Ei bine, midnight genius strikes again. Acu două zile m-am pus şi eu să descarc The Resistance, ultimul album Muse. Ştiam piese de pe el, mai ascultam pe youtube, dar acuma l-am luat pe tot la ascultat iar băieţii nu mi-au înşelat deloc aşteptările. Ascultând eu aşa mi-am adus aminte cu nostalgie de-a dreptul dureroasă de cât de mişto a fost concertul de la Bucureşti (I’ll wait a thousand years just to see you smile again) iar faptul că piesa care dă titlul albumului beneficiază de un clip de concert nu mi-a alinat prea tare dorul.

Ştiam că vin Muse la Sziget, aşa că am aruncat un ochi pe line-up-ul festivalului. În general, când ştiu că nu mă duc undeva, mă abţin de la asemenea acte masochiste conform principiului cu strugurii acri. Ieri nu m-am abţinut iar rezultatul a fost că 10 minute mai târziu aveam plătite biletele pentru trei zile de festival. Mika, 30 Seconds to Mars, Iron Maiden, Kasabian şi Muse mă aşteaptă. Din păcate Yeasayer pe care mi-ar fi plăcut să îi aud sunt în paralel cu Muse iar Muse are the gods (Kill your prayers for love and peace, you’ll wake the thought police).

Mi-am rezervat şi cazare, care se poate adapta dacă găsesc altceva sau mai găsesc amatori de luat lumea în cap (We must run, we must run, It’s time to run) în mod total neorganizat pentru un dezmăţ muzical. Bilete am. Rămâne să rezolv transportul şi ziua liberă de vineri în aşa fel încât să prind 30STM şi dacă tot sunt acolo, şi pe Mika. Cumva trebuie să se aşeze piesele puzzle-ului ăstuia. Nu de alta, dar prea high şi  în culmea fericirii am fost astăzi, într-atât încât o colegă mi-a spus ‘you have a glow…’.

It could be wrong, could be wrong, but it should have been right…

Click here to view the embedded video.

]]> http://arashi.me/2010/07/escapada/feed/ 3 http://arashi.me/2010/07/anouk/ http://arashi.me/2010/07/anouk/#comments Sun, 25 Jul 2010 20:59:06 +0000 Arashi http://arashi.me/?p=1722 Mi-a sărit înainte winampul pe această piesă a lui Anouk. Era pe la finalul anilor ’90 când Nobody’s Wife devenise un imn al “fetelor rebele” iar Anouk un fel de Alanis Morissette europeană. Din păcate, nimic din ce a scos ulterior olandeza nu a mai avut acelaşi impact prin topuri şi emtiviuri. Păcat, pentru că fata are talent şi piese mişto. Recunosc, n-am mai urmărit-o după Together Alone şi Urban Solitude dar când mi-a ajuns ceva de-al ei la urechi mi-a plăcut întotdeauna – inclusiv coverul după I Alone al celor de la Live interpretat în duet cu solista de la K’s Choice sau cel după Losing My Religion.

Piesa de mai jos face parte de pe primul album, cel cu Nobody’s Wife. Cândva, demult, în copilăria mea (muzicală şi nu doar), l-am câştigat la un concurs la Radio Vest. Era ultimul exemplar pe care îl mai aveau, iar carcasa casetei (da, da, casetă) era crăpată. Mi-a plăcut instant şi înainte de era mp3-urilor şi a shuffle-ului l-am ascultat adesea. A fost printre casetele privilegiate care stăteau zile întregi în walkman când mergeam la şcoală. Una dintre piesele care îmi  dădeau mereu fiori era Time Is a Jailer.

Click here to view the embedded video.

No one can hear me, ’cause no one is around
But I still hear your whisper in the dark
I know I can go, I know I can leave when ever I please
But time is a jailer for me
A face in the window, looking inside
But no one else sees it, I know
And now that you’ve found that the years have changed
What the ending will be
Time’s just a jailer for me

I shut out the light
Alone in the dark
This time of night
Is the hardest part
I still hear the sound of your heels on the floor
I wait for the sound of your key in the door
But it’s only the sound of nothing at all and so it must be
That time is a jailer for me
Time’s just a jailer for me

