blog fără scop

M-am trezit târziu, după ora 1. Ai mei sunt demult prin oraÅŸ la plimbare, îmi aduc aminte că mi-au spus să las cheia la recepÅ£ie dacă plec înainte să se întoarcă ei. Mă târăsc până la baie. Acorduri din From Yesterdays ÅŸi urletele mulÅ£imii îmi vâjâie prin cap acoperind ritmul monoton al apei de la duÅŸ, însoÅ£ite de flash-uri de imagine. Mă lupt cu un corn cu pateu în timp ce încerc să rememorez în scris ziua de vineri. Am ceva mai mult timp la dispoziÅ£ie – sâmbătă nu am nimic special în program până la Maiden, iar ei sunt cei care încheie seara pe scena principală. Am timp de încă un pui de somn.

Pe la ÅŸase, ieÅŸim cu toÅ£ii din camera de hotel. Nu înÅ£eleg de ce luăm autobuzul într-o direcÅ£ie ÅŸi nu în cealaltă, dar capacitatea mea de procesare nu este în cea mai bună stare ÅŸi nici îndreptată spre aÅŸa ceva. De data asta, am Nikon-ul la mine. Când ajungem în tramvai, apuc să fac vreo trei poze pe geam ÅŸi încă vreo două Parlamentului înainte să îl predau lui tata. Ai mei merg iar la plimbare, eu admir în fugă un labrador ÅŸi cobor în staÅ£ia HEV-ului, dotată doar cu săpuniera. Pentru câteva clipe sunt tentată ca pe insulă să mă interesez care este politica oficială privind SLR-urile dar seara îmi va confirma îndoielile – prefer să nu îmi expun Nikon-ul la aÅŸa ceva.

Soseşte în curând şi HEV-ul. E capăt de staţie şi e gol aşa că mă trântesc pe o banchetă. De data asta am căştile în urechi. La următoarea staţie, se populează trenul. Văd o sumedenie de brăţări de Sziget. În faţa mea se aşează o tipă cu rasta roz şi negre, cu o bluză de plasă neagră prinsă cu ace de siguranţă de tricoul de dedesubt şi cu ciorapi stil leopard, pete negre pe fond roz. Încerc să mă prind cum anume are făcute rasta fără să mă holbez indiscret. Număr în gând cinci staţii (una până la Margit, pe care o parcursesem ieri pe jos, de acolo încă 4). Cobor alături de majoritatea pasagerilor, ne îndreptăm în acelaşi flux dirijat spre insulă. Apuc să fac o poză intrării pe lumină. Mai mult de jumătate din cei care traversează podul au tricouri cu Iron Maiden din varii ere, turnee, momente de lansare. Se zăresc şi câteva steaguri.

ÃŽmi scot hârtia pentru biletul de duminică, să scap de o grijă. De data asta, mi se cere un act de identitate. ÃŽl arăt, omul scanează codul de bare, îmi întinde brăţara, dau să fac doi paÅŸi spre tanti care le fixează ÅŸi mă opresc. Natura mea de gură cască a decis că nu ar fi un moment propice să îmi joace feste. Am remarcat că Å£in în mână o fâşie maro-aurie, la fel ca cea pe care o am deja în jurul încheieturii. Mă uit la ea – Saturday, August 14. “Excuse me… the paper I just gave you was for August 15…”. Omul se uită la mine, se uită la hârtiuţă, îşi cere scuze. Mi-o schimbă cu una mov, scuzându-se încă o dată. Tanti de la intrare mi-o lipeÅŸte, apoi trec rapid de security fără a încetini prea mult, în ciuda mulÅ£imii de oameni care se înghesuie pe acolo. Privesc în jur la marea de tricouri negre cu Eddie în varii ipostaze.

În pas de plimbare mă îndrept spre direcţia scenei. Am de rezolvat câte ceva înainte să îmi ocup locul. Mai întâi, mă opresc la cortul cu shot-uri de nu-ştiu-ce să îmi iau o cola rece. Apoi tot înainte în plimbare, belind ochii în jur. Reperez într-un final ceea ce căutam: Sziget & Band Store. Arunc o privire să mă lămuresc asupra preţurilor la tricouri, apoi îmi scot tacticoasă harta insulei. Ştiu că la intrare sunt ATM-uri, am şi trecut pe lângă ele dar acolo sunt cozi. Indentific pe hartă un altul, relativ aproape, cam în partea cealaltă a scenei principale. Acolo se cântă, aşa că ocolesc prin spate printr-o zonă de corturi. Găsesc şi bancomatul lângă care se află locul de ancorare al unui balon imens, luminat noaptea, care îi indică poziţia. În faţa mea este o singură persoană. Chiar în dreptul nostru este un gard care se prelungeşte până la scenă. VIP / Press Access. Gardul este dat un pic la o parte, şi pe lângă silueta masivă a tipului de la security văd scaunele tip balansoar, nişte măsuţe joase cu pahare pe ele şi persoane cu tunuri de obiective la aparat. Oftez, îmi iau banii şi fac stânga împrejur.

