blog fără scop

Dacă am început în vervă despre cărți, mai bine continui până nu mă apucă iar lenea bloggeristică

Ciugulisem acum ceva vreme o leapșă care întreba despre planurile de lectură pentru vară. Întâmplător, atunci aveam un „stoc”, așa că înșiruirea nu a fost prea dificilă. Dacă ar trebui să refac leapșa acuma pentru toamnă nu cred că mi-ar ieși, pentru că în afară de cartea al cărei prolog tocmai l-am citit, nu am nimic plănuit. Având în vedere că și așa mă certase un amic la un moment dat că nu scriu mai mult despre cărțile citite pe blog și că nici o șansă să mă pot mobiliza eu suficient încât să încropesc o recenzie fiecărei cărți citite, mi-a trăznit prin cap că aș putea face măcar așa, o retrospectivă. Cum spuneam, nu mai sunt așa cititoare harnică, așa că nu îmi permit lunar, dar mă gândesc că la trei luni se adună ceva material citit, cât să am de trei rânduri acolo

Vara a debutat sub semnul lui Michael Ende. Pe la începutul lunii terminam de citit Momo. Am văzut mai demult ecranizarea filmului în limba germană și mi-a plăcut mult. Tematica din Momo este dureros de actuală, având în vedere că a fost scrisă în 1973. Într-o suburbie liniștită, oameni simpli își văd de viața și de bucuriile lor simple. Micuța orfană Momo este cea la care merg toți care au ceva pe suflet, pentru că ea are darul rar de a asculta cu adevărat – într-atât încât cei care îi vorbesc ajung să se înveselească sau să găsească ieșirea din impas. Adică chestia aia pentru care în lumea modernă se dau bani la psiholog. Liniștea micuței comunități se destramă atunci când își fac apariția Domnii Cenușii. Încetul cu încetul ei lămuresc oamenii că pierd prea mult timp cu fleacuri și că trebuie să îl economisească pentru a avea parte de mai mult(e). Adesea cei care îi ascultă și își economisesc minutele de taifas, odihnă, vizite, etc. ajung să aibă afaceri prospere, își pierd însă bucuria de a trăi și se află mereu sub presiunea timpului care nu le ajunge. Orașul cu ritmul său năucitor, cu clădirile uniforme, cu fiecare minuțel planificat pentru a fi cheltuit cu folos (sau economisit) trece ca un tăvălug peste comunitatea idilică. Momo descoperă natura sinistră a cenușiilor: ei fură oamenilor timpul economisit, hrănindu-se cu el și se angajează într-o luptă disperată cu ei pentru a-și salva prietenii… la o adică de ei înșiși. Prietenii Domnilor Cenușii vor strâmba din nas, spunând că o asemenea lectură este, la o asemenea vârstă, pierdere de timp. Eu o recomand cu toată căldura pe care o degajă micuța Momo în jur. Dacă își îngăduie răgazul, și adulții vor ajunge să își pună niște întrebări.

Am continuat tot cu Michael Ende, de data asta cu celebra Poveste fără sfârșit, respectiv Die unendliche Geschichte, pentru că am ținut să o citesc în germană. Este probabil pentru mulți titlul sinonim cu numele autorului, nu în ultimul rând pentru că s-a bucurat de ecranizări celebre. Iar eu când eram mică, doream să zbor călare pe Falkor. Este probabil una dintre cele mai frumoase povești scrise vreodată, iar cartea este suficient de stufoasă pentru a bucura timp de câteva sute de pagini copiii mici și mari. Pentru că la fel ca Momo, ascunde mai mult în spatele ei. Fiecare tărâm al Fantasiei pe care îl descoperă micul Bastian este o treaptă către cunoaștere, fiecare încercare la care este supus îl aduce cu un pas mai aproape de a realiza ceea ce este cu adevărat important în viață iar la final, când constați că povestea fără sfârșit este povestea fiecăruia dintre noi este momentul când cititorul își dă probabil seama că așa cum Fantasia nu poate exista fără noi, nici oamenii nu pot exista fără Fantasia – nu fără a cădea de tot victimă urgiilor iscate din ea.

