de pește. Mă pregătesc să îmi pun căștile în urechi, să mai ațipesc un pic. La Bangkok e trecut de miezul nopții, încă patru ore până sosim.

01:10, undeva deasupra Indiei

De fiecare dată când zbor cu avionul, mă bucur ca un copil de locuri la geam. De ceva vreme, aparatul foto petrece orele de zbor la mine în brațe. Când combinația loc-la-geam, nu-trebuie-să-îmi-sucesc-gâtul-să-văd, nu-șed-deasupra-aripii și geam-curat-nezgâriat este întrunită, declanșez cu voioșie mare parte din zbor: nori, petece de pământ insignifiante care spun „aici sunt oameni”, coaste, munți, curbura orizontului și iarăși nori.

Norii și munții sunt în general printre cele mai mișto priveliști posibile, însă văzuți de sus se încadrează fără drept de apel în categoria „breathtaking”. De când a fost publicată imaginea asta, tronează la mine pe desktop. Când o văd, încep să mi se zbată fluturași din ăia de îndrăgosteală prin stomac, iar în cap mi se învârte obsedant un vers din Kula Shaker: did you know that planet Earth was blue, turning blue.

Acuma schimbăm decorul: înlocuim monitorul cu un geam, iar pe mine mă extragem din zona de comfort a camerei și mă plasăm undeva în aer, despărțită de infinit de acel geam. Se ia sentimentul de mai sus și se amplifică pe măsura decorului. Da, la altitudini de 11 km, am accese de misticism, în lipsă de un cuvânt mai bun. Cu căștile în urechi și restul cabinei trecut pe ignore, suntem doar eu, muzica, cerul și pământul și încercarea firavă de a captura ceva din eternitate. Dacă nu ar fi nenorocita de înțepeneală din cauza scaunelor incomode, aș putea petrece așa ore în șir.

Ceea ce am și făcut, mai mult sau mai puțin, pe drumul de întoarcere din Thailanda. Avionul a fost mai gol, m-am mutat undeva în spate unde îmi puteam întinde picioarele pe scaunul de alături și lipi nasul și obiectivul de geam, cu căștile în urechi (pentru curioși, playlist-ul e aici). Am făcut pauză în mod forțat când echipajul ne-a spus să lăsăm jos storurile și nu am avut voie să le ridicăm. Nu aveam nici monitoare care să indice cam pe unde ne aflăm pe rută, așa că peisajul marțian care m-a întâmpinat într-un târziu, presupunem că ar fi undeva pe deasupra Afghanistanului. La fel cum probabil că munții înzăpeziți sunt Caucazul. Deși, la nivelul ăsta, numele sunt neimportante.

Și dacă nu m-ar afecta direct pe mine, ca individ (și cetățean al internetului, fie că îmi/îți/îi/ne/vă/le convine), mă afectează așa, la mod ideatic. Pentru că am trăit o perioadă într-un regim totalitar. Da, scurtă, dar suficient cât să intuiesc ceva în spate, ceva ce sper să nu își mai arate VREODATĂ fața. Așa, ca într-o nuvelă de Lovecraft din aia fain scrisă, în care nu „vezi” niciodată monstrul, dar îi simți și îi intuiești mereu prezența. Și oricum ai lua-o, orice perioadă, cât de scurtă, este mult prea lungă pentru așa ceva. Pentru că punerea de botnițe, de călușuri, de cătușe, de camere de luat vederi, de microfoane, de log-uri, de dosare și de arhive a fiecărei mișcări pute a 1984 ca un hoit în descompunere și pentru că am avut nopți de insomnii după ce am citit cartea aia acu 12 ani.

Peste dispoziția asta a mea revoluționară (în total dezacord cu dispoziția revoluționară a concetățenilor mei, care e de complet altă factură) a căzut hodoronc tronc o decizie în firma la care lucrez, de a închide fumoarele în ultima săptămână a fiecărei luni (fumoarele fiind camerele acelea în care fumătorii își puteau vedea nestingheriți de fumat, fără a deranja pe cineva). Cu cheia, deci cât se poate de ad litteram. Sunt frumoase intențiile declarate (sănătate, campanie, grijă și alte cuvinte-cheie), nu neg, dar aplicate și comunicate într-un mod care mie a făcut să îmi crească subit tensiunea.