Sunt şi frumos împărţite pe categorii – greşeli de ortografie, maniaci ai semnelor de exclamare, tipuri de formulări, mesaje care abuzează de cliparts şi câte şi mai câte. Merită să aruncaţi un ochi, poate fi amuzant în momente de plictiseala. Partea mişto este că în timp ce te umflă râsul, eşti liniştit că este vorba despre genul de lucruri care se întâmplă mereu altora (unele chiar par a fi desprinse din sitcom-uri americane). Sau cel puţin aşa am crezut până mai ieri când, mergând la baie la lucru am dat cu ochii de minunatul mesaj de mai jos. Este şi lipit pe interiorul uşii fiecărei cabine precum şi pe uşa încăperii în sine. Duios de-a dreptul, cu câtă gingăşie ne povesteşte autorul anonim (dar cvasi-oficial dacă luăm în considerare că este hârtie laminată) despre “privată”.

În funcţie de context, cum spuneam, am folosit adesea cele două fonturi de mai jos – pentru semnături de forumuri, avatare, povestiri, etc. Mai jos imaginile cu fontul la vedere, după cum cere leapşa de la originea ei, amin. Ca de obicei, liber la preluare.

Postarea asta am început-o weekendul trecut şi mi-e ruşine că nu a văzut încă lumina fontului de wordpress. Atât că după ce am muncit două ore la ea ca apoi să îi dau “move to trash” fără să fiu în stare să recuperez ceva din ea, mi s-a cam tăiat elanul. Încerc să o reîncropesc.

Am mai spus şi cu alte ocazii că eu nu ştiu să “povestesc vacanţe” – sunt mult prea multe impresii şi senzaţii care nu au nici un farmec dacă sunt pur şi simplu relatate iar o platitudine de genul “a fost foarte mişto” nu ajută pe nimeni. Poate pozele mai salvează situaţia, aşa că mai jos aveţi o selecţie din “pradă”. Vă recomand Valencia cu toată căldura celor 30+ grade cu care ne-a întâmpinat. Deşi fiind la mare, parcă nu era aşa de zăpuşeală ca la noi. Faptul că aveam linie directă de autobuz de pe lângă hotel şi până la întinsele plaje ale oraşului a ajutat cu siguranţă.

Un card de 3 zile valabil pentru toate călătoriile atât cu autobuzul cât şi cu metroul (două dintre liniile de metrou duc direct la aeroport) costă 20 euro şi nu mai ai nici o grijă. Ca un sfat, cereţi la centrele de informare pentru turişti harta cu liniile de autobuze – sunt câteva zeci care acoperă întregul oraş: liniile normale, câteva linii de noapte care duc din centru spre variile zone şi câteva linii estivale care dublează traseele “normale” şi se prelungesc de-a lungul promenadei pe malul mării. Dacă nu aveţi card puteţi plăti direct în autobuz la şofer, respectiv puteţi cumpăra bilete de metrou de varii tipuri. Biletele sunt de altfel foarte simpatice, beneficiind de imaginea unor lilieci care se pare că sunt simbolul oraşului. Apar şi pe soclul stâlpilor de iluminat, pe sigla FC Valencia şi bineînţeles pe tricouri (am unul). Mie mi se pare foarte mişto alegerea – ce atâta urşi, vulturi, lei, inorogi şi alte alea. Liliecii ftw!

Oraşul este încins cu o centură verde acolo unde altădată curgea râul Turia. La sfârşitul anilor ’50, după o inundaţie urâtă, oamenii au decis că le-a ajuns şi au mutat cursul râului în sudul oraşului. În locul lui, de la vest la est, oraşul este străbătut de un imens parc care oferă umbră, un pic de răcoare, aer curat, loc de picnic, de plimbat copii, căţei şi iubiţi şi de întors spatele citadinului în chiar inima sa. Terenuri de sport, mini parcuri de distracţie, locuri de joacă pentru copii şi alte asemenea locuri de agrement punctează din loc în loc fâşia verde.

Pe malul Turiei se înălţase vechiul oraş, partea dinspre râu fiind apărată de întărituri ca la carte, din care s-au păstrat turnuri de apărare foarte bine conservate. Vechiul oraş este geografic şi social vorbind inima Valenciei şi are flerul tipic al oraşelor mediteraneene: străduţe înguste şi pitoreşti, clădiri care respiră un aer de vechime fără să îşi fi pierdut din demnitate şi edificii impunătoare, în majoritate religioase, din marmură neprelucrată care mie cel puţin mi-a creat o impresie de frumuseţe brută, mult mai plăcută ochiului decât cea bogat dichisită. La asta se adaugă o sumedenie de scuaruri cu băncuţe, câţiva palmieri sau copaci înfloriţi şi câte o fântână sau măcar o ţâşnitoare frumos împodobită – locuri primitoare pentru trecătorii osteniţi care vor să se bucure de umbră şi de o gură de apă.

