blog fără scop

Mi s-a reproÅŸat acum ceva vreme (din nou) că mă împotrivesc mersului firesc al lucrurilor. Că refuz “normalitatea”, că fac sau nu fac anumite lucruri ÅŸi nu este ok, pentru că ok ar fi să nu le fac sau să le fac, după caz. Că îmi bag picioarele în aproximativ tot ceea ce constituie / umple viaÅ£a unui om ÅŸi mă refugiez în lumea mea, fără să îmi pese de consecinÅ£e, pentru mine ÅŸi pentru alÅ£ii.

Nu ştiu, ori e sezonul, ori nu sunt eu aşa de unică şi de buricul pământului, pentru că se pare că şi alţii s-au mai lovit de asemenea reproşuri, să le spunem (cât se poate de bine intenţionate de altfel). Altfel formulate, în alt context dar în esenţă cam tot pe acolo.

(Anyone remeber Choose Life? Choose Life. Choose a job. Choose a career. Choose a family. Choose a fucking big television, choose washing machines, cars, compact disc players and electrical tin openers. Choose leisurewear and matching luggage. Choose a three-piece suite on hire purchase in a range of fucking fabrics. Choose DIY and wondering who the fuck you are on a Sunday morning. Choose sitting on that couch watching mind-numbing, spirit-crushing game shows, stuffing fucking junk food into your mouth. Choose rotting away at the end of it all, pishing your last in a miserable home, nothing more than an embarrassment to the selfish, fucked up brats you spawned to replace yourself. Choose your future. Choose life. I chose not to choose life: I chose something else.)

Nu am un argument mai bun pentru a-mi “susÅ£ine cauza” (din nou, it’s a figure of speech – nu există absolut nici un motiv logic pentru care să îmi explic sau justific vreo alegere, orice alegere în faÅ£a a absolut nimănui, asta dacă nu cumva suntem la Judecata de Apoi ÅŸi nu m-a anunÅ£at nimeni). E acelaÅŸi din totdeauna – it’s my fucking life (asta pe lângă faptul că nu consider absolut deloc că am reacÅ£ii sau comportamente extreme sau că încalc flagrant limitele acelei normalităţi care sunt har domnului foarte maleabile în zilele noastre). Mi-am dezvoltat je m’en fiche-ul ăsta undeva prin generală, printr-a ÅŸaptea sau a opta.

Recunosc, nu mi-am băgat picioarele în tot ÅŸi în toate în halul în care o fac acuma. Am încercat să fac chestia asta selectiv. Am încercat să nu acÅ£ionez (deÅŸi de obicei este vorba de lipsa unei acÅ£iuni) cu bună ÅŸtiinţă împotriva intereselor mele ÅŸi mi-am dat silinÅ£a pe cât posibil să nu afectez pe alÅ£ii. Probabil că motivaÅ£ia tot egoistă era ÅŸi la asta, îmi confirma mie propria-mi imagine de good kid, mai bun decât tot restul pe care îi dispreÅ£uiam într-un fel. O impresie pe care am reuÅŸit să mi-o dovedesc a fi falsă oricum. Pentru că toată joaca asta de-a hai să fiu copilul rebel dar fără să sar calul ÅŸi fără să supăr pe nimeni a devenit foarte, foarte obositoare, fără a mai vorbi de o serie de frustrări acumulate în timp. Calea cea “bună” nu este calea cea uÅŸoară ÅŸi cine a zis că te alegi cu vreo mare satisfacÅ£ie la capătul ei a fost un mare mincinos, un mare imbecil sau ambele.

~~~

Acuma, presupunând că aÅŸ avea cea mai mică urmă de voinţă să mă smulg din starea asta de “viaţă paralelă” în favoarea chestiilor normale pe care le face un om… give me one good reason.

Give me one good reason pentru care să plonjez în concretul de care mă feresc cu atâta grijă. Concretul ăla în care mă lovesc de lucruri care nu îmi plac ÅŸi oameni care nu mă interesează. Concretul ăla în care reperele în jurul cărora gravitează existenÅ£ele celor mai mulÅ£i sunt câte zero-uri are salariul, dacă te-ai futut aseară ÅŸi decât câţi vecini eÅŸti tu mai tare. Give me one good reason care să nu implice apeluri la corazon de genul “îţi dai seamă cât îi răneÅŸti pe cei care Å£in la tine?” pentru că începe să nu mai Å£ină. ÃŽmi dau seamă că îi îngrijorez / rănesc pe alÅ£ii ÅŸi nu răspund decât cu un ridicat din umeri. Give me one good reason… or better yet, give me a break.

Mi s-a spus în repetate rânduri ÅŸi în varii contexte, legat de atitudinea asta a mea definită de cele mai multe ori drept aroganţă, nepăsare or both că îmi voi da cu capul de pragul de sus. Formulările ÅŸi tonul acopereau plaja de la o grijă reală de genul “dar ce-o să te faci atunci când…” la un soi de anticipare răutăcioasă “lasă că vezi tu…”.

All your stupid ideals
You’ve got your head in the clouds
You should see how it feels
With your feet on the ground

Ei bine… nu ÅŸtiu ce voi face atunci. Voi vedea când ÅŸi dacă apuc momentul. Mă rog (nu ÅŸtiu cui) să am puterea să o Å£in pe a mea până la capăt, plătind preÅ£ul întreg deÅŸi foarte probabil nu îl voi suporta doar eu. Dacă nu voi fi în stare, mă rog să am măcar tăria să put myself out of the misery. Dacă nici măcar atâta forţă nu voi fi în stare să adun, presupun că o să cedez ÅŸi de voie de nevoie voi intra în “normalitate”. Just another brick in the wall. Atunci, ÅŸi numai atunci, vă dau voie să mă arătaÅ£i cu degetul ÅŸi să îmi spuneÅ£i “Å£i-am spus eu…”.

~~~

Drama queen? Yeah. Exagerez? Yeah. Subiectiv ÅŸi foarte egoist punct de vedere? Yeah. Atât că… e ca ÅŸi cu avertismentele alea groteÅŸti ÅŸi ridicole de pe pachetele de Å£igări. Nu sunt nici tâmpită, nici inconÅŸtientă. Trasul acesta de mânecă, oricât de bine intenÅ£ionat nu mai serveÅŸte nici unui scop. Sunt atât ultra-plictisită de subiect încât ajung să mârâi ÅŸi la humorous hints to it. Feeling tired and bruised, with the bitterest taste.

Åži pentru că tot mi-au trecut dracii ÅŸi îmi pare rău că am mârâit în halul ăsta la potenÅ£iali nevinovaÅ£i ÅŸi pentru că tot mi se învârt în cap versurile “enough about me… let’s talk about life for a while”, vă mai las cu o piesă.

And all I really want is some patience
A way to calm the angry voice
And all I really want is deliverance