A se nota că nu fumez și n-am fumat în viața mea. Dar mă gândesc că oamenii ăia, mulți, care fumează trebuie să coboare 5, 6, 7 etaje, să stea în frig și în ploaie lângă clădire, apoi să urce iar 5, 6, 7 etaje. Cu două lifturi cu capacitate maximă de 8 persoane. În condițiile în care prin natura muncii, nu își pot lua mai mult de n oameni pauză și aia nu mai lungă de x minute, x echivalând în general cu 10. Pauzele se depășesc oricum, că nu ai cum să te mai încadrezi. E frig afară. Arată ca pixu’ când doișpe oameni stau zgribuliți pe lângă clădire să fumeze. Nefumătorii nu mai prind pauze. Iar în general, atmosfera este orice altceva decât constructivă, oamenii sunt nervoși pentru ca jobul e oricum stresant, doar de draci din ăștia corporatiști nu mai avea nimeni nevoie. Colac peste pupăză nimeni, dar absolut nimeni nu va renunța la fumat pentru așa o tâmpenie. Uite de ce am umblat eu, nefumătoare, cu liste de strâns semnături (generând o nouă serie de sprâncene ridicate). Pentru că nu este normal. Și pentru că, în ciuda părerii cu „iar ăia fac gură, iar lor nu le convine ceva”, este normal să îți deschizi gura când se nasc asemenea monștri din somnul… nici nu știu a ce. Presupun că de vină este completa rupere de realitatea „oamenilor normali” a „celor de sus” – de fapt același sindrom evident și la scară macro. Aștept cu deosebit interes rezultatul oficial al petiției la fel de oficiale. Fără nici un fel de așteptări (pentru că nu am așa ceva), ci cu un soi de… curiozitate profesională.

Și revenind la ideea mea (dintr-o anterioară postare pe teme… revoluționare) că adevărata schimbare se face la nivel micro, cu niște omuleți supărați care vor să facă ceva ce contează și atât cât pot ei: Editura All a lansat campania vALLuntar (via Richie). O echipă a editurii va presta muncă de voluntariat, dacă suficienți bloggeri citesc și recenzează cărți de-ale lor până în 16 martie. Adică ei încearcă să facă ceva mișto, și tot ce se cere de la lume este să citească și să scrie despre asta. Eu am aruncat un mail la adresa indicată în regulamentul campaniei. Sună promițător – să vedem ce iese.

P.S.: În aceeași ordine de idei: domeniul și hostingul blogului sunt de la GoDaddy. Intenționez să îl mut din aceleași „motive ideologice” de mai sus. Sugestii, idei, comentarii?

Cei care au încercat azi să acceseze diferite site-uri și s-au trezit cu ele înnegrite la propriu, carevasăzică blacked out, au avut ocazia să citească despre SOPA/PIPA. Dacă nu au făcut-o, dacă nu au auzit sau dacă dau din umeri a „ce-mi pasă mie de legile americane” (tentația e mare), mai jos e un clip care explică cu ce se mănâncă abrevierile respective.

Click here to view the embedded video.

În consecință, o sumedenie de site-uri și-au închis astăzi parțial sau complet porțile în semn de protest. Nota un articol pe undeva (chiar am uitat sursa) că lipsesc din horă jucătorii cu greutate – site-uri ale unor companii, care nu au vrut să renunțe la profit. Posibil. Mesajul a fost însă transmis la milioane iar eu personal nu mă așteptam să văd un protest atât de răspândit. Nu țin minte să fi văzut www-ul vreodată la fel de unit într-un scop oarecare. Mai jos e o galerie de imagini pe care le-am prins eu, pe varii site-uri (o listă probabil ceva mai completă aici).

Îmi voi permite luxul de a acorda trei premii de creativitate pentru modul în care au transmis mesajul „stop SOPA” unele dintre site-uri. Așa, ca dovadă că creativitatea este la ea acasă pe net.

