Tot din Barcelona, tot din Parcul Guell. ÃŽnainte de a da peste acel nene Leonardo Trincabelli ÅŸi Hang-ul / OZN-ul său de care spuneam aici, ne opriserăm să ascultăm o tanti care cânta la Guzheng (I’ve googled it). Foarte frumos ÅŸi foarte liniÅŸtitor. Ne adunaserăm mai mulÅ£i, unii se aÅŸezaseră ÅŸi ascultau în liniÅŸte. Până au venit niÅŸte imbecili, reprezentanÅ£i de seamă ai uneia dintre cele trei cele mai enervante naÅ£ii de turiÅŸti (cele trei fiind românii, englezii ÅŸi italienii). Un ditai grupul de dobitoci care cumpăraseră niÅŸte flueiere care scoteau sunete cam ca Donald Duck. Vin, se opresc, ascultă trei secunde. După care încep să măcăne din jucăriile de retardaÅ£i. ÃŽn timp ce femeia cânta. Mie mi-a trecut prin faÅ£a ochilor o scurtă scenă de violenţă (capete apucate de ciuf două câte două ÅŸi pocnite unele de altele cu sete, întru fărmâmarea craniului ÅŸi terÅŸirea organului atrofiat din interior) înainte ca turma să migreze mai departe iar lumea să poată asculta ceea ce se oprise să asculte.
Şi ca să vă faceţi o idee cum sună respectivul instrument (deşi cu siguranţă îl ştiţi de prin filme / documentare etc.):
Presupun totusi ca nu erau romani. Caci daca ar fi fost, nu ar fi macanit la fluiere, ci ar fi pornit telefoanele cu manele
AÅŸa-i
Erau italieni.
[...] În deschidere a vorbit un nene japonez prezentând staff-ul. O parte din cei prezenţi în sală erau participanţi la cursul de japoneză, aşa că ei râdeau înainte de traducere, chiar dacă noi nu înţelegeam de ce, iar traducerea se pierdea în vastitatea amfiteatrului. Apoi o tanti îmbrăcată tradiţional în kimono, a interpretat Sakura la Koto, un instrument tradiţional japonez, asemănător cu Guzheng-ul chinezesc de care pomeneam aici. [...]