blog fără scop

Câteodată, nu am chef de oameni. Câteodată nu am chef de oraÅŸ. Câteodată, nu am chef nici să ies din cameră sau să scot nasul de sub pătură. Zona mea de comfort, cea reală, fizică, este foarte redusă. Când eram mică, dormeam pe o canapea extensibilă. Mereu mă înghesuiam “la perete”, pentru că aveam “acoperiÅŸ” partea care acoperea spătarul canapelei inchise. Cam asta fac ÅŸi acum. Mă apucă din când în când dorul de ducă în lumea largă, dor să văd, să simt, să inspir, să mă întind ÅŸi să ating. O expansiune a întregii fiinÅ£e ÅŸi o îmbrăţiÅŸare a întregii lumi. “Exploziile” astea sunt pe cât de intense pe atât de scurte ÅŸi, de fapt, rare. Când îmi consum energia, mă întorc în vizuina mea călduţă ÅŸi nu mai vreau să ÅŸtiu de nimeni ÅŸi nimic. Vreau cât mai puÅ£ine situaÅ£ii care să îmi ceară vreun efort fizic ÅŸi mai ales psihic de ajustare, acomodare, adaptare. AÅŸ putea găsi multe epitete puÅ£in măgulitoare la adresa mea sau a atitudinii de acest gen, dar când sunt în faza aia, puÅ£in îmi pasă.

Strangely enough, chestia asta se manifestă ÅŸi în lectură. Câteodată pur ÅŸi simplu, I don’t feel like it să fac cunoÅŸtinţă cu personaje noi, să păşesc într-un decor nou, să mă adaptez stilului unui scriitor necunoscut. Când faza asta se suprapune cu o lipsă de chef de a citi clasicii din bibliotecă la care am rămas restantă ÅŸi cu buzunare care strigă la mine să nu intru în vreo librărie, când pe deasupra nu am nici o carte de “poveÅŸti” pe care să vreau să o parcurg, fac chestia aia absolut oribilă ÅŸi condamnabilă: recitesc cărÅ£i. Cu cea mai mare plăcere ÅŸi fără pic de sentiment de vinovăţie, ca un copil care se bălăceÅŸte ÅŸi face turtiÅ£e de noroi . Acum vreo două veri am recitit (oare pentru a câta oară?) Winnetou ÅŸi oricât de facilă ar fi lectura, mi-a dat o stare de bine excepÅ£ională. Mai nou, m-am reapucat de raftul de SF-uri de pe hol, cărÅ£i pe care le-am parcurs acum zece sau cincisprezece ani. Åži din care probabil nu am înÅ£eles foarte multe la vremea aia.

Despre unele nu am nici un fel de aminitiri. Ştiu sigur că le-am citit, eventual păstrez o senzaţie difuză de thumbs up sau thumbs down şi cam atât. La altele am reţinut o idee sau un cadru general dar nu aş putea să le rezum. În fine, la o a treia categorie, am reţinut câteva amănunte, fără să le pot plasa într-un context anume. Ca la exemplarul de acuma. Ţin minte că mi-a plăcut Lumea inelară a lui Larry Niven. Ştiu chiar şi că am primit-o cadou de la mama, cu ocazia unei zile de naştere la nu-ştiu-câti ani. Probabil 17 sau 18, dacă mă iau după anul apariţiei. Am reţinut şi un anume amănunt relevat undeva pe la sfârşitul cărţii despre una din rasele extraterestre din carte, Păpuşarii Pierson: anume la ce foloseşte al treilea picior. Ideea de bază a Lumii inelare se pare că am pierdut-o undeva pe drum dar o voi regăsi cu siguranţă în următoarele zile.

Începând cu excursia la Valencia, am trecut prin Picnic la marginea drumului, Visează androizii oi electrice?, Sceptrul hazardului şi Seniorii războiului. Am să trec în coada de citire şi Zeii înşişi pentru că prea multe iţe disparate din trei sfere complet diferite în care mă învârt indică spre ea. Este una dintre cele la care am reţinut şi ideea (la cunoştinţele mele de fizică e mare lucru), şi amănunte legate de universul celălalt şi de motivele pentru care fetele ar prefera să locuiască pe Lună şi nu pe Pământ . Şi probabil că vor urma şi altele de pe acelaşi raft, că mai sunt slavă Domnului destule.

Ca să pecetluiesc înÅ£elegerea cu paginile uÅŸor îngălbenite (love ‘em like that), statusul meu la echivalentul messengerului la lucru a fost astăzi “Against Stupidity, the Gods themselves contend in vain”. Pentru că efectiv am ajuns la concluzia că toÅ£i nemÅ£ii cu scaun la cap ÅŸi-au luat catrafusele ÅŸi s-au dus în Mallorca iar la lucru au rămas doar semi-retarzii ca să ne chinuie pe mine ÅŸi pe colegii mei.

PS: Numai pe mine mă enervează noua înfăţişare a căutării de imagini pe Google?