La categoria Audio-Video, câștigători sunt cei de la LaughPong, pentru o cântecelul lor cu text anti-SOPA pe melodia lui Don McLean American Pie (probabil o violare de copyright). Bonus pentru mesajul din clip „Changing your twitter photos and getting angry isn’t enough. Call your Senators today.” – via Gizmodo.com:

Click here to view the embedded video.

La categoria Animație-Umor, câștigător este domnul Oatmeal în persoană. Site-ul este blacked out, pe pagina principală regăsindu-se .gif-ul de mai jos, o ilustrare a situațiilor absurde care pot fi create / invocate cu ajutorul celor doua legi în discuție.

Premiul la categoria Design sau Sleek, Simple, Effective sau Love at First Sight sau This is Design! merge la Wikipedia, cea care a și stârnit valurile cele mai mari în presă. Primul blackout pe care l-am văzut de altfel azi dimineață. Imaginea îmi tronează pe desktop, atât acasă cât și la lucru.

După ce mi-am revenit din recul, prima asociere mentală pe care am făcut-o a fost cu Another Brick in the Wall. Partea aia cu marșul ciocanelor din clip, cu umbre cu tot. Nu că „we don’t need no thought control” nu ar cadra perfect cu situația. A doua asociere a fost orwelliană, 1984-ească. O imagine de film sumbru, alb-negru, cu o închisoare de maximă securitate, cu farul de căutare din turnurile de pază la datorie. Dacă e să o dau pe englezisme, it rang the bells it was designed to ring, așa că din punct de vedere al reacției emoționale, design de nota 10. Bonus pentru faptul că eu am dat și clickurile respective.

Prima carte din seria de toamnă-iarnă a fost romanul unei scriitoare turce, Elif Shafak. Am trecut peste elogiile de pe copertă, care o anunțau drept concurență pentru Orhan Pamuk, pentru că de obicei nu prea le bag în seamă. Cele patruzeci de legi ale iubirii, cu o copertă îmbractă în culori tomnatice și care îmi aducea aminte de ilustrațiile celor O mie și una de nopți, mi-a atras atenția când am frunzărit-o prin numele Rumi și Shams din Tabriz și prin titlurile capitolelor care situau acțiunea prin secolul al XIII-lea. În consecință, am cumpărat-o fără să stau prea mult pe gânduri. Am descoperit în carte nu atât cele patruzeci de legi ale iubirii, cât un elogiu adus ei sub toate aspectele sale, ca esență a supremei intenții divine și manifestare a divinului din noi. Cartea spune povestea americancei Ella Rubinstein, o femeie de vârsta a doua, prinsă între problemele unei căsnicii măcinate de uzură, între capriciile a trei copii, mari dar solicitanți, cu nevoi și dorințe diferite și în plictiseala și monotonia unei vieți a cărei ratare o neagă, dedicându-se aproape cu furie treburilor casnice. Acceptarea unui job ca lector la o editură îi pune în brațe manuscrisul Dulce blasfemie, prin care și ea și noi facem cunoștință cu cele două personaje istorice. În timp ce romanul continuă să penduleze între America secolului XXI și Anatolia secolului XIII, fiecare capitol se învârte în jurul unui personaj, de atunci sau de acum, urmărindu-i transformarea treptată. Manuscrisul, aparținând unui autor sufist și enunțând precepte sufiste, îi ridică Ellei semnele de întrebare la care s-a ferit să caute prea mult răspunsuri iar corespondența cu autorul o face ca la sfârșitul manuscrisului să ajungă la sfârșitul unei căutări, luând o decizie care poate și ea fi calificată drept Dulce blasfemie. Din toată lista, este probabil cartea pe care am recomandat-o sau pus-o în brațe celor mai multe persoane.