Marmura este de altfel foarte prezentă în oraş. Astfel, următorul cerc concentric care îmbrăţişează centrul vechi are parte de pavaj cu plăci de marmură în loc de asfalt. Aici se găseşte sediul Primăriei şi sediul Poştei, două clădiri superbe faţă în faţă în Placa de Ajuntament. După spusele recepţionerului nostru, este locul unde locuitorii Valenciei se adună şi pentru a sărbători victoriile sportive – am trecut şi noi pe acolo după victoriile Spaniei pe care le-am prins pe durata şederii. Piaţa este de altfel foarte centrală şi ca atare capăt de linie pentru majoritatea autobuzelor. Fântânile şi vegetaţia sunt prezente şi aici, iar din piaţă pornesc artere mărginite de clădiri modernista în culori deschise – sedii de hoteluri, bănci şi alte instituţii – care mie mi se părea că arată a imense torturi de frişcă supraetajate. Puţin mai la sud se află un alt nod de transport – clădirea superbă a Gării de nord, cu o sală de aşteptare plină cu mozaicuri, de e mai mare plăcerea să aştepţi vreun tren acolo şi cu arena pentru coride. Am intrat şi la locul de măcel, şi am privit arena “din interior” deşi nu m-am simţit taman bine. M-a ajutat să depăşesc momentul toată aura de ireal şi un flashback din Dune (prietenii ştiu de ce).

Condiţii ceva mai umane pentru animale se regăsesc în recent deschisul Bioparc, amplasat undeva spre vestul liniei verzi a Turiei, în apropierea unui alt parc minunat pentru a face picnicuri, ieşiri cu prietenii sau o plimbare cu o hidrobicicletă în formă de lebedă. Bioparcul este tot o specie de grădină zoologică, încercând însă să reducă pe cât posibil gardurile vizibile, barele, plasele şi zăbrelele. Tot limitate în mişcare sunt animalele, s-a încercat însă folosirea de obstacole naturale. Pe alocuri, aceste obstacole lipsesc cu desăvârşire, precum în zona Madagascar, unde te plimbi pe poteci cu lemuri ţopăind prin copaci pe deasupra capului. Eşti doar frumos rugat să ai grijă cum închizi uşile. Am mai menţionat că sunt fan lemuri? Sunt fan lemuri, aşadar.

În capătul celălalt al grădinilor Turiei se află un ansamblu cultural-educaţional de clădiri denumite sugestiv Ciutat  de les Arts i les Ciències – oraşul artelor şi ştiinţelor. Doi arhitecţi şugubeţi au dat frâu liber imaginaţiei iar ce a rezultat pare desprins dintr-un film science fiction. Clădirile cu forme rotunde sau zvelte, amintind de scheleţi de peşti adăpostesc palatul artelor, un muzeu de ştiinţă, Hemisfericul, care este un cinematograf / planetariu care oglindit în apă are forma unui ochi, o promenadă umbrită de palmieri şi alte specii indigene care serveşte şi ca loc de expoziţie de sculptură în aer liber, precum şi oceanograful care, la fel ca şi celălalte pe care le-am vizitat, se laudă că este cel mai mare din Europa din vreun punct de vedere. Toate aceste clădiri sunt oglindite în bazine largi şi puţin adânci de apă, creând o impresie de ireal şi mai accentuată. Totodată spaţiul este foarte aerisit.

