blog fără scop

Ok, musical post. Să o luăm cronologic.

Îmi fac temele . Am bifat Sounds of the Universe. Prin urmare, last.fm zice aşa la mine la top tracks last week:

Acuma, luaţi în considerare că dintr-un motiv oarecare, last.fm nu vrea să presteze la mine la lucru (nu pot să spun că nu îl înţeleg, nici eu nu prea vreau să prestez acolo); că de fapt acolo am… uhm… “cumpărat” albumul şi că vreo 3-4 zile a fost pe repeat cel puţin 5 ore din 8. Deci multiplicaţi cu vreo 15-20 cifrele alea. That much for part one.

Part two. Mai sunt bilete la Placebo. Yay! Albumul apare la începutul lui iunie. Întru ascultare până una alta avem aşa:

For What It’s Worth – brand new single; me likey, deşi putea fi more ‘biting’ for my taste
Battle for the Sun – album title track; toate ingredientele Placebo are there

All in all, una bucată concert de trecut pe listă şi aşteptat

Şi acuma, să ajungem unde vroiam de fapt să ajung. Să îmi vărs nişte… uhm, nu sunt draci. După multă vreme, am pus iar mâna pe Sunete, după mine singura revistă de muzică (şi nu numai) care merită citită şi care a evoluat binişor. Din numita revistă, aflu şi eu că există un nou album Chris Cornell, Scream. După care cele două recenzii din revistă îl desfiinţează (la fel cum se pare că au făcut fanii şi niscaiva critici), deşi cu o notă indulgentă pentru că e totuşi Chris Cornell. Respectivul album ajunge aşadar oareşcum în categoria “s-a ţicnit lupu’”, aşteptăm să îi treacă.

Ei bine, am fost a’ dracului de curioasă. Aveam de gând să nu postez nimic până nu ascult albumul cap-coadă, iar apoi să îmi dau şi eu cu părerea, că doar la asta ne pricepem cu toţii. Mărturisesc, nu am reuşit. Sunt încă la track 7 şi de trei piese scriu de fapt la postarea asta (mda, it usually takes me quite a while).

Să reluăm. Crimele îngrozitoare împotriva unmanităţii ale lui Chris Cornell pe acest album sunt, according to recenzii:

• “am crezut că ascult o nouă piesă a lui Marc Anthony sau Jennifer Lopez”
• “s-a lucrat cu ajutorul lui Timbaland”
• “rugaţi-vă să iasă mai repede din acest ‘hunger strike’ muzical în care a intrat”
• “albumul Scream să-l folosiţi doar ca să puneţi o bere pe el”
• “am trăit s-o văd şi pe asta [...] ce… caută artiştii ăştia doi împreună?”
• “albumul de faţă este un expriment care îl face mai de nerecunoscut pe Cornell decât pe Timbaland”
• “este un dance-rock ce ar trebui îngropat sub pământ”

You get the point. Hm. Da. E produs de Timbaland şi se aude. Are şi cel puţin o piesă scrisă cu Justin Timberlake (la restul nu m-am uitat). Dar… tot nu înţeleg. Ok, nu este Soundgarden; nu este Audioslave; nu este nici măcar Chris Cornell de până acuma. Şi nu este rockul marcă înregistrată Chris Cornell, indiferent dacă l-a prestat solo sau în vreo formaţie.

Din punctul ăsta de vedere pot înţelege strict din acest unghi dezamăgirea unor fani de ani de zile. Nici eu nu am sărit în sus de bucurie când Bon Jovi s-au apucat de cântat country. Făcând abstracţie de paginile alea de istorie a rock-ului, nu mi-am dat încă seama ce e în neregulă cu albumul (sunt la track 12 între timp).

Poate că repartizarea temelor de casă la recenzii nu ar trebui să se facă strict după numele artistului. Deci poate nenii cu rock-ul nu ar trebui să scrie despre Scream doar pentru că e Chris Cornell pentru că nu au cum să zică de bine. E ca şi când m-ai pune pe mine sa spun ceva pozitiv despre Wu Tang Clan (şi de data asta nu mă refer la 9Dragons). Sorry, n-am cum, pentru că nu am papile gustative pentru aşa ceva.

Acuma, eu nu pretind că am gusturi foarte elevate în materie de muzică. Nici măcar ca am cine ştie ce cultură muzicală. Dar ce am auzit de omul ăsta până acuma, mi-a plăcut. Şi îmi place şi ce aud acuma, într-un alt registru. Nu mă pasionează neapărat piesele foarte dansante de pe album – mie îmi amintesc de Usher (asta e tot marca Timbaland), care dacă nu mă înşel era considerat un prodigy kid al genului său. Presupun în consecinţă că ăsta nu e un lucru rău. Cele mai relaxate le-aş putea asculta fără probleme pe repeat o bună bucată de vreme. Versurile sunt tot pe unde se învârtea Cornell înainte, şi chiar dacă, contrar titlului nu prea Scream el, vocea lui are acelaşi efect hipnotic asupra mea.

Concluzia mea proprie şi personală e că buba nu e cu albumul, ci cu criticii/fanii. De la un nume se aştepta să stand and deliver şi nu a făcut-o. Din nou, nu văd care este problema. Filosofic vorbind, asta ar trebui să arate versatilitatea unui artist, I guess Câtă vreme nu a fost strict o mişcare de marketing sau nu i-a fost impusă din exterior tot ce pot spune e bravo lui. Mi se pare un pic egoist din partea unui fan să impună unui artist menţinerea unei linii oarecare. Dacă nu îţi mai place genul… it’s sad, but move on – the artist apparently did.

Iar când este vorba despre cineva despre care chiar nu se poate spune că rătăceşte în căutarea vreunei identităţi artistice sau că nu şi-a scris porţia de istorie în ale muzicii… well, câtă vreme îi place ceea ce face, este ok. Chiar dacă mie (sau oricui altcuiva) nu îi mai place. Revenind la studiul de caz… Chris Cornell din partea mea poate să cânte şi Barbie Girl în duet cu Teletubbies. Still got an amazing voice, still got the hang of lyrics. And yeah, still lookin’ damn hot!