The Chronicles of Narnia este o carte pe care am început-o cu mulți ani în urmă, pe când filmul The Lion, the Witch and the Wardrobe era abia în pregătire. Pentru că citisem The Lord of the Rings înainte de lansarea filmelor, am zis să fac același lucruri cu Cronicile, cu atât mai mult că le aveam în vedere pe principiul acela al asocierii „you might also be interested in…”. M-am oprit după terminarea primei Cronici, taman aia cu șifonierul, și asta pentru că în cărțile lui C.S. Lewis, spre deosebire de cele ale prietenului său Tolkien, morala creștină este puțin spre deloc disimulată și mi-a cam stat în gât. Am reluat, de data asta cu ideea clară în cap că publicul țintă sunt clar copiii (deci trebuie făcut abstracție de câteva aspecte), și la urma urmei scopului educativ servesc mai bine leii și caii vorbitori decât catehismul predat de măicuțe bătute în cap, cum l-am prins eu. Odată depășită piedica asta, lectura a fost chiar drăguță și relaxantă.

Lui Douglas Adams și alui său The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy i-a venit… pentru a treia oară rândul, cred. Ca și prima dată când am citit-o (iar cineva nu putea citi o frază până la final din cauza hohotelor mele – kind of sorry about that, Sam), am râs cu poftă. Adams are un stil inconfundabil de a se juca cu cuvintele și cu mintea cititorilor săi iar umorul este pur și simplu delicios. Probabil este și necesar, pentru că situațiile absurde prin care trece englezul Arthur Dent și perspectiva extraterestră a amicilor săi și a ghidului care dă titlul cărții sunt singurul mod de a rosti niște adevăruri universale (de altfel evidente la modul Doh!) fără a scrie drame siropoase. Celor care încă nu știu de ce omul este doar a treia cea mai inteligentă specie de pe Pământ, cât de importante sunt numerele de telefon, cine guvernează de fapt universul și care este semnificația numărului 42, le recomand cartea cu căldură. Cei care știu toate astea, știu și că este mereu o lectură savuroasă, indiferent la a câta parcurgere.

Ciuma albă am citit-o la recomandarea unui coleg și am descoperit o față a lui Frank Herbert pe care nu o cunoșteam. Finețea sociologică cu care mă obișnuisem în Dune e acolo, dar în loc de un vast imperiu galactic, ea se concentrează asupra bătrânei Terra as we all know and love her. Lucrul absolut îngrozitor la carte este că prezintă un scenariu, dacă nu plauzibil, măcar posibil. O bombă a IRA detonează la Dublin și se constituie în declicul care va schimba lumea. Fără nici un fel de exagerare. În atentat mor soția și copiii unui cercetător american în biologie moleculară. Omul o ia razna (la modul clinic), iar diversele personalități care iau naștere în mintea sa pun în practică un plan de răzbunare care va avea ca urmare (cu ajutorul reacției lente, incompetenței și reticenței diverselor autorități de a colabora între ele) moartea majorității femeilor de pe planetă. Pe lângă urmărirea pas cu pas a personajului principal, avem parte de o analiză de entopsihologie a poporului irlandez, de drumul unui combatant IRA și a unui preot în căutarea propriei credințe, de un portret al savantului oportunist și fără scrupule și al megalomanului sadic care a pus mâna pe putere; bonus o teorie asupra rolului științei, reacției bisericii, replierii politicii – toate astea în dosul unor ziduri de Focuri ale Panicii (arii întregi sterilizate atomic și prin foc, cu tot cu locuitori, evident). All in all, o chestie oribilă și dătătoare de fiori tocmai prin posibilul situației. Dar o carte foarte mișto.