De altfel, ultimul bazin nu este taman bazin, ci pur şi simplu o adâncitură umplută cu apă. Am văzut joggeri sau biciclişti osteniţi care s-au descălţat şi au intrat în apă pentru a se răcori, fără ca vreun jandarm băţos să le facă vreo observaţie. Aşa cum nu se strâmbau dacă te întindeai pe vreo bancă cum mi s-a atras atenţia la un moment dat în Unirii că sunt indecentă Oamenii sunt incredibil de relaxaţi. Sunt prietenoşi, intră în vorbă (fie pentru a-ţi arăta nuş’ce ofertă în supermarket sau a a-ţi arăta drumul pe care să o iei, sporovăind într-o veselie chit că nu prea dai semne că îi înţelegi), râd şi iubesc. Am văzut cupluri la 50-60 ani plimbându-se pe stradă ţinându-se de mână, am văzut o droaie de copii mici şi de căţei de varii dimensiuni. Am văzut oameni în scaune cu rotile urcând fără probleme în autobuzele dotate cu rampe şi oameni oferindu-se imediat să le valideze biletul. I-am văzut mergând la plajă la locuri de îmbăiere special amenajate pentru ei, fără ca nimeni să întoarcă capul sau să se uite ciudat, cum nu se uitau ciudat nici la moşii şi băbuţele cu păr cărunt care se plimbau în costume de baie.

Mie mi-a plăcut foarte mult oraşul. Are multe de oferit şi de descoperit pentru toate gusturile. Am fost întrebată dacă mi-a plăcut mai mult Valencia sau Barcelona şi este o întrebare la care nu am răspuns pentru mi se par foarte diferite ca personalitate. Mai mult de atât nu am cum răspunde. Cum spuneam, nu îmi place şi nu mă pricep să “povestesc vacanţe” pentru că după mine nu ai cum reda decât o palidă descriere a unei multitudini de senzaţii şi impresii. Dacă vă pasionează călătoriile, aruncaţi un ochi la Traveling Hawk. Cum îi spune numele, este o pasăre mai călătoare decât mine, deşi este vorba de o trăsătură de familie

După ce am văzut bucuria spaniolilor după victoriile cu Portugalia şi Paraguay, mi-am dorit mult ca ei să fie cei care vor juca finala Campionatului. Cu atât mai mult cu cât Germania nu este taman echipa mea favorită.

Aşadar, în seara asta am deschis cu motive întemeiate una din cele două sticle aduse din Spania, cea cu Aigua de Valencia. Cuiva obişnuit cu alcoolul, chestia asta probabil i se pare un fel de Robby Bubble cu gust de portocale. Având în vedere că ultimele trei dăţi când am băut ceva alcoolic (vinul din sosul de fripturi nu se pune) au fost un pahar de sangria in martie anul trecut, o gură de şampanie de Revelion şi un alt pahar de sangria sâmbătă, pentru mine e arhisuficient. Seamănă suficient de mult cu Fanta ca să pot bea şi eu juma’ de pahar fără să mă strâmb că nu îmi place

Prin clasa a doi’şpea, eu urmăream meciurile de Champions League iar Real Madrid era una din echipele pe care nu le sufeream. Cum-necum, favoriţii mei englezi mereu se împiedicau, ba de Barca, ba de Real. În cazul madrilenilor, vina o purta afurisitul de Iker Casillas şi mania lui de a apăra inclusiv penalty-uri. Îl “uram” crunt la vremea aceea. Se mai adaugă la asta faptul că era un puştan de-o seamă cu mine, titular la Real Madrid în timp ce eu învăţam Mioriţa pentru Bac – life is so unfair. Mi-au mai trecut neliniştile astea metafizice despre vieţi ratate între timp (că nu e el de vină, sărmanul) şi cum îmi doream să câştige Spania, l-am “iubit” pentru acelaşi motiv: apărarea penalty-urilor. Vorba aia, mi-a dat motiv de ieşit în oraş în Valencia sâmbătă seara.

Am continuat să sper pentru La Roja. Şi aşa, din spiritul de solidaritate cu “the underdog”. Mi-ar plăcea să plece trofeul undeva unde n-a mai fost până acuma. Aşa că astăzi am serbat cu Aigua de Valencia. Şi nu, nu este greşeală de tastare, este versiunea catalană a cuvântului.

]]> http://arashi.me/2010/07/roja/feed/ 0 http://arashi.me/2010/06/12ploi/ http://arashi.me/2010/06/12ploi/#comments Sun, 27 Jun 2010 12:23:01 +0000 Arashi http://arashi.me/?p=1645 După caii frumoşi care sunt saşă, de ce să nu fie ploile doiş’pe, că şi ele sunt frumoase? Am furat o leapşă muzicală de la Richie. Am încercat să mă limitez la 3,,apoi 5, apoi 10 piese de ploaie dar până la urmă au ajuns doisprezece şi mai erau loc de mai multe. Asta e, nu mă pot abţine. Pentru că sunt absolut incapabilă când vine vorba de realizat topuri, am încercat să le aranjez într-o ordine logică pe cât posibil. De la începutul ploii, la sosirea ei, unde şi când, la reflexii asupra ploii şi melancoliile care o însoţesc câteodată până la acceptarea ei cu bucurie… iar apoi norii au trecut, ploaia a plecat iar jane siberry ne asigură că nu va ploua mereu, aşa cum a făcut-o mereu obsedant la finalul The Crow.

