blog fără scop

Am scris asta mai demult, pe un alt blog, în engleză. Azi dimineaţă, am întâlnit iar personajul şi mi-am adus aminte de toate astea.

L-am întâlnit iar ieri dimineaţă, în drum spre casă după o tură de noapte. Mi s-a părut… îmbătrânit. În dimineaţa asta, l-am revăzut. Abia umbla, se ţinea de şale ca şi când ar fi avut dureri.

Habar n-am cum îl cheamă. Nu ştiu nici unde stă, deşi ştiu că pe undeva aproape de mine. Îl ştiu de când eram copil dar asta doar sub numele de “Domnul Raţă”. Cândva, râsesem cu frate-miu de el şi îl poreclisem aşa din cauza mersului. Îşi leagănă tot corpul ba într-o parte, ba în alta atunci când umblă. De fapt, seamănă mai mult cu mersul unui pinguin, dar eu eram prea mică pentru a şti de pinguini. De aşa multă vreme îl ştiu. De când încă nu auzisem de pinguini.

Întotdeauna l-am întâlnit de-a lungul aceluiaşi drum, venind din sens opus cu mersul lui de raţă. Îl salutam întotdeauna pentru că eu consideram că îl cunosc – la urma urmei locuia în zonă şi îl vedeam aproape zilnic iar ai mei m-au învăţat să îi salut pe cei care îi ştiu. Întotdeauna ridica mâna în semn de salut şi îmi răspundea cu “Bună, păpuşico”.

De atunci, tot aşa îmi spune. Îl mai văd încă, din când în când, dimineaţa când mă întorc de la lucru. De obicei, nu mă gândesc prea mult la asta. E parte din peisajul familiar, parte din ceea ce trebuie să fie acolo. Ca şi clădirile pe lângă care trec de douăzeci de ani, pentru că drumul meu este în principiu acelaşi de când mergeam la grădiniţă.

Cum spuneam, nu îmi băteam capul. Îl salutam întotdeauna, el ridica întotdeauna mâna şi îi puteam citi pe buze cum spune “bună, păpuşico”. De prin liceu nu prea mai circul fără căşti în urechi, iar liceul l-am terminat demult. Nu opream niciodată muzica atunci când ni se încrucişau drumurile. Atât de puţină atenţie îi acordam acestui om pe care nu îl ştiam decât sub numele de Domnul Raţă şi care a făct parte din peisaj timp de aproape douăzeci de ani. Nici măcar nu s-a schimbat mult – arăta mereu la fel… sau cel puţin aşa aveam impresia.

Ieri am rămas şocată. Vedeam că îi este greu să umble şi m-am uitat mai atentă la faţa lui. A îmbătrânit. Mult. Douăzeci de ani. Şi probabil era şi bolnav. Dacă ieri am fost şocată să descopăr ce urme a lăsat timpul asupra acestui individ-raţă anonim, astăzi m-a cuprins mila. În mod evident, mersul îl obosea şi în mod la fel de evident, avea dureri.

S-a oprit să vorbească cu mine, lucru pe care nu îl mai făcuse vreodată. Niciodată nu făcuse mai mult decât să îmi răspundă la salut; de vreo două ori am schimbat nişte nimicuri de genul “Gata şcoala?” “Da, pentru azi” sau “Te întorci de la şcoală?” “Nu, de la lucru” “Vai, ce ai crescut.”, iar asta în timp ce treceam unul de altul, fără să ne oprim.

Ceea ce mi-a spus după ce mi-am dat jos căştile (da, am făcut asta) a fost ceva de genul “uită-te la mine, abia pot să merg… poţi să crezi?”. Replica mea a fost foarte cretină şi foarte ne-la locul ei: “Eh, bucuriile tinereţii”. A râs şi a zis “aşa e” înainte să ne vedem amândoi de drum. Nu m-am putut gândi decât la ce “glumă” idioată făcusem, deşi era perfect adevărată. Doar că nu era unul dintre acele adevăruri pe care să le arunci cuiva în faţă. Iar eu eram ultima persoană care să o facă, doar îi spusesem “domnul Raţă” toată viaţa mea. Dar pur şi simplu aşa mi-a ieşit.

M-a dus acasă întrebându-mă în ce stare va fi când îl voi revedea… şi m-a lovit gândul cum că va veni o zi când nu îl voi mai vedea deloc. Va dispărea din peisaj, ca un copac tăiat, ca o faţadă zugrăvită. Doar că mult, mult mai puţin evident. Pentru că este aşa de periferic şi insignifiant în “lumea mea”, deşi a făcut într-un fel mereu parte din ea, încât dacă nu ar fi fost aceste două zile în care să mă frapeze aspectul lui, probabil că nici nu aş fi realizat dacă dispărea.

Totuşi, în dimineaţa asta, ipotetica sa viitoare dispariţie îmi părea o mică tragedie. O mică tragedie egoistă. Nu i-aş fi dus dorul lui ca persoană, ci lumii copilăriei mele care ar fi fost lipsită de o aparent neimportantă piesă de puzzle.

Dar este o piesă din multe. Ca piesa care a dispărut când a fost nivelat deluşorul pe care îl foloseam iarna ca derdeluş, ca straturile de trandafiri în jurul cărora îmi alerga câinele, ca atunci când s-a mutat în altă parte o vecină care îmi era simpatică dar cu care nu am vorbit niciodată, ca un tricou pe care îl îndrăgeam dar care mi-a rămas mic.

Cumva, piese din puzzle se tot pierd pe drum şi nici măcar nu conştientizez asta… doar câteodată când mă întreb ce lipseşte şi care anume este obiectul acestei senzaţii difuze de pierdere acută. Presupun că este senzaţia pe care o ai când te uiţi la un puzzle cu multe piese lipsă…