Pentru reculegere după ororile ciumei, am ales să mă destind cu o vacanță, evident. Următoarea carte de pe listă a fost așadar T.O. Bobe – Cum mi-am petrecut vacanța de vară. Are titlu de compunere școlară pentru că așa se și prezintă: drept tema de vacanță a elevului Luca. Vă spun, ca să fiți avertizați: cratima aia lipsă pe prima pagină nu e motiv să certați corectorul. Luca mai are nițel probleme cu ortografia. În afară de asta însă, îl întrece la limba română doar colega lui de clasă, Nahabetian Miruna, care mereu scrie compuneri cu extratereștri. Cu gândul de a o întrece de data aceasta, Luca se pune harnic pe treabă, pentru a avea o compunere lungă și detaliată a pățaniilor lui de peste vară. Timp are berechet, pentru că mama sa vine acasă târziu, obosită și nervoasă de la munca ei în televiziune, unde scrie știri. Tatăl lucrează la o firmă de asigurări unde câștigă bine, compensând cu bani de buzunar lipsa de acasă. Scârțâiala mariajului este surprinsă (dar nu descifrată) de Luca, el surpinzând de altfel multe detalii din lumea adulților pe care le transmite filtrate prin înțelegerea sa și pe alocuri cu adăugarea unor sfaturi culese de la adulți. În încercarea de a o impresiona pe Miruna, compunerea sa alunecă și ea pe panta aventurilor fantastice, nici nu îți prea dai bine seama când. Bunica lui Luca moare într-un „accident domestic”, verișoara sa mai mare Kiti care umbla cu buricul gol și visa să devină cântăreață sfârșește și ea prost, apar în peisaj o babă cu descântece, un țigan hăcuit iar vacanța la mare devine prilej de dejucare a unor planuri malefice, Luca fiind prins între taberele Piraților și Teroriștilor. Pe măsură ce micul său univers real se destramă (nu se vede cu prietenul său de școală, părinții sunt în pragul despărțirii iar la toamnă va începe probabil școala în altă clasă), și aventurile închipuite prin care trece Luca în compunere devin tot mai precipitate și mai halucinante; le face însă față cu bine pentru a putea încheia compunerea la timp pentru a fi predată.

După vacanță, m-am simțit în stare de ceva mai tenebros și am început Generalul armatei moarte de Ismail Kadare. Luasem cartea la ieșirea din librărie, ca bonus, pentru că îmi plăcuse Accidentul și mai auzisem de ea; nu m-a dezamăgit. Este cartea cea mai despre război fără a fi despre război și cea mai despre morți fără a fi despre necromanție carte pe care am citit-o. La douăzeci de ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, un general italian și un preot fără nume pleacă în Albania pentru a recupera și repatria rămășițele soldaților italieni căzuți acolo. Trâmbițată în presă și la dinee drept o misiune nobilă, aceasta începe să devină obositoare chiar înainte de a fi început, pe la casa generalului perindându-se cu nemiluita rude ale celor căzuți, cu rugăminți și indicii în mare parte inutile. Pe pământ albanez, generalul care regretă că a învățat război doar la academia militară are însă de dus mai multe lupte decât se aștepta: cu vremea deprimantă, care transformă desfășurarea misiunii în ceva gri de ploaie și noroi; cu resentimentele mocnite ale localnicilor; cu obsesia pentru soția unui anume colonel Z. de pe lista sa și suspiciunea față de colegul său, preotul; cu inexactitatea datelor, greutățile terenului și moartea unui gropar; cu moartea însăși, care pare să nu vrea să dea înapoi patriei pe cei căzuți; cu mitul soldatului eroic căzut la datorie, spulberat de jurnalele găsite asupra unora dintre morți, mulți dintre ei dezertori care s-au angajat argați la localnici; cu figura misterioasă a colonelui Z. și a urmelor lăsate de trecerea acestuia; și nu în ultimul rând, cu propriul său ego, înmuiat de alcool, de cântecele localnicilor și de ploaia albaneză, care trebuie să accepte, la douăzeci de ani distanță, o nouă înfrângere a Armatei de Nailon.

