Mi-aș propune să scriu mai des, îmi tot zic asta de ceva vreme. Eram chiar foarte plină de avânt la finalul vacanței și am îngrămădit niște postări în drafturi. De fiecare dată când deschideam blogul însă, dădeam cu ochii de poza lui Nero și îmi trecea tot cheful. Uite, o să înșir mai jos niște teme, poate că măcar de jenă mă apuc de ele zilele astea:

• retrospectiva de lecturi pe ultimele trei luni, cum îmi propuneam la 1 octombrie
• vreo 2-3 postări despre Thailanda, inclusiv mai multe poze
• o serie de fotografii intitulată Colors of Buddhism
• câteva povestiri din categoria fan faction pe care le-am scris pe vremea când jucam 9Dragons, pentru download in format pdf
• ceva despre limbajul de call-center care nu va fi nici diatribă contra vreunei firme, nici copy paste din manuale
• o nouă postare pentru galeria de personaje, despre o fată inspirată de un film
• câte ceva din constatările profului meu de olandeză – un pic de etnopsihologie empirică
• un pic despre Drizzt (asta zace pe listă din ianuarie 2011) și sci-fi vs. fantasy în preferințele mele

Mi-aș propune de asemenea să recitesc și să corectez textele înainte de a da publish pentru a reduce numărul de litere mâncate sau inversate (spre disperarea Șoimului). Dar cum mă cunosc prea bine, nu o să mă țină.

Mi-aș dori mie în primul rând și blogului în al doilea, să se lungească listele afișate pe paginile Sights|Travel, Sounds|Music, Rants|Books. Cu alte cuvinte, cât mai multe călătorii efectuate, concerte văzute, cărți citite.

Dacă e să mă las purtată de valurile utopiei, mi-aș dori să schimb tonul articolelor. Să exilez amărăciunea, ciuda, frustrarea și furia.

Bazându-mă pe faptul că nu mușcă, aș putea să mă îmbii să las mai des comentarii pe unde circul, bloggerește vorbind. Bineînțeles, aia e un fel de socializare, va cere efort din partea mea.

Motivul pentru care „proudly” se află în titlu, este că nu veți găsi o temă identică în arhivele WordPress-ului. Cum s-ar spune, mi-am petrecut constructiv concediul medical: am înghițit o tonă de paracetamol, euraspal și ambroxol și am produs o tonă de cod. Mare parte am aruncat la fel de repede cum am scris dar până la urmă am reușit să scriu ceea ce vedeți. Erorile de afișare le-am îndepărtat (sper… ) with a little help from my friends (se știu ei), așa că le mulțumesc în mod oficial pe această cale.

Eu am testat tema în Firefox și Internet Explorer, am auzit că pare ok și în Opera și Chrome. Am auzit de asemenea deja că tema este foarte… gri. That is a feature, not a bug .

Am mai avut eu tentative de jucat în HTML și nițel CSS „în tinerețe” și mi-a plăcut și atunci, ăsta a fost însă primul „proiect” serios și scris cap coadă – trăiască tutorialele oamenilor pricepuți în așa ceva și miloși din fire cu noobi ca mine. În footer sunt linkuri către imaginea de pe flickr folosită ca fundal și către un site de resurse free (eu am folosit diverse icon-uri) foarte fain pentru cei pasionați de jucat cu așa ceva, mysitemyway.com.

Dacă nu mă apucă lenea metafizică, o să mă mai joc cu așa ceva pentru că îmi place și mă văd făcând așa ceva niște ore bune pe zi (cam 10-12 în ultimele 3-4 zile… ).

Iar cu asta încheiem seria de postări din categoria meta-blogging pentru ceva vreme. Revenim la programul de transmisiuni cât de curând posibil.

Au urmat postări despre un joc RPG online, lansarea albumului Have a Nice Day și Cronicile din Narnia, după care m-am lansat în niște tirade împotriva spiritului de turmă și a idioțeniei colegilor de master (care nu știau să citească fluent în limba română) și în niște pseudo-filosofeli pseudo-abstracte despre mine, viață, univers și tot restul. Not much has changed, huh?

De departe cele mai numeroase postări au fost în categoria „stream of consciousness”, în cele două direcții majore: „a musing: a-musing” și „a musing: forever black eyed”. Printre rezultate la teste prostuțe de pe net, primele recenzii de concert (ah, Placebo și Muse prima dată live… ) și lungi introspecții adolescentino-depresive, s-au conturat și câteva dintre postările mele preferate: interpretarea personală a unor fotografii cu un scaun de lemn, o postare despre aversiunea mea față de toaletele publice și angoasa de a produce zgomote acolo, cele trei cărări spre fericire, vreo două meditații despre trenuri și seria de losers weepers continuată/tradusă parțial aici.