Ocolesc iar scena prin spate, ajung la imensul cort cu tricouri ÅŸi aÅŸtept să se elibereze un loc la “tejghea”. ÃŽn jur este iarăşi plin de tricouri cu Maiden. Dar lumea vrea tricou cu The Final Frontier. Prind un colÅ£ liber, tipa care serveÅŸte se apleacă spre mine să audă ce spun iar eu comit un sacrilegiu. Cumpăr senină tricou cu Muse ÅŸi 30STM. Va trebui să mai pun mâna ÅŸi pe unul cu Sziget, cred. Dar aia vedem mâine, în funcÅ£ie de câţi bani îmi rămân. ÃŽndes fericită tricourile în geanta mea de Orange (complet offtopic, având în vedere că Vodafone sunt parteneri ai festivalului, dar am zis că din septembrie schimb), pornesc spre partea din faţă a scenei. Trecând pe lângă un chioÅŸc cu mâncare chinezească, sunt tentată să mă înfig la niÅŸte pui cu bambus ÅŸi ciuperci negre pentru că mi-e cam foame, dar parcă nu am chef să mănănc. RenunÅ£ la idee, ajung în dreptul scenei. FormaÅ£ia tocmai îşi ia la revedere, mulÅ£imea începe să se împrăştie.

Grosul pleacă să se împrospăteze, încep să îmi croiesc drum spre o zonă mai centrală. Nucleul hardcore al publicului a rămas pe loc dar stau mai bine decât în seara precedentă. Este un loc mai central ÅŸi un pic mai în faţă. Pe măsură ce se adună lumea, încep însă să mă întreb dacă a fost o idee aÅŸa strălucită. Jumătate au tricouri cu Maiden, cealaltă jumătate este la bustul gol ÅŸi toÅ£i sunt gata să se dezlănÅ£uie, deÅŸi durează mai mult de jumătate de oră până la ora oficială de start. Câteva gâtlejuri răguÅŸite scandează “Mai-den! Mai-den! Mai-den!”, de undeva din spate se aud strigăte de “I need iron!”.

Nu am nimerit însă foarte rău. ÃŽn stânga mea sunt doi tipi ÅŸi o tipă, români, tipa fiind puÅ£in mai scundă ca mine. ÃŽn spate, un tip ÅŸi o tipă, nemÅ£i, cu părinÅ£ii unuia din ei – amândoi solizi. Nenea aduce un pic a Maradona la pensie, nu este foarte înalt dar e îndesat. Stă cu mâinile încruciÅŸate, se uită încruntat în jur ÅŸi nu se clinteÅŸte când niÅŸte indivizi veseli se împing înainte. ÃŽi împinge înapoi ÅŸi sunt nevoiÅ£i să îşi croiască drum ceva mai încolo. PuÅ£in mai în spate, un puÅŸti la vreo 13-14 ani, blond, tuns scurt, slăbuÅ£, cu ochelari. ÃŽn spatele lui stă înfipt protector tăică-su.

Cele treizeci şi ceva de grade îşi fac simţite prezenţa. Noroc cu ploaia din ajun, nu este praf. Şi mai mare noroc cu cele câteva furtune de apă care încep să ne stropească. Soseşte ora 21 şi se dezlănţuie iadul. Our time has come. Pe scenă urlă Maiden, în jurul meu se urlă din câteva zeci de mii de plămâni şi începe marea împingere. Stau şi eu cu mâinile încrucişate să mă apăr pe mine şi petecul meu de loc cum pot, blestemându-mi cei 1,65. Mai ales când de nu se ştie unde, apare un tip de 2 pe 2, care îşi face loc în faţă cu coatele. Trece şi ăla, se termină prima piesă, Maiden ne salută, lumea se mai calmează. Pot să dau capul pe spate şi să respir un pic. Găliganul ăla e cu vreo trei rânduri mai în faţă, nu mai am grija lui, deşi încă mă gândesc ce-o fi fost în capul meu.