Ultima carte de anul trecut (de fapt am terminat-o anul ăsta, știu, sunt o putoare) aparține unui alt nume cu rezonanțe exotice: Naghib Mahfouz. Se numește Rhadopis din Nubia și, ați ghicit, m-a cucerit prin decorul său de Egipt Antic de acum vreo 4000 ani. Proaspăt înscăunatul faraon Merenra II, aprig și încăpățânat, dorește confiscarea pământurilor templelor în favoarea coroanei, astfel că la puțin timp după ascensiunea sa la tron, în Egipt domnește deja neliniștea. Rhadopis este cea mai râvnită curtezană din Egipt, la palatul ei adunându-se în fiecare seară negustori, dregători, filosofi și artiști de seamă, pentru a-i intra în grații. Cei doi tineri sunt uniți  într-o manieră care aduce aminte de Cenușăreasa și se lasă purtați într-o poveste de dragoste mistuitoare, damnată mai ceva ca la Shakespeare. Într-un an de zile, faraonul a lăsat frâiele țării în mâinile unui sfetnic de încredere, a determinat-o pe sora/soția sa regină să se izoleze în apartamentele ei și a reușit să înfurie tagma preoțească și poporul îndrumat de aceasta, risipind avuțiile țării în palatul lui Rhadopis, fără a fi pe deplin conștient de toate acestea. Deznodământul este previzibil. Nu pot să spun că nu mi-a plăcut cartea. E o poveste drăguță, chiar dacă pe alături superficială. Ceea ce mi-a stat însă de multe ori în gât și m-a făcut să las cartea deoparte, este stilul foarte dulceag. Aș spune că este probabil specific literaturii din spațiul respectiv, dar nu am citit destulă pentru a face asemenea afirmații. Pot „suporta” o poveste de dragoste, chiar și așa improbabilă, dar nu când inima ei devine o pășune pe care să pască în voie inima lui. This is too much for me to bear.

Dacă aș vrea să fiu drăguță, v-aș spune că pentru schimbări ale unor sisteme sociale, ale unor decizii, etc., există diverse mecanisme într-un sistem democratic. Din păcate, nici nu sunt drăguță și pe deasupra mai trăiesc și cu convingerea că nu există sistem democratic pe planeta asta, așa cum este el descris în manualele de educație civică. Tot ce se schimbă vreodată sunt mutrele celor angrenați într-un sistem bine pus la punct, care face același lucru în continuare, indiferent de personajele care ocupă pozițiile și indiferent de forma pe care o îmbracă. Desigur, cu o față mai umană sau nu, contează și asta. Dar cu puține excepții, reformele de sistem sunt o fabulație la fel de grosolană ca și solidaritatea socială manifestată in like-uri.

Mi s-a povestit de Occupy și de Primăvara arabă, de rolul social media. Îmi pare rău, social media este un canal de comunicare (cu răspândire, de acord) și atât – un tool care te ajută în organizare, dacă ai pe cine organiza. Oamenii ăia nu au dat un Like, ca pe urmă să revină la oile lor virtuale. Oamenii ăia au fost suficient de mulți pentru a declanșa ceva și mai ales suficient de pregătiți să își mute fundurile în stradă și să suporte toate consecințele. Iar pentru a te proțăpi într-o piață și a urla ceva, știind că pentru asta poți primi în orice moment un glonte în cap, trebuie ca o masă de oameni să fi ajuns deja într-un punct de fierbere și într-un moment de disperare în care nu mai e nimic de pierdut.

La noi, acțiunea nu se desfășoară nici pe departe în asemenea registre. Se va menține în grupuri și grupulețe de facebook care urmăresc scopuri divergente și se va pierde în anonimat când subiectul nu va mai fi suficient de fierbinte pentru a fi întreținut de presă. După care ne vom arunca plini de entuziasm în susținerea altor cauze nobile pentru a ne manifesta civismul. Vor rămâne poate vreo două-trei organizații de spălat bani sau tocat fonduri, iar orice alte tresăriri de revoltă vor fi îndreptate spre țapi ispășitori sau ventilate prin supape controlate / controlabile. Gen, bancuri politice sau cântece revoluționare, prin care să îți verși năduful la vreun concert cu intrare gratuită, înainte de a te tira la mesele cu mici și bere.

De altfel, nici ieșitul în stradă nu ar rezolva nimic – acolo au rezultate doar grupurile care pot exercita presiune prin violență (vezi mineriade) sau șantaj economic (vezi greve în domeniul feroviar, de ex.). În rest, dacă scoți în stradă zeci de mii de pensionari, profesori, designeri sau frizeri, nu ai decât să aștepți să li se acrească și să plece acasă.

