blog fără scop

Am postarea asta salvată ca draft, cu două trei cuvinte cheie în ea de ceva vreme. Motivul pentru care nu am continuat-o este că e foarte probabil să îmi dea iar lacrimile. Joi seară însă ne-am întâlnit câţiva foÅŸti colegi de facultate ÅŸi în procesul de “catching up” (nu ne mai văzuserăm din iunie anul trecut, ÅŸi atunci cu ocazia prea puÅ£in plăcută a unei înmormântări), a apărut ÅŸi inevitabila întrebare “nu Å£i-ai mai luat câine?”.

ÃŽncepusem să scriu pe aici într-o sâmbătă dimineaţă, la lucru. Din când în când, în loc de muzica din dotarea proprie, băgăm youtube. Åži de obicei, lăsăm pagina deschisă ÅŸi pentru “colegu’ de după”. ÃŽn dimineaÅ£a respecitvă găsisem piesa asta de la colega de pe tura de noapte.

Luv it, dar nu piesa în sine, ci nişte comentarii au fost cele care m-au făcut să încep postarea.

Mda. La faze din astea, în general mă blochez.

Backflash: am avut un Collie, Rocky, pe care l-am eutanasiat la 14 ani jumate. Probabil cea mai nasoală decizie de până atunci, o decizie pe care nu o luasem cu jumătate de an înainte, când paralizase prima dată. Din fericire, pentru că ÅŸi-a revenit încet, încet ÅŸi a mai avut parte de o vară fericită la munte. ÃŽn septembrie însă… Când m-a întrebat mama how do you feel about it, i-am spus că e ok. Pentru că avusese o viaţă lungă, pentru că i se citea în priviri că el s-a resemnat, pentru că fiecare miÅŸcare însemna o durere ÅŸi pentru că eu, în locul lui, mi-aÅŸ fi dorit asta. Ä‚sta a fost criteriul final (here come the tears again).

Asta se întâmpla în 2003, în septembrie. Cu o casă incredibil de goală şi cu o bunică în vârstă, singură acasă şi lipsită de fostul ei tovarăş, am luat un alt câine mult mai repede decât aş fi făcut-o în mod normal. It was love at first sight, deşi cu accesele de vinovăţie corespunzăroare.

(Paranteză pentru mai-puÅ£in-amatorii-de-patrupede: ÅŸtiu că sună cretin pentru un “outsider”; pentru cei cărora nu le plac câinii sau poate le plac dar nu au avut niciodată; probabil ÅŸi pentru unii dintre cei care au avut. Doresc doar să le amintesc doar că sufăr de o mizantropie cruntă. Dogs win.)

Kara, labrador negru. Cinci săptămâni când am adus-o acasă, un ghem de blană speriat care scâncea după mama de am dormit pe hol cu ea în braţe două nopţi. Într-un alt malefic septembrie a trebuit iar să iau aceeaşi decizie. De data asta, avea doar patru ani şi vroia să trăiască. În ochii ei nu era resemnare, ci frică, durere şi o cerere de ajutor. Pe care nu i l-am putut da, nici eu, nici veterinarii.

Tot ce am putut să fac a fost să îmi iau liber şi să stau cu ea acasă cât a fost paralizată, aşteptând o săptămână să vină ai mei acasă din concediu pentru un rămas-bun, deşi poate a fost o cruzime la adresa ei. Sau poate ea ar fi vrut mai mult. Nu ştiu nici până în ziua de azi. Ştiu doar cum am învăţat să fac injecţii subcutanate şi intramusculare, cum trebuia să le fac din ce în ce mai des pentru că nu îşi mai făceau efect calmantele, cum nu puteam merge nici la duş decât când dormea pentru că începea să urle dacă nu eram lângă ea de se auzea până la colţul străzii, cum dormeam iepureşte pe jos pe o plapumă în bucătărie ca să mă vadă şi să o liniştesc dacă se trezeşte, cum a venit o prietenă să stea la mine pentru că nu puteam ieşi din casă, cum nici până în ziua de azi nu pot asculta piesa pe care mi-am pus-o pe repeat în căşti ca să nu îi mai aud plânsetul din care o imploram să se oprească şi să pot şi eu adormi într-un final.

Åži mai ÅŸtiu cum lăcrima veterinarul care a venit când s-au întors în sfârÅŸit ai mei. Cum Kara a adormit forever cu capul la mine în poală, uitându-se la mine ÅŸi crezând că o pot ajuta ÅŸi cum nu am putut. Cum a trebuit să o înmormântez cu jucărelele ei, undeva aproape de Rocky ÅŸi cum plângeam cu tata ca doi copii în timp ce făcam asta. Cum am dormit apoi buÅŸteam ÅŸi cum aveam impresia că o aud plângând când m-am trezit, cum mai am de altfel ÅŸi acuma noaptea uneori, până să îmi aduc aminte că all dogs go to heaven… and she went there very young.

Åži mai ÅŸtiu că nu mai vreau să trec prin aÅŸa ceva, never ever again. AÅŸa că… nu mi-am mai “luat alt câine”. Cel puÅ£in… nu încă. But someday…