Să curgă aşadar cele 12 ploi. Plus una bonus, care rezumă toată povestea ploii într-o piesă instrumentală.

creedence clearwater revival – have you ever seen the rain?
eurythmics – here comes the rain again
madonna – rain
nicu alifantis – ploaie in luna lui marte
counting crows – raining in baltimore
travis – why does it always rain on me?
a-ha – crying in the rain
billy myers – kiss the rain
garbage – only happy when it rains
gene kelly – singin’ in the rain
lake of tears – so fell autumn rain
jane siberry – it can’t rain all the time

Din nou, e la liber la preluat. Şi cu toată dragostea mea de ploaie, vă anunţ că azi decolez spre o zonă însorită, aşa că voi lipsi o săptămână

—————————-

Mă întrebaseră colegii dacă nu mă duc la Phoenix joi. Nu, nu m-am dus la Phoenix. În primul rând, ultima dată când i-am văzut la ceva concert în Unirii din banii Primăriei, m-au călcat pe nervi. Ceruse cineva din public o piesă anume şi i s-a dat peste nas de pe scenă cu replica “aici nu suntem la McDonalds”, carevasăzică n-are publicul ce să “comande” piese. Well, ducă-se învârtindu-se. Un artist cu mintea întreagă se bucură de aşa ceva, nu se bosumflă. Dacă n-au chef de ascultat publicul, n-am nici eu chef să îi ascult în calitate de public. În al doilea rând, am avut ceva mai bun de făcut.

Văzusem un afiş cu o lansare de carte, concert de nai şi expoziţie foto şi de instalaţie. Mi-au atras atenţia două lucruri la afiş: numele unor cunoscuţi pe el şi faptul că evenimentul avea loc la sinagoga din Cetate (sau sinagoga de pe strada cu pizza Cora), după cum s-a orientat lumea să o găsească. Aşa că am prins doi iepuri deodată – m-am revăzut cu nişte oameni haioşi pe care nu îi mai văzusem demult şi am apucat să văd şi eu pe dinăuntru clădirea aceea – măcar la a doua încercare.

Prima nu ne-a reuşit, pentru că evenimentul a început cu discursul unei tanti critic literar. Să îmi aduceţi aminte să nu invit aşa ceva dacă îmi voi lansa vreodată o carte. Am îndurat vreo zece minute tortura aia prelinsă pe o băncuţă, după care am dat arta pe gastronomie şi (după ce am intrat şi am ieşit instant din Cora) am mers la o terasă la o clătită şi o limonadă până îşi revin criticii din meandrele abstractului. Ne-am cam lungit, aşa că atunci când am revenit se terminase şi concertul şi am putut studia fotografiile şi interiorul sinagogii – atât cât se vedea în (semi)obscuritatea aceea. Mare păcat de respectiva clădire – mi-ar plăcea să o văd restaurată aşa cum merită dar ca pentru atâtea altele, nu sunt fonduri.

Momentul de umor al serii a venit când unul dintre “expozanţi” ne-a povestit un episod din cursul după-amiezii. În timp ce se pregătea instalaţia, o băbuţă care văzuse acea uşă veşnic ferecată deschisă în sfârşit, a intrat împinsă de evlavie. S-a dus până în faţă tot în temenele şi în cruci. Ajunsă în faţă însă s-a oprit un pic să se uite în jur şi s-a cam speriat: nu tu cruci, nu tu hristoşi, nu tu fecioare, nu tu sfinţi. S-a dezmeticit băbuţa că n-a prea intrat unde a crezut ea şi s-a dus apoi aţă spre ieşire.

Acu’, eu zic săraca băbuţă, ce sperietură o fi tras, cine ştie în ce loc malefic o fi crezut că a intrat când s-a dumirit că nu-i biserică. Pe de altă parte, cum n-a ridicat privirea de afară să vadă pe lângă ce trece sau înăuntru să vadă spre ce se îndreaptă… cam tot aşa n-ar observa un circ zburător deasupra oraşului.