Deci, dacă îl întreabă cineva pe micul hippiot din mine „bine, bine, dar cum se poate totuși schimba ceva?” o să vă spun că singura schimbare în care cred, este cea la nivel micro. Cea generată de indivizi singulari care cred cu tărie că pot face ceva și care își urmează cu tenacitate și pasiune drumul sisific în pași de furnică, transformând „binele” în ceva palpabil pentru alți câțiva indivizi în jur, atât cât pot ei și în domeniul în care pot ei – iar oamenii respectivi au tot respectul și toată admirația mea. Da, cred că schimbarea ține de fiecare din noi. Dar nu ține de oferitul asiduu de like-uri inutile (ca ăia care m-au enervat) sau vociferare pe bloguri (ca mine).

 P.S. – vă spune Cătă cum puteți ajuta pe bune SMURDul.

Astăzi am avut nevoie de la lucru de… ceva în care să scriu, gen agendă / caiet / whatever. Așa că dimineața am pus mâna pe prima agendă pe care am găsit-o pe birou și am luat-o cu mine. Una de un format mai ciudat, cu coperți galbene. O am de ceva vreme. Îmi place formatul, îmi plac coperțile și îmi place faptul că am primit-o acum niște ani buni de la un coleg tare drag mie, pe vremea când lucram la Alcatel. Era un nene tare simpatic, un sac ambulant de anecdote, care de la Chișinău ne aducea mereu bomboane de ciocolată și de la care am gustat primul rahat autentic, adus de prin Kuweit. Lu’ nenea ăsta i-am dat eu odată o agendă pe care o aveam la birou, primită de la firmă, de care nu aveam neapărată nevoie iar el da. A ținut minte chestia asta, așa cum a ținut minte că eu colecționez nisip. Așa că dintr-o deplasare în Mongolia, mi-a adus o punguță cu niște pietricele (nisip ioc pe unde fusese) și această frumoasă agendă galbenă, între filele căreia mai erau și mostre de bancnote mongole.

Ajungând la lucru, am căutat și eu loc să scriu în agendă. Pe primele pagini am găsit următoarele chestii:

• Un număr de mobil, despre care habar nu am al cui e
• Lista de planete populate de civilizația mea în Spore, care aveau nevoie de terraformare (vă recomand cu căldură jocul)
• O listă de conturi banate de mine pe vremea când eram admin la Triburile, cu tot cu multiconturile aferente, să nu am bătăi de cap la contestații
• „Planul de dezvoltare” în 9Dragons, cu numărul de puncte de investit în atribute la fiecare level-up
• Lista de arme (pe nivel și clasă de caracter) din 9Dragons cu caractersticile lor, pentru a avea o evidență asupra datelor care îmi lipsesc
• O listă cu informațiile lipsă la un alt ghid 9Dragons la care lucram, despre NPC-uri și marfa lor
• Notițe de la trainingul pentru aplicația folosită la lucru

My last years in a nutshell.

Dacă mai sus se repetă destul de des 9Dragons, este pentru că o bună bucată de vreme am fost obsedată de jocul respectiv. L-am jucat niște ani buni. E fain gândit, e bine documentat (locuri, denumiri, etc. inspirate din istoria Chinei antice) și cu grafică mișto. Povestea pentru lumea vestică a fost rescrisă de Steven Elliot Altman. Din păcate, jocul a luat-o pe arătură – bug-uri nerezolvate de developeri, patch-uri care durau o veșnicie, dezvoltări promise la lansare care după 2-3 ani întârziau să se arate la orizont și două schimbări de publisheri care au dus total sau parțial la pierderea caracterelor și itemelor din dotare. Subsemnata a migrat în consecință la Guild Wars, care are în spate NCSoft în locul unui producător anonim, unde în doi ani am descoperit fix un bug, care s-a remediat prin reaccesarea zonei.

