blog fără scop

Acum câteva zile m-am dus acasă după o tură de după-amiază şi o ploaie de primăvară.

Era lunea de PaÅŸte ÅŸi străzile au fost liniÅŸtite ÅŸi cvasi-pustii cam toată ziua. Seara pe la ÅŸapte-opt, în timp ce mă distram cu niÅŸte poze cu ieduÅ£i (thanks ) pe la lucru, mi s-a reflectat o lumină ciudată în monitor. “… ăsta a fost oare…?”. Da, fusese un (ÅŸi anume fulger), m-a lămurit tunetul de după ÅŸi răpăiala în geam care a urmat la scurt timp.

Biroul are ditai geamurile, dar doar o bucată meschin de mică de fereastră, carevasăzică să se ÅŸi deschidă. PuÅ£in mai lată decât un geam de baie dintr-un bloc clasic comunist cu patru etaje. ÃŽn consecinţă, mirosul de ploaie l-am simÅ£it de-a binelea doar la 11 când am pornit spre casă, împreună cu mirosul de “aer curat”. Da, pentru un copil de oraÅŸ, aerul curat e cel care miroase, nu doza zilnică de gaze de eÅŸapament.

Un colÅ£ mai încolo se simÅ£ea vag liliac ÅŸi din plin flori de la bătrânul castan din curte la AMG, pe colÅ£, care era doldora de “lumânări” albe. Vântul împrăştiase petale pe jos ÅŸi arăta de parcă ninsese. Drumul pe lângă Parcul Botanic mi-a prins la fel de bine cum îi prinsese ploaia oraÅŸului.

Ultima sută de metri înainte de casă am parcurs-o însă cu viteza… melcului. Åži asta taman din pricina melcilor. Ploaia îi făcuse să iasă la plimbare pe troturar din spaÅ£iile verzi de pe lângă blocuri pe unde îşi făceau veacul. Mereu fac asta ÅŸi mi se mai întâmplă să culeg câte unul ÅŸi să îl mut înapoi în tufe. Acum însă erau mulÅ£i ÅŸi cum lumina de la becuri trecea prin frunziÅŸul copacilor ÅŸi era plin de umbre tremurătoare pe jos, erau greu de distins. Mi-era teamă să nu calc vreunul din greÅŸeală.

E o senzaţie groaznică să calci un melc, să simţi cum se sfarmă cochilia şi cum se zdrobeşte moalele din ea. Ştiu pentru că mi s-a întâmplat din greşeală mai demult, când ieşisem cu câinele. Iarba nu era cosită, era umedă de ploaie, melcul ieşise la plimbare şi eu nu l-am văzut. Presupun că ce am simţit eu nu era nici pe departe aşa rău faţă de ce i s-a întâmplat bietului melc.

Sper că nu au un creier prea mare pe sub toată mâzga aia. Pentru că trebuie să fie cumplit ca specia ta să fi petrecut mii de ani de evoluţie să înzestreze cu o cochilie în care să te simţi în siguranţă, ca apoi să vină un tembel să te strivească din senin, cu cochilia ta cu tot, când ţi-e lumea mai dragă.

A propos de melci 1:

Există un anumit tip de senzaÅ£ie, când eÅŸti complet absorbit de ceva ÅŸi privind acel ceva, descoperi detalii absolut fascinante ÅŸi realitatea sa se substituie realităţii “noastre”… nu ÅŸtiu taman cum să o explic. Din câte îmi aduc aminte, mi s-a întâmplat o singură dată, când eram mică. Cu un melc, la cimitir (de PaÅŸti sau Florii sau altă ocazie asemănătoare). ÃŽn timp ce “oamenii mari” îngrijeau de morminte, eu studiam un melc pe o cruce de piatră în “vecini”.

ÃŽmi apropiasem privirea la câţiva centimetri de el, pentru a-i studia antenele. A-l privi în ochi cum ar veni. Nu auzeam, nu vedeam ÅŸi nu percepeam nimic altceva în jur. Singurul lucru real era respectivul melc. M-a trezit din starea respectivă de stat nas-în-bot cu melcul fratele meu, fiind vremea să plecăm. A râs de concentrarea mea asupra melcului până la punctul că nu observasem asta: “Ce-i, te-a hipnotizat?”. Probabil că da.

Tipul acesta de percepţie l-am găsit descris mult mai târziu (adică anul trecut) în The Doors of Perception al lui Aldous Huxley, o chestie de douăzeci şi ceva de pagini în care detaliază experienţa sa cu consumul de mescalină. Dacă aveţi chef să fiţi lăsaţi filosofând în sinea voastră despre the adevărata Natură a lucrurilor, v-o recomand cu căldură. E una din chestiile alea care makes you wonder.

A propos de melci 2:

Asta ca să nu închei pe un ton metafizic. Aveam acu’ ceva vreme un tichet la support la Triburile de la un jucător care vroia răspuns prin e-mail pentru că… something. Nerelevant. Atât că respectivul era unul din (uimitor ÅŸi îngrozitor de) mulÅ£ii semi-analfabeÅ£i din România de azi, din cei care nu au auzit de cratime ÅŸi pe lângă faptul că nu ÅŸtiu să scrie româneÅŸte, bagă la înaintare ÅŸi engleza după ureche, totul legat frumos cu o fundiţă de “tehnoredactare zero” (spaÅ£ii mâncate, punctuaÅ£ie lipsă, etc.).

Mesajul conÅ£inea aÅŸadar următoarea formulare: “vă rog să îmi trimieÅ£i prin emelca să pot să…”. Până să mă prind că vroia răspuns prin e-mail, am stat o vreme ÅŸi m-am întrebat ce este o emelcă. Concluzia a fost că e probabil soÅ£ia emelcului, carevasăzică un melc electronic. Din seria aia de e-mail, e-banking, e-government, e-communication… Vorba poetului, “La râpa Uvedenrode, ce multe gasteropode!”.

Åži un PeSe: fanii chestiuÅ£elor de genul “ÅŸtiaÅ£i că…”, melciÅŸorul animat l-am cules de pe un site de funny snail facts. Click me.