O vreme am avut o perioadă nasoală, postările s-au rărit pe acolo și au încetat cu totul în 2009. De blogul respectiv știau doar foarte puține persoane. A aflat și un fost coleg de la un fost loc de muncă, văzându-mă clămpănind la tastatură. Fiindcă în timpul liber se ocupa de tot felul de site-uri, a tras de mine să îmi mut desfășurarea bloggeristică pe o platformă de bloguri pe care vroia să o lanseze, blosone.ro (de la bloggers’ social network), bazată pe wordpress. Tot el mă bătea la cap cu eternul „dar de ce nu scrii în limba română?” și apoi constantul „dar de ce nu faci bani din asta?”. Am mai convins câțiva prieteni și niște cunoștințe și o vreme am schimbat comentarii între cele cinci bloguri ale noastre de pe blosone. După câteva luni,  blosone și-a dat obștescul și previzibilul sfârșit prematur.

Partea bună este că eu mi-am primit de la coleg arhiva de postări. Am rămas de acolo prietenă cu WordPress-ul, care mi se părea mai flexibil decât ce oferea la vremea aceea Blogger/Blogspot, presupunând că îl hostezi tu. Atfel că în septembrie 2009, m-am mutat „la casa mea”. Postările mai vechi sunt importate de pe blosone, de aceea pe alocuri imagini sau clipuri lipsă.

Ergo, șase ani de scris pe blog, doi ani de când îmi fac veacul pe domeniul propriu. Și conform vorbei lui Creangă, aia cu nici frumos până la douăzeci, nici cuminte până la treizeci, nici bogat până la patruzeci de ani, cam tot aia fac, ce făceam și acum șase ani. Deși probabil în fraze mai lungi și mai întortocheate.

Nu vând nimic (nici măcar imagine), nu încerc să conving pe nimeni de nimic (nici măcar de cât de mișto sunt concertele la care mă duc), nu am pretenția să semnalez probleme sociale (orbii oricum nu citesc bloguri), să trag semnale de alarmă, să educ masele, să îndemn lumea să dea click că spun eu, să nasc controverse, să câștig premii sau să las loc să se desfășoare sociologului din mine. Câteodată nici măcar nu scriu pentru alții iar adesa când o fac, acei alții se rezumă la cei zece oameni despre care știu că dau constant pe aici; nu mă simt de parcă m-aș adresa unui vast public necunoscut cu care să dialoghez pe marginea a whatever. Adică, nu fac blogging, în înțelesul românesc al cuvântului. Noroc că nu am nășit noi cuvântul (blog/blogged/blogging (used without object) 2. to maintain or add new entries to a blog.), așa că pot să îmi văd liniștită de treabă de amorul artei.

Dacă e să ne luăm după wiki,

The personal blog, an ongoing diary or commentary by an individual, is the traditional, most common blog. Personal bloggers usually take pride in their blog posts, even if their blog is never read. Blogs often become more than a way to just communicate; they become a way to reflect on life, or works of art. Blogging can have a sentimental quality. Few personal blogs rise to fame and the mainstream but some personal blogs quickly garner an extensive following.

ajungem la vorba profesorului meu de olandeză, despre mentalitatea noastră referitoare la note, examene, rezultate și… prin extensie probabil blogging.

Dar aia este o altă postare. Până atunci desfac o doză de cola în cinstea blogului meu necorespunzător, după chipul și asemănarea creatorului său.

Probabil a fost o coincidență că în decurs de o lună, două astfel de conversații cu două persoane diferite s-au răsucit în jurul aceleiași teme – obsesia sfârșitului: despre cum tânjim după un anunț de genul „sfârșit”, „fin”, „the end” la final de capitol; despre cum un „va urma” sau un final deschis care poate lăsa loc unui sequel sau pur și simplu niște puncte de suspensie ne pot da peste cap urmărindu-ne obsesiv cu întrebarea „dar dacă…?”, asemenea alegerilor tentante pe care nu le-am făcut.

Recunosc, eu am un talent aparte pentru punctele de suspensie. Și o colecție întreagă de „ce-ar fi fost dacă”-uri, înșirate pe un raft, asemenea sticluțelor mele cu nisip. Două colecții de amintiri, din locuri în care am fost fizic și locuri prin care am trecut… spiritual, să spunem. Aplic acest minunat talent și la mărunțișuri. Mereu mă apuc de lucruri pe care nu le duc la bun sfârșit. De lene, de nepăsare, pentru că îmi pierd interesul, pentru că nu termin suficient de repede ceea ce mi-am propus și îmi lipsește la modul absolut disciplina necesară. Dacă nu e musai să fie duse la bun sfârșit, nu îmi bat capul și las lucrurile să „atârne”.