Din era celor 9Dragoni am rămas cu vreo 2-3 prieteni virtuali. Mai există de asemenea un folder imens de screenshot-uri din joc, o listă întreagă de ghiduri pe care le-am creat, un fankit oficial, zip-uit, care conține imagini oficiale și povestirile de mai jos. Aveau cândva o casă a lor pe blogspot, pe care o împărțeau cu povestirile unei alte jucătoare. Au fost scrise în engleză (am mai omorât niște greșeli recent, dar probabil mi-au scăpat foarte multe altele), pentru că în engleză jucam. Există pe undeva o încercare de traducere în limba română, dar nu îmi place neapărat cum sună. Toate povestirile sunt de fapt scriituri din categoria fan fiction având ca decor jocul în sine. Sunt fie povestea romanțată și stilizată a unor char-uri, fie povestea imaginară a unor NPC-uri din joc. Disclaimer: Posibil să nu aibă toate neapărat (același) sens pentru cine nu a jucat vreodată jocul.

Acestea fiind zise, pentru curioși și pentru download: Stories from the Land of Nine Dragons.

Mi-aș propune să scriu mai des, îmi tot zic asta de ceva vreme. Eram chiar foarte plină de avânt la finalul vacanței și am îngrămădit niște postări în drafturi. De fiecare dată când deschideam blogul însă, dădeam cu ochii de poza lui Nero și îmi trecea tot cheful. Uite, o să înșir mai jos niște teme, poate că măcar de jenă mă apuc de ele zilele astea:

• retrospectiva de lecturi pe ultimele trei luni, cum îmi propuneam la 1 octombrie
• vreo 2-3 postări despre Thailanda, inclusiv mai multe poze
• o serie de fotografii intitulată Colors of Buddhism
• câteva povestiri din categoria fan faction pe care le-am scris pe vremea când jucam 9Dragons, pentru download in format pdf
• ceva despre limbajul de call-center care nu va fi nici diatribă contra vreunei firme, nici copy paste din manuale
• o nouă postare pentru galeria de personaje, despre o fată inspirată de un film
• câte ceva din constatările profului meu de olandeză – un pic de etnopsihologie empirică
• un pic despre Drizzt (asta zace pe listă din ianuarie 2011) și sci-fi vs. fantasy în preferințele mele

Mi-aș propune de asemenea să recitesc și să corectez textele înainte de a da publish pentru a reduce numărul de litere mâncate sau inversate (spre disperarea Șoimului). Dar cum mă cunosc prea bine, nu o să mă țină.

Mi-aș dori mie în primul rând și blogului în al doilea, să se lungească listele afișate pe paginile Sights|Travel, Sounds|Music, Rants|Books. Cu alte cuvinte, cât mai multe călătorii efectuate, concerte văzute, cărți citite.

Dacă e să mă las purtată de valurile utopiei, mi-aș dori să schimb tonul articolelor. Să exilez amărăciunea, ciuda, frustrarea și furia.

Bazându-mă pe faptul că nu mușcă, aș putea să mă îmbii să las mai des comentarii pe unde circul, bloggerește vorbind. Bineînțeles, aia e un fel de socializare, va cere efort din partea mea.

Ieri Nero împlinea 8 luni. Astăzi Nero nu mai este. Probabil ar trebui să îi mulțumesc imbecilului pentru viteza cu care circula într-o parcare dintre blocuri, altfel s-ar fi chinuit. Așa s-a dus instant. Este al doilea câine pe care îl culc mult prea devreme într-o groapă cu jucăriile alături și pământ deasupra în patru ani și chestia asta devine extenuantă psihic. Cel care a dat peste el va ajunge tot acolo curând. Mi se întâmplă rar să blestem lumea lucid și cu toată seriozitatea așa că nu am nici un dubiu că se va întâmpla întocmai. Ridicările din sprâncene ale celor convinși de știință, ah-urile indignate ale moraliștilor care spun că nu se face, expresiile nedumerite din categoria „e doar un câine” și compătimirile de „știu cum e” – shove ‘em where the sun don’t shine. Oricum institutul lui Nas Pătat nu va mai face nici o cercetare…

R.I.P. Nero
1 mai 2011 – 2 ianuarie 2012