Sunt o putoare ÅŸi jumătate, ÅŸtiu. Am cel puÅ£in două drafturi începute peste care se depune praf virtual. Am mai început de vreo două ori câte un articolaÅŸ ÅŸi pe la jumătate am decis, nu ÅŸtiu exact de ce, să nu îi dau publish. Asta ca să nu mai număr beculeÅ£ele care mi s-au aprins de nenumărate ori în ultimele zile “asta ar trebui să apară pe blog”, care s-au stins la fel de repede fără vreo urmare evidentă pe aici.
Asta aÅŸa, ca măsură pentru importanÅ£a pe care o acord eu propriilor mele cuvinte. Ideea este tangenÅ£ială cu leapÅŸa aceea pornită de la un citat al lui C.T. Popescu din Libertatea urii. De ambele dăţi de care o văzusem, cel care o onora alegea moartea proprie în locul celei a cuvintelor. Am trecut repede peste, am zis că poate nu sunt eu într-o dispoziÅ£ie de “filosofeală” ÅŸi că de aia primul meu impuls de răspuns a fost “me, of course”.
Citatul original sună aşa:
… dacă ai avea de ales, să mori sau să-Å£i cobori cuvintele în pământ, în locul tău, să fie mâncate de viermi, ÅŸterse, uitate, iar tu să rămâi deasupra trăind veÅŸnic, ce-ai face?
Până acuma, Alex a fost primul care se preferă pe sine în locul cuvintelor (mai sap, până la el am ajuns eu cu “restanÅ£ele” la citit bloguri în pauza de masă). Păi, dă-te mai încolo, să am loc ÅŸi eu 
Nu mă leagăn în iluzia că vreun cuvânt de al meu are foarte mare însemnătate pentru altcineva în afară de mine. Adesea nici măcar pentru mine, după ce şi-au îndeplinit funcţia de defulare. Spuneam odată mai demult că blogul meu nu este altceva decât un coş de gunoi pentru nişte deşeuri pseudo-intelectuale. Nu mi-am schimbat părerea.
Am avut recent o discuÅ£ie cu un amic legată de… să îi spunem, importanÅ£a scrisului. ImportanÅ£a afectivă, cum ar veni; despre cât de grav este când lumea nu înÅ£elege ce vrei să spui sau înÅ£elege altceva, dacă este frustrant pentru autorul unor rânduri de orice natură acest lucru.
Am susÅ£inut atunci că eu fac o distincÅ£ie mai mult sau mai puÅ£in clară între ‘scrisul pentru public’ ÅŸi ‘scrisul pentru mine’. Dacă scriu o povestioară, cel mai probabil că este într-un fel sau altul destinată unui public. Cel mai probabil atunci nu vreau să transmit nimic sau nimic foarte important oricum. E doar o joacă sau un mic exerciÅ£iu literar mai mult sau mai puÅ£in reuÅŸit. Dacă cineva înÅ£elege altceva, probabil că înseamnă că este reuÅŸit.
Dacă este o abureală pe blog… ei bine, cum spuneam, funcÅ£ia de defulare primează. La fel, punerea propriilor mele gânduri într-o ordine oarecare – au proprietatea ciudată de a căpăta consistenţă când sunt obligate să părăsească matca acelui “stream of consciousness” ÅŸi să îmbrace forma cuvintelor (ÅŸi probabil ÅŸi de a pierde din importanţă, dar asta este altă discuÅ£ie). Dacă pe deasupra, cineva (mă) mai ÅŸi înÅ£elege, iau asta ca pe un bonus binevenit. Dacă nu, nu e gaură în cer – dacă eu sunt ceva mai lămurită / liniÅŸtită / împăcată, atunci e mission achieved ÅŸi cuvintele mele pot muri liniÅŸtite. DeÅŸi recunosc, prefer să rămân ÅŸi eu în viaţă ÅŸi să le am ÅŸi pe ele alături. Like old pals. 