Nu este neapărat ceva cu care mă mândresc, este o simplă constatare. Chiar și frecvența postărilor pe blog este un bun indicator, și nu este vorba că nu îmi place să scriu. Chiar și acum am vreo cinci drafturi și încă vreo trei idei în cap care nu așteaptă decât să fie așternute în pixeli. Chiar și postarea asta mi-a luat niște zile bune în forma actuală, iar discuțiile despre care aminteam și care au declanșat-o inițial sunt vechi de câteva săptămâni. Cel mai vechi draft pe care îl am este din ianuarie și pe un subiect drag mie – cărțile de fantasy și sf, cu tot cu poza celei mai recente colecții achiziționate.

Dar așa cum sufăr de obsesia sfârșitului, așa mă fac vinovată și de fascinația începutului. Am început mai demult și am abandonat un blog în care postam melodii comentate mai altfel și legate de întâmplări și amintiri personale. A fost probabil o rămășiță a vechii mele nostalgii de a ajunge „om de radio” născută la finele anilor ’90 de serialul Midnight Caller – Telefonul de la miezul nopții și cultivată în nopți lungi și dimineți de weekend de pe atunci tânărul Radio Vest și mai ales de emisiunile lui Stelian Grigorescu și Mihai Moș. Nu a fost să aibă viață lungă. Încerc să țin în viață Shutter Stutters dar pare să fie într-o perpetuă primejdie de a se ofili, cam ca și florile alor mei când rămân în grija mea vara. Și pentru că așa e frumos, am aruncat la apă adâncă încă un blog. Am adunat variile amintiri din copilărie de pe acest blog și mai zac undeva niște schițe de același soi care așteaptă să fie publicate. Nu am pretenții literare, dar sunt în fond postările cele mai dragi mie și bucățele de amintiri foarte vii. Așa a apărut în sidebar colecția reciclată de Pieces of Puzzle. Să vedem cât rezistă.

Asta aşa, ca măsură pentru importanţa pe care o acord eu propriilor mele cuvinte. Ideea este tangenţială cu leapşa aceea pornită de la un citat al lui C.T. Popescu din Libertatea urii. De ambele dăţi de care o văzusem, cel care o onora alegea moartea proprie în locul celei a cuvintelor. Am trecut repede peste, am zis că poate nu sunt eu într-o dispoziţie de “filosofeală” şi că de aia primul meu impuls de răspuns a fost “me, of course”.

Citatul original sună aşa:

… dacă ai avea de ales, să mori sau să-ţi cobori cuvintele în pământ, în locul tău, să fie mâncate de viermi, şterse, uitate, iar tu să rămâi deasupra trăind veşnic, ce-ai face?

Până acuma, Alex a fost primul care se preferă pe sine în locul cuvintelor (mai sap, până la el am ajuns eu cu “restanţele” la citit bloguri în pauza de masă). Păi, dă-te mai încolo, să am loc şi eu

Nu mă leagăn în iluzia că vreun cuvânt de al meu are foarte mare însemnătate pentru altcineva în afară de mine. Adesea nici măcar pentru mine, după ce şi-au îndeplinit funcţia de defulare. Spuneam odată mai demult că blogul meu nu este altceva decât un coş de gunoi pentru nişte deşeuri pseudo-intelectuale. Nu mi-am schimbat părerea.

Am avut recent o discuţie cu un amic legată de… să îi spunem, importanţa scrisului. Importanţa afectivă, cum ar veni; despre cât de grav este când lumea nu înţelege ce vrei să spui sau înţelege altceva, dacă este frustrant pentru autorul unor rânduri de orice natură acest lucru.

Am susţinut atunci că eu fac o distincţie mai mult sau mai puţin clară între ‘scrisul pentru public’ şi ‘scrisul pentru mine’. Dacă scriu o povestioară, cel mai probabil că este într-un fel sau altul destinată unui public. Cel mai probabil atunci nu vreau să transmit nimic sau nimic foarte important oricum. E doar o joacă sau un mic exerciţiu literar mai mult sau mai puţin reuşit. Dacă cineva înţelege altceva, probabil că înseamnă că este reuşit.

