Sights, Sounds & Rants

Carnea cedează. Eternitatea îşi ia înapoi ceea ce-i aparţine. Trupurile noastre au agitat, o vreme, apele. O vreme, am fost intoxicaţi de dragoste de viaţă, de dragoste de sine, o vreme, am nutrit câteva idei stranii, înainte de a ne supune instrumentelor Timpului. Ce s-ar mai putea spune? Am survenit.

Ştiu că unii consideră recitirea unor cărţi pierdere de vreme. Ai putea citi ceva nou, în loc să îţi pierzi vremea cu ceva parcurs deja. Eu practic chestia asta. Este ca o reîntâlnire cu vechi prieteni, aducere aminte a timpului plăcut petrecut împreună şi uneori descoperirea a noi surse de încântare.

Winnetou, Stăpânul Inelelor, Dune. Cam aşa arată top 3 al cărţilor recitite de mine de-a lungul timpului. Did anyone think “escapist”? N-ar fi singurul lucru care m-ar da de gol

De fapt, prima carte din ciclul Dune am citit-o de mai multe ori – şi se vede pe ea, sărmana. Seria întreagă (cea originală) am parcurs-o doar o dată şi jumătate. Prima dată atunci când a apărut tradusă la noi, la editura Nemira. Muuuult prea mică pentru a înţelege prea multe (dar ştiam să recit Litania împotriva fricii fără a mă poticni, spre deosebire de poeziile poetului naţional; deşi probabil ăsta nu e considerat de mulţi motiv de laudă). Am reluat-o cândva la începutul facultăţii. Sunt sigură că nu am înţeles nici atunci mai nimic.

Am terminat înainte Mântuitorul Dunei şi mă întreb de ce nu am luat şi Copiii Dunei cu mine la lucru. De fapt, nu chiar înainte. Între ultima pagină a cărţii şi această postare, am dat umezeală mortului. Am desluşit lucruri pe care nu le înţelesesem. Sunt convinsă că până voi ajunge la Împăratul Zeu, senzaţia se va accentua.

Unii consideră recitirea unor cărţi drept pierdere de vreme. Întâmplător, cred că Dune figurează pe lista recititelor la mulţi amici ai genului. Dacă ar îndrăzni şi alţii, probabil li s-ar întâmpla la fel. Am auzit şi de oameni care după ce au citit Dune nu au mai putut citi altceva. Sunt cazuri extreme, dar totuşi nu degeaba cartea asta este un soi de Biblie în domeniul SF.

(Probabil are ca unică rivală valabilă Fundaţia şi al său ciclu al lui Isaac Asimov. Personal, nu am reuşit cred niciodată să trec de primul volum – posibil să fi trecut la al doilea la un moment dat -, oricât de mult mi-ar fi plăcut alte cărţi ale maestrului.)

Frank Herbert carefully refrained from offering his readers firm answers to many of the questions he explored.

Cred că este unul din principalele motive pentru care Dune (mă) bântuie. Aş vrea să îmi cumpăr toată seria cap-coadă, inclusiv adăugirile lui Brian Herbert dar mă reţine ceva (dincolo de aspectul financiar). Sunt ataşată de exemplarele astea, de hârtia moale şi gălbuie, de tipăritură pe alocuri ştearsă, de petele de cacao, de cum se deschide cartea la începutul glosarului…

Scrisesem cândva un referat din şi cu plăcere/pasiune, la antropologie culturală. O materie care îmi permitea să “zburd” (mă gândeam la o lucrare de licenţă despre Dune cândva – poate mai pe larg în altă zi). Titlul era “Mituri moderne: Războiul Stelelor şi Stăpânul Inelelor. Căutarea Eroului şi imaginea maleficului” – o prezentare comparativă a arhetipurilor în cele două.

Mă bate gândul că s-ar preta şi varianta Dune – LoTR (dacă sar peste încărcătura hormonală generată de paralela Duncan Idaho – Aragorn. Ok, deviez grav.) Probabil oricum am scris astăzi totul codat pentru cine nu e familiarizat cu Arrakis-ul (şi am folosit mult prea des cuvântul “probabil”, deşi la o recitire am mai reformulat pe ici pe colo). Consideraţi că sunt încă “high” de la această reîntâlnire cu nişte vechi prieteni.

sursa