Nenea Bruce ne urează bun venit. Ne anunţă că vor cânta piese de pe mai multe albume dar ÅŸi că noul The Final Frontier a apărut cu o zi în urmă în Germania ÅŸi va putea fi cumpărat în Ungaria luni. “What? You’ve heard it already? Ah, you downloaded… you STOLE it! A-ha…” Lumea râde ÅŸi apoi se dezlănÅ£uie iar pe Ghost of  the Navigator. Leoarcă de transpiraÅ£ie ÅŸi de apă de furtun, pot măcar să îmi scutur pletele. Cu precauÅ£ie, pentru că aproape tot ce e în jur mă depăşeÅŸte cu două-trei capete, de unde de ne-unde au mai apărut doi demenÅ£i în dreapta mea care îşi agită periculos coatele la nivelul capului meu ÅŸi nu vreau să ajung strivită într-un maiden, chiar dacă nu e de fier ci de bumbac 100% cu chipul lui Eddie imprimat. Dar mutra mea de copil nenorocit are noroc. Tipul se opreÅŸte un moment din Å£opăială, se uită în jos la mine ÅŸi îl buÅŸeÅŸte râsul. ÃŽmi aruncă un sorry ÅŸi mă ciufuleÅŸte binevoitor înainte să se dea cu doi paÅŸi mai încolo. Am supravieÅ£uit ÅŸi următoarei piese când un tip la bustul gol ÅŸi-a croit drum cerându-ÅŸi scuze în stânga ÅŸi în dreapta cu accent britanic. După un cot s-a întors ÅŸi spre mine. I’m terribly sorry. This is like a mosh already.

Cu asta, lupta pentru supravieÅ£uire a luat sfârÅŸit. Am putut să îmi desprind ochii de pe spinările ÅŸi coatele celor din jur ÅŸi să încerc să disting ceva pe scenă sau mai degrabă pe ecran. ÃŽnregistrez un steag al Israelului ÅŸi unul al Cehiei în mulÅ£ime. Pot admira în fundul scenei pânzele imense cu coperÅ£ile albumelor Maiden, care se schimbă în funcÅ£ie de momentul din discografie asupra căruia se opreÅŸte formaÅ£ia. Pot să admir ÅŸi eu în voie spectacolul excelent al britanicilor ÅŸi să îmi scuip ÅŸi eu plămânii pe refrene. Singurul la care trebuie să am grijă este un tip la vreo 40 ani, mai scund decât mine, cu o tipă ÅŸi mai scundă. Omul este în lumea lui, nu ÅŸtiu dacă exclusiv de la muzică, ÅŸi se simte bine acolo. Atât că he’s a mosh pit by himself. Se bâţână violent în toate direcÅ£iile cu tipă cu tot, gesticulează, bate ritmul, dă din cap, din tot corpul, cade de vreo două ori. Lumea îl mai împinge când se înclină periculor, îi mai dă jos mâinile când riscă să îi pocnească în faţă, încearcă să îl mai calmeze ÅŸi tipa, dar omul nu realizează. S-a creat loc liber în jurul micului bolid ÅŸi îl foloseÅŸte din plin. Se opreÅŸte din când în când pentru a răcni “Maiiideeeeeeeen!” apoi continuă sub privirile amuzate ale celor din jur.

Am supravieÅ£uit întregului spectacol în locul în care m-am înfipt iniÅ£ial. Am apucat să îl văd ÅŸi pe predator Eddie cu chitara după gât (ÅŸi o cameră în capul costumului, care transmitea imagini pe ecran), am urlat ÅŸi eu No More Lies, Brave New World ÅŸi Fear of the Dark făcând concurenţă mulÅ£imii din Rio. Ba, am apucat să dau mai departe ÅŸi piciorul unui crowd surfer care a trecut pe deasupra mea. Blood Brothers a fost dedicat lui Dio, decedat acest an ÅŸi lumea a cântat cu convingere. MulÅ£imea nu s-a lăsat păcălită când s-a aÅŸternut liniÅŸtea ÅŸi întunericul ÅŸi în scandări de “Mai-den!” a început The Number of the Beast. ÃŽn fumul de pe scenă se distingea un balon în forma unui craniu cu coarne răsucite, cu ochii luminiÅ£e roÅŸii ca la terminator. Trei piese la bis, ultima fiind un Running Free mult prelungit cu prezentarea trupei. Mie mi-a părut rău că n-am auzit Run to the Hills ÅŸi Out of the Silent Planet, dar e clar că nu încape discografia Maiden într-un concert.

Sunt mândră că am supravieÅ£uit acolo unde m-am înfipt iniÅ£ial, ÅŸi că am găsit apoi rapid ieÅŸirea înarmată cu o cutie de Pringles ÅŸi o sticlă de cola, derapând fără să cad în mocirla din faÅ£a alimentarei. Asta având în vedere că în ziua precedentă o luasem iniÅ£ial spre capătul greÅŸit al insulei. De fapt, sunt atât de mândră încât am zis că mi-aÅŸ lua ÅŸi tricou cu Maiden, dacă aÅŸ găsi versiunea cu “I survived…”.