Dacă este o abureală pe blog… ei bine, cum spuneam, funcţia de defulare primează. La fel, punerea propriilor mele gânduri într-o ordine oarecare – au proprietatea ciudată de a căpăta consistenţă când sunt obligate să părăsească matca acelui “stream of consciousness” şi să îmbrace forma cuvintelor (şi probabil şi de a pierde din importanţă, dar asta este altă discuţie). Dacă pe deasupra, cineva (mă) mai şi înţelege, iau asta ca pe un bonus binevenit. Dacă nu, nu e gaură în cer – dacă eu sunt ceva mai lămurită / liniştită / împăcată, atunci e mission achieved şi cuvintele mele pot muri liniştite. Deşi recunosc, prefer să rămân şi eu în viaţă şi să le am şi pe ele alături. Like old pals.

So… hm… hai să fac o listă de “things to blog about”.

• de ce nu-mi plac mie corporaţiile (şi asta nu pentru că la un test de genul “which famous leader are you?”, rezultatul meu a fost Che Guevara sau mai ştii, poate tocmai de aia)
• cum s-a adeverit acea zicere românească plină de înţelepciune cum că facerea de bine e futere de mamă (sau de ce nu am eu acuma telefon de piţi)
• de ce îmi devine mie antipatic Orange-ul (mai are cineva impresia că noua campanie cu animale gonflabile portocalii este absolut imbecilă?)

Aşa. Acuma măcar de jenă, şi tot o să mă ţin de treabă ca să mai ştie lumea că trăiesc (I won’t let any corporation get me down!). By the way, mulţumesc Cătă pentru albumul Bon Jovi, uitasem de el .

Imaginile de pe aci sunt hostate pe blosone, până se mişcă actualizarea DNS-urilor, s-ar putea ca o parte din ele să nu apară, după cum are serverul chef. Dar în rest, am recuperat postările, am mutat linkurile, am adus şi tema (la ea mai trebuie să mă joc un pic la personalizare) şi am săpat şi după plugin-urile pe care le aveam, ba am mai şi trântit unul suplimentar, că mie îmi plac emoticoanele de Y!m. All in all a fost o noapte productivă.

Mai urmează schimbări. A mighty wind of change is blowing

Oricum, good to have a home again. E nasol să te mănânce degetele să scrii şi să nu ai unde. Notepad şi GoogleDocs nu au farmec în situaţiile astea. Aşa că mi s-au tot adunat în inbox mail-uri cât a fost blosone picat… linkuri, clipuri, idei de blog. Stau acolo frumos marcate cu semnul exclamării şi aşteaptă, nu ştiu dacă vor supravieţui toate, dar mă pun imediat să fac curat pe acolo.

Că zice nenea firestats că lumea caută nuduri, broaşte şi cârtiţe ca să ajungă la mine pe blog (imaginaţi-vă un emoticon şocat aici). Ce-i drept, nu în aceeaşi căutare. Am să ignor cu graţie rătăcitul care vroia “adolescente în călduri” dar na, nu pot lăsa să plece toată lumea fără să gasească nimic din ce vroia.

Aşadar, pentru toţi gugălitorii, să fie: nud, broască (chiar dacă asta nu cântă “gumi-gumi”, whatever that is) şi o cârtiţă cu muşuroi cu tot (pentru cei din subcategoria “cum să scap de cârtiţe”: daţi-mi-le mie, că-mi sunt simpatice).

Am încercat şi o “dregere” a titlului. Asta e, cine se documentează prea târziu, suportă consecinţele. Se pare că o dădusem în bară chiar de la punctul 1, din obişuinţă.

Partea cu exces de widget-uri sper că am remediat-o odată cu tema nouă şi gruparea lor: chestii care ţin de acest blog în stânga şi other stuff în dreapta. Îmi place să cred că măcar la capitolul gramatică e ok (deşi mai zboară porumbei din taste sau mai abuzez de câte un “cuvânt al zilei”. Comentariile, în princpiu, nu sunt moderate deşi wordpress-ul mai face uneori pe dos faţă de ce îi spun eu. Mai apar câteodată spre aprobare deşi un nume şi o adresă de e-mail sunt suficiente pentru un ok, având filtrul de spam activat. În legătură cu punctul 5 dintre recomandările lui de ce? nu mă pronuţ eu

Acuma, îmi mai rămâne de rezolvat o dilemă. Ceea ce lipseşte este clasicul “About”. Sunt în totală pană de idei în legătură cu pagina respectivă, aşa că încerc un dodge. În afară de asta, îmi aduce prea mult aminte de ceea ce este denumit eufemistic “marketing personal”, care nu mă atrage în mod deosebit. So… dacă vreun suflet milostiv vrea să contribuie la conturarea paginii About, vă puteţi dezlănţui în comment-uri aici sau direct acolo.