PS: pentru că nu am poze de la eveniment în sine, puteţi vedea ce şi cum a fost chiar la unul dintre protagonişti.

]]> http://arashi.me/2010/06/sinagoga/feed/ 0 http://arashi.me/2010/06/interogatoriu/ http://arashi.me/2010/06/interogatoriu/#comments Fri, 25 Jun 2010 11:19:42 +0000 Arashi http://arashi.me/?p=1621 Am primit un cadou. Nu e Nimic Special , este o leapşă. Da’ cum una din chestiile pe care eu le am în comun cu facultatea absolvită sunt chestionarele, am sărit imediat pe ea:

1. Ai o porecla?
Păi chiar Arashi e una. Am mai purtat tot soiul de scurtături de la prenume şi de la nick-urile de prin diverse site-uri şi jocuri (Shur, Asfa, Ara, Snicky… )

2. Unde locuieşti?
Adresa din buletin zice Timişoara, dar ştim cu toţii că eu de fapt trăiesc într-un univers paralel din care din când în când mă ciocnesc dureros cu realitatea – stupid thing, keeps getting in my way

3. Ce inaltime ai?
1,67, parcă

4. Ai zi onomastica?
Da, da’ nimeni nu ştie de ea. E pe la mijloc de mai.

5. Cu ce te ocupi?
În general, cu oameni stresa(n)ţi care nu ştiu să folosească Help-ul diverselor aplicaţii.

6. Ai fraţi sau surori?
Da, un frate.

7. Limba maternă?
Româna.

8. Limbi vorbite?
Română, engleză, germană. Şi mă descurc să citesc benzi desenate în franceză.

9. Colecţii?
Hmmm… am avut multe. Vederi – am încercat să mai trimit din ele; Cartele telefonice – i-am pus lui dAImon ăn braţe plasa cu ele; timbre – rătăcite pe la prieteni. Cataloage de abţibilde şi mai ales maşinile Turbo – aruncate într-un acces de curăţenie şi degajare a camerei.

10. Număr la pantofi?
39

11. Şcoli absolvite
“Şcoli”? Mamă, dar de ce la plural? Ultima a fost un master care suna pompos şi la care am făcut din plăcere un proiect despre brandul Coca Cola (da, era un master din ăsta de fiţe cu cuvinte cheie la modă în care toată lumea este sau se crede specialist). Înainte de asta – facultatea de sociologie.

12. Materia preferata?
Când? Psihologia socială şi antropologia culturală la facultă. În liceu… hm. Engleza pentru limbă şi manual, germana pentru profesor şi modul de predare. Filosofia, iar pentru că proful era mişto şi citit şi discutam vrute şi nevrute 5 oameni cu el în timp ce restul jucau cărţi sau citeau Popcorn. Istoria când era predată fain – asta depinde de profesor. În generală îmi plăceau şi botanica şi geografia.

13. Ce hobby-uri ai?
Muzică, mmorpg, cărţi, foto, călătorii, blogging – dabbling in all, master of none.

14. Bani de buzunar?
Nu mai bine “în”?

15. Dorinţă?
Multe şi mărunte.

16. Vise?
Cel puţin la fel de multe, dar astea-s uriaşe. Vorba cântecului – “I got big dreams, so big that any blind man could see”

17. Numar norocos?
Nu cred în aşa ceva dar dacă vreţi preferat, atunci 11.

18. Ai vrea să revezi
… lumea prin ochii mei de când eram copil. Fără cinism, fără temeri, fără (pre)concepţii şi fără nevoia de a analiza, eticheta şi apoi a închide la loc ochii dând din umeri cu oboseală.

19. Ai animale de casă?
Din păcate nu şi e a naibii de goală casa fără câine. Egoismul pe care mi-l tot redescopăr mă face să mă îndoiesc de capacitatea mea de a mai avea aşa ceva.

20. Sentimentul cel mai preţuit?
Făcusem cândva un test din acelea cu pretenţii metafizice pe net, referitor la reîncarnări, lecţii karmice şi alte cele. A ieşit ceva de genul:
Lesson you brought with you from a previous life: compassion
Lesson you must learn in this life: patience
What you’re striving for: freedom

21. Care a fost cea mai frumoasa zi din viaţa?
Can’t put my finger on it.

PS: dAImon a prins ideea şi s-a autoservit, aşa că cine doreşte, cine pofteşte, e tax-free.