De încheiat, am încheiat vara cu un român, un argentinian și un spaniol. Despre cartea lui Gheorghe Florescu, Confesiunile unui cafegiu, s-au spus și s-au scris multe. Nu prea văd ce aș avea eu de adăugat (vedeți, de asta nu îmi plac mie „recenziile”). Puteți încerca aici pentru o recenzie însoțită de citate ilustrative. Eu am sărit cu grație peste înșiruirea de nume, adrese, date – întâmplările sunt redate în carte cu precizie inginerească. Am filtrat din toate cele mai cu seamă două lucuri: atmosfera acelor decenii de dinainte de Revoluție, din care eu mai păștrez doar crâmpeie de amintiri, și așa prea vii și prea grăitoare ca să port vreo nostalgie timpurilor respective și păienjenișul tot mai întins de putreziciune care mânca societatea pe dinăuntru, de sus în jos și de jos în sus și în general în toate direcțiile și care pute și astăzi sub stratul de sprayuri de import, pe care acuma le putem cumpăra la orice butic din colț. O lectură revelatoare, al cărei gust final este amar, dar la care ar trebui să se ia aminte. Și a propos, dacă vreți cafea Avedis și aveți drum prin București, s-a deschis magazinul de Delicatese Florescu.

Recunosc, la cartea lui Ariel Magnus mi-a atras atenția titlul: Un chinez pe bicicletă. Nu suna rău nici prezentarea de pe copertă așa că am decis să risc (ajung la concluzia asta de fiecare dată când mă uit pe eticheta unei cărți – dacă iei ceva fără a fi citit/auzit ceva despre carte sau autor înainte, îți asumi un risc) și să o cumpăr. Narată la persoana I de un oarecare Ramiro Valestra, un argentinian banal din Buenos Aires, programator proaspăt despărțit de unica lui iubită, care locuiește încă la mama acasă, istorisirea ne poartă în cartierul chinezesc unde Ramiro este dus de răpitorul său suspect a fi un piroman. El însuși se ia peste picior, spunând că sindromul Stockholm nici nu începe să îl descrie și se împrietenește cu răpitorul Li, precum și cu Lito și Chen, făcând cunoștință cu viața imigranților chinezi. Fanii de political correctness vor strânge din fese la stereotipurile la adresa chinezilor, evreilor și argentinienilor care abundă în carte, deși majoritatea vin din partea respectivilor înșiși, personajele luându-se peste picior cu o doză sănătoasă de autoironie. Intervine și nelipsita (și nelipsita de peripeții) idilă dintre Ramiro și Yintai, care îi deslușește înțelesurile foarte normale ale vieții de zi cu zi care avuseseră dimensiuni fabuloase în mintea lui Ramiro, pe baza puținului care îl știa despre China și chinezi.

În fine, cartea a cărei ultimă filă am întors-o taman pe 30 septembrie a fost debutul literar al lui Carlos Ruiz Zafon, Prințul din negură. Romanul este suficient de subțirel pentru a putea fi dat gata într-una sau două după-amieze. Se încadrează la rubrica „literatură pentru tineri” iar citatul de care vă povesteam în postarea anterioară susține că este o „poveste cu accente soft-horror”. În prefață aflați cum a ajuns Zafon să scrie în general și cum a ajuns să scrie Prințul în special: „În cazul Prințului din negură, neavând alte puncte de reper, m-am hotărât să scriu romanul pe care mi-ar fi plăcut mie să îl citesc la vârsta de treisprezece ori paisprezece ani, dar și unul care să îmi stârnească interesul și când aș fi avut douăzeci și trei, patruzeci și trei sau optzeci și trei de ani.” În general, nimic nou sau teribil de neașteptat în carte: străvechea temă a pactului cu Mephisto, un clovn desprins mai degrabă din Stephen King decât din Disney Channel, o casă și o epavă bântuită, un bâlci ambulant cu un secret sinistru, un bătrân solitar care știe mai multe decât lasă să se creadă, niște statui mișcătoare (care grație știu eu cui mie îmi urlau în cap Dr. Who! Dr. Who!) și o promisiune cu un preț cumplit care trebuie plătit cândva. Scriitura este la fel de plăcută și ușor de parcurs ca în romanele „pentru adulți” ale autorului, așa că dacă vă puteți suspenda într-un weekend scepticismul, vă puteți destinde alături de eroii adolescenți ai romanului. Nu m-ar mira ca cineva, undeva, să fi cumpărat drepturile de ecranizare.