PPS: Da, iar am scris în romgleză. So shoot me

Cred că fiecare din noi, copil fiind, a trecut prin vizite la rude, prieteni sau cunoştinţe ale familiei. Cât de plăcută sau de neplăcută era vizita respectivă depindea în mare măsură de ce aveai de făcut ca să treacă timpul în timp ce adulţii îşi vedeau de discuţiile lor “de oameni mari”. Eu primeam adesea câte o jucărie care să mă ţină ocupată. Dacă îşi îndeplinea scopul, tot restul în jur era şters – în speţă adulţii şi discuţiile lor plictisitoare. Dacă nu aveam ce face sau nu îmi plăcea ce mi se oferea, vizita respectivă era întotdeauna o corvoadă.

Una din cele mai plicticoase era la cea la o doamnă în vârstă, undeva între 700 şi British Council. Locuinţă cu camere înalte, o tanti venerabilă de vârsta bunicii şi fiica ei de vârsta mamei, care pe deasupra era profesoară de matematică. Nu ştiam eu pe vremea aia ce este matematica, decât că e ceva groaznic. Masă înaltă cu faţă de masă din macrameu, mobile lustruite şi nici o jucărie în afară unui cub Rubik care m-a făcut să rămân cu frustrări ever since. Cub Rubik aveau şi naşii mei, dar mai era acolo şi un puzzle imens (sau mie aşa mi se părea) cu o corabie cu pânze şi o uşă la terasă de pe care vopseaua se decojea în mob absolut fascinant.

O tanti la care îmi plăcea să merg avea o casă de păpuşi veche, total neinteresantă pentru că eu nu m-am jucat niciodată cu păpuşi. Mai avea însă o tabletă de desen cu ‘nisip’. Apăsai cu un stilus special ca să desenezi şi apoi o întorceai si o scuturai ca să ştergi. Plus că îmi dădea sirop de trandafiri, aşa că eu îmi vedeam de sirop şi de desene până la terminarea vizitei. La plecare treceam prin curte, unde vecinii aveau un câine lup la care tot vroiam eu să merg şi nu aveam voie. Ah well, life sucks.

Un nene bătrân avea pe perete rafturi şi răftuleţe pline cu sculpturi mici şi cu miniaturi, în principal modele de maşini oldtimers, absolut fascinante. Era fost angajat la Ford şi avea un puzzle de plastic cu o maşinuţă Ford pe care mi l-a şi făcut cadou. Trebuie să îl caut, precis îl mai am pe undeva. De altfel, nenea era foarte simpatic, făcea conversaţie, ne plimba alegând special localuri care aveau şi teren de joacă pentru copii şi în general era un moşulic atât de dulce încât merita să suport înţepăturile mustăţii nevestii-si când mă pupa. În consecinţă nu e de mirare că dintre toate cunoştinţele de vizitat, era preferatul meu.

Când “vizitaţii” aveau copii, aceştia primeau sărmanii rolul de babysitter şi/sau entertainer pentru mine. Presupun că  ei nu erau foarte încântaţi şi la drept vorbind nici eu. Eram un copil destul de timid şi nu mă simţeam în largul meu. A fost însă o dată când mi s-a părut că nu am stat destul. “Babysitterul” meu era un tip cu nişte ani buni mai în vârstă decât mine pe care îl chema Zeno. În timp ce bunicile noastre îşi vedeau de cafeluţă, m-am dus în camera lui Zeno şi… am rămas cu gura căscată. Parcă păşisem într-un acvariu. Pereţii camerei înfăţisau un peisaj submarin, cu alge, peşti, scoici şi tot tacâmul. Ba mai mult, era pictat chiar de el. Fiind pasionat de pictură şi tot ce ţinea de ea, ne-am aşezat frumos în mijlocul camerei cu nişte foi şi nişte tuburi de tempera. Atunci am învăţat eu despre culori primare şi secundare, ce cu ce să amesteci ca să îţi dea o anumită culoare, etc. A fost una din cele mai reuşite vizite în care am fost în calitate de “atârnache”.

]]> http://arashi.me/2010/06/jucarii/feed/ 3